Dureri și dor...

Dacă îți arăți durerile poți fi considerat slab. Dacă le ascunzi poți fi considerat insensibil...

Când am aflat că tata este bolnav de cancer, mi-a fost foarte greu să cred. Tata se lupta în taină cu această boală de 2 ani, ascunzându-se de mine ca să nu mă îngrijoreze, ca să nu-mi răpească bucuria adolescenţei şi a primei iubiri. Nu am bănuit nimic: nu l-am auzit nici măcar o dată să se plângă, să spună că îl doare ceva și nu am văzut niciodată vreo grimasă de durere pe chipul lui brăzdat de riduri. Singura schimbare pe care am remarcat-o a fost regimul alimentar, care devenise cu totul altul. M-am gândit că era din cauza bătrâneţii, că nu mai poate mânca tot ce mânca altădată. Dar ce ştiam eu?

Am aflat când aveam 15 ani. Mi-a spus-o zâmbind, dar cu o tristeţe în ochi care mi-a sfâşiat inima.

- Nu-mi pare rău că mor. Am trăit destul şi am trăit cea mai frumoasă viaţă pe care o poate avea un tată. Sunt împăcat şi fericit. Îmi pare rău doar că nu am putut să trăiesc mai mult pentru tine, ca să îţi fiu alături până când vei fi mai mare, pe picioarele tale...

Universul meu s-a prăbuşit atunci. Nu puteam concepe viaţa fără omul care îmi era tată şi mamă (atunci când mama nu era lângă mine), care îmi era cel mai bun prieten, cu care am împărţit fiecare zi a vieţii mele de până atunci. Şi mi-aș fi dorit pentru el să nu plâng, să îi arăt că sunt puternică, să nu îl îngrijorez mai tare, făcându-l să creadă că nu voi reuşi fără el... Nu am reuşit... am izbucnit în plâns.

I-am reproşat atunci că mi-a ascuns faptul că e bolnav, că s-a chinuit fără ştirea mea, că m-a lăsat să îl chinui fără să ştiu, cerându-i să fie mereu vesel, energic, să îmi facă tot felul de pofte, să mă plimbe...

- Dacă ţi-aş fi spus, cu ce m-ai fi ajutat? Mi-ai fi luat durerea? Ai fi oprit boala? Doar te-aş fi făcut să suferi din cauza mea şi era de ajuns că sufeream eu. N-am vrut să-ţi tulbur pacea şi să-ţi înnegurez tinereţea... Am vrut să ne bucurăm de ultimii ani împreună...

În fiecare zi ne plângem celor din jur de tot felul de dureri, unele reale, dar şi multe închipuite... Ne plângem fără a ne gândi că le încărcăm şi oamenilor dragi sufletele deja încărcate de propriile dureri şi lupte interioare.

Am învăţat de la tata să îmi îndur suferinţele în tăcere şi să îmi plâng lacrimile pe ascuns – nu pentru că nu aş avea nevoie de mângâiere, ci pentru că nu vreau să-i încarc cu dureri pe oamenii care mă iubesc şi pentru că nu vreau să le tulbur pacea, multă sau puţină, pe care o au,

Ştiu, veţi spune că e nevoie de multă putere pentru a face asta... dar este nevoie, de fapt, doar de puţină iubire. Este nevoie să-i iubeşti pe ceilalţi mai mult decât te iubeşti pe tine şi vei găsi puterea să îi protejezi de suferinţe inutile...

Când tata a plecat la Cer, am considerat că l-am pierdut definitiv. Mi-am strigat durerea în gura mare şi am purtat-o pe chip mult timp, torturându-i şi pe oamenii din preajma mea... Cu timpul am învăţat să accept şi m-am resemnat, iar într-un târziu am realizat că eu nu l-am pierdut pe tata. El trăieşte prin mine, bătându-mi în piept, fiindcă inima mea poartă o bucată din inima lui... El trăieşte în mine şi prin mine deoarece mi-a lăsat mie cea mai frumoasă parte a inimii lui... Şi eu promit să am mereu grijă de ea şi să încerc să trăiesc mereu frumos.

Fragment din Cartea Insomnii

Taine și mărturisiri...

Luni de zile am trăit cu sentimentul de vinovăţie şi cu regretul că am făcut ceva de care mă ruşinam, ceva ce i-am ascuns tatălui meu. Mereu m-am gândit că poate el bănuia sau poate chiar ştia fapta mea, dar nu îmi spunea… Ori de câte ori îmi dovedea bunătatea şi dragostea lui, mă bucuram doar pe jumătate, fiindcă eram copleşită de sentimentul de vinovăţie, simţindu-mă un om nedemn şi murdar.

Într-o zi, nu am mai suportat povara vinovăţiei şi i-am mărturisit tatălui meu fapta de care mă ruşinam.

- Să ştii că ţi-am furat bani din buzunar. De două ori. – i-am spus.

- De ce ai făcut asta? Ştii bine că ţi-aş fi dat… Te-am refuzat eu vreodată?

- Nu ştiu de ce am făcut-o...

De fapt, cred că atunci nu am îndrăznit să îi cer bani tatălui meu tocmai pentru că el îmi dăduse mereu şi am simţit că dacă i-aş mai fi cerut, aş fi abuzat de bunătatea lui.

Am început să plâng, iar tata m-a îmbrăţişat.

- Ştiam. Dar am aşteptat să vii să îmi spui tu. Vreau să ai încredere în mine şi să nu îmi ascunzi când greşeşti, indiferent ce vei face. Eşti copilul meu şi te voi ierta şi te vo ajuta. Ai înţeles?

- Te rog să mă ierţi!

- Am şi uitat. Şi vrei să îţi spun ceva? Şi eu ţi-am furat ceva. - mi-a spus tata.

Îmi furase o cutie cu bomboane, dintre multele cutii pe care le aveam în dulăpiorul meu, în care ţineam dulciurile pe care le primeam de de la familia mea din Germania.

- Le-ai mâncat? - l-am întrebat amuzată pe tata.

- Nu. Le-am dat cuiva…

În acea zi, eu şi tata ne-am mărturisit greşeli de demult, pe care ni le ascundeam şi care, nemărturisite la timp ne împovărau sufletele cu sentimenul vinovăţiei.

Oamenii greşesc. Greşesc, nu pentru că vor, nu pentru că sunt răi, nu pentru că nu iubesc. Ei fac uneori alegeri greşite, determinate de tot felul de conjuncturi şi de slăbiciuni personale.

Una dintre greşelile fundamentale în orice relaţie este lipsa comunicării. Iar lucrurile tainute sunt foarte corozive pentru suflet.

Uneori amânăm prea mult pentru a ne mărturisi nişte greşeli și pentru a ne cere iertare, ajungând în situații limită. Iar asta duce negreşit la alte greşeli, la alte tăinuiri, punând distanţă între noi şi oamenii dragi nouă.

Isus a spus aşa: “Nimic din ceea ce îmi vei mărturisi, nu mă va face să te iubesc mai puţin.” Ar trebui să credem cu tărie că oamenii care ne iubesc cu adevărat nu ne vor iubi mai puţin dacă le vom mărturisi greşelile şi slăbiciunile noastre.

Un om care te iubeşte cu adevărat, te va ierta şi te va ajuta să te îndrepţi, să devii mai bun şi mai puternic.

Mărturisirea unei greşeli eliberează sufletul de povara vinovăţiei, iar iertarea consolidează încrederea şi dragostea dintre oameni.

Celor care mă detestă

Îţi scriu ţie, omule care mă deteşti...

Numai tu cunoşti motivele care te-au făcut să mă deteşti şi să mă dispreţuieşti, fiindcă eu ştiu că nu ţi-am făcut niciun rău şi că nu îţi datorez nimic. Poate că tu mă consideri vinovată de ceva și mă urăşti, dar, dacă ai fi sincer cu tine însuţi, ai realiza că nu eu sunt responsabilă de neputinţa ta de a fi bun şi de a scăpa de obsesii care îţi otrăvesc sufletul. Dacă nu am reuşit să rămânem prieteni, asta nu înseamnă obligatoriu că trebuie să fim duşmani, dar asta este o alegere care îţi aparţine.

Vreau să ştii că eu nu te urăsc. Pur şi simplu, nu reuşesc să te înţeleg şi te privesc cu compasiune. Te compătimesc pentru tristeţea ta, pentru durerea şi frustrarea pe care le porţi în suflet. Te compătimesc pentru că te complaci în rolul de victimă (închipuită) şi pentru că nu eşti capabil să fii obiectiv și sincer. Te compătimesc pentru neputința ta de a rămâne demn. Te compătimesc pentru că te iroseşti cu gânduri negative, cu invidie şi cu încercări disperate de a-mi face rău.

Ar trebui să ştii că, atunci când încerci să îmi faci rău, îţi faci rău ţie. Pe mine nu mă ating gesturile tale disperate de a-mi lua pacea sufletească. Tu nu ai nicio putere asupra mea. Tu ești doar un exemplu negativ pentru mine, fiindcă mi-ai arătat cum nu mi-aș dori să fiu niciodată. Nu vei reuşi niciodată să mă faci să te urăsc şi nici să mă răzbun pe tine. Şi ştii de ce? Pentru că mă iubesc prea mult pe mine ca să te las să mă transformi într-un om urât şi rău. Pentru că mă iubesc atât de mult încât nu accept să-mi consum energia dispreţuindu-te pe tine. Pentru că, la sfârşitul zilei, îmi dau seama că eşti atât de mic şi atât de speriat încât mă rog pentru tine lui Dumnezeu să te aibă în paza Sa.

Cu fiecare încercare a ta de a mă lovi, te vei lovi pe tine. Cu fiecare încercare a ta de a mă murdări, te murdărești, de fapt, pe tine. Ești prea slab ca să mă poți clătina și ești prea mic ca să îmi poți sta în cale.

Regret că nu ai linişte, că eşti atât de fragil și atât de speriat. Cred că răutatea ta este cauzată de teamă, iar teama este un semn de slăbiciune şi de nesiguranţă, de neîncredere în tine. Regret că faci alegeri proaste, că nu îți poți depăși condiția, că, în loc să îți umpli sufletul cu iubire, tu ţi-l umpli cu ură. E atâta ură în tine, încât nu mai este loc pentru iubire și pace.

Te-ai gândit vreodată că poate mă deteşti din cauză că nu poţi fi ca mine? Pentru că, în timp ce tu cauţi urâtul şi răul din oameni, eu caut să mă bucur de frumuseţea lor. Pentru că, în timp ce tu judeci și condamni, eu înțeleg și iert. Pentru că, în timp ce tu instigi persoane să ți se alăture în actele tale nebunești și nedemne, eu adun în jurul meu oameni minunaţi cu care fac lucruri frumoase. Pentru că, în timp ce tu cauţi să distrugi, eu caut să clădesc. Pentru că, în timp ce tu loveşti, eu mângâi și îmbrăţişez. Pentru că, în timp ce tu găsești satisfacție în a-i face pe oameni să plângă, eu găsesc bucurie în a le șterge lacrimile de pe obraz și a-i face fericiți. Pentru că, în timp ce tu descurajezi și ucizi visuri, eu le arăt oamenilor că au aripi. Pentru că, în timp ce tu eşti încruntat, eu zâmbesc. Pentru că, în timp ce tu faci eforturi să fii rău, eu mă străduiesc să devin mai bună. Pentru că, în timp ce tu mă înjuri, eu mă rog pentru tine. Pentru că, în timp ce tu te victimizezi, eu caut să-mi identific și să-mi îndrept greșelile. Pentru că, în timp ce tu adormi cu sufletul împovărat, dacă nu cumva ai insomnii, eu adorm cu sufletul plin de pace. Pentru că, în timp ce tu urăşti, eu iubesc.

Tu, omule care mă deteşti, ar trebui să ştii că, de fapt, te deteşti pe tine. Îţi deteşti propriile slăbiciuni, neputinţe şi urâţenia sufletească. Mă priveşti prin ochii tăi diformi.

Ar trebui să ştii că fiecare om aruncă în ceilalţi cu ceea ce are el în suflet, unii cu noroi, iar alţii cu iubire.

Ar trebui să ştii că un om care se iubeşte pe sine nu poate urî pe nimeni, de aceea te îndemn să te iubeşti şi să faci pace cu tine, fiindcă tu eşti cel mai mare duşman al tău, nu eu.

Fragment din Cartea Insomnii

Tu alegi cine să fii!

După fiecare experienţă în care cineva te-a făcut să suferi, tu alegi cine vrei să fii: victima celor care te-au rănit sau un om puternic, demn şi fericit.

După fiecare nedreptate care ţi s-a făcut, tu alegi cine vrei să fii: un om răzbunător şi rău sau un om iertător şi bun.

După fiecare nereuşită, tu alegi cine vrei să fii: un om descurajat, care îşi plânge de milă o viaţă sau un om încrezător, care nu renunţă şi luptă în continuare pentru a-şi atinge ţelurile.

După fiecare cuvânt urât care ţi se spune, tu alegi cine vrei să fii: un om care răspunde tot cu cuvinte urâte sau un om care vorbeşte cu respect şi iubire.

După fiecare încercare a cuiva de a-ţi cotropi sufletul, tu alegi cine vrei să fii: un om care cotropeşte suflete sau un om care le locuieşte frumos, lăsând în urma lui pace şi amintiri frumoase.

După fiecare suferinţă cu care te încearcă viaţa, tu alegi cine vrei să fii: o persoană care-L urăşte pe Dumnezeu sau un om drept, ca Iov, care I-a dat slavă lui Dumnezeu chiar şi atunci când pierduse totul.

După fiecare înfrângere, tu alegi cine vrei să fii: un om care rămâne în genunchi sau un om care se ridică şi merge demn mai departe.

După fiecare poveste urâtă pe care ai trăit-o, tu alegi cine vrei să fii: un om care nu va mai crede în povești frumoase sau un om care va scrie cele mai frumoase povești. 

La sfârşitul fiecărei zile din viaţa ta, tu alegi cum vrei să fii: un vin de calitate sau un vin ce se transformă în oţet.

De fiecare dată, alegerea îţi aparţine.

Fragment din Cartea Insomnii

Înainte să ceri, oferă.

„Nu contează cât dăruieşti, ci cât de multă dragoste pui în ceea ce dăruieşti.”

- Maica Tereza

Înainte să ceri, oferă.

Înainte să primeşti, dăruieşte.

Înainte să judeci, cunoaşte.

Înainte să vorbeşti, gândeşte.

Înainte să acuzi, cercetează.

Înainte să uiţi, iartă.

Înainte să pretinzi, merită.

Înainte să faci ceva, crede.

Înainte să ceri înțelegere, înțelege.

Înainte să ceri prietenie, fii prieten.

Înainte să ceri bunătate, fii bun.

Înainte să ceri iertare, iartă.

Înainte să ceri iubire, iubeşte.

Fragment din Cartea Insomnii

Între a crea și a copia e o mare diferență...

Dragi bloggerițe şi admine de pagini oficiale de facebook, care vă intitulaţi „scriitoare” (deşi n-aţi publicat nimic), am şi eu o sesizare, aşa, pentru că m-am săturat să mă amuz pe seama voastră, dar mai ales pentru că am datoria morală de a vă atrage atenția că greșiți: atunci când puneţi acel semn ©, care atenţionează cititorul că aveţi drepturi de autor asupra textelor pe care le (re)scrieţi, n-ar fi frumos să-i treceţi la coautori şi pe cei cărora le copiaţi texte, fraze şi expresii şi de la care vă inspiraţi? Măcar să scrieţi şi numele lor, cu litere mititele, pe lângă ditamai numele vostru pe care vreţi să îl scoateţi în evidenţă? Nu de alta, dar cei pe care îi copiați au muncit să scrie acele texte, au dedicat timp... iar voi, ați putea să le recunoașteți meritele, măcar așa, ca pe etichetele de alimente, de exemplu, treceţi autorul real la producător şi pe voi la importator... v-aţi prins?

Nu vă supăraţi pe mine, eu sunt bine intenţionată şi ar trebui să îmi ascultaţi sfatul şi să nu vă mai asumaţi ceea ce nu sunteţi, să nu mai defilaţi cu false valori, să nu vă mai bucuraţi de câteva aprecieri închipuite, fiindcă nu le meritaţi, atâta timp cât nu vă aparţine acel ceva, înţelegeţi? Şi nu mai subestimaţi lumea, nu vă mai puneţi mai presus, oamenii nu sunt proşti, au memorie, recunosc expresii, fac diferenţa între un original şi o copie forţată, între cineva care scrie texte cu conținut și cineva care scrie doar platitudini...

Ştiu că mă detestaţi, deşi, câteva dintre voi ar trebui să fiţi recunoscătoare că m-aţi cunoscut, fiindcă aţi învăţat multe de la mine: cum să scrieţi respectând limba română și cititorii, ba chiar să scrieţi și cu diacritice, să nu mai postaţi statusuri cocalarești, să nu mai puneţi poze chicioase sau cu oje, cizme şi alte acareturi şi semne messengeruiste; iar unele îmi copiaţi chiar şi caracterele cu care editez pozele... (nu mă supăr, asta îmi arată doar că nu aveți personalitate și că nu puteţi fi mai bune decât mine, că nu sunteți capabile decât să mă imitaţi).

Poate vă reconsideraţi valorile şi priorităţile, poate depuneţi un efort şi reuşiţi mai mult decât un copy+paste sau refrazări... şi poate debitaţi ceva original... Săpaţi adânc în sufletele voastre, scormoniți după demnitate, căutaţi să vă exprimaţi, trebuie să aveţi ceva frumos dacă rezonaţi cu ceea ce scriu alţii frumos, trebuie să iubiţi şi voi ceva şi pe cineva, natura, viaţa, oamenii, banii :)... Exprimaţi-vă liber, nu vă cere nimeni să scrieţi capodopere (nici eu nu scriu capodopere) :), iar oamenii apreciază mult originalitatea şi sinceritatea. De unde ştiţi că nu sunteţi capabile să scrieţi şi mai frumos decât cei pe care îi copiaţi? Nu veţi afla niciodată ce puteţi crea, dacă preocuparea voastră va fi doar să vindeţi ceva cu care să amăgiţi lumea, cu care să va construiţi imagini false, dacă veţi fi mereu comode şi vă veţi limita la a fura de la alții. Muncind, exersând şi dedicând suflet şi timp, de fapt, iubind ceea ce faceți, veți obţine rezultate. Iar dacă singura voastră ambiţie este copy+paste, dacă nu doriţi să fiţi decât nişte imitaţii ale unor persoane pe care le aveţi drept etalon şi la al căror succes aspiraţi, atunci, irosiţi-vă în continuare şi degradaţi-vă calitatea de om, vânzându-vă ieftin, pentru nişte aprecieri, care, regret să vă spun, sunt doar închipuiri, fiindcă nu le meritaţi.

În rest, numai de bine şi m-aş bucura să văd că postarea asta vă ambiţionează mai mult decât să îmi săriţi la jugulară şi să vă victimizaţi pe blogurile şi pe paginile voastre... Eu, în naivitatea mea, sper să vă ambiţioneze să evoluaţi mai sus de aspiraţiile voastre patetice şi să dovediţi că puteţi, că aveţi, că sunteţi, că meritaţi, că faceți un lucru din convingere și cu iubire, mai ales cu iubire pentru oamenii pe care încercați să îi amăgiți cu false valori și care merită să le dăruiți altceva decât lucruri furate și iluzii...