Te iert.

„Mi-a luat foarte mult timp până să realizez că nu ar trebui să rămân prieten cu oameni care nu mă întreabă niciodată cum mă simt.”

- Anonim

Te iert pentru fiecare clipă de singurătate chinuitoare, pentru toate momentele în care am avut nevoie de tine şi tu nu erai lângă mine.

Te iert pentru fiecare moment în care m-ai făcut să cred că nu sunt suficient de bună şi de frumoasă pentru tine, lăsându-mă să cred ani în şir că sunt detestabilă şi că nu merit nimic.

Te iert pentru toate nopţile în care am adormit singură, deşi tu dormeai lângă mine.

Te iert pentru răceala şi pentru indiferenţa faţă de nevoile şi durerile mele.

Te iert pentru fiecare rătăcire, pentru nesiguranţa şi neliniştea cu care mi-ai torturat sufletul.

Te iert pentru toate tăcerile tale chinuitoare, dar atât de grăitoare pentru mine.

Te iert pentru fiecare sentiment de vinovăție și neputință pe care mi le-ai creat.

Te iert pentru fiecare dor, pentru fiecare clipă de aşteptare naivă, pentru toate promisiunile pe care nu ţi le-ai îndeplinit niciodată, pentru toate amăgirile cu care mi-ai alimentat conştient viaţa.

Te iert pentru fiecare moment în care m-am simţit invizibilă, inutilă, iar uneori o povară.

Te iert pentru toate sărutările, mângâierile şi îmbrăţişările de care m-ai privat atunci când aş fi avut cea mai mare nevoie de ele.

Te iert pentru toate lacrimile plânse şi neplânse, pentru fiecare grimasă de durere şi pentru fiecare clipă de teamă pe care am trăit-o alături de tine.

Te iert pentru că, deși am fost atâta timp unul lângă altul, n-am fost cu adevărat împreună.

Te iert pentru că m-ai irosit, m-ai folosit și m-ai risipit.

Te iert pentru că m-ai privat de iubirea de care sufletul meu a depins atât de mult și pe care aș fi meritat-o.

Te iert pentru că ai crezut diferit, pentru că ai visat diferit, pentru că ai iubit diferit.

Te iert pentru că am trăit viața ta, nu viața noastră...

Rămâi cu bine!

Fragment din cartea Insomnii:

Aștepți un cadou?

Cândva, în copilăria mea, mi-am dorit mult o păpuşă anume, care era la modă pe atunci. De câte ori treceam pe lângă vitrina în care era expusă, mă uitam lung la ea şi-i băteam apropouri lui tata, spunându-i cât de mult îmi plăcea. Speram că dacă-i tot repetam că mi-o doresc, mi-o va cumpăra.

“Şi dacă-ţi place şi ţi-o doreşti, de ce nu ţi-o cumperi singură?”, m-a întrebat tata, ştiind că aveam bani şi în puşculiţă dar şi din "renta" mea săptămânală, bani de cheltuială pe care-i primeam regulat dacă eram cuminte şi nu cumva mă învârteam de vreo pedeapsă. “Aştepţi să ţi-o dăruiesc eu? Dăruieşte-ţi-o singură.”, mi-a spus categoric tata.

“Cine a mai pomenit să-ţi faci singur un cadou?”, am gândit cu mintea mea de atunci. Dar tata, în ciuda aşteptărilor mele, nu mi-a dăruit păpuşa. Iar eu am râvnit la ea, aşteptând în zadar.

Mai târziu, când am mai crescut, m-am confruntat cu o experienţă asemănătoare, iar tata mi-a oferit o lecţie preţioasă.

“Nu aştepta de la alţii să-ţi ofere lucrurile pe care ţi le doreşti. Oferă-ți-le singură. Nu trebuie să depinzi de nimeni ca să îţi faci o bucurie sau ca să ai lucrurile care-ţi sunt necesare”, mi-a subliniat cu înțelepciune tata. Şi a început să îmi dea ca exemplu femei din anturajul nostru care nu primeau niciodată de la soţii lor un buchet de flori sau un cadou de ziua lor.

Am înţeles perfect mesajul tatălui meu şi m-am purtat în consecinţă tot restul vieții mele. Mi-am dăruit singură tot ceea ce mi-am dorit.

Îmi amintesc de o zi în care mă întorceam de la piaţă cu un braţ plin de bujori. M-am întâlnit cu o cunoştinţă care m-a întrebat de la cine am primit florile, iar când i-am spus că mi le-am cumpărat singură, a părut mirată.

Ce este greşit în a-ţi cumpăra singură flori, dacă acestea te bucură şi-ţi înfrumuseţează casa? Şi de ce ar trebui să-mi refuz o asemenea bucurie dacă nu există cineva care să mi-o aducă în dar?

Din păcate aud adesea femei care se plâng că soţii şi iubiţii lor nu le fac niciun cadou, nici măcar de Mărţişor sau de 8 Martie. Sau dacă totuşi o fac, le dăruiesc lucruri superficiale, care nu le bucură.

Şi atunci, doamnelor şi domnişoarelor, de ce nu vă cumpărați singure ceea ce vă place? Un parfum, o cremă bună, fardurile la care râvniţi…

Iar dacă dorim ca bărbaţii noştri să ne cunoască tabieturile, gusturile, plăcerile, nevoile şi dorinţele ar trebui să-i învăţăm. Ei nu sunt la fel de receptivi ca noi, dar asta nu înseamnă că nu le pasă, că nu sunt generoși, că nu își doresc să ne facă daruri care ne fac fericite.

Așadar, în zilele de 1 şi de 8 Martie, când sărbătorim sosirea primăverii şi Ziua Femeii, oferiți-vă ceea ce vă place și bucurați-vă.

Iar dumneavoastră, domnilor, dacă sunteți soți și iubiți minunați, tați minunați sau fii minunați, dăruiți femeilor pe care le iubiți lucruri frumoase, care să le facă fericite. Faceți un mic efort pentru cele care vă iubesc, care vă îngrijesc, care sunt mereu prezente și atente la nevoile voastre. Ele vi se dăruiesc tot timpul, trup și suflet, oare nu merită o bucurie prin care să le arătați prețuirea și iubirea voastră? 

Și fiindcă are legătură cu subiectul, adică ce ne oferim și ce merităm, atunci îmi doresc să vă vorbesc și despre cât şi cum investim în noi. Vă voi împărtăşi doar nişte idei personale, de care sper să țineți cont și care să vă ajute să vă limpeziți ideile.

Ei bine, cine mă cunoaşte, ştie că sunt pasionată de parfumuri şi de cosmetice. Dar nu țin cu tot dinadinsul să am produse cu nemiluita. Sunt o femeie practică și nu aș încuraja niciodată risipa. Chiar nu sunt adepta unui sertar plin de rujuri și de farduri pe care să nu le folosesc. Prefer să am două sau trei cu care să jonglez în funcție de nevoi și de situație și nu zeci care să zacă aruncate pe undeva și pe care să nu le scot la lumină nici măcar din an în Paști, lăsându-le să expire. Singura condiţie pentru cele două sau trei rujuri pe care le am, este ca acestea să fie de calitate. Și e valabil pentru orice tip de produs. Ei, aici apare o problemă cu care mă confrunt de mult timp: mentalitatea unor femei care consideră că nu au bani de investit în cosmetice de calitate. Prejudecăţi de genul “e prea scump” sau “cu banii aia pe unul, îmi iau mai bine două sau chiar trei bucăţi”. Eu sunt de părere că nu ar trebui să ne mulţumim cu puţin, nici cu orice, ci să aspirăm la ceea ce e mai bun şi la ceea ce ni se potriveşte. Calitatea face diferenţa întotdeauna. Mai ales atunci când discutăm de produse care se aplică la ochi, pe buze sau pe piele. Da, dar calitatea costă… nu-i așa? Adevărat. Şi, nu numai o dată mi s-a aruncat în faţă afirmaţia deplasată şi grosolană: „Eu n-am banii tăi!“ O afirmaţie care m-a făcut să mă simt incomod şi chiar vinovată, până când am stat să analizez situaţiile şi am realizat că acele replici veneau tocmai de la persoane care şi-ar fi permis, dar care nu ştiu să-și organizeze bugetul şi care au alte priorităţi.

Sunt sigură că există multe femei care trăiesc cu impresia că nu au suficienți bani pentru a investi în lucruri de calitate şi care cred ar fi o extravaganţă prea mare să cheltuiască 150 de lei pe un ruj, de exemplu. Sau pe un fond de ten bun. Sau 300-400 de lei pe un parfum… Dar nu se gândesc că aceste lucruri nu le cumpărăm zilnic sau că ne vom folosi de ele câteva luni și că dacă ar fi să împărţim banii cheltuiţi pe un ruj, parfum etc., am realiza că acel mare răsfăț ne-a costat în jur de 20-30 lei pe lună. Exact atât. Bani pe care îi cheltuim zilnic pe ţigări, pe dulciuri, uneori pe taxi, pe sucuri nesănătoase. Adică pe chestii care n-ar trebui să fie prioritare în faţa frumuseţii şi a confortului nostru.

Cred că noi, femeile, am dobândit o mentalitate greşită, preluată de la mamele şi bunicile noastre care au fost femei de sacrificiu, care au trăit numai pentru şi prin copiii lor, care au învăţat să se sacrifice numai pentru alţii și pentru casă, care s-au mulţumit cu puţin sau chiar cu nimic, care au trăit cu impresia că nu li se cuvine mai nimic şi că sunt doar datoare să ofere, fără să ceară nimic în schimb. Femei care nu au cunoscut stima de sine, femei care au preţuit mai mult lucrurile din casă decât propria persoană. Dar vreau să cred că acele vremuri au apus, îmi place să fiu convinsă că doamnele de azi ştiu să se întreţină şi, pe lângă familiile lor pe care le îngrijesc cu multă dragoste şi dăruire, ştiu să se îngrijească şi ele.

Mă întristează femeile care poartă pe chipuri şi pe mâini urmele trudei şi a renunţării la iubirea și respectul de sine... Și mă bucur că mama mea nu este una dintre ele. Aş suferi acum să ştiu că mi-a dat totul mie, că a sacrificat totul pentru mine şi pentru că şi-a luat dreptul de a se simţi frumoasă, femeie, de a se răsfăţa, de a se iubi și de a se prețui. Fiindcă nicio femeie nu merită să se abandoneze pe sine, să se neglijeze şi să îşi refuze bucurii și lucruri fireşti, necesare. Prin natura sa, femeia renunţă oricum la mult prea multe lucruri şi mi se pare nedrept să-și refuze şi dreptul de a-i păsa de ea însăși şi de a se desfăta din când în când cu câte un lucru care îi este și necesar și care îi și place.

M-am întristat şi revoltat ori de câte ori am auzit expresii de genul: “Nu ştiu ce-mi face bărbatul meu dacă dau atâţia bani pe un parfum!” sau “Îmi doresc și eu dar să văd dacă mă lasă soţul să îmi iau…” Şi ştiţi de ce m-am întristat? Pentru că aceste lucruri le-am auzit de la femei care muncesc, câştigându-şi existenţa singure, dar care se temeau de bărbaţii lor care fumau câte două parfumuri pe lună sau care beau bere de banii ăia. 

Îmi amintesc o scenă din copilărie care m-a marcat. Mama se machia, iar tata a remarcat printre fardurile înşirate pe masă un ruj în care abia se mai vedeau câteva urme de produs şi în care stătea înfipt un băț de chibrit, pe post de spatulă cu care să mai scoată ce rămăsese. Tata a luat rujul şi a întrebat-o pe mama de ce nu îl aruncă şi de ce se chinuie cu el aşa. Ştia raţionamentul mamei care voia să folosească până la ultimul miligram din produsul ei preferat şi totuşi i-a spus că nu i se pare normal să se poarte ca o calică. “Nu eşti, draga mea, atât de săracă încât să procedezi aşa. Îţi voi da bani şi te rog, insist, vreau să îţi iei câte rujuri ai nevoie, dar să nu te mai văd cu resturi d-astea“, i-a spus tata. Și exact la fel a făcut şi cu mine. M-a încurajat mereu să am lucruri de calitate şi să mă îngrijesc.

Primul meu parfum l-am primit la vârsta de 14 ani. Îl foloseam cu măsură, cu teama că se va termina și voi rămâne fără. Într-o zi, când plecam undeva, tata m-a întrebat dacă m-am parfumat. “Nu, i-am spus. Nu stric eu parfumul aiurea”. Atunci, tata m-a întors din drum, îndemnându-mă să mă parfumez şi să nu fac economie, fiindcă îmi va cumpăra un altul când voi rămâne fără. “Nu pune nimic la păstrare, azi suntem, mâine, cine ştie? Bucură-te de lucruri dacă tot le ai”, m-a învățat cu înțelepciune tata.

Ştiu, sunt părinţi care nu ar încuraja copiii aşa, de teamă că le-ar transmite idei greşite. Depinde. Un copil bine educat, crescut să aibă și să creadă în valori şi cu bun simţ, nu va abuza niciodată de bunătatea nimănui şi nu va trăi niciodată cu impresia că i se cuvine totul. Eu am învățat de la tata să mă prețuiesc și am dobândit mai ales ambiția de a munci pentru a avea tot ceea ce îmi doresc. 

Înainte să vă interziceţi lucruri care vă plac sau vă sunt necesare, gândiţi-vă bine la priorităţi şi stabiliţi dacă într-adevăr sunt prea costisitoare pentru voi și nu vi le permiteţi. Admir femeile care spun: "Mai bine nu mănânc, dar îmi iau un parfum de calitate!” Da, sunt lucruri de care avem nevoie, care ne fac fericite, de care depindem pentru a ne simţi frumoase şi încrezătoare. Și asta înseamnă că nu sunt deloc fleacuri. În plus, le merităm. Şi da, dacă stați puțin să vă gândiți, ele ar putea să ne fie oferite din când în când, ca semn al aprecierii şi al prețuirii faţă de eforturile noastre neobosite de a-i înfrumuseţa şi îngriji pe soţii noştri, pe copiii noştri, pe părinţii noştri.

Eu una nu îmi refuz lucruri care îmi plac și care îmi sunt necesare. Și nu o să mi le refuz niciodată. Nu stau pe gânduri dacă îmi doresc rujul Chanel care îmi place atât de mult sau alte bucurii cu care sunt obișnuită. Mi le-am cumpărat chiar și atunci când aveam salariul mic, cu eforturile de rigoare, desigur. Dar a meritat pe deplin să fac asta, pentru confortul și pentru starea mea de bine. Pentru stima pe care trebuie să mi-o port singură.

Am cunoscut femei care au amânat să își ofere tot felul de obiecte pe care și le doreau şi care au murit înainte să apuce să cunoască bucuria de a le avea și de a le folosi pentru răsfățul lor…

Îmi doresc să cred că fiecare dintre voi vă veți oferi tot ceea ce vă bucură și că nu veți uita niciodată că meritați tot ce este mai bun și mai frumos.

Text publicat în cartea  Iubitelor mele prietene 

Dacă mi-ar mai putea vorbi...

„Nu ce faci tu pentru copilul tău, ci ce l-ai învăţat tu să facă pentru el, asta îl va ajuta să fie un om împlinit.”

- Ann Landers

O prietenă dragă m-a întrebat aşa:

- Ce crezi că ţi-ar spune tatăl tău dacă ar mai putea vorbi acum cu tine?

Întrebarea m-a împins brutal pe treapta care duce acolo unde ar trebui şi unde mi-aş dori să fiu...

De multe ori, când am luat anumite decizii, când m-am mândrit sau m-am ruşinat de vreo faptă de-a mea, dar mai ales când aş fi avut nevoie de un sfat, m-am întrebat în gând: „Oare ce-ar spune tata acum?” Şi-am încercat să-mi imaginez părerea lui, sfatul lui, aprobarea sau dezaprobarea lui...

Dacă acum ar mai putea să-mi vorbească, probabil că tata m-ar dojeni, m-ar sfătui, m-ar încuraja şi m-ar alinta.

Poate că mi-ar spune din nou să trăiesc astfel încât să pot susţine cu mândrie privirea oricui şi să pot adormi noaptea cu sufletul împăcat că m-am purtat corect cu oricine.

Şi poate că mi-ar cere din nou să nu uit nicio clipă cine sunt, care este drumul meu şi să nu las pe nimeni să-mi încurce planurile.

Poate că mi-ar spune să nu plec urechea la ceea ce se spune despre mine şi să nu las pe nimeni să-mi spună cine sunt, ce pot şi ce merit. Numai eu mă definesc, nu vorbele altora despre mine, indiferent dacă sunt laudative sau critice.

Şi cred că mi-ar mai spune să nu mă implic în războaie inutile, să nu răspund la provocările celor care încearcă să mă facă să decad și să nu mă las intimidată de cei care încearcă să mă sperie şi să mă minimalizeze.

Probabil că mi-ar mai spune să-mi aleg prietenii cu grijă, să nu stau înconjurată de oameni egoişti, negativi şi răi, de la care să nu am nimic de învăţat şi care nu fac decât să-mi tulbure pacea sufletească.

Și cred că m-ar mai atenţiona să nu mai fiu atât de dură cu mine, să nu mă mai judec atât aspru pentru greşeli omeneşti fireşti, să nu mai pun preţ pe ceea ce spun duşmanii mei, care vor să mă facă să cred că sunt urâtă, detestabilă şi condamnabilă.

Şi poate că mi-ar reproşa momentele în care mi-am fost cel mai neîndurător critic, cel mai aprig călău, nopţile în care m-am torturat cu gânduri negative şi cu emoţii distructive.

Cred că mi-ar cere să nu mă mai condamn pentru eșecuri și să mă iert pentru slăbiciunile mele.

Poate că m-ar ruga să am mai puţină grijă de alţii şi mai multă faţă de mine, să-mi ofer totul şi să nu-mi refuz nimic din ceea ce mi-ar bucura inima.

Şi poate că mi-ar spune din nou să mă protejez de curioşi, ca „să nu ştie mâna stângă ce face mâna dreaptă”, să am grijă ce, cât şi cui spun, fiindcă unii ar putea folosi orice informaţie împotriva mea.

Poate că m-ar întreba din nou, aşa cum a făcut cândva privind un grup de prieteni după care plângeam pentru că ei nu mai vorbeau cu mine, „Câţi dintre cei de acolo îţi sunt cu adevărat prieteni?”.

Cred că mi-ar mai spune că nimic nu-l doare mai tare, acolo în Cer, decât lacrimilie mele şi că nimic nu-l bucură mai mult decât fericirea mea. Şi mi-ar aminti, poate, ca şi în copilărie, că în viaţă mai şi cazi, însă mereu trebuie să te ridici şi, foarte important, să te ridici zâmbetul pe buze,  ca să îi arat că sunt puternică.

Şi vreau să cred că mi-ar spune că totuşi am făcut destul... pentru el şi pentru oamenii din viaţa mea. Că n-am trăit degeaba, că fiecare a „luat” ceva bun de la mine.

Şi poate mi-ar spune din nou că sunt cea mai frumoasă întâmplare din viaţa lui, „fetița lui cu inimă vitează” şi că nu mă va părăsi niciodată… promiţându-mi că, atunci când voi avea nevoie de el, mă va ţine de mână...

Fragment din Cartea Insomnii

Să-i spun că o înşală?

În urmă cu patru ani o prietenă de-a mea s-a măritat. Iar după căsătorie eu și toți prietenii noștri am asistat înmărmuriți la depersonalizarea ei lentă dar sigură. 

Părinţii au crescut-o ca pe o floare (oricât de provincial ar suna expresia asta). O fată cuminte, a învăţat bine, a terminat o facultate şi a făcut un master. Ar fi putut avea un job bun dacă iubitul ei nu ar fi intervenit ca un buldozer în viaţa ei. "Păi firma X îţi trebuie ţie? Dă-i încolo de bani (cam 1500 de euro lunar), aia e viaţă să fii mereu prin delegaţii, să pleci în străinătate, să nu stai cu mine?!" Şi ea a renunţat la un serviciu foarte bun, la șansa de a-și construi o carieră frumoasă. A găsit un alt loc de muncă, plătit cu vreo 2000 de lei pe lună (asta „până și-ar fi găsit ceva mai bun”). Aşa a început ea să renunţe la multe dintre lucrurile care-i plăceau, fiindcă trebuia să se limiteze la cei aproximativ 3300 de lei, venitul lor lunar pus la un loc). 

Şi am început să o văd cum se schimbă. Nu coafor, nu manichiură… Aceleaşi haine pe care le ştiam de mult. Ce să iasă în oraş? Vise! "Păi noi avem bani de ieşit în oraş?", o întreba iubitul ei, care fuma 500 de lei pe lună, băga benzină de vreo 300, ieşea cu băieţii - să vadă şi el un meci într-un bar - de vreo 300 de lei pe lună, mai mânca ceva în oraș şi salariul lui era ca inexistent. Ea plătea chiria, facturile şi se străduia să întreţină casa dar şi pe bărbatul care o iubea nevoie mare. 

Cu timpul, din cauza lui, prietenii ei s-au îndepărtat. 

Ştiu, nu e bine să te bagi în relaţia cuiva. N-aş face asta niciodată, însă nu pot să tac atunci când văd lucruri care nu mi se par normale. Nu încerc să conving pe nimeni, nu impun nimic, îmi spun doar părerea. Iar mama ei m-a rugat plângând să discut cu ea, să îi deschid ochii. „I-am dat bani de ziua ei să își ia și ea niște haine, ai văzut-o cum umblă. Și i-a luat lui telefon de 20 de milioane!”, mi-a spus femeia disperată. 

Când i-am spus prietenei mele că nu îmi place de el, a sărit că arsă. 

- De ce nu îţi place? 

- Pentru că îl întreţii. Pentru că nu e responsabil şi pentru că nici măcar nu te-a lăsat pe tine la firma la care ai fi câştigat destul încât să poţi întreţine și toată casa, și pe el şi să vă permiteţi măcar o vacanţă… Sau măcar să-ți iei și tu o pereche de pantofi decenți. 

Da, a durut-o aluzia mea la balerinii ei care erau prea tociţi… 

Mi-a explicat atunci foarte convinsă că soțul ei nu ar suporta ca ea să fie plecată câte o săptămână prin ţară sau prin alte ţări. El, care nu era niciodată acasă! Iar dacă era acasă, era ca un bibelou. Zăcea toată ziua la televizor sau pe internet şi nici nu o vedea în timp ce ea trebăluia de zor prin casă. Ea îl aştepta ca o soţie iubitoare și el o trata ca pe o servitoare. Cu ochii mei am văzut nişte reacţii pe care nu le-aş fi acceptat de la un bărbat nici dacă acela ar fi fost singurul de pe planetă. 

Am intrat cu ea în casă într-o seară, iar omul ei nici măcar nu ne-a salutat. Ea l-a întrebat cu teamă dacă e supărat și el, fără să o privească, i-a spus iritat că doar îi este foame fiindcă pe ea a durut-o undeva că în casă nu mai e pâine. “Ba e pâine, dragul meu, te-ai uitat acolo în…” Iar el a început să urle şi să izbească în pereți, reproşându-i că ea a ascuns pâinea într-un loc pe care el n-avea cum să-l vadă, deşi era fix sub nasul lui. 

N-am înţeles niciodată ce a găsit la bădăranul ăla care a tratat-o mereu fără pic de respect. Odată, când am ieșit în oraș, el i-a luat paharul în care ea avea apă şi i-a spus “Iau şi eu ăsta să îmi pun nişte cola, că nu mai beau vin.” Adică i-a luat paharul ei, din care ea urma să bea, fără să o întrebe... I-a băut toată apa şi foarte relaxat şi-a turnat cola. Nu a putut cere un pahar ospătarului, ci a preferat să o lase pe ea fără pahar… 

“Auzi, mi-ai călcat şi mie tricoul ăla?” “Auzi, nu mergem şi noi pe la mă-ta să mâncăm o ciorbă, că văd că nu te-a învăţat și pe tine să faci.” Cam aşa i se adresa el… 

Când mi-a spus că se mărită cu el, mi-a venit să plâng. Nu puteam să cred că după doi ani de relație nu se săturase de bădărăniile lui şi de viaţa lipsită de sens şi de perspective, trăită alături de el. Oricât mi-aş fi dorit, nu aveam dreptul să intervin. I-am spus din nou că poate n-ar trebui să se grăbească, dar am înțeles repede că aveau nevoie de banii adunaţi din darurile de nuntă. 

Cu banii şi-au cumpărat tot ce a vrut el. Evident. Un televizor mai mare, un laptop de fiţe ca el să se poată juca. Prostii. Iar ea se transforma pe zi ce trecea din fata frumoasă şi cochetă pe care o ştiam, într-o femeie insipidă, inodoră, ştearsă. Muncea mult, alerga la piață, seara făcea curat, călca, gătea și cădea lată până a doua zi când o lua de la capăt. Fără nicio bucurie. 

Într-o zi l-am văzut pe el pe o terasă din centrul Braşovului. Reacţia lui m-a făcut să cred că l-am surprins într-un moment neplăcut. Era la masă cu încă un bărbat şi cu două femei. Puteau fi colegi, nu m-am gândit la ceva aiurea. 

Ultimele ieşiri cu ei doi, la zile de naştere şi la iarbă verde, m-au făcut să-mi dau seama cât de nefericită era. Și tristă. El era neatent şi o folosea cu nesimțire: “Iubire, îmi tai şi mie nişte cărniţă, că io mă joc cu băieţii aicea!” sau "Iubire, adu-mi și mie o bere!" 

N-am văzut un moment tandru între ei, nu l-am văzut deloc să fie atent cu ea. 

- Cum de te-ai schimbat în halul ăsta? am întrebat-o nedumerită. 

- Cum m-am schimbat? 

- Nu vezi? Nu mai ai grijă de tine, nu mai ai ambiţii, te limitezi la o viaţă anostă, nu te distrezi, nu faci nimic din ceea ce îţi place, din ceea ce odinioară te făcea fericită. Nu mai ai grijă de tine, dai impresia ca te detești, nu alta! 

Şi i-am reamintit cât de mult se îngrijea înainte, cât de frumos trăia, cum mergeam împreună la teatru și la concerte, cum își dorea mașină și visa să călătorească… 

După un timp oarecare trecut de la nuntă, am aflat că el o înşală. Nu m-a mirat. L-am întâlnit întâmplător pe stradă şi l-am întrebat. Direct, de la obraz. 

Mi-a spus cu un aer de cocalar să îmi văd de treaba mea, "că prea i-ai îmbârligat creierii lu' nevastă-mea". Și care, mai nou, din cauza mea se plânge că nu şi-a mai luat de mult o bluză, că nu îşi mai permite un parfum de calitate, că s-a săturat numai de muncă la serviciu și de muncă acasă, că se simte nerespectată și neiubită și că numai eu îi bag prostii din astea în cap. 

- Bă, o înşeli sau nu? i-am retezat-o scurt. Că eu am aflat tot şi să ştii ca o să-i spun și ei ce știu. 

- Dacă îi spui, îi zic că ştii de mult, nu de-acum. De când m-ai văzut pe terasă, dar că nu i-ai spus nimic pentru că nu eşti o prietenă așa de bună cum te crede ea, mi-a întors-o idiotul cu un rânjet pe fața aceea de vierme, care cerea pumni. 

Da, m-a lăsat mască. Şi am început să mă întreb ce ar trebui să fac? Să-i zic ei totul? 

Dacă-i spuneam ce știu, era posibil ca el să o fi convins deja că nu era adevărat iar ea să mă urască. Sau era posibil ca el să-i fi povestit (aşa cum m-a ameninţat) că eu ştiam de mult şi i-am ascuns ei adevărul. Dar dacă nu aș fi făcut-o, ea ar fi continuat să trăiască, de fapt să existe nefericită, lângă el. 

M-am decis să-l dau în vileag și să divulg ce știu, chiar dacă ea m-ar fi detestat. Dacă aveam s-o văd cândva fericită cu altul, un bărbat care să o merite şi care să nu o limiteze, alături de care să îşi construiască o viață frumoasă, ar fi meritat să mă deteste. Dacă aș fi putut să-i redau astfel libertatea și fericirea, aș fi plătit prețul. 

Şi i-am spus. Răspunsul ei? "Ştiu de mult." 

- Aşa, şi? De ce mai stai cu el? 

- Pentru că îl iubesc. 

Asta e. 

Text publicat în cartea  Iubitelor mele prietene 

Să tac?

Am considerat întotdeauna că a fi prieten, înainte de orice, presupune a fi sincer şi bine intenţionat. A le dori binele oamenilor cărora le ești prieten şi a-i ajuta să se îndrepte dacă ceva nu e în regulă și să evolueze, fiindcă mereu e loc de mai bine în viețile noastre. Bine, eu încă mai cred asta şi voi muri crezând asta, doar că îmi voi schimba puţin atitudinea faţă de anumiţi oameni, așa ziși prieteni din păcate, care nu suportă să fie învăţaţi, corectaţi, ajutaţi nici măcar atunci când comportamentul lor lasă de dorit. Și pentru că în mintea lor dăinuie ideea că sunt perfecți, cei care nu înțeleg că nu e deloc așa au o problemă. Și voi rămâne indiferentă, încetând să-mi mai fac probleme pentru ei, știm cu toții că binele nu se face cu forța. Numai că ce nu au înțeles, e că sunt sinceră cu ei cum sunt în general, pentru că și eu, întotdeauna, mi-am dorit în viaţa mea oameni sinceri, care să nu îmi spună doar ceea ce mi-ar plăcea să aud, care să nu mă flateze inutil şi care să mă ajute să cresc, să ating treptele superioare ale evoluției mele. Să-mi spună sincer atunci când consideră că greşesc ori când sunt ridicolă, să mă încurajeze, atunci când este cazul, dar și când și dacă aş putea îmbunătăţi ceva la mine. Să-mi spună MIE, nu altora, ca bârfă. Să mă înveţe ceea ce ştiu ei, să nu mă mângâie părintește pe cap atunci când nu am dreptate. În consecință, m-am purtat cu oamenii din jurul meu aşa cum mi-aş fi dorit să se poarte şi ei cu mine. N-am făcut complimente gratuite, iar dacă am observat ceva greşit la un om, i-am spus lui, direct, cu drag și cu intenţia de a-l ajuta să se corecteze, nicidecum pentru a-mi demonstra superioritatea. Până la urmă, învăţăm unii de la alţii. Şi eu am învăţat la rândul meu de la alte persoane şi mi se pare firesc să transmit mai departe ceea ce ştiu. Asta nu înseamnă că vreau să fac pe deşteapta, nici că intenţionez să mă amestec în viaţa cuiva sau că vreau să fac abuz de prietenie. Numai că de multe ori, intențiile mele nu au fost înțelese corect...

În același timp, sensibilitatea și irascibilitatea celor care nu suportă să le faci observații atunci când greșesc mă fac să mă întreb: oare nu cumva sunt eu cea care greșește, oare nu ar fi mai bine să tac? Să nu mai fac observaţii atunci când văd că o persoană face vreo gafă? Să îi las pe toţi să fie aşa cum sunt şi cum vor să fie? Să nu mai fiu prietena incomodă care “le ştie pe toate” şi care spune mereu ceea ce gândeşte? Să-i las să fie ridicoli, needucaţi și ignoranţi atunci când sunt astfel? Să mă protejez de discuţii inutile şi obositoare, de tendința unora de a se victimiza și de duşmăniile celor care suferă de mania persecuţiei - cei care au impresia că fiecare observaţie cu intenţie bună este, de fapt, un atac?

Să tac atunci când voi vedea femei ridicole, bădărane, nefeminine, care trântesc pahare pe masă aşa cum trântesc tractoriștii halbele la birt? N-au decât să bea direct din sticle şi, dacă vor, să şi râgâie. Să scoată rujul la masă în restaurant şi să se rujeze, imediat după ce au mâncat, în faţa tuturor. Pe mine tata m-a învăţat că pentru a mă da cu ruj, trebuie să mă deplasez până la toaletă, altfel e vulgar. La fel este şi cu suflatul nasului. Sau cu folosirea scobitorii, chiar dacă este „admisă“ folosirea ei pe sub mână. Este admisă oare? Și dacă da, se cade oare? Este un gest elegant? Sunt chestii intime care nu se fac în public. Şi, din fericire, locurile publice sunt prevăzute cu băi unde te poţi scălămbăi în oglindă cât vrei.

Să tac atunci când voi auzi pe cineva spunându-i ospătarului “Adu-mi şi mie...”, chiar dacă mi se pare o lipsă de respect faţă de omul care serveşte? Fiindcă acesta nu este sclavul nimănui, iar cel servit nu este superior ca să-şi permită o asemenea impoliteţe.

Să tac atunci când unii se vor isteriza în restaurant pentru că nu vine nimeni să ia comanda la masă şi să nu le spun că, în mod normal, ospătarul n-ar trebui să vină să ia comanda dacă n-a închis toată lumea meniurile - asta însemnând că lumea încă nu s-a decis ce să comande? Să tac atunci când, deşi nu s-a așezat pe masă mâncarea tuturor, cei care şi-au primit porţiile se năpustesc asupra lor ca niște copii nerăbdători, cu impolitețe față de ceilalți prieteni care sunt de față?

Să tac atunci când într-un restaurant unde au fost invitați, unii se vor trezi să facă cine știe ce comparații cu alte restaurante? Unde cică porţiile erau mai mari, mâncarea mai bună, muzica mai aleasă şi muştele care zburau mai de rasă - făcându-l pe cel care i-a invitat să se simtă penibil și jenat că invitaţii lui sunt nemulţumiţi de locul în care i-a adus?

Să tac atunci când voi vedea bărbaţi comandându-şi înaintea femeilor, fără ca măcar să-i intereseze ce și-ar dori să comande doamnele și fără a face mai întâi comanda pentru ele? 

Să tac atunci când unii vor fuma în timp ce alţii mănâncă? Să tac când cineva va arunca o țigară sau gunoaie pe jos, în natură?

Să tac atunci când voi vedea persoane vorbind tare în locuri publice, atrăgând atenţia asupra lor şi deranjând? Să tac și când vreun meltean vorbește urât în prezența copiilor? Să tac atunci când prietenii mei vor sta călare pe telefoane în prezența mea, făcându-mă să mă simt în plus sau invizibilă? 

Să tac atunci când cineva vorbește peste mine, întrerupându-mă? 

Să tac și când voi vedea femei înjosite de bărbații lor? Și când voi vedea cupluri certându-se în public? 

Să tac atunci când voi vedea o prietenă că face combinații vestimentare nefericite, care dau senzația că s-a răsturnat dulapul peste ea? Să tac și când voi vedea pe cineva cu pantofii murdari sau cu etichete încă lipite pe talpile lor? 

Să tac atunci când am să văd pe chipul frumos al unei prietene un machiaj strident, prost aplicat sau o manichiură neîngrijită? 

Să tac și când voi vedea prieteni încălțați cu şlapi în restaurante elegante sau pe cineva descălțându-se sub masă? 

Chiar așa, cine sunt eu ca să le fac observaţii altora? Şi de ce aş crede eu că le ştiu pe toate mai bine ca alţii?

Să tac numai ca să am linişte şi ca să nu-i întorc pe toţi împotriva mea?

Să tac pentru că unii vor prieteni care să le gâdile orgoliile, nu prieteni incomozi ca mine, cu intenţii bune?

Ei bine, nu o să tac! 😀

Text publicat în cartea  Iubitelor mele prietene 

"Măcar un ruj..."

Într-una dintre vacanţele petrecute în străinătate, în care am fost cu un cuplu de prieteni căsătoriţi, am ajuns şi la cumpărături. Am lăsat shopping-ul pe ultima zi, atunci când, de obicei, se cumpără suvenirurile pentru cei dragi și când se "sparg" banii care-au mai rămas din suma alocată vacanței. 

Am găsit un mall prin care am bântuit cu bărbaţii noştri după noi. Ceea ce am observat imediat a fost că soţul prietenei mele comenta la fiecare produs pe care aceasta îl analiza.

Nu eram atentă la ceea ce făceau ei, dar o auzeam pe ea justificându-se din când în când: "E pentru mama, cum să nu-i duc şi ei ceva?" sau "E pentru şefa, şi ea mi-a adus mie când a fost în Italia..."

Prietena mea dădea explicaţii pentru fiecare magnet de frigider pe care îl cumpăra, iar dacă zăbovea cu privirea asupra vreunui produs, soţul ei o zorea cu câte o replică de genul "Doar nu-ţi trebuie şi prostia aia!"

Sătulă de privirile lui plictisite și de comentariile dezaprobatoare pe care le făcea, i-am spus prietenei mele că ar fi bine dacă în magazinul de cosmetice din care îmi doream câte ceva ar am merge doar noi două, iar băieții să ne aștepte pe o terasă unde să bea o cafea în tihnă. Dar soțul ei a refuzat propunerea mea. 

Tare incomod pentru nişte femei care vor să testeze pudre, rujuri şi parfumuri, să fie păzite de bărbaţii lor!

Eu am mers la sigur și mi-am cumpărat relativ repede ceea ce aveam nevoie, iar prietena mea s-a învârtit prin tot magazinul, studiind atent fel şi fel de produse, comparând prețurile, socotind în lei, gândindu-se și apoi răzgândindu-se. Era evident că îşi dorea multe dintre ele, dar încerca să se decidă doar asupra unuia, probabil prioritar în acel moment.

Ştiam că îşi dorea mult o pudră pe care o aveam eu şi că îşi propusese să şi-o cumpere când avea să ajungă în străinătate cu prima ocazie.

- Vreau să-mi iau pudra asta, a spus ea încântată că a găsit-o.

- La ce-ţi trebuie ţie pudră? s-a repezit ca un uliu să o întrebe soţul ei.

Dacă aş fi fost în locul prietenei mele, i-aş fi povestit lui toată teoria pudrei, cu detalii amănunţite, ca să-l învăţ minte să nu mai pună întrebări stupide.

Dar ea, dezamăgită și ascultătoare, a lăsat pudra pe raft şi a început să studieze alte produse. Am avut impresia că-i venea să plângă.

Dacă soţul ei n-ar fi fost cu noi, i-aş fi propus să-i dau eu bani împrumut pentru pudră şi pentru tot ceea ce-şi mai dorea, ca să nu mai suporte bombănelile şi interogările lui autoritare și arogante. Dar el stătea cu ochii pe noi ca pe butelie.

După câteva minute, o văd că vine cu un ruj în mână şi cu o atitudine de copil care imploră.

- Măcar un ruj, că nu mai am deloc, a murmurat ea încet și rugător.

El a privit-o cu un fel de reproş, de parcă-l pusese într-o situaţie ingrată, fără de ieșire, apoi, profund nemulțumit a scos portofelul şi i-a întins niște bani cu un aer superior, de ziceai că e cel puţin un zeu bun şi îndurător cu o biată muritoare care depindea de el. De parcă-i smulsese banii cu cleștele pentru vreun diamant de cel puțin zece carate. Atitudinea lui mi s-a părut atât de umilitoare, încât mi s-a făcut greaţă.

Şi, ca şi cum n-ar fi fost destul, în maşină, când ea mi-a arătat rujul şi se bucura de el, soţul ei s-a apucat iar de comentat aiurea, iritat.

- Dai banii pe toate prostiile. Parcă n-ai destule...

N-avea destule. N-avea nici măcar strictul necesar pe care ar trebui să-l aibă orice femeie care se îngrijeşte. Și în clipa aceea am înțeles și de ce ea nu avea mai nimic, deşi situaţia lor materială era foarte bună, amândoi având joburi bine plătite.

Un detaliu destul de important ar fi că acel ruj costa cât trei dintre cele câteva sticle de vin pe care soțul ei le băuse seara pe terasa hotelului...

Acela a fost unul dintre momentele în care i-am mulţumit în gând tatălui meu care mi-a repetat obsesiv să nu depind niciodată financiar de un bărbat, să am mereu banii mei, să nu fiu nevoită să-i cer bani nici măcar soțului meu când îmi doresc ceva sau să fiu legată de disponibilitatea lui dacă vreau să îmi cumpăr un săpun bun, o cremă, un parfum.

Desigur, prietena mea avea propriul salariu, nu stătea nici la mila și nici la banii soțului ei, dar se pare că aceasta l-a educat prost și acum suporta consecințele. Pentru că partenerul de viață nu trebuie să decidă pentru tine și în locul tău ce-ți trebuie sau să-ți impună gusturile și valorile lui. Din contră. Partenerul de viață trebuie să te încurajeze să te respecți, să te îngrijești, să ai lucruri de calitate, să te prețuiești și să nu-ți refuzi o plăcere. Și vreau să cred că toți bărbații își doresc alături femei frumoase și îngrijite. Dar și să nu uite că asta presupune investiții în îmbrăcăminte, în coafor, în tratamente și în produse cosmetice, chiar dacă ei nu le înțeleg utilitatea și li se par doar niște „prostii”.

N-am fost niciodată din punct de vedere financiar la mâna unui bărbat. N-aş accepta să îmi spună nici chiar cel pe care-l iubesc ce merit şi ce nu, că am sau nu nevoie de ceva sau că un anumit lucru e prea scump pentru mine. N-aş suporta să îmi justific fiecare nevoie şi dorință, să mă milogesc și să îmi stabilească altcineva prioritățile sau dacă am nevoie sau nu de ceva.

Şi-i voi fi mereu recunoscătoare tatălui meu care, în ciuda părerilor anturajului său care a considerat mereu că mă răsfăţa şi că mă obișnuia cu "nărav", m-a învăţat să mă preţuiesc, să mă respect şi să îmi ofer tot ceea ce îmi doresc și îmi stă în putere.

Îmi amintesc cu drag de o zi în care i-am spus că îmi place mult o pereche de pantofi sport. Erau o mare fiţă pe atunci. Şi pentru că nu îmi doream să abuzez de bunătatea lui, i-am zis  să mi-i cumpere pe cei mai ieftini.

"Cum să-i iau cei mai ieftini pantofi celei mai scumpe persoane din viaţa mea?" mi-a spus tata zâmbind. Şi bineînțeles că mi i-a luat pe cei mai frumoşi. Și pe cei mai scumpi. Şi nu, gestul lui nu m-a învăţat să fiu răsfăţată şi nici să am năravuri proaste, ci m-a format așa cum trebuie să fiu: m-a învăţat că merit ceea ce e mai bun, prin urmare să îmi ofer ceea ce e mai bun. 

Îi mulțumesc tatălui meu că deși era bărbat, m-a învățat că mi se cuvine mai mult decât un umil "măcar un..." și că o femeie care se respectă trebuie să aibă lucruri cât mai frumoase și de calitate.

Scrisoare către un bou

Ştiu, “boule” e un compliment prea frumos pentru unul ca tine, fiindcă boii sunt mai cumsecade ca tine sau, cel puţin, sunt mai bărbaţi.

Am aflat că ţi-ai părăsit soţia (şi pe cei doi copii!), deoarece ea s-a îngrăşat. Tu, desigur, n-ai nicio vină, boule... N-ai nicio vină că ea s-a îngrăşat după două naşteri și după ani în care a trăit doar ca să-ți gătească și să te îngrijească.

Te-aş întreba, dragă boule, dacă ştii că obezitatea este o afecțiune? Şi că, la fel ca toate afecțiunile/bolile, are o cauză... de multe ori una emoțională. Căci nu este așa cum spun unii că doar îmbuibarea cu mâncare îngrașă, deşi chiar şi îmbuibarea are o cauză. Emoțională. Oamenii care mănâncă compulsiv, o fac ca să compenseze ceva ce le lipseşte. Ei încearcă să umple cu mâncare niște goluri... Ei își umplu stocmacul pentru că mâncarea le este la îndemână, deși au nevoie să-și umple, de fapt, sufletele private de dragoste. Te-ai întrebat vreodată dacă nu cumva soţiei tale i-au lipsit atenţia ta, afecţiunea ta, implicarea ta în tot ceea ce înseamnă responsabilităţile unei familii?

Te-ai gândit că mâncând ea poate se recompensează atunci când tu uiţi să-i recompensezi măcar cu o vorbă bună sau cu puțină atenție toate eforturile pe care le face ca să aibă grijă de familia voastră? Sau poate că, de fapt, se autopedepsește mâncând, pentru că tu, prin atitudinea ta indiferentă o faci să se disprețuiască, să creadă că nu e destul de bună, de frumoasă, de femeie… Poate tu o faci să se simtă invizibilă.

Şi te-aş mai întreba, boule, acum că ai aflat că obezitatea este o boală şi nu un defect scabros: ce-ai fi făcut dacă soţia ta ar fi rămas oarbă? Sau dacă ar fi rămas fără o mână? Sau fără un picior? Sau dacă ar fi avut cancer? Ai fi părăsit-o, aşa cum ai făcut-o pentru că s-a îngrăşat?

Îţi aminteşti, boule, că atunci când v-aţi căsătorit ai depus un jurământ că îi vei fi alături “la bine şi la greu”?

Ţi se pare că eşti mai bărbat dacă ai părăsit-o pe femeia care te-a îngrijit 12 ani şi care ţi-a dăruit o familie? Dacă era invers şi te îngrăşai tu, iar ea te-ar fi părăsit, cum ţi s-ar fi părut? Desigur, ea ar fi fost o curvă şi o nemernică, ştiu. Dar tu, cum eşti? Când te uiţi în oglindă, ce mai vezi înafară de un mare bou?

Şi te-aş mai întreba, boule, dacă înainte să dai bir cu fugiţii, ai încercat să o ajuţi pe soţia ta şi pe mama copiilor tăi să slăbească? Ai încercat măcar? Sau tot ce ai putut face a fost să-i spui într-o zi că pleci și s-o lași singură, împovărată de complexe și de remușcări?!

Eşti mai fericit acum, boule? Ce vor învăţa copiii tăi de la tine, în urma alegerii de a-i părăsi doar pentru că nu mai au o mamă cu siluetă?

Ştii, boule, într-o zi vei regreta… în ziua aceea în care felul cum arată oamenii nu va mai conta, în care vei înţelege ce înseamnă cu adevărat iubirea şi sprijinul unei familii… pe care tu nu le vei mai avea. Pentru că soţia ta e suficient de puternică şi de demnă ca să nu te mai primească înapoi după ce ai umilit-o şi ai abandonat-o ca pe un nimeni, doar pentru că n-a mai avut ambalajul pe care l-ai vrut tu… Pentru că ea nu e un trup, ea e un suflet şi e o conştiinţă. Ea este o mamă şi o femeie minunată, care a avut nenorocul să se căsătorească cu un bou superficial.

Să fii sănătos, boule!

O poveste. Povestea multor femei.

„Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic măreţ, nimic impunător.

Schimbându-şi după ei şi drum, şi nume,

Pun lucrurile iar la locul lor.”

- Adrian Păunescu

  

Când aşteaptă pe coridorul unui spital, oamenii par mai dispuşi să vorbească despre necazurile şi despre durerile lor. Chiar și cu străini.

Aşa am cunoscut şi eu povestea de viață a unei femei. Aştepta pe coridorul unei clinici să afle dacă are o boală gravă. Se vedea cu ochiul liber că era foarte tensionată. Mă privea discret şi mi s-a părut că se uită lung la sticla mea cu apă.

- Vă este sete? am întrebat-o.

- Nu, mulţumesc.

- Mai am o sticlă neîncepută în maşină, v-o pot aduce în 2 minute...

- Nu, vai, cum să vă deranjez?

Imediat am plecat şi i-am adus sticla de apă din maşină. Mi-a mulţumit, a băut din apă şi m-a întrebat de ce mă aflam acolo. Credea că aştept și eu vreun răspuns de la acelaşi doctor. Mi-a povestit despre boala ei şi, ca să o fac să mai uite de această grijă, am început să vorbim despre viaţă. Mi-a povestit că lucrează într-o bancă de peste 20 de ani, că este căsătorită de aproape 30 de ani şi că area doi copii mari, un fiu căsătorit şi o fiică în ultimul an la facultate.

Cred că a început să se simtă confortabil povestind fiindcă a început să mi se destăinuiască, spunându-mi tot felul de detalii din viaţa ei de familie. Dar vorbea numai despre dureri şi dezamăgiri.

- Trebuie să aveţi şi ceva frumos de povestit, i-am spus, dorindu-mi să-i distrag atenţia de la poveştile negative care o afectau încă în mod vizibil.

- Doar copiii au fost ceva frumos în viaţa mea. Atât. Apoi au crescut şi ei şi...

- Haideţi, că o să aflaţi imediat că boala se poate trata şi vă duceţi acasă, le daţi tuturor vestea bună şi o să vă îmbrăţişaţi.

- N-o să ne îmbrățișăm. Nu m-a mai îmbrăţişat nimeni de ani de zile, cred că de când erau copiii mici. Nu știți cum sunt copiii când cresc? Fiecare cu ale lor...

Mi s-a părut ireal.

- Cum, nu vă îmbrăţişaţi în casă?

A început să-mi povestească despre relaţia rece pe care o avea cu soţul ei încă de la începutul căsătoriei lor. Desigur, copiii au preluat ceea ce au văzut la părinţi. „Știți cum sunt bărbații, mai neatenți așa, mai reci...”

Soţul doamnei era un om serios, dar extrem de distant. O înşelase cândva, în tinereţe, cu o „prietenă” de familie şi, deşi ea îl iertase de dragul copiilor și pentru că îl iubea, el s-a purtat de atunci ca un străin, de parcă ea ar fi fost cea care călcase strâmb. Mi-a spus că în toţi cei aproape 25 de ani care trecuseră de la acea problemă în cuplu, ea nu s-a mai simţit iubită de soţ, indiferent cât s-a străduit să repare totul. A mai simţit o vreme iubirea şi afecţiunea copiilor, însă doar până când aceştia au devenit adolescenţi. Apoi a simţit că nu o mai iubeşte nimeni. Că ea exista doar ca să fie soţie şi mamă, să îşi îngrijească familia, nu femeie cu sentimente.

Pentru că acea „prietenă” le tulburase pacea din familie, n-au mai avut încredere să-și facă alți prieteni cu care să socializeze. Aşa că trăiau retraşi, distanţi, iar ea se refugiase în serviciu şi în treburile casnice şi nu mai avea timp să îşi facă măcar o prietenă de suflet. S-a simţit mereu singură, neiubită, dar şi-a dus toate durerile şi nemulţumirile cu zâmbetul pe buze.

- Nu a ştiut nimeni că nu mai pot. Uneori, aşa de bine mi-ar fi prins şi mie o vorbă bună, o mângâiere sau o îmbrăţişare... mi-a spus ştergându-şi o lacrimă din colţul ochiului.

Probabil că avea nevoie să se elibereze, pentru că a continuat să îmi povestească tot ceea ce adunase în sufletul ei într-o viaţă de om.

Am fost întrerupte, la un moment dat, de asistenta care a chemat-o în cabinet. Deşi o cunoaşteam pe doamna respectivă de doar câteva zeci de minute, eram îngrijorată pentru ea şi îmi doream să primească un răspuns favorabil – că nu este bolnavă. Mi se părea trist că într-un moment atât de greu din viaţă nu era nimeni lângă ea să o sprijine moral. Şi avea familie. Se sacrificase o viaţă pentru un soţ şi doi copii şi nimeni nu îşi sacrificase câteva ore să vină să o încurajeze. Am aşteptat-o cu emoţie şi cu teamă că între timp voi fi chemată şi eu în cabinetul vecin şi că nu voi reuşi să îmi iau rămas bun. A ieşit după câteva minute cu un zâmbet larg pe faţă.

- Deci?

- Se pare că nu mor prea curând, mi-a spus bucuroasă.

M-am ridicat şi am îmbrăţişat-o strâns. Mi-a răspuns şi ea la îmbrăţişare şi a izbucnit în plâns. Probabil plângea şi de fericire, dar şi de tristeţe.

- Vreţi să fim prietene? am întrebat-o. Ştiu că sunt mai tânără, dar am experienţă de viaţă. Poate bem câteodată o cafea, măcar o dată la şase luni, să mai vorbim, i-am spus.

Am făcut schimb de numere de telefon.

- Irina Binder, i-am spus când m-a întrebat ce nume să treacă în agenda telefonului.

- Irina Binder care a scris Fluturi? m-a întrebat ea privindu-mă uimită.

- Da, am spus zâmbind.

- Nu pot să cred! Doamne, mereu mi-am spus că mi-ar plăcea să fii prietena mea, tu ştii câtă alinare mi-a adus cartea ta? Prin povestea ta parcă am trăit şi eu poveşti care nu mi-au fost date...

Povestea ei este povestea multor soţii şi mame. Este istoria soţiilor şi a mamelor care trăiesc o altă poveste decât cea pe care au visat-o şi pe care ar fi meritat-o.

Este povestea soţiilor care aşteaptă o viaţă întreagă să fie din nou observate şi iubite, care tânjesc după puţină afecţiune, după o privire admirativă, după o mângâiere.

Este povestea soţiilor care muncesc neobosit ca să le asigure bărbaţilor lor un cămin confortabil, care-i îngrijesc, care le iartă rătăcirile, care îndură umilinţe şi care, până la urmă, se abandonează singurătăţii şi se resemnează cu o viaţă lipsită de afecţiune şi de iubire. Este povestea soțiilor private de fericire și care trăiesc cu sentimentul cumplit al nesiguranței.

Este povestea multor mame care, din iubire pentru copii, sacrifică totul şi care trăiesc pentru şi prin copiii lor. Pentru copii care, de la un moment dat, nu mai simt nevoia să le arate afecţiune, care doar cer, care au numai aşteptări, care n-au răbdare, care critică şi uită să spună până şi banalul „Mulţumesc pentru masă!”.

Este povestea multor mame care, în loc să fie răsfăţate şi apreciate, în loc să primească mângâieri şi îmbrăţişări, primesc reproşuri şi sunt rănite cu priviri urâcioase, cu vorbe dureroase sau cu indiferenţă.

Este povestea multor soţii şi mame al căror singur sens în viaţă este să aibă grijă de familiile lor. Care nu uită niciodată evenimentele importante din viaţa celor dragi, care sunt mereu prezente, mereu atente, mereu dispuse să muncească şi să se dăruiască. Care poartă în portofel o poză cu copiii lor, care, în timp ce copiii lor se distrează, aşteaptă îngrijorate. Care renunţă la sine şi fac sacrificii pentru a le oferi copiilor tot ceea ce îşi doresc.

Este povestea multor soţii şi mame pentru care nu există „Nu mai pot” şi „Nu am” şi pentru care verbul „A dori” se conjugă numai când e vorba de visurile şi nevoile celor dragi.

Este povestea soţiilor şi a mamelor care plâng singure, nebăgate în seamă, neiubite, nedorite, despre ale căror dureri, nevoi, temeri şi visuri cei dragi nu ştiu mai nimic.

Este povestea soţiilor şi a mamelor care îndură totul, care înţeleg totul, care acceptă totul, care iartă totul, care dăruiesc totul, fără a aştepta nimic în schimb. Dar este povestea soţiilor şi a mamelor care merită totul deşi primesc atât de puţin...

Dragi soţi neglijenţi, dragi copii neatenţi, vă rog să le înseninaţi zilele soţiilor şi mamelor voastre, atâtea câte au mai rămas. Nu cu cadouri opulente sau obiecte sofisticate, deşi nici astea poate că nu strică din când în când, ci cu o mângăiere, o vorbă bună, o îmbrăţişare. Veţi ajunge să regretaţi indiferenţa voastră mai târziu, atunci când veţi deveni şi voi părinţi sau când mamele şi soţiile nu vor mai fi. Este inutil să le plângeţi atunci amintirea. Acţionaţi acum, iubiţi-le acum. Mai târziu, când nu le veţi mai avea în preajmă, veţi fi dispuşi să daţi orice ca să le puteţi ţine în braţe, ca să aveţi cui spune o vorbă bună, ca să aveţi cui da o floare, o îmbrăţişare...

Iubiţi-le  acum. Mâine s-ar putea să fie prea târziu.

Cu drag, pentru soţii şi mame...

Fragment din Cartea Insomnii