Două inimi

Printre numeroșii mei prieteni copii, am norocul să am și o micuță prietenă adorabilă care se numește Raluca și despre care povestesc adesea pe facebook. Prietenii și cititorii mei au îndrăgit-o de mult timp pe Raluca deoarece este nu numai o fetiță extrem de simpatică și isteață, dar și întâmplările cu și despre ea, despre felul ei de a gândi și a reacționa la diferite lucruri sunt mereu emoționante sau amuzante și neapărat cu tâlc. Cu morală, ca și cum replicile și acțiunile ei ar fi rodul gândirii unui om mare, cu minte ascuțită brici și analitică, dăruit cu o doză masivă de înțelepciune - chiar mai mare decât a multor adulți.

Pe micuța Raluca o cunosc de când a venit pe lume, dar nu neapărat pentru asta noi două avem o relație foarte specială. Cred că am rezonat fantastic de la bun început, de când gângurea privindu-mă ștrengărește drept în ochi, râzând și întinzând mânuțele spre mine să o iau în brațe imediat cum îmi întâlnea privirea. Și de la primele ei cuvinte noi două am început să dialogăm, ajungând cu timpul, astăzi, să discutăm foarte mult, să punem țara la cale, să descoperim în fiecare dialog sau întâmplare, pas cu pas, împreună, aspecte din viață dar și povești cu și despre oameni. Iar această legătură deosebită pe care o avem s-a sudat, cu siguranță, pentru că și eu sunt copilăroasă, dar și fiindcă ea este nu doar o fire foarte comunicativă, curioasă și ageră, cât și o copilă neașteptat de matură pentru vârsta ei de doar 7 anișori.

Într-o zi, după o perioadă îndelungată în care nu am fost să o vizitez (din motive obiective), venind în fugă la poartă când mi-a văzut mașina, m-a întâmpinat aruncându-se în brațele mele și exclamând fără nicio urmă de supărare sau reproș în glas, privindu-mă parcă până în adâncul sufletului cu ochii ei pătrunzători și sinceri.

- Era și cazul să vii pe la mine, mă rog de Dumnezeu de nu știu când să te aducă!

După ce ne-am îmbrățișat, după ce am rotit-o încântată în câteva piruete grațioase, ca să văd cât a mai crescut în răstimpul trecut de la ultima noastră întâlnire, după ce am dus împreună în casă darurile pentru ea și familia ei, când a venit momentul nostru de comunicare și conversație între fete, aproape un ritual pentru noi, așa cum am avut mereu de când ne-am împrietenit, am profitat de faptul că mi-a mărturisit că se roagă și am întrebat-o pentru ce anume se mai roagă câteodată (dorindu-mi să aflu ce dorințe mai are și dacă nu cumva aș putea să i le îndeplinesc). Și, ca de obicei, am avut cu ea un dialog încântător dar în același timp surprinzător și emoționant. Mi-a povestit pentru cine și de ce se roagă, ce visuri are și de ce ar dori să devină realitate iar la un moment dat, mi-a spus ceva care m-a impresionat tare mult: că ea, "mai de mult", îi promitea tot timpul tatălui ei că se va ruga încontinuu la Dumnezeu, la Maica Domnului și la copilul Iisus ca să îi crească la loc mâna pe care omul și-a pierdut-o într-un nefericit accident de muncă.

- Acum că este post și așa e frumos, să ne cerem iertare, mi-a spus fetița, i-am zis lui tati să mă ierte, că eu eram prea mică și nu am știut că mâinile oamenilor nu mai cresc la loc. Dar tati nu e supărat pentru asta. Și nici eu nu sunt supărată pe el că nu mi-a spus că mâinile nu mai cresc și m-a lăsat să mă rog degeaba.

- Nu te-ai rugat degeaba, Raluca, i-am spus. Nicio rugăciune nu este degeaba. Iar când vine de la un copil ca tine, rugăciunile alături de credință se pot transforma uneori chiar în adevărate miracole. Sigur că mâinile nu mai cresc la loc, dar Dumnezeu, în schimb, sunt convinsă că i-a întărit inima tatălui tău și asta îl face mult mai puternic, aproape că nici nu mai simte că nu are ambele brațe.

- Și acum are două inimi? a zâmbit Raluca încântată, parcă așteptând un răspuns afirmativ din partea mea, o asigurare că tatăl ei are un asemenea noroc, compensând astfel mâna care nu-i va crește niciodată la loc.

M-am gândit mult la conversația noastră, Raluca a avut mereu acest efect asupra mea, dându-mi mereu subiecte asupra cărora să reflectez și ridicând mereu probleme despre care noi, adulții, luați de tăvălugul vieții de zi cu zi nu mai discutăm și asupra cărora nu ne mai aplecăm dornici să le pătrundem fiecare înțeles... Și da, chiar cred că oamenii greu încercați de soartă au două inimi. Asta e acum convingerea mea. Altfel, nu-mi pot explica forța, bunătatea și seninătatea unora dintre ei. Puterea de a merge înainte, învingători în ciuda tuturor dificultăților cât și curajul lor în înfruntarea cu acestea. Iar tatăl Ralucăi, un om bun, muncitor și un tată exemplar, mi-a confirmat asta ori de câte ori, în loc să se victimizeze și să se ascundă în spatele invalidității lui, în loc să caute compătimire și ajutor, nu numai că lucrează dar îi mai ajută și pe alții. Cu singura lui mână a reparat acoperișul unei bătrâne amărâte căreia îi ploua în casă, tot cu o singură mână plantează și are grijă de legumele din grădină și din munca lui făcută doar cu un singur braț dăruiește altora de parcă ar da cu două mâini. Și o face din tot sufletul lui imens. De parcă ar avea două inimi.

L-am întrebat dacă nu e supărat pe viață că a rămas invalid, iar el mi-a răspuns demn și senin, așa cum am știut mereu că este: "Eu sunt recunoscător că mi-a rămas măcar o mână cu care să mă închin și să-mi pot mângâia copiii"...

Fragment din cartea Iubirea te învață

Cartea se poate comanda la următoarele librării: 

 Bookzone  Iubirea te învață - Bookzone
 Libris  Iubirea te învață - Libris
 Librex  Iubirea te învață - Librex
 Cărturești:  Iubirea te învață - Cărturești
 Editura For You  Iubirea te învață - Editura For You
 elefant  Iubirea te învață - elefant

Iubiii, îmi aduci și mie o bere?!

Am scris această postare pe profilul meu de facebook:

Se știe deja că bunele maniere au devenit, pentru mulți, ceva demodat... Dar parcă tot nu mă pot obișnui să văd că o femeie, însoțită de un bărbat, duce gunoiul. Și nici că el stă în mașină la căldurică, iar ea alimentează mașina cu combustibil în peco. Sau că ea spală parbrizul și el o privește cu mâinile în buzunare, fiindcă e mașina ei, colegi fiind.

Și nu, nu ei sunt vinovați...

Pe lângă comentariile pro și contra lăsate la postare, am primit și câteva mesaje prin care diferite persoane mi-au mărturisit nemulțumirile legate de partenerii lor de viață. Vă redau unul dintre mesajele primite:

"...dar sa stii ca desi ai dreptate, din pacate eu nu am putut sa imi educ sotul. Este asa cum spui tu, ca sa nu spun nesimtit. La treburi ma ajuta doar daca ii cer si atunci cu reprosuri si se victimizeaza desi avem amandoi serviciu, eu ajung acasa dupa ora 18, el mereu la ora 16. In drum spre casa mereu ma opresc sa fac cumparaturi, el zice ca nu stie ce sa ia si cum sa aleaga. Cand ajung acasa il gasesc la televizor sau dormind, daca doarme nu pot face nimic prin casa ca se enerveaza ca fac zgomot, daca se trezeste la 9 seara vrea sa comandam mancare apoi vine maica-sa si imi spune ca il tin cu mancare de fast-food. Daca il rog sa puna rufe la intins pe balcon, imi zice ca el nu e femeie, ca rad vecinii de el, iar eu inghet iarna cat intind rufe. Crede ca ajunge daca da cu aspiratorul o data la saptamana iar eu pun zilnic rufe la spalat, calc, sterg si adun dupa el. Daca mergem undeva si trebuie sa luam ceva, nu se da jos din masina, eu trebuie sa cobor, sa car...

Daca ii reprosez ceva incepe sa se victimizeze si ma intreaba de ce m-am mai casatorit cu el daca nu imi convine nimic. [...]"

M-a întristat să aflu că încă există femei care acceptă indolența bărbaților, lenea și lipsa lor de respect. Și că se lasă slugărite. Fiindcă despre asta este vorba, nicidecum despre egalitatea dintre bărbat și femeie, nici despre împărțirea atribuțiilor (ceva absolut obligatoriu într-un cuplu) și nici despre independența femeii, ci strict despre nesimțire. 

O doamnă chiar mi-a mărturisit că atunci când merge la peco, soțul ei stă în mașină și ea este cea care alimentează. Și că asta se întâmplă de o viață. Când am întrebat-o de ce nu alimentează (și) el, mi-a spus că el nu știe și că nu-l interesează să facă asta. Păi de ce nu-l interesează? Pentru că e convenabil să facă femeia lucrul acesta, nu? Nu-l interesează să o ajute. Așa cum pe mulți nu-i interesează cum funcționează mașina de spălat rufe, cum nu-i interesează organizarea lucrurilor în casă și care își strigă nevestele să le aducă un prosop, un maiou, că ei habar nu au unde sunt lucrurile lor personale și li se pare firesc să depindă de soții să le aducă totul pe tavă.

Îmi amintesc de o scenă neplăcută întâmplată în casa unei prietene. Mă invitase să bem o cafea, după ce robotise toată ziua prin casă. Însă nu s-a putut bucura de puțină tihnă cu mine fiindcă soțul ei a chemat-o de câteva ori: ba să-i dea de mâncare, ba să-i aducă nu știu care tricou, iar punctul culminant a fost când a sunat-o din fața blocului să-i aducă încărcătorul de telefon. N-am spus nimic până în momentul în care ea a spus: "Nici măcar o cafea nu pot să beau în liniște, așa face mereu." Și mi-am amintit de câte ori m-a frustrat purtarea lui, când la petreceri îi cerea ei să-i pună de mâncare în farfurie (întrerupând-o din mâncat sau din conversații), când îi cerea să-i aducă de băut sau când ea căra, iar el stătea la taclale sau fuma.

Prietena mea i-a spus soțului ei că nu are chef să coboare să-i ducă încărcătorul, că are musafiri și că nu are decât să vină să și-l ea. Tipul a venit în casă și i-a spus: "Crăpai dacă veneai tu să mi-l aduci? Sau crăpa musafira?" Și, chiar dacă m-am așteptat ca prietena mea să-i tolereze obrăznicia, aceasta i-a reproșat tot ce a avut pe suflet. Dar el i-a întrerupt rafala de reproșuri și i-a spus: "Nu mai sunt bun că te influențează asta?" (la mine se referea, desigur). De multe ori am văzut această atitudine la cei incapabili să-și accepte minusurile. Și acum, după ce au divorțat, el trăiește cu impresia că ea a fost influențată negativ de alții, că a fost instigată împotriva lui... și încă e convins că era totul perfect în relația lor. Da, chiar era totul perfect însă doar pentru el, fiindcă totul era despre el, nu și despre ea. Iar ea a divorțat prea târziu, când era prea obosită și prea sătulă să-i facă mereu pe plac, să se simtă folosită și, mai ales, să simtă că nu este tratată cu respect. 

Printre comentariile lăsate la postarea de pe facebook (menționată de mine la început), o doamnă a lăsat acest comentariu: 

"[...] atunci când o femeie și un bărbat câștigă la fel, nimic nu justifică gaura din canapea pe care o fac EI, când ajung acasă, față de ELE, care n-au aer nici să respire față de câte corvezi le așteaptă. În plus, osatura, numărul la pantofi, fragilitatea, tocurile cui (pentru a fi nu doar pe placul lor, ci și al domnilor cu care conviețuiesc) chiar sunt argumente SOLIDE pentru care un bostan n-are nicio justificare să stea cu ochii-n telefon până bagă EA benzină, f'tui, agățându-și ciorapii prin pompă pe-acolo. Cât despre egalitate, un BĂRBAT cu toate țiglele pe casă, când e în nădragi și „bașcheți”, NU ADMITE ca o doamnă în fustă și pantofi să tragă de pompe, cât stă el cu nasul în feisbuc, tolănit pe scaunul din față. Decât, așa cum am zis, dacă e mort. Egalitate e când o doamnă în bascheți și nădragi așteaptă să bage benzină în rezervor un domn pe tocuri cui și cu corset. Că tot se poartă!"

Voi încheia cu acest mesaj pe care mi l-a trimis un bărbat:

"Pentru că sunt bărbat nu concep următoarele:

Să-i trimit unei femei mesaj fără a începe cu un salut.

Femeia de lângă mine să ducă alte bagaje decât poșeta. Nu contează câte bagaje avem, mi le pun în cap, dar nu există să care ceva femeia de lângă mine.

Să merg în restaurant și să plătească o femeie nota de plată. M-aș simți ultimul om, ultimul fătălău, nu știu dacă există bărbat mai nesimțit decât cel care lasă o femeie să plătească în restaurant. Singura excepție este atunci când o femeie își serbează ziua de naștere și sunt invitatul ei.

Să stau pe scaun undeva unde vreo femeie stă în picioare. Nu vrea locul meu, stau și eu ridicat.

Să merg în fața unei femei.

Să primesc o femeie în mașina mea dacă mașina nu este curată.

Să aștept la rând într-un magazin iar în spatele meu să fie o femeie. O las în fața mea! Și două dacă sunt, le las în fața mea.

Să stau pe canapea și femeia să aspire casa sau să muncească prin casă.

Să curețe o femeie în urma mea."

În concluzie, fiecare are bărbatul pe care îl merită.