Suntem ceea ce lăsăm în sufletele altora...



Într-o noapte, în care tocmai mă întorsesem în Brașov, am oprit la OMV să fac plinul și să-mi iau o cafea. La casă se afla o doamnă mai în vârstă decât celelalte angajate pe care le știam. Văzând-o, m-am gândit cât de norocoasă eram că mă duceam acasă să dorm, în timp ce ea era nevoită să muncească toată noaptea, să stea în picioare și în frig (de câte ori se deschideau ușile intra câte un val de răcoare, care parcă biciuia). În spatele meu erau un tip și o tipă care se foiau, comentau și făceau bășcălie pe seama angajatei care „se mișca în reluare”, aceasta fiind foarte atentă la operațiunile cu cardul. 
Știți cum e la OMV, unul vrea să plătească, altul vrea ștampilă pe bon, unuia trebuie să-i faci cafea sau să-i aduci sandwich și trebuie să lași oamenii să aștepte la rând… iar mulți sunt nerăbdători, pufăie, vociferează și-și exprimă nemulțumirile, chiar și cu agresivitate verbală. Văzând neliniștea acelui cuplu, le-am spus că-i las în fața mea dacă se grăbesc, că eu am răbdare. Ei nu se grăbeau nicăieri, ci doar aveau chef să o critice pe biata femeie care se străduia să-și facă treaba. Și au început să o insulte, să-i spună să se pensioneze, să-i sugereze să-și schimbe ochelarii… Dobitocul acela sinistru a făcut tot felul de afirmații misogine și denigratoare la adresa femeilor în etate, iar duduia de lângă el nu numai că nu-l oprea, ci îi susținea comportamentul de mitocan. Angajata s-a pierdut, se vedea că era stresată și că nu știa cum să își facă treaba mai repede. Simțeam și eu toată presiunea aceea pe care o simțea ea. Și nu am tăcut, așa cum nu tac niciodată. M-am luat de dobitoc și de femeia de lângă el. S-a lăsat cu ceartă, dar un domn m-a susținut… 
Am încurajat-o pe acea angajată, dar îmi amintesc că nu îndrăznea să ridice privirea…
De atunci, de câte ori o vedeam, o întrebam ce mai face și schimbam câteva vorbe, conștientă că i-ar prinde bine și o atitudine prietenoasă pe lângă atâtea ifose și apucături lipsite de bun simț. 
Astă seară am fost la OMV și am povestit puțin cu fetele de acolo. Era liniște, nu erau agitate ca de obicei. Și am întrebat de colega lor, de “doamna aceea mai în vârstă”, mirată că nu am văzut-o de mult timp… 
- Aaa, doamna Rodica? A murit. Era bolnavă, săraca.

M-am întristat foarte tare. Și m-am înfuriat. Mi-am amintit de acel tip care a tratat-o neomenește pe biata femeie, tocmai într-o perioadă în care ea era suferindă și încerca doar să își câștige pâinea. El se grăbea, deși cu siguranță i-a mai rămas TIMP, dar i-a tulburat puținul ei timp… cu răutatea lui. Mi-am amintit-o timidă, apăsată, slabă, cu atitudinea unei femei care își dorea să fie invizibilă... 
Câți nu fac la fel ca acel mitocan? Câți nu se poartă neomenește cu vânzători, cu ospătari, cu cei care îi servesc, incapabili să le respecte munca și strădania? Și noi, ceilalți, ce facem? Asistăm indiferenți la aceste abuzuri… și foarte puțini luăm atitudine.
Suntem ceea ce lăsăm în urma noastră, ceea ce lăsăm în fiecare suflet. Păcat că unii nu înțeleg cât de tare pot răni cu egoismul și cu răutatea lor, păcat că nu se gândesc că fiecare om are durerile lui, că unii stau în picioare în fața noastră și ne întâmpină zâmbitori, dar sufletele lor abia se târăsc…
Cine știe? Poate că nu am scris degeaba povestea aceasta. Poate că măcar un om o va citi și, atunci când va avea tendința să-și arate nerăbdarea și intoleranța față de cineva, să-și facă dreptate altfel decât cu indulgență și iubire, își va aminti de această istorioară și va reuși să fie puțin mai bun…



Lăsați copiii să râdă - 100 de scriitori români pentru copilărie



Libris a fost invitată pentru a doua oară de Salvați Copiii România să participe cu un brad în cadrul Festivalului Brazilor de Crăciun. Echipa Libris, cu ajutorul partenerilor de la Wizzdesign au creat o carte unicat în formă de brad. „Lăsați copiii să râdă” este un proiect cu o valoare culturală deosebită, o carte unicat al cărei loc poate fi o bibliotecă publică, un amfiteatru, un muzeu.
Majoritatea textelor prezente în acest volum sunt scrise special pentru această campanie și nu se regăsesc în niciun alt loc. Mari nume ale literaturii române contemporane s-au alăturat cu generozitate, emoție și bucurie acestui proiect. Fiecare text care apare în această carte este o lecție de viață, o pildă, o fărâmă de suflet, un dar.


Copilăria este un spațiu sacru al regăsirii, al bucuriei, al inocenței; o întoarcere la sinele nostru cel mai profund, pentru că în copilărie am fost făcuți ceea ce suntem. „Lăsați copiii să râdă” este un simbol al unei lumi frumoase în care elitele intelectuale, pană lângă pană, își unesc amintirile pentru a salva ceea ce este mai de preț în univers: Copilăria.
„Lăsați Copiii să Râdă - 100 de scriitori români pentru Copilărie” este un proiect special la care s-a lucrat 60 de zile, zi de zi, și în care au fost implicați peste 120 de oameni (scriitori, echipele Libris și WizzDesign, edituri, tipografii). Doar la montatul lui au lucrat 7 oameni, 40 de ore.

Bradul Libris a fost adjudecat de Kaufland Romania pentru suma de 40.000 de euro. Ediția de majorat a Festivalului Brazilor de Crăciun a reușit să adune 770.000 de euro, fonduri care vor fi utilizate în cele 29 de programe Școală după Școală dezvoltate de Salvați Copiii România.

Sunt fericită și onorată că am contribuit și eu cu un text în această carte deosebită: 


Îi felicit pe toți cei care au pus suflet în realizarea acestui proiect minunat! 






La mulți ani, Fluturi și dragii mei cititori!



În 12 decembrie cartea Fluturi a împlinit 6 ani, fiind publicată în data de 12.12.2012. Am ales data publicării având un motiv anume, pe care, probabil, vi-l voi dezvălui cândva...

Povestea cărții o cunoașteți mulți dintre voi, am scris despre ea aici: Povestea cărții Fluturi

Iată câteva lucruri despre cartea Fluturi:

🦋 Este cea mai vândută carte din România în ultimii 28 de ani. 

🦋 Este cea mai furată carte din librării. Nț, nț, nț! 

🦋 Este cea mai criticată carte (dar nu de critici :) ), făcându-i pe unii să mă urască așa de tare încât de 6 ani nu se pot opri din comentat aiurea și hărțuit. Succesul vine la pachet și cu invidioși. 

🦋 Este cartea care a dat naștere celor mai multe povești frumoase și impresionante, pe care le voi aduna într-o colecție aniversară, povești despre oameni care s-au regăsit,  care s-au împăcat, care s-au îndrăgostit, care s-au căsătorit, care au călătorit...

🦋 Cea mai frecventă afirmație legată de cartea Fluturi este: "Mi-a schimbat viața!"

🦋 Cea mai frecventă întrebare legată de cartea Fluturi este: "Când apare volumul 3?"

🦋 Cea mai frecventă afirmație a cititorilor mei atunci când mă întâlnesc este: "Vă iubesc!"

🦋 Volumul 3 a fost publicat la cererea cititorilor. 

🦋 Volumul 3 s-a vândut în primele 24 de ore de la publicare în peste 10.000 de exemplare doar pe Libris

🦋Publicarea volumului 3 a contribuit la construirea unei case pentru o familie defavorizată, acest proiect fiind susținut  și de Libris (care a donat 3% din vânzarea cărții Fluturi vol.3)  și de Asociaţia Umanitară "Dreptul la Viaţă" Huedin

🦋 Cartea Fluturi are marele merit de  a fi (re) trezit pasiunea pentru lectură, majoritatea librarilor mărturisind că Fluturi este ceea ce ei numesc "produs locomotivă".

🦋 S-a făcut o piesă de teatru după romanul Fluturi și am primit 3 propuneri de ecranizare a cărții. 

🦋 Editura For You, care a publicat cartea Fluturi, este una dintre cele mai îndrăgite și apreciate edituri  din România datorită cărților motivaționale și de dezvoltare personală pe care le-a publicat.

🦋 Cartea Fluturi mi-a adus prieteni în toată lumea.

🦋 În acești 6 ani am primit mii de poze de la cititori, sute de mii de mesaje și foarte multe daruri de la oameni pe care nici măcar nu-i cunosc. Mii de mulțumiri pentru tot! 

🦋 Am dat mii de autografe pe cartea Fluturi, iar cele mai multe autografe date într-o zi au fost 1.000, pentru Libris. 

🦋 Tot la cererea publicului, a fost publicat și volumul 4, care se numește "Până la sfârșit"

🦋 Cea mai frumoasă parte din tot ce înseamnă cartea Fluturi, sunteți voi, cititorii mei.

La mulți ani, dragii mei și vă mulțumesc pentru că sunteți cei mai frumoși și buni cititori pe care i-ar putea avea un scriitor! 

Cu dragoste și prețuire, 
a voastră Irina. 



De ziua mea...



Ziua de naștere este ziua în care ești întrebat cel mai des câți ani ai împlinit... Eu răspund mereu la fel: sunt destul de tânără pentru a putea să îmi iau viața de la început și prea bătrână pentru a mai amâna ceva.
Pentru mine vârsta este irelevantă. Nu mă sperie faptul că viața trece și că îmbătrânesc. Mă bucur de fiecare an trăit și îmi fac planuri pentru următorul. Nu-mi mai fac planuri pe termen lung, nu mai amân să fac ceea ce îmi place și ceea ce mă împlinește. 
Am văzut oameni care au amânat și care și-au făcut planuri pe termen lung, convinși că vor trăi suficient să le realizeze, dar au plecat pe neașteptate, unii foarte tineri. În urma lor au rămas planurile, dar mai ales amânările, renunțările, tot ceea ce nu au trăit. Iar eu am învățat din exemplele lor nefericite. Am învățat să-mi stabilesc prioritățile în funcție de ceea ce mă face fericită. 
Am fost mereu un om spontan și curajos, dar experiențele din ultimii ani m-au făcut să fiu și mai liberă în alegeri, să nu renunț la nimic din ceea ce mă bucură, să nu mă simt vinovată atunci când fac ceea ce vreau și să nu mă tem de părerile și judecățile altora. 
Anul acesta a fost un an încărcat de experiențe și lecții de viață care m-au trezit și m-au maturizat. Prioritățile mele s-au schimbat semnificativ după ce am descoperit povești despre vieți irosite și netrăite, despre oameni singuri, decepționați, abandonați.  
Am învățat să îmi prețuiesc timpul și să nu-l mai consum aiurea cu lucruri inutile și cu oameni care nu merită. 
Am învățat să nu mai trag de mine pentru a răspunde tuturor cererilor și așteptărilor celorlalți. Și să nu mai accept niciun reproș. Nu datorez nimic, nimănui.  
Am învățat să renunț să mai schimb oamenii și să-i accept așa cum sunt, să le respect alegerile și mentalitățile greșite. Sunt convinsă că pentru cei capabili să învețe ceva și să se schimbe este suficientă puterea exemplului. 
Am învățat să nu mai fiu o sursă de beneficii pentru ceilalți și să nu mă mai las folosită. Am învățat să spun "nu" fără a mă simți vinovată că refuz și fără să-mi fie teamă că voi pierde persoana pe care am refuzat-o. 
Am învățat chiar și cum să-mi cheltuiesc banii: pe ceea ce-mi place și pe ceea ce-mi aduce bucurie de moment, fiindcă doar momentul este certitudine și nu știu dacă voi avea șansa unei alte ocazii să-mi fac acea bucurie sau să-mi satisfac acel moft.
Am înțeles că nu trebuie să fiu perfectă și am învățat să mă bucur de mine așa cum sunt, că este ok să greșesc, să eșuez, să am momente de slăbiciune și de rătăcire.  
Am învățat să fiu bună cu mine, să nu mă mai critic atât, să nu mai cer atât de mult de la mine și să-mi ofer mai mult.  
Am învățat că oricât de singur și de neiubit ai fi în viață, la un moment dat vei primi toată iubirea de care depinde sufletul tău, că toate rănile se vindecă, iar cicatricile nu trebuie să urâțească un om, din contră...
Am înțeles că viața nu ne este dată doar pentru a trece pur și simplu prin lumea aceasta, ci și pentru a lăsa ceva bun și frumos în sufletele oamenilor.  
Cu trecerea timpului învățăm tot mai mult despre noi înșine și despre ceilalți, despre cum ar trebui trăită viața, dar învățăm totodată că mai avem foarte multe de învățat... 

Pentru tot ce am învățat de la fiecare dintre voi, pentru toată bunătatea și iubirea voastră, pentru tot ceea ce am trăit împreună, pentru tot ceea ce îmi sunteți, vă mulțumesc și vă iubesc!



Ne dorim schimbarea legii adopției!



Dragi prieteni, 

așa arată un bebeluș abandonat la naștere. Așa începe povestea de viață a multor copii, iar cum continuă aceasta depinde foarte mult de NOI.
Știm că zilnic sunt abandonați mulți copii. Știm și că adopția unui copil presupune un drum lung și anevoios, cu birocrație și reguli absurde și inutile, cu mult stres, emoții și piedici nejustificate, când totul ar trebui să fie cât mai facil. 
Copiii nu ar trebui să ajungă la orfelinate, ci în casa unor familii iubitoare.  
Orfanii instituționalizați nu au condiții bune de viață, în anumite orfelinate personalul nu este calificat pentru a lucra cu copii, cu toate că Statul Român le asigură cursuri de calificare, dar pe care angajații nu le frecventează.   
La 18 ani orfanii sunt lăsați să plece liberi în lume și mulți dintre ei ajung pe străzi, devenind ținta abuzatorilor și a manipulatorilor, unii dintre ei ajungând infractori. Mulți au tentative de sinucidere  fiindcă nimeni nu-i învață pe acești copii cum să supraviețuiască în lume, nu li se dă nicio direcție, nu li se asigură viitorul.
De ce toate acestea, în loc de a li se oferi acestor copii șansa să fie adoptați de familii iubitoare care să le asigure o viață decentă și un viitor sigur pentru ei, dar și pentru societate? 

O jurnalistă din Brașov,  Cornelia Crevean a avut inițiativa de a solicita modificarea legii adopției. Cornelia a avut în emisiunea ei cazuri de orfani care la ieșirea din orfelinat au avut tentative de sinucidere, a întâlnit povești grave și impresionante pe care le-a oferit ca exemplu în propunerea ei de schimbare a legii adopției. 
Bebelușii abandonați trebuie să poată fi adoptați în primele luni de la naștere, iar mamele să fie decăzute din drepturi în maxim 6 luni de când și-au abandonat copiii. Legea actuală invocă depresia post partum cu speranța că mamele își vor căuta copiii abandonați, însă nu se întâmplă asta, iar copiii ajung în orfelinate. 
Inițiativa Corneliei este un act de curaj, dar a avut șansa să i se alăture acestei cauze două doamne minunate: doamna deputat Roxana Mînzatu și doamna deputat Oana Bîzgan, care au propus în Parlament schimbarea legii adopției. Mâine vor propune schimbarea legii adopției și să sperăm că vom primi un răspuns afirmativ până la sfârșitul lunii decembrie. 

O nouă lege a adopției este absolut necesară și este o prioritate pentru cei are își doresc să adopte copii, pentru cei cărora le pasă de copiii orfani și își doresc un viitor bun pentru ei, dar mai ales pentru copiii abandonați care au dreptul la o viață decentă, la protecția și dragostea unei familii, la educație, la un viitor sigur și care pot fi scutiți de ani petrecuți în orfelinate, singuri, chinuiți și neiubiți, cu amintiri dureroase care îi afectează și destabilizează emoțional.    
Eu m-am alăturat acestui proiect și sper să am și susținerea voastră. Mesajul meu trebuie să ajungă la cât mai mulți oameni.

Copiii orfani, sunt ai noștri, ai tuturor. Avem datoria morală să îi ajutăm să aibă parte de viața lipsită de griji și de suferință pe care ar merita-o orice copil. 
Și eu îmi doresc să adopt un copil sau doi și, cu ajutorul bunului Dumnezeu, sper să reușesc, așa cum sper să reușească orice om bun care își dorește să-i ofere o famile unui copil abandonat.
Le dorim mult succes doamnelor deputat care a preluat cauza pornită din Brașov, iar noi să ne rugăm pentru reușita lor! 

Cornelia Crevean și cu mine ne-am fotografiat în ziua în care m-am alăturat acestei cauze. Vă trimitem gândurile noastre bune și vă mulțumim pentru suținere! 




Povestea Infirmierei devenită Împărăteasa tuturor Românilor



Au fost odată ca niciodată vremuri de război atât de cumplite și de distrugătoare, încât românii au crezut că vor pieri cu toții de gloanțe, obuze, gaze, foamete și boli. În acele zile părea că întunericul, disperarea și moartea vor cuprinde tot pământul Patriei și-l vor pustii de tot ceea ce e viu. De iubire, de speranță și de milă...
 Aceasta este o poveste despre Lumina și Căldura sufletului omenesc. E despre curajul și eroismul unei Femei mari a neamului românesc. Cu iubirea ei nețărmurită de oameni și cu dăruirea sa până la sacrificiu pentru binele și mărirea României.
          A fost odată ca niciodată, în timpul blestematului de război, o infirmieră care a devenit împărăteasa românilor, fiindcă acea femeie a știut cel mai bine că dăruind vei dobândi. Încă din primele zile în care blajinul ei popor fusese nevoit să intre-n focul luptei pentru a-și aduna laolată frații risipiți și stăpâniți de două imperii, Femeia aceasta a îmbrăcat uniforma Crucii Roșii și a pornit spre front, ca să-i aline pe soldați. În tranșee și-n spatele frontului, acolo unde erau aduși răniții scoși din focul luptei, era o realitatea cutremurătoare și poveri sufletești prea prea grele de dus pentru o biată inimă de femeie. „Fiece inimă poate îndura numai partea ei de durere iar nu durerea și disperarea unui popor întreg; e prea mult...e prea greu pentru umerii mei”  își tot spunea ea în gând, ținându-și cu toate puterile lacrimile să nu se prăvale peste acele trupuri arse, rupte și zdrobite, în timp ce le pansa și mângâia.
Seara, când găsea un pic de timp, Infirmiera–Soldat nota în Jurnalul ei ce făcuse peste zi și cu ce monstruozității se putuse confrunta în tranșeele bătăliilor de la Mărășești, Mărăști și Oituz. „Găsii  acolo un spital pentru primele ajutoare. Acestea sînt spitalele cele mai penibil de dureroase. Răniții erau aduși direct din tranșee: nenorociții, stîlciți, bucăți de oameni sfârtecați, plini de sânge, în uniforme rupte și murdare, într-un cuvânt  mai de plâns decât cei aflați pe paturile de suferință din spitalele organizate, căci aici îi vedeam în toată istovirea și nenorocirea lor. Unii erau răniți ușor, alții mai greu, (...) iar  doi erau pe moarte din pricina unor fracturi ale craniului.  Zăceau pe brancarde așa cum fuseseră ridicați de pe câmpul de luptă; fața le era lividă și sunetul sinistru al hârâitului de moarte din gâtlejul lor, umplea încăperea. Trecui direct în rândurile lor vorbind cu ei și împărtășindu-le mici daruri. Soldații își dădeau bine seama cine sînt și vedeam cât le pare de bine că venisem de atât de departe până la ei, în acest colțisor pierdut și totuși așa aproape de front.
         A doua zi, la prima oră, era din nou la datorie, uimindu-i cu puterea și cu dăruirea ei pe militarul care-i conducea automobilul deschis și pe colonelul ce-o însoțeau. „Să mergem!” porunci ea scurt. Fusese informată că la un adăpost improvizat, în drumul către tranșee, se aflau tare mulți bolnavi de tifos, părăsiți și înfometați într-un adăpost insalubru. De la un telefon de campanie femeia în uniformă albă află de unde poate să facă rost de mâncare caldă pentru acei nenorociți, atât de chinuiți. Evident că nu avea la ea mănuși de cauciuc, deși toți cei din jurul ei o certau rău că nu le folosea și că nu se proteja. „Mi se spune că nu mă păzesc destul și că mă ating prea mult de bolnavi. Îmi dau seama că nu sunt destul de precaută, dar cum să arăt cea mai mică șovăire sau fereală când ei suferă atât de cumplit? Nu pot decât să-mi pun nădejdea în Dumnezeu să mă ajute să trec prin toate primejdiile fără să prind molima. Dacă am început să cred că acum pot în adevăr să fiu de folos țării mele, apoi e de cea mai mare însemnătate să rămână neștirbită orice fărâmă de curaj. Dar de bună seamă nu e plăcut să te gândești că mușcătura unui simplu păduche ajunge ca să doboare pe omul cel mai voinic; e aproape cu neputință să te ferești de păduchi, când trebuie să intri mereu prin acele nenorocite bordeie.” 
Doctorii cu care lucra tânăra și nobila Infirmieră – spunea ea – „au încercat adesea să mă convingă să port mănuși de cauciuc când umblu printre bolnavii de tifos dar eu mă împotrivesc, pentru că toți soldații îmi sărută mîna și eu nu pot să le dau să sărute o mănușă de cauciuc.” 


Oameni buni, oare s-a dat undeva o definiție mai firească și mai nobilă a curajului decât aceasta de mai sus?! Evident că nu. Este rostirea și manifestarea iubirii și a curajului, cum numai un suflet de o noblețe înaltă poate să le facă…
„Se făcuse noapte acum, dar din fericire, răsărise o lună minunată. Potrivisem astfel încât în drum să întâlnesc în satul Galata altă mașină, în care era un cazan plin cu o supă bună și hrănitoare pe care aveam de gând s-o împart unor nenorociți flămânzi și zdrențuroși ce descoperisem într-un biet adăpost dărăpănat, pe jumătate azil de noapte, pe jumătate spital; un loc plin de cea mai neauzită grozăvie și mizerie. Când ajunsei acolo se făcuse complet întuneric și în casă nu era pic de lumină; totuși intrai împreună cu cei ce mă urmau în acest loc de groază și am început să hrănesc cu supă fierbinte nenorocitele arătări omenești. Neînchipuita mizerie și murdărie a acestui loc întrece orice descriere. Epavele pe care le-am găsit înghesuite acolo aproape nu mai puteau fi numite ființe omenești. Unii dormeau pe niște mese, alții dedesubt, morții înghesuiți la un loc cu muribunzii, toți victime ale îngrozitorului tifos. Dădui supă, ceai și pâine celor care erau destul de bine ca să poată mânca, le lăsai și ceva rufărie și îmbrăcăminte. Ceea ce am văzut  reprezenta  cea mai grozvă  mizerie, ultimele rămășițe ale unei omeniri decăzute și chinuite. Deoarece era complet întuneric, am întors farurile mașinii ca să lumineze interiorul barăcii. Lumina orbitoare ne dezvălui o priveliște dureroasă.”  Nenorocirea ce-o găsi acolo îi rupsese sufletul Infirmierei cu ținută și rang de regină.
Regina Maria a României Mici – căci ea era în acea casă a morții, s-a îmbrăcat încă din prima zi a intrării României în războiul mondial, în uniforma sa albă de infirmieră, mergând pe front, în toate locurile unde era nevoie de ea. 
Devenise un simbol al rezistenței, dăruirii și tenacității. Se preschimbase, prin faptele și prin ținuta ei imaculată, într-un Înger al speranței și al salvării. Toate unitățile militare românești o voiau în mijlocul lor, înainte de începerea luptei, ca să le fie de noroc și pavăză și la finalul acesteia, ca să le sară-n ajutor și să le oblojească rănile. „Azi e pentru mine un fel de mândrie, aproape cucernică, faptul că toate trupele vor să mă aibe în mijlocul lor, mai ales înainte de a intra în foc. Eu le ajut să țină aprins în inima lor avântul entuziasmului. Haina mea de infirmieră a ajuns pentru ei un simbol. Pe când treceam, albă de tot, de la unul la altul, reflectoarele mă luminau în noapte și știam că în ochii ostașilor eu înfățișez steaua nădejdii. Era raza care le lumina calea, ceva viu, ceva aievea pentru care erau gata să trăiască, să lupte și să moară. Fiecare om are nevoie de un ideal, de ceva ce se ridică deasupra nivelului celor zilnice”, nota Maria în Jurnalul său   Regina-Infirmieră știa care-i rolul și menirea ei în acea încleștare titanică în care se prinsese și micuțul ei regat ce visa și tot lupta de o mie de ani ca să-și adune la un loc pământurile și copiii stăpâniți de cele trei imperii. Știa că Destinul o zămislise pentru a fi MUMA tuturor și de aceea nu pregeta niciun efort. „Toți fiii, în acele vremuri fiind smulși de lângă mamele lor, întru câtva ajunsesem eu "Mama tuturor" simbolul supremului  ajutor, căutat de orice om, în ceasuri de durere.
Am văzut bătrâni de 70 de ani care-mi ziceau: "Mamă!", nota ea în Jurnalul ei. „Toți mă chemau în toate părțile; de câte ori se ivea vreun dezastru sau vreo întâmplare îngrozitoare, strigătul tuturor se înălța spre mine, regina lor, și din pricina credinței ce aveau în mine, găseam mii și mii de feluri de a le veni în ajutor. Chiar dacă din punct de vedere material nu puteam face mare lucru, prezența mea printre cei mai disperați și mai nevoiași aducea o rază de nădejde. Din zori până în amurg umblam printre ei, pretutindeni, oriunde ar fi fost, prin orice murdărie sau primejdie de infecție. Niciodată nu mi-am astupat urechile în fața unui strigăt de ajutor. Nu știu cum se făcea că nu mă prindea oboseala; nu mai țineam socoteală de persoana mea și cum pe atunci nu aveam un automobil închis, eram în stare să îndur și cel mai aprig ger” , mărturisea Maria, Infirmiera cu sânge imperial.  După cum ea însăși mărturisește în Jurnalul său, cel mai greu îi era la triajul răniților aduși în gările din Iași, Onești, Adjud, ori Bacău. „Una din împrejurările cele mai îngrozitoare ce am văzut vreodată a fost ceea ce se numea "triajul" din gări. Erau un fel de barăci de adăpost unde se aduceau răniții până li se făcea loc în câte un spital. Dante n-a născocit niciodată un iad mai înfiorător! Că pretutindeni eram chemată să ajut și aici, deoarece epidemiile ce se iveau constituiau o primejdie pentru întreg orașul”, nota Regina Maria în Jurnalul ei.
Toți soldații de pe acel front auziseră de Regina Infirmieră și mulți dintre ei o văzuseră printre tranșee. Era de-a lor. Era și ea soldat, ca și ei. Se confrunta, de dimineață până noaptea cu aceleași riscuri și privațiuni. Plus că-și sufleca mânecile ajutând, pansând, mângâind și alinând ca orice infirmieră de pe front. Nu se dădea la o parte din fața provocărilor și a greutăților. Istoricii militari români care au cercetat în arhive și-n rapoarte militare implicarea reginei pe front au descoperit cazuri uimitoare și teribil de emoționante ale respectului pe care soldații germani îl arătau Îngerului în alb, atunci când apărea în tranșee. Nu numai că nimeni nu concepea și îndrăznea să îndrepte vreo armă către regina noastră, pentru a-i pune viața și integritatea în pericol, ci dimpotrivă armele tăceau când apărea ea. Ba mai mult de atât, ofițerii și soldații inamici îi luminau calea cu puternicile lor proiectoare. „Prin aparițiile sale printre tranșee, în costumul său de infirmieră, luminat de proiectoarele ațintite nu numai de români dar și de inamici, Regina Maria a fost asemănată de soldați cu o stea a speranței coborâtă printre ei. Așa s-a întâmplat într-o noapte când Ea,  Muma Răniților, a venit până-n linia întâi să-l îngrijească pe un tânărul sublocotenent. Regina Maria a notat în Jurnalul ei de pe front despre eroul român „groaznic rănit de un glonţ dum-dum, care era întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nici o altă poziţie. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. „Rău m-au lovit, Mamă Regină“, mi-a spus. „Rău m-a lovit duşmanul!“ Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. „Mă doare, Mama Regină“, după care mi-a spus: „dar să trăieşti Domnia Ta şi să ajungi împărăteasa tuturor românilor.“ Credința aceasta o impresiona și-i umplea ochii de lacrimi reginei care – nu-i așa – se socotea neînfricată, fiind de viță englezească. Un lucru mă zguduie mai mult decât aş putea spune şi îmi aduce lacrimi în ochi. Când îi întreb dacă suferă, îmi spun:„Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor“. Acesta e refrenul etern, fiecare viaţă măruntă şi umilă e gata să-şi dea şi ultima picătură de sânge, numai să ajung euÎmpărăteasa tuturor românilor“.Sunt atâtea visuri nebuneşti pe lume – cred că tocmai cele nebuneşti împing omenirea la fapte măreţe. Domnul să le binecuvânteze strădania şi suferinţa şi fie să nu fie în zadar! Vederea lor te umple de umilinţă.” În primele luni de război, Regina noastră nu a înțeles această tărie și această credință supranaturală a oștenilor români. Însemnările sale din Jurnal dovedesc acest fapt. „De ce trebuie să se lase ei ucişi ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulţi, într-o zi pe care oamenii aceştia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce?”
Fiindcă împlinirea visului de 1000 de ani al românității, de a fi unită și-n aceeași Patrie, era mai presus decât ei. Iar Ea era Simbolul, Speranța și Încrederea. De aceea. 
Pentru dăruirea și faptele ei din timpul Marelui Război, pe Regina României Mari au iubit-o, respectat-o și admirat-o nu doar românii, ci o întreagă lume. Până și indienii Sioux din îndepărtata America i s-au închinat și au socotit-o drept căpetenie-războinic, iar marea lor căpetenie s-a făcut frate de cruce cu ea într-o ceremonie ținută pe pământurile lor de vânătoare, în toamna anului 1926...

Fragment din cartea „Poveștile Minunate ale României”, autori: Gabriela și Ion Novăcescu, Editura Tribuna, Cluj Napoca, 2018.

© Copyright https://novacescu.ro/


Poate vă întrebați de ce am publicat pe blogul meu această frumoasă poveste... Pentru că îmi doresc să afle cât mai multă lume despre această carte minunată pe care doi oameni care iubesc istoria, au găsit, cu mult talent și dăruire, o cale de a așeza într-un album superb o parte dintre cele mai frumoase povești ale istoriei noastre. Profesorii Gabriela și Ion Novăcescu au găsit cea mai frumoasă cale de a ne ajuta să aflăm și să învățăm istoria cu drag. Citiți cartea, vă veți bucura de povești senzaționale, de lecții de viață impresionante și de informații rare. Și neapărat dăruiți-o celor dragi. 

Mai multe detalii despre carte, aici: Poveștile Minunate ale României 
Cartea se poate comanda telefonic la numărul de telefon: 0728985853.



E clar. Are pe altcineva.



Apare Prețiosul acasă, târziu. Cam târziu… Și îmi spune miorlăind răgușit, ca un motan întors hărtănit și scărmănat bine după o escapadă pe acoperișuri: “Stai departe de mine, că mă apucă o răceală și nu vreau să te îmbolnăvesc”. Așadar, ciuciu pupic. Ce să mai zic? Tac. Okeyuț...
Se așază ostenit nevoie mare pe colțar și, total absent, îl fură peisajul cu ochii la o emisiune TV. Eu, în schimb, pe gânduri, îl privesc atentă și întrebătoare deși zâmbind. Încercând să îmi dau seama de ce sclipește el așa, mai ceva ca aurul în lumina unui soare puternic de vară... Ce să mai, strălucitor ca nimeni altul. Fiindcă, și sigur nu mi se pare, domnul meu are fața plină de sclipici. O fi el prețios, nu zic ba, dar parcă e prea de tot, între noi fie vorba. Mda, clar că este un sidef de la vreun produs de machiaj. Pe fața lui e așa, ca o scânteiere foarte fină dar care insistă să iasă în evidență. Adică să-mi sară mie în ochi. Pare de pe la vreun "Bluș" sau "Ilumineizăr". Zic “Mda” în sinea mea pentru a doua oară…

Cum stăteam așa și cugetam, mi-am adus brusc aminte că exact eu, cu gura mea i-am spus de câteva ori că dacă va întâlni o alta mai frumoasă, mai suplă, mai tânără, mai cu moț sau cu ce mai vrea sufletul lui, să nu fie fraier să rămână cu mine, să-și vadă de drumul lui. L-am asigurat din răsputeri că-l iubesc atât de mult încât fericirea lui e mai importantă decât să-l am lângă mine abătut și trist, obligat și nefericit, și că îmi doresc tot ceea ce este mai bun pentru el. Nu, nu glumesc. Acum serios, oricât de greu mi-ar fi să-l pierd eu nu iubesc egoist, eu nu depind de el și de nimeni și da, știu să iubesc atât de mult încât să mă pot bucura de fericirea lui... alături de alta. Dar după ce plâng o perioadă și consum un tir de dulciuri, desigur. Că nici eu nu-s de piatră. 
Și cu aceste gânduri în cap care nu-mi dădeau pace, l-am abordat direct, franc, fără menajamente.
- Ce ai pe față? 
- Ce-am pe față? N-am nimic, a bâzâit el indiferent și mofluz, trecându-și mâna peste obraji.
- Sclipești.
- Habar n-am, a ridicat el din umeri cu nepăsare. O fi de pe la asteroizii tăi sau meteoriți, ce-or fi. 
Aha, se referea la o pudră sidefată Meteorites Guerlain cu care l-am disperat că nu o găseam, iar el a căutat-o prin multe magazine de profil la rugămintea mea... 
- Nu are cum, mi-ai zis să stau la distanță că ești răcit. Iar eu nu sunt machiată, am gângurit eu suav.
- Atunci nu știu ce am, a dat el din mâini a neputință, tot cu ochii proptiți în televizor.
Se uită în continuare la emisiune de parcă viața lui toată ar depinde de ceea ce vorbesc ăia acolo.
Iar eu îl fixam mai departe, fără să-mi iau ochii de la el. Vă imaginați ce era în mintea mea, cred că e inutil să vă spun. El, impasibil în continuare, face pe nefericita victimă a răcelii. Tușește, își suflă nasul, se văicărește, se alintă, mă roagă să îi fac un ceai. Păi da, normal. Dar de ce nu ți-a făcut aia care te-a umplut de sclipici?! m-am gândit eu cu zâmbetul interior transformat într-un rânjet.
Eram răutăcioasă, deși era evident că nu se simte bine. Iar eu fierbeam deodată cu apa pentru ceai, fiindcă nu-mi spunea o dată pentru totdeauna, bărbătește și hotărât, că trebuie să discutăm ceva. Așteptam cu înfrigurare discursul ăla despre cât de minunată sunt și bla, bla, bla dar a întâlnit pe cineva și ce să vezi, dar s-a întâmplat să bla, bla, bla. Sigur, el nu vrea să mă rănească dar viața bla, bla, bla... și iubirea care bla, bla, bla și inimii căreia nu-i poți spune bla, bla, bla. Adică textele obișnuite, știți voi la ce mă refer, că și femeile și bărbații le cunosc. Dar nu. Absolut nimic. El tăcea și se uita la televizor! Uf!
-Vrei să te demachiezi? l-a întrebat candid și dând mărunt din gene drăcușorul din mine. 
-Cum să mă demachiez? mi-a răspuns și el, tot cu mințile în altă parte.
-Atunci vrei să-mi spui ceva? am insistat eu, tot sperând că-mi va spune adevărul.
-Da, a căzut răspunsul lui peste mine cu greutatea unui bolovan azvârlit de foarte sus. Acum e momentul, acum va mărturisi tot! Mă țineam cât puteam eu de tare.
- Iubita, nu pot veni la București cu tine în 28. 
Da, era clar. Cam așa începe totul, știu eu. Sigur, are treabă băiatul. Și încă ce de treabă! A uitat că noi, împreună, de comun acord, am stabilit că dacă unul dintre noi se amorezează fulgerător de altcineva, ne vom spune sincer adevărul și nu vom fi duali... Dar el e un laș. A promis! Și, totuși, cu toate astea nu are curajul să-mi spună ce se întâmplă.
De nervi îi storc o lămâie întreagă în ceai, uite-așa, ca să simtă ce simt eu... Și după aceea mă duc în baie să mă dau cu cremă de mâini. Văd pe lavoar cutia cu șervețele din care Prețiosul meu a scos neglijent câteva și observ ceva ciudat. Șervețele sclipesc, sunt perlate. Ha?! Nu pricep, de ce ar face producătorul șervețele cu sclipici pe ele?!? Le pipăi, caut să văd dacă se ia sclipiciul, dacă rămâne pe degete. Rămâne. Se ia, logic, am toată mâna sclipicioasă de parcă ar fi de aur, în lumina din baie… Auci!
Fug cât pot eu de repede în living.
-E prea acru ceaiul?! Stai, îți fac altul imediat! Îți aduc și miere! Să merg la farmacie să-ți iau vreun medicament anume, bolnăviorul meu?...




Putem trăi...



De câte ori nu suntem convinși că nu vom putea trăi fără o persoană sau fără vreun lucru anume, și suntem disperați și înspăimântați crezând că viața noastră nu va mai fi la fel fără acel cineva sau ceva, că nu vom putea depăși situația și că nu vom face față suferinței? Și totuși, putem trăi și fără toate cele sau toți acei de care suntem atât de convinși că depinde viața noastră. 
Putem trăi și fără părinți, chiar dacă ne vom întreba mereu de ce n-am avut același noroc ca alți copii și să ne bucurăm ani mulți de bucuria de a-i avea în viețile noastre. Putem trăi și fără o mamă grijulie și iubitoare, fără îmbrățișările unui tată protector, fără o bunică blândă care să ne pregătească ou moale cu pâinică în căniță, fără un bunic simpatic, sfătos și răbdător care să ne ducă de mână la grădiniță și la joacă în parc. Putem. 
Putem trăi chiar dacă știm că nu suntem cei mai frumoși copii, chiar dacă frații noștri sunt mai iubiți de oameni și de soartă decât noi. 
Putem trăi chiar dacă alții mai puțin merituoși ne-au luat-o înainte și au mai mult decât le trebuie, mai mult decât noi, mai mult decât li se cuvine și mai mult decât ar fi drept să aibă un singur om. 
Putem trăi fără prieteni, fără ajutorul lor, fără mângâierile care să ne aline atunci când sufletele noastre tânjesc după un umăr pe care să putem plânge în voie și n-avem un punct de sprijin nici pentru frunțile noastre ostenite, nici pentru inimile noastre rănite. Putem. 
Putem trăi și fără oamenii care ne-ar ridica de jos, de acolo de unde viața, uneori, ne trântește ca să ne pună la încercare capacitatea de a ne ridica și a o lua de la capăt cu mai multă forță. Putem trăi și singuri. 
Putem trăi și fără afecțiune, fără mângâieri, fără cineva aproape căruia să îi pese de soarta noastră, fără cineva care să se bucure și să sufere sincer împreună cu noi. 
Putem trăi și fără un ochi, fără mâini sau fără picioare. Putem trăi cu orice handicap, cu orice diformitate, cu orice complex. Putem. 
Putem trăi și fără un cămin, fără căldură, cu hrană puțină, cu orice fel de lipsuri materiale.

Putem trăi fără soare, stele și lună, fără un cer senin sau acoperit de nori, fără copaci, flori sau animale, fără mare și munte, fără lacuri și râuri. Putem trăi într-un deșert, putem trăi pe o creastă de munte, în sălbăticie.
Putem trăi cu toate nedreptățile care ni se fac, cu temeri, cu sufletul împovărat de vină, fără libertate și dreptate, însingurați și triști.
Putem trăi așteptând la nesfârșit un “Iartă-mă”, un „Te iubesc”, un „Mulțumesc” pe care, probabil că nu le vom auzi niciodată. Putem.
Putem trăi și fără a ni se recunoaște meritele, fără a primi ceea ce ni se cuvine, fără a avea parte de ceea ce ne-ar putea face fericiți, de ceea ce ne-ar putea salva sufletele.
Putem trăi și fără să depindem de ceva sau cineva, fără să avem așteptări, fără să avem visuri, fără să avem comori adunate în suflete și liniște coborâtă în inimă.
Putem trăi și fără iubire și chiar și fără noi înșine… Putem.


Fragment din cartea Până la sfârșit (Fluturi vol. 4) 





13 noiembrie - Ziua Bunătății




Azi este ziua bunătății. 
Eu cred că bunătatea nu trebuie invocată și sărbătorită doar într-o singură zi, ci în fiecare zi. Putem fi buni în fiecare clipă a vieții noastre. Putem fi buni cu toată lumea, dar mai ales cu noi înșine.
Unii cred că a fi bun înseamnă doar a dărui lucruri materiale, iar cei care nu au lucruri de oferit, se simt săraci și cred că nu li s-a dat șansa să fie buni. De fapt, a fi bun înseamnă a dărui ceea ce ai ÎN TINE: pace, bucurie, înțelepciune, forță, exemplu frumos, mângâiere...
Am văzut cândva, într-un magazin, un băiețel mic (probabil avea vreo 4 anișori), care plângea de mama focului. O fetiță, care abia putea sta în picioare (probabil avea vreo 2 anișori) s-a apropiat de băiețel, l-a mângâiat pe obraz, apoi l-a îmbrățișat. M-a înduioșat gestul acelui pui mic de om. 
Poți fi mic de tot și sărac lipit, dar poți fi un munte de bunătate.
Chiar și un zâmbet în loc de o privire încruntată atunci când cineva îți greșește sau te deranjează, înseamnă bunătate. Dacă te superi, nu numai că nu ești bun cu celălalt, dar nu ești bun nici cu tine...   
Fiți buni, pur și simplu. Fiți buni cu voi înșivă, nu vă mai consumați pentru nimicuri, nu vă mai refuzați ceea ce vă bucură, investiți în sănătatea voastră, în evoluția voastră, în spiritul vostru. Oferiți-vă ceea ce este mai bun și stați lângă oameni buni.
Bunătatea este contagioasă. Bunătatea voastră îi poate contamina pe ceilalți, de aceea fiți buni orice ar fi.
Să fiți plini de bunătate și înconjurați de oameni buni!



Iubirea te învață...




Atunci când te superi pe cineva drag, când simți nevoia să cerți acea persoană, să îi reproșezi că a greșit și că te-a dezamăgit, retrage-te o clipă și gândește ce te-a determinat să îndrăgești acel om. Nu reacționa imediat, ia-ți un răgaz și privește povestea voastră. 
Apoi, de undeva din depărtare, privește acel om și imaginează-ți cum ar fi viața ta fără el. Imaginează-ți că în clipa următoare va pleca definitiv din viața ta și nu vei mai avea nicio șansă să îi spui vreodată ceea ce simți, să-l vezi, să-l îmbrățișezi.
Iubirea are întotdeauna răspunsul potrivit pentru orice întrebare, pentru orice supărare, pentru orice problemă. 
Iubirea te învață cum să ierți fără să cerți, cum să iubești mai mult pacea sufletului celuilalt decât nevoia ta de a-ți dovedi dreptatea. 
Iubirea te învață valoarea unei clipe în care poți să oferi pace, nu să o tulburi. Iubirea te învață că nu o palmă este rezolvarea unui conflict, ci o mângâiere. 
Iubirea te învață să privești omul drag cu iubire, să îi vorbești cu iubire, să-i fii PACE. Iubirea te învață că trebuie să strigi la cineva doar dacă îi spui TE IUBESC!

Textul este un fragment din următoarea mea carte care se va numi "Iubirea te învață". 



10 parfumuri descoperite în 2018



Ca să nu stric tradiția, dar mai ales pentru că sunt o mare iubitoare de parfumuri, voi scrie și anul acesta despre parfumurile pe care le-am descoperit sau pe care le-am redescoperit în 2018 și de care m-am îndrăgostit.
Mulți dintre voi știți deja că sunt pasionată de parfumuri, atât de pasionată încât, cândva, când nu mă aflam într-o situație fnanciară prea bună și aveam chiar și datorii, în loc să-mi plătesc cheltuielile de întreținere, am preferat să-mi cumpăr un parfum. 😂 Mi-am cumpărat atunci un Chanel Chance și nu m-am simțit nicio clipă vinovată. Am ales să nu-mi refuz și acea bucurie pe lângă toate celelalte pe care mi le refuzam deja.   
Îmi amintesc povestea tristă a prietenei mele (o puteți citi aici: De ce nu păstrez lucruri pentru ocazii speciale)care mi-a mărturisit cât regreta că nu s-a îndurat să folosească singurul parfum pe care îl avea, în loc să se bucure de el. Povestea ei m-a determinat să-mi promit că nu-mi voi mai refuza lucrurile care îmi plac și care mă fac fericită. De aceea trăiesc înconjurată de parfumuri și mă parfumez chiar și atunci când fac curat în casă, dacă am chef. 
Primul meu parfum l-am primit de la tata, când eram doar o adolescentă. Mi-a dăruit un Dolce Vita - Christian Dior pe care l-am adorat. Îmi amintesc uimirea apropiaților tatei și reacțiile unora care considerau că sunt prea mică pentru a mi se cuveni un parfum... Prejudecăți. Eu m-am bucurat de acel parfum ca de nimic altceva. De zeci de ori pe zi îl scoteam din cutie, admiram sticluța din cristal baccarat și îl miroseam... și rar, foarte rar mă parfumam cu el, până într-o zi, când tata a văzut cât prețuiam acea sticluță și că abia consumasem puțin din parfum. Mi-a spus atunci să mă bucur de el, că-mi va cumpăra altul. "Vreau o fetiță parfumată și fericită.", mi-a spus tata.
De-a lungul timpului am avut parfumuri pe care le-am adorat și pe care le-am purtat foarte mult. Sunt întrebată adesea care este parfumul meu preferat, dar îmi este foarte greu să aleg. Este adevărat că m-am amorezat fulgerător de câte un parfum pe care în scurt timp nici nu l-am mai putut suporta... Unora le-am mai dat o șansă, sperând că într-un alt anotimp sau poate într-o altă stare sufletească le voi putea purta, dar nu a fost așa și mi-am luat adio definitiv de la ele. Însă sunt câteva pe care le port de mulți ani și de care nu mă satur, cum ar fi Coco Noir și Coco Mademoiselle de la Chanel, Addict - Dior, Alien - Thierry Mugler...

Anul acesta am descoperit câteva noutăți: 

1. Holiday - House of Sillage: l-am primit în urmă cu câțiva ani, dar am renunțat la el sperând că voi putea uita persoana care mi l-a dăruit. 😊 L-am redescoperit anul acesta și mă bucur de el fără a-mi aminti de fantome din trecut.

2. Jubilation 25 - Amouage: am fost convinsă că nu aș putea purta un asemenea parfum și că singurul parfum Amouage care îmi va plăcea vreodată va rămâne Ciel, dar Jubilation 25 a intrat în lista mea de favorite. 
3. Passion - M. Micallef: eu nu sunt fan Oud (Lemn de Agar), însă în acest parfum proporția este perfectă și îmi place foarte mult. 
4. Coco Mademoiselle Intense - Chanel: a fost lansat în 2018, dar nu mi se pare cu mult diferit sau mai intens decât clasicul Coco Mademoiselle.
5. New York Nights - Bond No.9: l-am descoperit într-o vizită la Elysee în București și a fost o dragoste la prima vedere. Totuși nu-l pot purta vara.
6. Dahab - Kajal: îl ador! Aproape de fiecare dată când îl port, cineva mă întreabă ce parfum este.
7. Opardu - Puredistance: eu ador tuberoza, dar nu în exces și nu prea am găsit parfumuri care conțin tuberoză și care să-mi placă. Opardu este minunat.
8. White - Puredistance: l-aș purta oricând, îmi place la nebunie.
9. Opulent Shaik Classic No.33 - Shaik: l-am avut în urmă cu vreo 10 ani, dar nu mi-a plăcut atât de mult încât să vreau să-l mai cumpăr. Anul acesta l-am redescoperit și îmi place mult.  
10. Rouge Flowers - Antonio Dmetri: este un parfum care seamănă cu Alien, însă este mult mai intens și mai plăcut.
  
Mi-ar plăcea să aflu dacă și voi ați descoperit parfumuri noi, dar și ce preferințe aveți...



Povestea unei genți





- Fiți drăguță, cât costă geanta din vitrină?
- Care geantă, cea bej? a întrebat vânzătoarea plictisită. 

A privit neîncrezătoare femeia îmbrăcată prea modest pentru a fi clientul potrivit ca să cumpere o asemenea poșetă. Mereu o deranjau tot felul de tanti din astea care n-aveau una de-un leu la ele, dar căscau gura la ce era mai scump și mai de fițe prin vitrine ca apoi să o toace la cap uimite de preț, uluite că există așa ceva și apoi obrăznicindu-se cu remarci de tipul “Da’ din ce-i făcută, mamă, din aur? Doamne ferește, că e mai mult ca pensia mea pe-o lună!” Deja era pregătită pentru ce avea să urmeze.
- Da, cea bej din vitrină.
- 900 de lei.
- 900? a întrebat din noi femeia, surprinsă și jenată, sperând că de fapt auzise 200.
- Da, nnnouuuăă sute, ați auzit bine, o ironizase apoi iritată, încercând să scape grabnic de ea și de eventualele întrebări care ar fi urmat și care o plictiseau de moarte întotdeauna. Ce explicații să le dea unor astfel de femei care habar n-aveau de modă, de firme, de calitate și care nu lăsau coada crațiței din mână decât ca să apuce sacoșele de toartă și să meargă la piață sau telecomanda să se uite la serialul preferat. 
Femeia slabă și palidă care purta un batic albastru cu margarete a ieșit din magazin să mai privească încă o dată geanta, simțind nervozitatea vânzătoarei care se stăpânise cu greu să nu ridice tonul dar tot fusese răutăcioasă cu ea. “E tânără, îi fierbe sângele în vene, n-o să mă pun acum la mintea ei, e doar o copilă, ce să priceapă ea?” Și-a alungat din minte tonul și privirea fetei din magazin și a zâmbit, amintindu-și de fiica ei, îngerul ei frumos și bun care admirase geanta cu câteva zile în urmă, când au fost împreună la Mall ca să-i cumpere baticuri colorate sub care să-și poată ascunde capul rămas fără păr după ședințele de chimioterapie. “900 de lei... De ce o fi atât de scumpă? E ceva cu ea, e de calitate, e la modă, o fi și de firmă, sigur. Dar tot o geantă e.” gândi femeia cu tristețe. Pentru că tare mai voia să-i ofere fiicei sale geanta, dacă tot îi plăcuse atât de mult. Mai ales că peste câteva săptămâni avea să fie ziua ei de naștere. Doamne, oare unde zburaseră toți anii aceia care trecuseră de când o adusese pe lume, o mânuță de om, frumoasă și zâmbitoare, lumina ochilor ei. S-a gândit puțin, s-a socotit. Mai avea 1132 de lei până avea să primească pensia. Avea nevoie de bani pentru autobuz și pentru apa pe care și-o cumpăra pentru orele în care stătea să facă tratamentul cu citostatice. Alte cheltuieli nu trebuia să facă neapărat, poftă de mâncare nu avea ca să-și dorească cine știe ce bunătăți, hainele pe care le avea îi ajungeau, unde să mai meargă în afară de spital? 
“ Plus că e vară, aș putea să mai merg și pe jos trei stații, fac mișcare, poate capăt puțină culoare în obraji” gândi femeia. A intrat hotărâtă în magazin și spre uimirea vizibilă a vânzătoarei care o persiflase mai devreme, a cumpărat geanta frumoasă din piele crem. Era fericită.
Când a ajuns acasă, a așezat-o pe canapeaua din sufragerie ca pe un trofeu prețios și a privit-o cu mândrie. Era nerăbdătoare să vină ziua în care avea să-i facă marea bucurie fiicei ei cochete, încântată peste poate de curajul ei de a-i face un cadou atât de costisitor. Doar că după câteva zile a început să se simtă din ce în ce mai rău, iar medicii au hotărât să o interneze pentru a o putea supraveghea. Nu putea lăsa poșeta în casa fiicei ei, voia să fie o surpriză pentru aniversarea care ar fi urmat să vină. A luat-o cu ea și a ținut-o bine ascunsă în geanta de voiaj în care își luase câteva lucrușoare necesare în spital. 
Buna ei fiică o vizita în fiecare seară după serviciu, dar fata știa deja că mama ei nu va mai putea fi salvată. Cu inima sfâșiată o încuraja privind-o în ochi și o mințea ținând-o de mână, că în curând se va simți mai bine și vor pleca acasă.
Și așa a și fost, cum au spus medicii, femeia nu a mai apucat ziua de naștere a fiicei ei. 
Din salonul în care a fost internată, cu inima frântă, fata a luat acasă geanta de voiaj a mamei ei în care a băgat o cană, o lingură, periuța și pasta de dinți, două baticuri, un prosop și o pereche de papuci de casă. Le-a îndesat în geantă cu ochii împăienjeniți și cu obrajii uzi de lacrimile care nu se mai opreau. De la garderobă i s-au dat hainele și o pereche de pantofi surprinzător de uzați, care mai păstrau încă forma picioarelor mereu obosite ale celei care-i dăduse nu numai viață ci și atât de multă iubire.
S-a întors singură acasă și a scos din geanta de voiaj, pe rând, lucrurile mamei ei. Era copleșită de durere. Realiza că a plecat la spital cu o mamă și s-a întors doar cu o geantă cu câteva lucrușoare cu care nu mai avea ce face. Mai săracă decât toți săracii lumii, orfană. La fundul genții de voiaj, într-o sacoșă neagră, luxoasă, a găsit un sac alb satinat. L-a desfăcut cu grijă și uimire și a descoperit poșeta aceea elegantă la care priviseră împreună nu de mult și pe care, spre surprinderea ei, i-o cumpărase mama. A căutat în interior o felicitare, o scrisoare, ceva dar n-a găsit. În schimb, inima ei știa că în obiectul acela neînsuflețit mama a lăsat toată iubirea ei. Și un zâmbet fericit ferecat între fețele ei din piele fină. 

Pentru cei care nu se mai întorc acasă, dar care lasă mereu iubirea lor cumva, undeva...


Text publicat în cartea  Iubitelor mele prietene 






Pitici pe creier



Sau obsesii. În unele cazuri, poate chiar psihoze. De ce n-aș vorbi și despre câteva dintre obsesiile mele, unele dintre ele mari generatoare de antipatii și conflicte între mine și prietenii mei. După lupte seculare în care am încercat să-i conving pe unii că nu sunt exagerată, m-am resemnat cu gândul că voi rămâne o neînțeleasă. O ciudată. O obsedată. 
Nu cred că ne naștem cu pitici pe creier. Probabil că cei 7 ani de acasă vin la pachet cu cel puțin 7 pitici, așa cum avea și Albă ca Zăpada. 😀
Încă îmi amintesc câțiva dintre piticii lui tata, care mi-au terorizat copilăria. 
De exemplu, după ce se consuma din borcanul de muștar, dulceață sau zacuscă, era musai și obligatoriu ca restul conținutului să fie îndesat cu lingurița în borcan, iar marginea borcanului să fie ștearsă cu un șervețel. Tata nu suporta să vadă produs uscat pe pereții borcanului și era musai să se vadă perfect cât conținut a rămas în borcan. Tata era obsedat și de ordine. Borcanele, cutiile cu alimente, totul trebuia să fie aliniat și cu etichetele la vedere. Ce să mai spun de hainele din dulapuri... 
Pe atunci îmi tot spuneam în gând că eu când voi avea casa mea, voi face exact pe dos. Dar nu a fost așa. Între timp am dobândit proprii pitici, adică am dezvoltat niște obsesii noi. Nu știu cât sunt de grave sunt, dar voi enumera câteva dintre ele: 

Nu-mi plac vasele ciobite sau crăpate. Am dus muncă de lămurire cu apropiații mei să renunțe la ele. Nu înțeleg de ce trebuie să ții în casă spărturi cât timp se găsesc farfurii și vase de toate felurile și pentru bugetul fiecăruia. 
Cineva, ofuscat că i-am criticat cana ciobită, mi-a spus așa: "Asta e, nu toată lumea își permite veselă Villeroy&Boch." Nici nu trebuie. Decât Villeroy&Boch, Rosenthal sau alte figuri, mai bine o cană ceramică simplă care costă 2 lei, dar intactă. Așa cum nu umblăm cu haine rupte, cred că nici vesela nu ar trebui să fie spartă. Ține de respectul de sine. 
Nu voi înțelege niciodată de ce mulți preferă să țină seturi de vase la păstrare și folosesc toate vechiturile și spărturile. Sunt de părere că lucrurile trebuie folosite, că trebuie să ne bucurăm de ele. 

Nu suport tacâmurile zgâriate și mătuite. Asta nu înseamnă că refuz vreodată mâncarea dacă mi se oferă tacâmuri care nu arată ca noi. 😂 Dar tacâmurile de acasă trebuie să lucească, altfel nu le țin. 


Nu-mi place să am pe blatul din bucătărie nimic. Dar nimic. Nici aparate electrocasnice, nici alte lucruri pe care oamenii normali le țin în bucătărie. Blatul gol îmi dă senzația de spațiu și de libertate. Asta nu înseamnă că nu fac dezastru atunci când gătesc. 
O prietenă mi-a spus că am o casă muzeu. Nu este. Am organizat totul foarte bine astfel încât fiecare lucru să aibă locul său. 


Nu mă pot culca dacă în chiuvetă sunt vase murdare. Chiuveta trebuie să arate ca în poză.  Se pare totuși că în ultimul timp am mai avut niște abateri... poate scap de un pitic. Cine știe? 😊 



Nu există să nu aranjez patul în care am dormit, fie că sunt acasă, în vizită sau la hotel. Nu suport să văd paturi dezordonate. Și mai am o obsesie legată de paturi: nu suport să se așeze cineva cu haine de stradă pe așternuturile mele. Mor dacă face cineva asta. Bine, nu mor, dar schimb imediat lenjeria de pat. 
Am avut o discuție foarte aprinsă despre asta cu niște prieteni cu care mă aflam în vacanță. Ei susțineau că hainele de pe noi sunt curate... și le-am arătat cât de expuse sunt hainele noastre și cât de insalubre, cum ne așezăm pe tot felul de scaune, prin mașini, trenuri, restaurante... și aducem acasă bacterii de tot felul.


Nu-mi plac obiectele sanitare pătate sau cu urme de calcar. Le șterg după fiecare folosire. Unora li se pare un efort, dar nu este. Am mereu în băi prosoape de hârtie cu care șterg în câteva secunde tot. E foarte simplu, pentru mine a devenit o rutină. 

Detest orice fel de amprente: pe oglinzi, pe faianță, pe geamuri, pe uși, pe mobilă, pe ecrane. Știu, cine are copii uită de fița asta. E de înțeles. Cât sunt copiii mici ei sunt piticii șefi. 😍


În frigider toate alimentele trebuie neapărat să fie puse în caserole sau ambalate. Îmi amintesc că am mâncat la cineva o felie de tort cu un gust intens de sarmale... fiindcă în frigider oala cu sarmale fusese fără capac, iar tortul pe o farfurie, neacoperit. 
Nu numai o dată am văzut persoane care bagă în frigider brânzeturi sau mezeluri tăiate pe farfurie, fără ca măcar să le acopere cu folie alimentară. Sau pun oale cu mâncare fără capac. Bine, eu spăl și ouăle, iar cei care știu asta mă consideră nebună...  

Când ajung acasă, primul lucru pe care îl fac este să șterg și să curăț încălțămintea pe care am purtat-o. Am la îndemână șervețele umede și tot ce-mi trebuie, astfel încât să pun încălțămintea pe raft perfect curată. 

Cel mai obsesiv pitic pe care-l am și cel mai mare generator de supărări și reacții de tot felul este mâncatul necivilizat. Mă refer la cei care își bagă tacâmurile în alte farfurii decât ale lor. Nu e frumos, nu e normal, nu e sănătos să faci așa ceva! 
I-am spus cuiva care își băga furculița linsă bine într-un castron cu salată de vinete (din care mâncau și alții) că nu este normal ce face și s-a supărat. Persoana mi-a spus că este sănătoasă. Ok, dar de unde știi că și ceilalți sunt sănătoși? Ți-ar plăcea să-și bage toți tacâmurile în alimentele tale? Dacă au cumva stafilococ, streptococ sau alte bacterii și contaminează mâncarea? Și de ce ești așa convinsă că ești sănătoasă, îți faci zilnic analize? Poți lua în fiecare secundă o bacterie, hepatită... și poți da cuiva!    
Toți, dar absolut toți se simt ofensați de asemenea observații. Ca să fac pe cineva să înțeleagă ce înseamnă să-ți bagi furculița sau lingura în alimentele cuiva, i-am spus că este ca și cum ar amesteca în acel aliment cu periuța sa de dinți. Șoc și groază... 
Când mănânci trebuie să fii responsabil și cu bun simț. Oricât de familiar ți-ar fi cineva, nu e ok să-ți bagi saliva în mâncarea lui. 

Se pare că eu am mai mult de 7 pitici... și da, recunosc, sunt mult mai mulți decât ce am enumerat aici. Nu-mi place să văd peturi pe masă, capacul vasului de toaletă trebuie să fie mereu lăsat, etc... 
Probabil că uneori exagerez, dar sunt câteva lucruri esențiale pentru igienă, sănătate și confortul psihic. 
Sunt curioasă dacă și voi aveți piticii voștri și care ar fi? 😊