„Şi-n fond, ce
fac femeile pe lume?
Nimic măreţ,
nimic impunător.
Schimbându-şi
după ei şi drum, şi nume,
Pun lucrurile
iar la locul lor.”
- Adrian
Păunescu
Când aşteaptă
pe coridorul unui spital, oamenii par mai dispuşi să vorbească despre
necazurile şi despre durerile lor. Chiar și cu străini.
Aşa am
cunoscut şi eu povestea de viață a unei femei. Aştepta pe coridorul unei
clinici să afle dacă are o boală gravă. Se vedea cu ochiul liber că era foarte
tensionată. Mă privea discret şi mi s-a părut că se uită lung la sticla mea cu
apă.
- Vă este
sete? am întrebat-o.
- Nu,
mulţumesc.
- Mai am o
sticlă neîncepută în maşină, v-o pot aduce în 2 minute...
- Nu, vai, cum
să vă deranjez?
Imediat am
plecat şi i-am adus sticla de apă din maşină. Mi-a mulţumit, a băut din apă şi
m-a întrebat de ce mă aflam acolo. Credea că aştept și eu vreun răspuns de la
acelaşi doctor. Mi-a povestit despre boala ei şi, ca să o fac să mai uite de
această grijă, am început să vorbim despre viaţă. Mi-a povestit că lucrează într-o
bancă de peste 20 de ani, că este căsătorită de aproape 30 de ani şi că area doi
copii mari, un fiu căsătorit şi o fiică în ultimul an la facultate.
Cred că a
început să se simtă confortabil povestind fiindcă a început să mi se destăinuiască,
spunându-mi tot felul de detalii din viaţa ei de familie. Dar vorbea numai
despre dureri şi dezamăgiri.
- Trebuie să
aveţi şi ceva frumos de povestit, i-am spus, dorindu-mi să-i distrag atenţia de
la poveştile negative care o afectau încă în mod vizibil.
- Doar copiii
au fost ceva frumos în viaţa mea. Atât. Apoi au crescut şi ei şi...
- Haideţi, că
o să aflaţi imediat că boala se poate trata şi vă duceţi acasă, le daţi tuturor
vestea bună şi o să vă îmbrăţişaţi.
- N-o să ne
îmbrățișăm. Nu m-a mai îmbrăţişat nimeni de ani de zile, cred că de când erau
copiii mici. Nu știți cum sunt copiii când cresc? Fiecare cu ale lor...
Mi s-a părut
ireal.
- Cum, nu vă
îmbrăţişaţi în casă?
A început
să-mi povestească despre relaţia rece pe care o avea cu soţul ei încă de la
începutul căsătoriei lor. Desigur, copiii au preluat ceea ce au văzut la
părinţi. „Știți cum sunt bărbații, mai neatenți așa, mai reci...”
Soţul doamnei
era un om serios, dar extrem de distant. O înşelase cândva, în tinereţe, cu o „prietenă”
de familie şi, deşi ea îl iertase de dragul copiilor și pentru că îl iubea, el
s-a purtat de atunci ca un străin, de parcă ea ar fi fost cea care călcase
strâmb. Mi-a spus că în toţi cei aproape 25 de ani care trecuseră de la acea
problemă în cuplu, ea nu s-a mai simţit iubită de soţ, indiferent cât s-a
străduit să repare totul. A mai simţit o vreme iubirea şi afecţiunea copiilor, însă
doar până când aceştia au devenit adolescenţi. Apoi a simţit că nu o mai
iubeşte nimeni. Că ea exista doar ca să fie soţie şi mamă, să îşi îngrijească
familia, nu femeie cu sentimente.
Pentru că acea
„prietenă” le tulburase pacea din familie, n-au mai avut încredere să-și facă
alți prieteni cu care să socializeze. Aşa că trăiau retraşi, distanţi, iar ea
se refugiase în serviciu şi în treburile casnice şi nu mai avea timp să îşi
facă măcar o prietenă de suflet. S-a simţit mereu singură, neiubită, dar şi-a
dus toate durerile şi nemulţumirile cu zâmbetul pe buze.
- Nu a ştiut
nimeni că nu mai pot. Uneori, aşa de bine mi-ar fi prins şi mie o vorbă bună, o
mângâiere sau o îmbrăţişare... mi-a spus ştergându-şi o lacrimă din colţul
ochiului.
Probabil că
avea nevoie să se elibereze, pentru că a continuat să îmi povestească tot ceea
ce adunase în sufletul ei într-o viaţă de om.
Am fost
întrerupte, la un moment dat, de asistenta care a chemat-o în cabinet. Deşi o
cunoaşteam pe doamna respectivă de doar câteva zeci de minute, eram îngrijorată
pentru ea şi îmi doream să primească un răspuns favorabil – că nu este bolnavă.
Mi se părea trist că într-un moment atât de greu din viaţă nu era nimeni lângă
ea să o sprijine moral. Şi avea familie. Se sacrificase o viaţă pentru un soţ
şi doi copii şi nimeni nu îşi sacrificase câteva ore să vină să o încurajeze. Am
aşteptat-o cu emoţie şi cu teamă că între timp voi fi chemată şi eu în
cabinetul vecin şi că nu voi reuşi să îmi iau rămas bun. A ieşit după câteva
minute cu un zâmbet larg pe faţă.
- Deci?
- Se pare că
nu mor prea curând, mi-a spus bucuroasă.
M-am ridicat
şi am îmbrăţişat-o strâns. Mi-a răspuns şi ea la îmbrăţişare şi a izbucnit în
plâns. Probabil plângea şi de fericire, dar şi de tristeţe.
- Vreţi să fim
prietene? am întrebat-o. Ştiu că sunt mai tânără, dar am experienţă de viaţă.
Poate bem câteodată o cafea, măcar o dată la şase luni, să mai vorbim, i-am
spus.
Am făcut
schimb de numere de telefon.
- Irina
Binder, i-am spus când m-a întrebat ce nume să treacă în agenda telefonului.
- Irina Binder
care a scris Fluturi? m-a întrebat ea
privindu-mă uimită.
- Da, am spus
zâmbind.
- Nu pot să
cred! Doamne, mereu mi-am spus că mi-ar plăcea să fii prietena mea, tu ştii
câtă alinare mi-a adus cartea ta? Prin povestea ta parcă am trăit şi eu poveşti
care nu mi-au fost date...
Povestea ei
este povestea multor soţii şi mame. Este istoria soţiilor şi a mamelor care
trăiesc o altă poveste decât cea pe care au visat-o şi pe care ar fi meritat-o.
Este povestea
soţiilor care aşteaptă o viaţă întreagă să fie din nou observate şi iubite, care
tânjesc după puţină afecţiune, după o privire admirativă, după o mângâiere.
Este povestea
soţiilor care muncesc neobosit ca să le asigure bărbaţilor lor un cămin
confortabil, care-i îngrijesc, care le iartă rătăcirile, care îndură umilinţe
şi care, până la urmă, se abandonează singurătăţii şi se resemnează cu o viaţă
lipsită de afecţiune şi de iubire. Este povestea soțiilor private de fericire
și care trăiesc cu sentimentul cumplit al nesiguranței.
Este povestea
multor mame care, din iubire pentru copii, sacrifică totul şi care trăiesc
pentru şi prin copiii lor. Pentru copii care, de la un moment dat, nu mai simt
nevoia să le arate afecţiune, care doar cer, care au numai aşteptări, care n-au
răbdare, care critică şi uită să spună până şi banalul „Mulţumesc pentru masă!”.
Este povestea
multor mame care, în loc să fie răsfăţate şi apreciate, în loc să primească
mângâieri şi îmbrăţişări, primesc reproşuri şi sunt rănite cu priviri
urâcioase, cu vorbe dureroase sau cu indiferenţă.
Este povestea
multor soţii şi mame al căror singur sens în viaţă este să aibă grijă de
familiile lor. Care nu uită niciodată evenimentele importante din viaţa celor
dragi, care sunt mereu prezente, mereu atente, mereu dispuse să muncească şi să
se dăruiască. Care poartă în portofel o poză cu copiii lor, care, în timp ce
copiii lor se distrează, aşteaptă îngrijorate. Care renunţă la sine şi fac
sacrificii pentru a le oferi copiilor tot ceea ce îşi doresc.
Este povestea
multor soţii şi mame pentru care nu există „Nu mai pot” şi „Nu am” şi pentru
care verbul „A dori” se conjugă numai când e vorba de visurile şi nevoile celor
dragi.
Este povestea
soţiilor şi a mamelor care plâng singure, nebăgate în seamă, neiubite,
nedorite, despre ale căror dureri, nevoi, temeri şi visuri cei dragi nu ştiu
mai nimic.
Este povestea
soţiilor şi a mamelor care îndură totul, care înţeleg totul, care acceptă
totul, care iartă totul, care dăruiesc totul, fără a aştepta nimic în schimb.
Dar este povestea soţiilor şi a mamelor care merită totul deşi primesc atât de
puţin...
Dragi soţi
neglijenţi, dragi copii neatenţi, vă rog să le înseninaţi zilele soţiilor şi
mamelor voastre, atâtea câte au mai rămas. Nu cu cadouri opulente sau obiecte
sofisticate, deşi nici astea poate că nu strică din când în când, ci cu o
mângăiere, o vorbă bună, o îmbrăţişare. Veţi ajunge să regretaţi indiferenţa voastră
mai târziu, atunci când veţi deveni şi voi părinţi sau când mamele şi soţiile nu
vor mai fi. Este inutil să le plângeţi atunci amintirea. Acţionaţi acum,
iubiţi-le acum. Mai târziu, când nu le veţi mai avea în preajmă, veţi fi
dispuşi să daţi orice ca să le puteţi ţine în braţe, ca să aveţi cui spune o
vorbă bună, ca să aveţi cui da o floare, o îmbrăţişare...
Iubiţi-le acum. Mâine s-ar putea să fie prea târziu.
Cu drag, pentru soţii şi mame...