Toți avem noroi în suflet...

Faptul că eşti trist, că viaţa ta e un eşec, că au existat oameni care te-au dezamăgit şi care te-au rănit, nu îţi dă dreptul să fii rău... Nu îţi dă dreptul să otrăveşti suflete şi nici să arunci cu noroi în oameni nevinovaţi. Devenind rău nu îţi vei uşura suferinţa, din contră, ţi-o vei amplifica... şi vei deveni un om din ce în ce mai urât şi mai trist... iar asta nu va atrage bine şi frumos în viaţa ta.

Toţi avem necazuri, toţi avem frustrări, toţi am fost răniţi şi dezamăgiţi de oameni pe care i-am iubit... cum ar fi dacă toţi am deveni răi şi ne-am răzbuna nereuşitele pe oamenii din jur? 

Nu mă supăr pe oamenii care aruncă în mine cu noroi... și nu îi urăsc. Doar îi compătimesc pentru neputința lor de a rămâne în picioare atunci când viața îi pune la pământ... îi compătimesc pentru neputința de a-și curăța sufletele, de a-și duce înfrângerile cu demnitate și de a-și depăși problemele cu bunătate...

Un lucru e cert: un om bun nu se va schimba niciodată, oricât l-ar încerca viața și oricât l-ar răni oamenii! 

Azi m-a bucurat...

... acest tort primit de la o prietenă! 

"Am vrut să îți dau înapoi toți fluturașii pe care i-am simțit când am citit ce ai scris!" - mi-a spus ea. 

Este un tort delicios! 

Celor care locuiesc în Brașov le recomand să apeleze la Ana când doresc torturi deosebite, făcute în casă, cu cele mai bune ingrediente. Ea pune mult suflet în această pasiune. 

Pagina ei de comenzi este: Torturi Braşov, comenzi

Mulțumesc, Ana, pentru așa o surpriză dulce!

Casa unui om este sufletul său...

Pentru că drumurile m-au dus aproape de o doamnă dragă, pe care nu o mai văzusem de ani de zile, am decis să o vizitez. Când am ajuns la poarta dânsei s-a bucurat foarte mult că mă vede, dar totodată părea a se simți incomod… M-a invitat în casă şi s-a scuzat de câteva ori pentru modestia căminului dânsei. 

Am să vă spun ce am văzut în acea casă, într-adevăr modestă… 

Am văzut o ordine exemplară şi cum îşi preţuieşte acea femeie lucrurile adunate cu greu, de-o viaţă… Am văzut un om care a muncit prea mult pentru puținul agonisit… 

Am văzut căldură, iubire pentru Dumnezeu, o candelă aprinsă şi Biblia cu ochelarii deasupra ei… Am văzut multă trudă, așteptări, renunțări și sacrificii pentru nişte lucruri pe care mulţi dintre noi nu le-ar preţui… și le-ar lua în derizoriu. Am văzut o MAMĂ care a renunțat la tot pentru copiii ei… Am văzut bun simţ şi omenie. Am văzut un om dispus să împartă tot ce are… ceea ce nu am văzut prea des la oameni care au mai mult decât le-ar trebui. 

Am primit un ceai bun, într-o cană simplă… şi două turte dulci de post… Au fost delicioase, pentru că mi-au fost oferite cu iubire. M-au bucurat mai mult decât multe cine luate în restaurante de lux sau în case somptuoase… 

Oamenii simpli, au complexe… iar noi ar trebui să-i încurajăm, să le reamintim că nu lucrurile îi definesc, că valoarea lor nu este măsurată după realizările materiale… Nu ar trebui să-i ocolim și nici să le ocolim casele. 

Păcat că ei nu ştiu cât de frumoasă este simplitatea și cât de valoroasă este omenia! Păcat că se simt săraci doar pentru că nu au la fel de mult ca alții şi că nu sunt conștienți că, aşa săraci, au foarte mult de oferit! 

Am învățat azi să prețuiesc… altfel. O carpetă mică, spălată de zeci de ori, poartă urmele unor genunchi care s-au rugat… O masă bătrână din lemn poartă urmele a multor porții de hrană oferite cu dragoste… Un pat vechi, cu pernele care-i țin de urât, poartă urmele multor zile pline de deznădejde, de dureri, de lacrimi, de doruri, de singurătate… 

Asta am văzut azi. O casă frumoasă. Nu sărăcie… ci viață… cu tot ce înseamnă un OM…

A mai trecut un an...

A mai trecut un an din viaţa mea... Şi, privind în urmă, încerc să fac o retrospectivă pentru a vedea ce a însemnat acest an pentru mine, ce a adus bun, ce a adus rău, cum m-a schimbat…

Oare am fost omul care mi-am propus să fiu? Oare am evoluat? Oare mi-am împlinit măcar o parte din vise? Oare am trăit frumos?

Sunt eu, faţă în faţă cu mine. Sinceră. Şi mă întreb dacă acest an care a trecut, mi-a adus mai multă maturitate, mai multă înţelepciune, mai multă răbdare, mai multă bunătate…

Mi-am respectat, oare, toate promisiunile faţă de alţii şi faţă de mine? M-am respectat pe mine? Am reuşit să însemn ceva bun în viaţa celor din jurul meu, aşa cum mi-am dorit? Am făcut suficiente bucurii oamenilor din viaţa mea?

Ce am câştigat şi ce am pierdut? Câte dorinţe şi câte sentimente mi-am reprimat?

Ce oameni au intrat în viaţa mea şi cine a plecat? Iar cei care au plecat, de ce au ales aşa? Am făcut ceva ca să-i opresc? Iar cei care fac parte din viaţa mea ce prioritate au? Chiar merită acea prioritate?

Privind în urmă n-aş putea să nu am regrete. Am. Pentru că nu am învăţat atât cât trebuia. Pentru că am vorbit mai mult decât am ascultat, am primit mai mult decât am dăruit, am greşit mai mult decât am iertat, am judecat mai mult decât am cunoscut, am reproşat mai mult decât am înţeles, m-am îndepărtat mai mult decât m-am apropiat şi, poate că am rănit mai mult decât am mângâiat...

Nu am îmbrăţişat destul, nu am iubit destul, nu am căutat şi mai mult apropierea de oameni, nu am avut destulă răbdare, nu am acordat destulă credibilitate şi nici destule şanse… Poate că nu m-am purtat mereu echitabil…

Bucurii? Da! Am avut un an plin de momente care mi-au tăiat respiraţia, care m-au făcut să tremur de emoţie, care mi-au dat aripi, care m-au făcut să plâng de fericire şi care m-au hrănit în clipele în care simţeam că nu aveam nimic.

Oameni? Mulţi! Am ales cu sufletul şi m-am trezit cu el plin, locuit de persoane minunate!

Iubire? Da! Sub toate formele ei! Iubire pentru Dumnezeu, pentru mama, pentru jumătatea mea, pentru prieteni, pentru colegi şi pentru mulţi necunoscuţi care mi-au devenit prieteni în universul virtual.

Am râs, am plâns, am trecut prin stări sufleteşti extreme. Am avut şi momente în care m-am torturat cu gânduri contrare şi m-am încăpăţânat să caut răspunsuri la întrebări fără rost. Am avut momente în care am vrut să renunţ, în care ecourile celor determinaţi să îmi pună piedici mi-au acoperit gândurile…
Pentru tot ce nu am reușit, azi, mă voi ierta... pentru că știu că există un timp pentru toate. 

A fost un an bun. Realizări şi eşecuri. Vise împlinite dar și vise abandonate. Un an plin cu de toate. Un an frumos. Sunt aceeaşi, poate puţin mai matură, mai înţeleaptă, mai îngăduitoare, dar mult mai  puternică, mai încrezătoare, mai liberă și mai dornică să dăruiesc şi să iubesc!

Dar într-o zi...

Cei care te-au rănit în trecut, au sădit în sufletul tău teama de eşec… teama de dezamăgiri şi de abandon, de oameni care nu ştiu să iubească. Şi te-au făcut să îţi încătuşezi sufletul, să-l protejezi de aceia care doar cotropesc suflete şi care iau tot ce este mai frumos în ele, ca mai apoi să plece, lăsând în urma lor dureri, lacrimi şi întrebări fără răspuns.

Dar într-o zi, întâlneşti acea persoană diferită de toţi cei care ţi-au înşelat aşteptările… O persoană capabilă să te iubească şi să alunge toate fantomele trecutului care îţi bântuie sufletul pustiit. O persoană care, cu o simplă mângâiere va descătuşa toate lanţurile cu care ai încercat să îţi protejezi sufletul… O persoană menită să aducă în viața ta frumusețe și bucurii. O persoană care îţi va reda încrederea şi care îţi va reaminti cine eşti şi că meriţi să fii fericit şi iubit!

Câinii latră, ursul trece...

Unii nu au aşteptat să mă cunoască, ci s-au mulţumit cu imaginea pe care le-a vândut-o vreo persoană oarecare. Da, facem şi astfel de greşeli şi plecăm urechea la bârfe... De parcă ar exista garanţia că o persoană poate deţine adevărul absolut despre o altă persoană. De parcă am uita că, atunci când un om duşmăneşte pe cineva, îl desenează cât mai urât posibil şi face totul pentru a-i strica imaginea în faţa celorlalţi. 

Dar, se pare că unii nu au discernământ... şi se lasă duși de nas de pseudo-inteligenți, de atotștiutori și de unii care se pun deasupra tuturor și judecă oameni. Culmea este că, aceștia care judecă și bârfesc o fac învăluiți în mantia bunelor intenții și a integrității morale...

Eu mă îndoiesc de oricine încearcă să bârfească o persoană, de oricine îşi permite să judece şi să denigreze pe cineva în faţa mea. Nu mi-e greu să realizez că acea persoană are un scop şi nici să îmi dau seama că are o calitate umană îndoielnică, dacă decade atât de mult încât să discute de rău pe cineva... 
Într-adevăr numai persoanele asertive înăbuşă bârfele, iar asertivitatea e o virtute de care nu se bucură oricine...

Mi-au ajuns la urechi multe bârfe... mai ales de la cei care îmi subestimau inteligenţa. Aceştia se aşteptau ca nişte simple zvonuri să mă facă să văd altfel anumite persoane. Din fericire asta nu funcţionează la mine... asta funcţionează doar la oamenii mediocrii, la cei fără personalitate, la proşti. Nu am judecat niciodată fără să cunosc şi nici măcar atunci când am ştiut adevărul... pentru că nu poți cunoaște motivațiile și intențiile unui om cât timp nu trăiești în locul lui.

Iar atunci când unii s-au mulţumit să mă vadă prin ochii altora, i-am lăsat să trăiască în eroarea în care au fost atraşi şi i-am lăsat să mă judece greşit. Am preferat să fiu „aia care...” şi mi-am văzut de drum... pentru că unii nu merită să faci niciun efort ca să le deschizi ochii. Eu cred că aceia care nu sunt capabili să vadă lucrurile obiectiv şi care se mulţumesc cu imaginea pe care le-o vând unii, merită să fie trataţi la fel de superficial, ba chiar ignoraţi.

Dacă m-aş opri la toţi câinii care mă lătră, nu aş mai ajunge acolo unde îmi doresc.

Cine sunt?

Chiar aşa, cine sunt eu? Sunt doar un om ca toţi oamenii... un om cu calităţi şi cu defecte în armonie, un om care s-ar putea mândri cu câteva fapte măreţe, dar totodată ar trebui să se simtă ruşinat de anumite fapte care nu-i fac cinste... Un om cu greşeli omeneşti, cu experienţe de viaţă frumoase dar şi urâte, un om cu frământări interioare şi cu temeri, un om care a fost foarte fericit dar şi cumplit de nefericit,  un om care s-a prăbuşit şi s-a ridicat de multe ori, un om care de câteva ori s-a abandonat pe sine, dar care s-a regăsit de fiecare dată. Un om care a crezut orbeşte în oameni, în fericire şi în iubire și care a cunoscut gustul amar al eșecurilor și al dezamăgirilor...

Sunt un om care a avut şi decăderi, care a minţit, care a trădat, care a vorbit de rău, care a judecat fără să cunoască, dar care, într-un final, conștient și dezgustat de toate decăderile lui,  le-a regretat și s-a străduit să evolueze spre bine...

Sunt un om care a înţeles într-un târziu că viaţa nu trebuie să fie perfectă pentru a fi fericit şi că fericirea nu este condiţionată de a avea totul, ci de a te avea pe tine, de a fi liber și de a avea iubire... Un om care s-a trezit adeseori în rutină şi amorţit, care a rătăcit pe drumuri incerte şi care a făcut alegeri proaste...

Sunt un om care a înțeles ca iubirea nu oferă garanții, că ea devine uneori amărăciune, că fiecare fluture din stomac își ia zborul și că oricât de mult am iubi și oricât de mult ne-am dărui, oamenii ne pot abandona ca și cum nu am însemnat nimic pentru ei.

Sunt un om care a cunoscut binele şi răul, care a ales raţional dar şi iraţional, un om care atunci când privește în urmă are multe regrete, multe lucruri nespuse, promisiuni neonorate, vise neîmplinite...

Sunt un om simplu, un om visător, un om cald, căruia nu-i este ruşine să îşi strige iubirea în gura mare, care își recunoaște greșelile și înfrângerile cu demnitate și curaj, un om care nu se teme de judecățile lumii.

Sunt un om care iubește oamenii, care le înțelege rătăcirile și care nu uită că a avut propriile rătăciri... Un om care respectă alegerile celorlalți oricâtă durere i-ar aduce și care nu judecă oamenii după prejudecăți proprii...

Sunt doar un om care a depins sufleteşte de alţii şi care a fost abandonat... și de care au depins câteva persoane pe care nu a avut tăria să le abandoneze, fiind incapabil să facă din propriile eșecuri acte de răzbunare... Sunt un om care a fost curtat de moarte şi care a refuzat-o ferm, luptând cu puteri nebănuite date de Dumnezeu... Un om care a pierdut mult, uneori totul, fiind nevoit să o ia de la zero de câteva ori...

Sunt doar un om care a uitat de multe ori cine este şi cine vrea să devină, dar pe care iubirea l-a făcut să regăsească mereu drumul către sine.

Sunt un om care râde cu lacrimi şi care plânge în hohote, un om care e capabil să plângă toată noaptea, iar ziua să iasă în lume zâmbind... Un om care, deşi e plin de răni, uită de orice durere atunci când cineva drag suferă... Un om lipsit de egoism, care acceptă că uneori trebuie să se pună pe locul doi...

Sunt un om care iartă fără a aştepta să i se ceară iertare, care acordă încă o şansă şi încă una,  crezând în reabilitare, un om capabil să uite orice rău, dacă i se oferă puţină iubire...

Sunt un om care se îndrăgosteşte nebuneşte şi fulgerător, care nu-i uită şi nu-i urăşte pe aceia pe care i-a iubit cândva... Sunt un om imprevizibil de multe ori, un om care a spus „pleacă!” atunci când ar fi vrut să spună „rămâi!”, un om care a plecat atunci când ar fi vrut să rămână, un om care ar fi vrut să plece atunci când a rămas...

Sunt un om dependent de iubire și de frumos, pe care îl bucură ploaia, soarele, zăpada, râsul copiiilor, îndrăgostiții care se privesc cu iubire, bătrânii care se țin de mână, cățeii care cerșesc mângâieri... Un om pe care orice atenţie mică şi neînsemnată îl face fericit, un om căruia o îmbrăţişare îi poate alunga toate temerile lumești, un om care se trezeşte noaptea şi mulţumeşte divinităţii pentru tot, un om care vrea să dăruiască tot ceea ce are mai bun, care suferă odată cu ceilalţi, care şi-ar dori să aline singurătăţi şi să ofere mângâiere celor îndureraţi... Un om capabil să muncească neobosit ca să facă o bucurie cuiva...

Sunt un om cu care se poate vorbi despre orice, un om care a învățat să asculte și să înțeleagă dincolo de cuvinte și să vadă dincolo de un chip și de măști...

Sunt un om care se teme de singurătate, care nu se bucură de nimic dacă nu împarte cu alții,  un om care nu poate trăi doar pentru el... 

Sunt un om cu stări sufletești extreme, un om plin de pasiune, un om care trece în câteva clipe de la agonie la extaz... Un om fragil și vulnerabil, dar totodată o forță... 
Sunt un om care se agață cu disperare de orice fărâmă de fericire și căruia i se prăbușește întreg universul atunci când este părăsit, rănit, dezamăgit...
Sunt un om sincer, lipsit de ipocrizie, un om care a învățat că adevărul spus cu voce tare îi îndepărtează doar pe cei nesinceri...
Sunt un om care va avea întotdeauna timp pentru oameni, o vorbă bună, o mângâiere, un zâmbet, o lacrimă și o inimă primitoare...

Sunt doar un om... iubit, urât, aprobat, dezaprobat, acceptat, respins, înțeles, neînțeles, admirat, judecat... sunt doar un simplu om care are nevoie de pace interioară, de echilibru, de locul lui sub soare, de steaua lui pe Cer, de vise... un om care vrea să iubească şi să fie iubit.

Fragment din cartea Fluturi.

Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:

volumele 1 și 2 împreună	volumul 3

N-am loc, nici timp pentru ipocriți.

Toată viaţa mea am fugit de oameni prefăcuţi. Iar dacă la început, atunci când abia îi descopăr,  ipocrizia acestora mă amuză, mai târziu încep să mă dezguste.

Nu-i voi înţelege deloc pe aceia care, deşi nu te suportă se străduiesc să menţină relaţia cu tine. Și pentru a reuși asta apelează la tot felul de tertipuri. 

Devin atât de ipocriţi încât îţi aprobă toate ideile şi gusturile, deodată îţi împărtăşesc afinităţile pentru un anumit gen de muzică, pentru teatru... deşi lumea lor nu este deloc tangentă cu lumea ta şi n-au nicio legătură cu preocupările tale...

Câtă irosire pentru a te aproba mereu, pentru a-ţi spune numai ceea ce îţi place să auzi!

Iar ceea ce mă dezgustă cel mai tare este ipocrizia cu care te consolează atunci când te văd distrus... Îmbracă mantia unor prieteni preocupaţi şi empatici şi vin cu cuvinte mieroase cu care smulg de la tine informaţii despre dezastrul din viaţa ta. De fapt suferinţa ta nu înseamnă pentru ei decât o satisfacţie maladivă... Necazul tău este doar un prilej de a comenta şi de a judeca împreună cu alții, pentru că bârfele despre tine le alimentează adrenalina.

Am avut şi asemenea personaje în anturaj... Stăteau în preajma mea doar pentru că relaţia cu mine avea un iz de oportunitate... Dar eu nu am avut niciodată loc în lumea lor. Mă ţineau la distanţă de anturajul lor şi de persoane la care aspirau, de teamă că acestea m-ar putea descoperi ca om şi le-aș pune în umbră... Patetic, nu? ツ

Persoanele de genul acesta mă fac să îmi pierd încrederea în oameni... şi să fiu în gardă până şi cu oamenii bine-intenţionaţi.

Simt un amestec de dezgust şi compătimire pentru aceia care menţin relaţia cu mine doar pentru că văd în mine persoana potrivită pentru a servi intereselor lor de moment.

Cu toate acestea le-am căutat circumstanţe atenuante, am încercat să le dau o şansă... am încercat să cred că fiecare om are defecte şi calităţi în armonie, am căutat să cred că lipsa educaţiei îi împinge pe unii la gesturi meschine, că dorinţa de a fi ca mine şi de a avea ceea ce am eu îi face să devină niște copii hazlii ale mele, că experienţe nefericite din trecut îi fac să devină răi... Însă timpul şi experienţele, cu momentele în care unii m-au trecut prin dezamăgiri m-au convins că aceştia nu pot fi schimbaţi prin exemplul bun sau prin bunătatea cu care-i tratezi... 

Unii îi acceptă în preajma lor cu riscurile de rigoare asumate... Eu nu. Nu am nevoie în viaţa mea de bufoni şi de prefăcuţi şi de aceea mă debarasez de îndată de persoanele superficiale, care mă menţin mereu într-o stare de îndoială...

Nu, te rog, nu pantofii roșii! ツ

Ca orice copil am avut momentele mele de teamă faţă de alţi copii mai mari care încercau să mă domine şi să mă intimideze prin superioritatea lor sau prin agresivitate. Totodată au existat şi adulţi care mă intimidau de multe ori.

Într-o zi, când i-am cerut tatălui meu să mă susţină să înfrunt un copil mai mare care mă agasa, m-a refuzat. Niciun argument de-al meu nu l-a convins să mă sprijine.

“Caută să te descurci singură, nu voi fi lângă tine mereu ca să te apăr!”, mi-a spus tata atunci.

Dar am început o întreagă teorie plină de văicăreli, că să îl conving că nu am nicio şansă în faţa copiiilor mai mari, sau a adulţilor. Atunci tata mi-a spus că asta se întâmplă numai pentru că nu am încredere în mine şi că nu ştiu să impun respect.

I-am povestit tatălui meu despre acel băiat care mereu mă speria şi mă ameninţa cu un băţ.

“Tu nu ai nevoie de un băţ ca să îl sperii, ci de încredere în tine.”, mi-a spus tata. Şi mi-a mai spus că ori de câte ori am de înfruntat pe cineva, sau am o teamă, să port pantofii roşii. Aveam o pereche de pantofiori roşii din lac, de care eram foarte încântată. Îmi amintesc cum tata mi-a spus că războaiele nu se câştigă de aceia care au armele cele mai sofisticate, ci de aceia care sunt mai inteligenţi şi care au mai multă încredere în ei.

“Dar cum să am eu încredere aşa cu mâna goală?”, l-am întrebat pe tata dezamăgită.

“Ca să ai încredere în tine îţi trebuie uneori o armă imaginară, ceva care să te facă să te simţi puternic. Pot fi pantofii roşii, o brăţară, o rochiţă…”, mi-a spus el.

Acea lecţie a avut un impact incredibil asupra mea. Este adevărat, nu am avut încotro şi a trebuit să înfrunt lumea cu o armă imaginară. Şi am apelat la pantofiorii roşii cu care mă simţeam, într-adevăr, altfel. Îmi amintesc că îi purtam adesea şi că numai faptul de a fi încălţată cu ei îmi dădea o stimă de sine aparte şi mă făcea să mă simt mai puternică.

De atunci am avut mereu o pereche de pantofi roşii în garderoba mea… şi chiar dacă am considerat-o o copilărie, am apelat la ei ori de câte ori am avut nevoie de o doză de optimism şi de încredere în mine. 

Cu trecerea anilor am avut de înfruntat o altă lume și alte provocări…

Îmi amintesc că atunci când am hotărât să-l părăsesc pe unul dintre iubiţii mei, m-am încălţat cu pantofi roşii. Aşa mă simţeam eu curajoasă şi puternică să fac acel pas. Ulterior ne-am împăcat şi i-am spus și lui povestea pantofilor roşii… Și, de câte ori aveam câte o discuţie mai aprinsă cu el, îmi spunea disperat: “Nu, te rog, orice, dar nu lua pantofii roşii!”

Împreună?

Împreună nu înseamnă eu aici şi tu în altă parte. Nici unul lângă altul simțind singurătate. Împreună nu înseamnă vise şi planuri diferite. Împreună nu înseamnă a-ţi impune ideile şi a încerca să schimbi omul de care te-ai îndrăgostit. Împreună nu înseamnă a lua libertatea cuiva, nici a-i limita zborul și visele. Împreună nu înseamnă explicaţii inutile şi nici justificări obositoare.

Împreună nu înseamnă îndoieli, temeri, incertitudini.

Împreună nu înseamnă abandon și fugă la prima decădere a celuilalt sau la primele încercări... 

Împreună înseamnă două suflete care nu pot fi despărţite nici de distanțe, nici de timp, nici de oameni, nici de gânduri obsesive.

Împreună înseamnă acelaşi univers, acelaşi cer, aceleaşi vise. Împreună înseamnă aceleaşi bucurii, aceleași dureri, aceleaşi eşecuri, aceleaşi nopţi nedormite, aceleaşi lacrimi de tristețe sau de fericire.

Împreună înseamnă îmbrăţişări, mângâieri, sărutări, şoapte de dor şi dragoste.

Împreună înseamnă al nostru. Împreună înseamnă tot ce există cu bune şi cu rele, împărţit la doi.

Împreună înseamnă două suflete care devin unul și același...

Unii sunt singuri pentru că...

Încep să cred că unii sunt singuri pentru că merită să fie singuri. Şi pentru că îşi doresc să fie singuri. 

Mă refer la aceia care se consideră prea buni, prea deştepţi şi prea valoroşi. Aceia care se compară la fiecare pas şi care nu scad din standardele lor închipuite. Aceia care îşi aleg prietenii şi sufletul pereche după false valori. Aceia care nu ştiu să aleagă cu inima, aceia pentru care totul se face rațional, în baza unor calcule foarte precise, de la probleme existenţiale până la probleme care ţin de „imagine”. Aceia care nu sunt dispuşi să accepte oamenii şi cu minusuri şi care nu dau nicio şansă acelora care sunt puţin diferiţi. Aceia superficiali, care cred că pentru ei ar trebui să existe oameni gata împachetaţi şi frumos ambalaţi, tocmai potriviţi pentru ei şi pentru care nu trebuie să depună niciun efort şi nici să facă vreun compromis... 

Aceia prea egoiști ca să își împartă universul cu oricine. 

Nu, nu-i compătimesc pe aceştia pentru singurătatea lor. Şi-o merită. Şi-au asumat-o deodată cu mândria, cu orgoliul, cu infatuarea și cu lipsa căldurii sufleteşti.

Adevăruri care dor...

„Una dintre cele mai grave boli pe lumea asta este

 să nu însemni nimic pentru nimeni.”
Maica Tereza

Mi-a trebuit ceva timp să înţeleg și să accept...

că nu toţi cei care îţi zâmbesc te şi agreează; că nu toţi cei care te complimentează te şi plac; că nu toţi cei care te aprobă şi sunt de acord cu tine.

că nu toţi cei care te ascultă te şi înţeleg sau sunt interesaţi cu adevărat de soarta ta – cei mulţi sunt doar curioşi să afle detalii despre tine.

că prea puţini oameni se bucură sincer de reuşitele tale şi că, de multe ori, în spatele bucuriei afişate a unora se ascund frustrări şi invidie.

că multe dintre chipurile binevoitoare pe care le afişează oamenii în public sunt, de fapt, măști şi că multe dintre sentimentele lor pozitive sunt doar trăiri abil jucate.

că eşti bârfit tocmai de aceia care te cunosc cel mai puţin și ești judecat tocmai de aceia care sunt mai imorali ca tine.

că nimic nu e gratis în lume şi că prea puţini oameni îţi oferă ceva fără a aştepta altceva în schimb şi fără avea interese ascunse.

că prea puţini oameni îţi întind voluntar o mână de ajutor, fără ca tu să fii nevoit să li-l ceri.

că mulţi arată compasiune şi bunătate doar de ochii lumii, când în realitate sunt indiferenţi şi interesaţi să îşi facă o imagine publică de persoană generoasă.

că nu toţi cei care spun că iartă o şi fac cu adevărat şi că unii nu iartă niciodată, ba chiar îşi ascund ura în spatele zâmbetelor.

că unii oameni uită de îndată binele pe care li l-ai făcut, dar îți vor reproșa la nesfârșit chiar și cea mai neînsemnată greșeală.

că nu toţi cei care susţin că sunt credincioşi sunt şi buni, că pentru unii credinţa este, de fapt, frică de Dumnezeu şi nicidecum iubire pentru Dumnezeu şi semeni.

că azi poţi însemna totul pentru cineva, iar într-o clipă poţi deveni nimeni deşi nu ai greşit cu nimic.

că, atunci când oamenii au nevoie de tine, îți arată făţiş iubirea, iar când nu le mai serveşti scopurilor lor îți arată disprețul și indiferența.

că pe aceeaşi uşă pe care îţi intră în viaţă nefericirea, pleacă şi mulţi oameni care ţi-au fost alături doar în momentele de bucurie, știind că acum nu mai ai nimic de oferit.

că, atunci când nu sunt folosiţi pentru înălţarea semenilor sau a celor neajutoraţi (copii, bătrâni, animale) banii dezumanizează.

că, dacă nu ai pe nimeni în viaţa ta, banii şi celebritatea nu îţi ţin de cald.

că, atunci când îndrăzneşti să fii diferit, eşti catalogat ca fiind ciudat şi eşti respins.

că, atunci când adevărul pe care îl rosteşti îi incomodează pe cei falşi şi ipocriţi, aceştia nu se dau în lături de la a-ţi compromite imaginea ca să discrediteze şi să se apere pe ei în acest fel ruşinos.

că, deşi există o lege a compensaţiei, este posibil ca aceia care ţi-au făcut rău să nu fie pedepsiţi niciodată – sau cel puţin nu în timpul vieţii tale.

Mi-a trebuit ceva timp ca să înţeleg și să accept aceste adevăruri care dor, însă din momentul în care le-am acceptat viaţa mea a devenit mult mai uşoară.

Fragment din Cartea Insomnii

Nu toți știu să piardă...

Probabil că fiecare om este părăsit la un moment dat de persoana iubită sau de un prieten... Dar unii, pur şi simplu nu ştiu să piardă. Nu pot accepta că nu mai sunt doriţi şi iubiţi, că nu mai au niciun rost în viaţa şi în sufletul celui care a ales să plece. Nu au tăria de a se resemna şi de a accepta ideea că oamenii sunt liberi să aleagă pe cine iubesc.

Iar atunci când mai află şi că au fost înlocuiţi cu altcineva, sunt răvăşiţi. Atât de răvăşiţi, încât devin nişte monştri dornici de răzbunare. Ajung să se poarte nebuneşte, scoţând la iveală tot ceea ce este mai urât în caracterul lor. Caută cu disperare să demonteze omul care le-a luat locul în sufletul celui care i-a abandonat. Chiar dacă nu cunosc acest om, îl duşmănesc pentru că are ceea ce ei au pierdut.

Cred că în situaţiile acestea de criză mulţi oameni îşi arată caracterul adevărat... Mulţi decad într-atât, încât îşi pierd orice urmă de demnitate umană. Păcat că nu realizează că îşi fac foarte mult rău, că îşi otrăvesc sufletul şi că se irosesc în zadar prelungindu-și agonia la nesfârșit... Nu au tăria să încheie frumos relația și transformă totul într-o amintire urâtă.

Oricât de mult doare să fii abandonat şi respins, trebuie să ai puterea să accepţi. Nu poţi obliga un om să te iubească, nu îl poţi ține cu forţa lângă tine şi nici nu-i poţi impune cu cine să îşi împartă viaţa, după ce drumurile voastre s-au separat.

Nicio relaţie nu oferă garanţia că va dura toată viaţa. Oamenii se schimbă şi, chiar dacă s-au iubit cândva şi au avut multe puncte în comun, pot evolua diferit, ajungând într-o zi să fie ca doi străini.

Să pierzi, face parte din luptele vieţiii... şi cred că numai oamenii cu adevărat puternici ştiu să piardă cu demnitate. Aceştia îşi plâng durerea fără a împovăra lumea cu suferinţa lor şi îşi poartă în continuare iubirea pentru omul care a plecat, până ce rănile se închid.

Susţin cu tărie că oamenii care au iubit cu adevărat nu sunt capabili să facă rău și nu pot urî, nici măcar atunci când persoana cea mai dragă lor i-a rănit…

Sunt de compătimit aceia care decad devenind nişte monştri, ajungând să transforme totul într-o vendetă ieftină şi patetică...

Înstrăinare...

„Pentru aceasta m-am ascuns şi am închis uşile: ca să pot fi de folos la mai mulţi.”

- Seneca

Oamenii te condamnă atunci când te înstrăinezi de ei. Se simt neglijaţi, abandonaţi, neîndreptăţiţi. Şi prea puţin dintre ei se întreabă care a fost motivul pentru care te-ai distanţat. Nu fac niciun efort să vadă dacă ei ţi-au greşit cu ceva, ci încep pe loc să caute greşelile numai la tine. Şi dacă acestea nu există, le vor născoci. Nu își vor asuma nicio vină, nu vor accepta că au fost îndepărtați și îţi vor deveni dușmani.

La un moment dat am ales să fac ordine în viaţa mea, iar asta a însemnat, inevitabil, să mă îndepărtez de anumiţi oameni. De ce? Pentru că în orice relaţie, fie că este una de iubire, de prietenie sau de colegialitate, este nevoie de doi. Iar atunci când într-o relaţie am rămas singură, am ieşit şi eu din ea. De ce? Pentru că mi s-a părut obositor să o susţin numai eu cu emoţie şi energie. Pentru că mi s-a părut firesc ca o legătură în care suntem egali să fie susţinută în egală măsură şi de celălalt partener.

Aşadar, atunci când am ales să fac această curăţenie de primăvară... sufletească, am decis să mă îndepărtez de câteva categorii de oameni care mă epuizau.

M-am îndepărtat de oamenii cu care nu aveam nimic în comun. Deşi am acceptat întotdeauna mentalităţile diferite, gusturile şi valorile diferite, unii oameni au fost atât de deosebiţi de mine încât nu aveam niciun punct comun pe care să mai construim ceva. Surprinzător, ei au fost cei care au încercat într-un mod agresiv să îmi impună părerile şi valorile lor, nerespectându-mi personalitatea.

M-am îndepărtat de oamenii lipsiţi de ambiţie şi de motivaţie, oameni pe care m-am săturat să-i trag după mine şi să-i fac să privească în sus.

M-am îndepărtat de oamenii care s-au apropiat de mine doar pentru a mă folosi, purtând pe chipurile viclene măşti prietenoase şi zâmbitoare.

M-am îndepărtat de oamenii care în faţa mea defilau cu bunele lor intenţii, iar pe la spate nutreau sentimente de ură şi invidie.

M-am îndepărtat de oamenii răi, negativi, pesimişti, hipercritici, care strică armonia din jurul lor oriunde s-ar duce, oameni care te indispun permanent cu proasta lor dispoziţie şi cu remarcile lor acide.

M-am îndepărtat de oamenii egoişti, care trăiesc doar pentru ei, care nu văd decât cum să manevreze totul pentru ca să le fie lor bine, care se pun mereu pe primul loc şi care cred că li se cuvine totul.

M-am îndepărtat de oamenii curioşi, pe care îi preocupau mai mult amănuntele intime din viaţa mea decât persoana mea şi ceea ce aveam eu de oferit.

M-am îndepărtat de oamenii falşi, prefăcuţi, mincinoşi, răi, ipocriţi, bârfitori, de aceia care m-au judecat pe legea lor pentru felul în care mi-am dus viaţa.

M-am îndepărtat de oamenii care m-au transformat imediat în duşman atunci când i-am contrazis şi le-am spus ceea ce nu le plăcea să audă, deşi era adevărul.

M-am îndepărtat de oamenii care au încercat să îmi taie aripile, să mă tragă în jos, să mă prindă în mocirla lor; de la ei nu am învățat decât partea urâtă a vieții.

M-am îndepărtat de oamenii care îmi iroseau timpul, pentru a-și umple egoist singurătatea.

M-am îndepărtat de oamenii insensibili la frumos, concentraţi prea mult pe „a avea” şi prea puţin pe „a fi”.

Dacă mi-a fost uşor să plec?

Nu, nu mi-a fost uşor să mă îndepărtez de oameni, pentru că de fiecare persoană cu care am relaţionat m-au legat sentimente frumoase. Am fost ataşată de fiecare om în parte şi am văzut binele din fiecare. Însă atunci când optimismul meu necondiţionat a fost grav avariat de falsitatea şi răutatea lor, am decis că îmi e mai bine să nu mă mai iluzionez cu prietenii  închipuite.

Sigur că cei mai mulţi dintre cei de care m-am depărtat sunt astăzi criticii mei cei mai vehemenţi. Sunt primii care arată cu degetul în direcţia mea, strigând în portavoce că succesul m-a transformat într-o persoană înfumurată şi suficientă. Nu este aşa. Îi rog şi pe această cale să caute adevărul în sufletul, în caracterul şi în comportamentul lor. Dacă îl vor găsi, uşa mea le este în continuare deschisă. Dacă nu îl vor găsi, atunci să îşi cumpere portavoce şi mai mare şi să îşi strige în ea nemulţumirea. Eu nu am de ce să le dau explicaţii – ar fi inutile.

Mi-am ascultat inima şi raţiunea atunci când m-am îndepărtat de ceea ce îmi făcea rău şi i-am păstrat aproape de mine doar pe oamenii care cunosc şi preţuiesc valoarea prieteniei şi a omeniei. Lor nu trebuie să le dau explicaţii despre deciziile mele pentru că ei sunt cei care mă înţeleg din priviri.

Fragment din Cartea Insomnii

Ai o zi proastă?

Toți avem zile proaste... iar unele zile sunt adevărate coșmaruri. Cu toate acestea nu ar trebui ca zilele noastre grele să afecteze și alți oameni... pentru că fiecare om are deja de dus propriile probleme și dureri. Și nu știi niciodată ce ascunde un zâmbet amabil sau o reacție nepotrivită.

Cred că de multe ori ne inducem stările proaste. Ne lăsăm indispuși de cele mai neînsemnate lucruri și astfel ne stricăm toată ziua. Devenim urâcioși, irascibili și predispuși la a judeca lumea din jur...

O asemenea zi proastă am avut și eu. Mă simțeam rău și mă grăbeam să ajung la mama mea. Boala face omul să devină puțin egoist, cred...

Am chemat un taxi, care a întârziat câteva minute bune, ceea ce m-a iritat. Când am intrat în mașină domnul taximetrist nu și-a cerut scuze pentru întârziere și vorbea la telefon. Am considerat asta impertinență și m-am iritat și mai tare. „Ciuciu bacșis!”, mi-am spus în gând. Da, doream să îl pedepsesc pe om pentru lipsa lui de profesionalism.

Dar mi-au trebuit maxim 10 minute, cât a durat călătoria mea, ca să îmi schimb total gândurile și starea...

Taximetristul a vorbit la telefon, iar din discuția lui am surprins doar următoarea frază:

„... păi sunt obosit, am lucrat toată noaptea... ce să fac, am internat-o ieri pe soția, o operează... cum o vrea Dumnezeu...”

Auzindu-l, am început să mă simt foarte mică... și rea. Am realizat că bietul om ducea o luptă mai grea decât mine, iar eu îmi propusesem să îl pedepsesc. Da, acestea sunt momentele în care mă rușinez de mine și în care mă trezesc brusc la realitate...

Dacă mai devreme plănuiam să nu îi dau bacșiș, acum i-aș fi dat toți banii mei...

Starea mea s-a schimbat brusc. Nu mă mai consideram bolnavă, gândindu-mă că alți oameni se operau sau poate mult mai grav...

În timp ce eu dormisem toată noaptea, omul acela muncise… Eu mergeam în vizită la mama, el urma să își viziteze soția aflată în spital…

Când am ajuns la adresă, taximetristul s-a scuzat pentru întârziere și mi-a spus că dusese o bătrânică la Biserică și că a trebuit să o ajute, dânsa fiind neputincioasă.

„O știu de câteva luni, domnișoară și nu-i iau bani, o duc gratis la Biserică, săraca. Măcar atât să fac și eu...” – mi-a spus omul, în timp ce îmi dădea rest.

În acea zi, mi-am luat lecția de la acel domn taximetrist. Și, de atunci, de câte ori am o zi proastă fac tot posibilul să nu fiu un om rău și egoist.

Oamenii nu ies în lume purtând câte o pancartă pe care să scrie problemele și durerile lor... de aceea ar trebui să ne gândim că fiecare om are propriile lupte de dus și să nu împovărăm alte suflete și cu luptele noastre...

Viața merge înainte

Orice nereuşită și orice pierdere ne debusolează… O despărţire, un divorț, un abandon, ne fac să credem că viaţa s-a terminat şi ne răstoarnă întregul univers pentru că de multe ori ne limităm întregul univers la o singură persoană. Şi ne trezim dintr-o dată în cea mai cumplită singurătate, înstrăinaţi de restul lumii şi de noi înşine. Devenim temători, vulnerabili, precauţi, descurajaţi și încărcați de complexe. Ne este greu să ne adunăm forţele şi să ne recompunem visurile, pentru că avem nevoie de timp să acceptăm pierderea şi să ne resemnăm în faţa ei. Ne este aproape imposibil să vedem mai departe de acel sfârşit care ne-a prăbuşit lumea.

Dar, un sfârșit nu înseamnă doar un sfârşit, ci şi un nou început. Iar o pierdere se dovedeşte adeseori a fi, de fapt, un câştig...

Încetează să te mai condamni pentru că nu ai reuşit săi păstrezi alături de tine pe oamenii care te-au părăsit! Încetează să crezi că nu eşti suficient de bun, de frumos şi de valoros doar pentru că unii oameni nu au ştiut să te iubească! Încetează să te mai compari cu aceia cu care ai fost înlocuit, pentru că asta nu înseamnă că ei sunt mai buni și mai valoroși decât tine – sunt doar... altceva! Dacă o persoană în care ai investit suflet te-a abandonat, înseamnă că nu te-a iubit suficient de mult pentru a respecta uriaşa investiţie pe care ai făcut-o în ea sau poate nu s-a iubit pe sine suficient de mult încât să creadă în ea – că poate fi iubită şi preţuită. Oricum ar fi, încearcă să înţelegi că o astfel de persoană nu ar fi rezistat să te însoţească pe drumul vieţii tale şi e mai bine că s-a terminat totul acum, când încă mai ai şanse să găseşti prietenia adevărată sau iubirea autentică.

Timpul îţi va arăta de ce s-a întâmplat aşa, îţi va arăta că această pierdere a fost în scopul de a te elibera de oamenii care doar îţi ţineau umbră pe drumul tău. Viaţa ţi-a pregătit alţi oameni pe care să-i iubeşti, care să te iubească şi să te preţuiască, oameni care pot să-ţi apară în cale numai dacă le faci loc. Deci bucură-te că le-ai făcut loc!

Iartă trecutul cu tot ceea ce a avut rău, acceptă prezentul cu tot ceea ce-ţi oferă şi trăieşte cu încredere în viitor. Așteaptă-i frumos pe aceia care vor veni să te iubească şi să te preţuiască, iar până atunci alege în fiecare clipă să-ţi eliberezi sufletul de tristețe şi să-l umpli cu iubire. 

Fragment din Cartea Insomnii

Mulțumesc!

Cred că fiecare om a simţit la un moment dat nevoia să-i mulţumească unei persoane anume pentru ceva. Iar de multe ori a realizat că motivele pentru care putea să mulţumească erau nenumărate... Pentru că sunt oameni care se dăruiesc neobosit.

De multe ori am vrut să-i mulţumesc sufletului meu pereche... Uneori am făcut-o, iar lui i s-a părut ciudat, pentru că nu aştepta mulţumiri. Alteori nu am făcut-o şi poate a crezut că sunt nerecunoscătoare...

Dar de câte ori am simţit nevoia să-i mulţumesc am realizat cât de multe lucruri există pentru care ar trebui să o fac şi m-am pierdut în amănunte…

Așadar, dragul meu, nu îți voi mulțumi pentru că mă iubeşti, pentru că asta merit! ツ

Îţi mulţumesc pentru că tot ceea ce faci este în primul rând spre binele meu. Pentru că ai răbdare să îmi explici de prea multe ori un lucru atunci când mă încăpăţânez să accept o realitate. Pentru că îmi cunoşti toate stările şi toate tabieturile şi te adaptezi fără a renunţa la personalitatea ta. Pentru că mă susţii şi mă ajuţi să ajung acolo unde îmi doresc. Pentru că mă răsfeţi şi mă alinţi ca pe un copil. Pentru că îmi citești poezii și îmi cânți! ツ

Pentru că ești un romantic incurabil. Pentru că ești un bărbat demn de respect, pe care îl admir şi îl privesc cu mândrie. Pentru că ești singurul om față de care nu am niciun secret. Pentru toate lucrurile aparent banale care mă fac să realizez cât de mult mă iubeşti… Pentru că în fiecare dimineaţă te uiţi pe site-ul meteo ca să îmi spui cum ar trebui să mă îmbrac. Pentru că atunci când sunt bolnavă, sau am o stare proastă nu dormi toată noaptea şi îmi veghezi somnul. Pentru că te bucuri ca un copil de bucuriile mele și pentru că plângi alături de mine fără a te teme că asta te-ar face să pari mai puţin bărbat. Pentru că ai grijă de mine ca de cel mai preţios lucru al tău. Pentru că ești morocănos atunci când trebuie să mă aștepți ore în șir să vin acasă. ツ

Pentru că-i respecți pe oamenii din viața mea și pentru că îmi iubești familia. Pentru că respecți memoria tatălui meu și încerci să te ridici la înălțimea așteptărilor lui...

Pentru că tu mă vrei așa cum sunt și nu încerci să mă schimbi... Pentru că privirea ta mă face să mă simt mai frumoasă decât sunt... Pentru că puțină burtică ți se pare drăgălașă și o mângâi spunându-mi că acolo poate va sta bebe. ♥

Pentru că mă cunoşti şi mă înţelegi, pentru că mă iubeşti cu toate defectele şi ieşirile mele capricioase. Pentru că atunci când tind să decad și când îmi pierd echilibrul tu îmi amintești cine sunt. Pentru că toate visele tale mă includ. Pentru că noi doi avem un univers numai al nostru. Pentru că alături de tine totul este frumos… şi pentru că atunci când sunt în braţele tale nu îmi lipseşte nimic şi nu aş vrea să fiu nicăieri altundeva.

De fapt… îţi mulţumesc pentru tot ce însemn eu atunci când sunt cu tine!

Am obosit...

„Vei învăţa pe cheltuiala ta că de-a lungul vieţii vei întâlni mai multe măşti decât chipuri.”

Luigi Pirandello

Sunt foarte obosită.

Nu munca mă obosește, nici responsabilitățile...  Mă obosesc oamenii triști, nervoși, negativi, împovărați, veșnic apăsați și tensionați. Oameni care au uitat să se bucure de viață și care se poartă de parcă toată lumea le e împotrivă, de parcă toți îi incomodează, de parcă nimic și nimeni nu este bun și frumos în lumea asta.

Mă obosesc inadaptații. Cei cărora mereu li se pare, mereu le miroase, mereu nu le convine. Cei care ştiu că în altă parte e mereu mai bine, dar nici ajunşi acolo nu ştiu să se integreze şi să se comporte frumos. Pentru că a şti să relaţionezi este o artă, iar inadaptaţii nu o stăpânesc.

Mă obosesc nemulțumiții. Oamenii veşnic bombănitori, incapabili să trăiască frumos și să fie fericiți cu ceea ce au, cu ceea ce sunt, cu oamenii pe care-i au în preajmă.

Mă obosesc oamenii care critică încontinuu, care pun etichete în grabă și superficial. Care râd mereu de cineva sau ceva, care au mereu o părere negativă despre cineva... Sunt convinsă că, de fapt, părerea proastă este despre ei înșiși, iar frustrările și complexele lor îi fac să vadă ceva greșit la toți ceilalți.

Mă obosesc ipocriţii care se cred etaloane de moralitate, pozând în sfinţi închipuţi, cei care judecă fără pic de decență alegerile altora, care se cred mai presus de tot și de toate, ei fiind în realitate nişte păcătoşi imorali. 

Mă obosește ipocrizia cu care ne turnăm complimente gratuite și mă obosesc amabilitățile prefăcute, care ascund în spatele lor interese dintre cele mai mizerabile, pentru că, nu-i aşa?, mângâiem febril calul pe care vrem să-l călărim.

Mă obosesc cei cu spirit polițienesc, care nu cred niciodată nimic, care caută partea întunecată chiar şi în cele mai frumoase lucruri şi în fața cărora trebuie mereu să te justifici indiferent cât de onorabile ţi-au fost intenţiile faţă de ei.

Mă obosesc negativiştii. Oamenii care nu se bucură de nimic, pentru care totul este o povară și un motiv de lamentare, fie că e vorba de serviciu, vreme, trafic, pantofi incomozi, mâncare, colegi, șef, partener de viaţă...

Mă obosesc cei care strică prin orice mod armonia din jur și care au o plăcere maladivă să tulbure pacea altor suflete.

Toți avem dureri și probleme. Niciunul dintre noi nu este perfect şi nu duce o viaţă perfectă. Din respect pentru semenii noştri şi pentru binele comun, ar trebui să fim mai toleranți unii cu ceilalți, să oferim compasiune mai înainte de a o cere, să oferim clemenţă mai înainte de a o pretinde pentru noi, să privim lumea cu blândeţe şi bunătate în loc să o atacăm.

Pe mine mă obosesc toţi cei care, la sfârşitul zilei, în loc să fi făcut lumea un loc mai bun prin faptele sau vorbele lor, au întinat-o cu critici acide, remarci nejustificate sau nemulţumiri închipuite. Nu fiţi ca ei! Angajaţi-vă ca, în fiecare zi să lăsaţi ceva frumos în urma voastră. Dacă nu pentru voi, măcar pentru copiii voştri.

Fragment din Cartea Insomnii

Cu ochii închiși

La câteva case distanţă de casa în care am copilărit locuia un băieţel care se numea Ștefăniță. Familia lui era foarte săracă şi de aceea el se diferenţia vizibil de ceilalţi copii de pe stradă, pentru că avea hăinuţe puţine, vechi şi foarte deteriorate, iar copiii îl respingeau din cauza asta. El încerca să se apropie de grupul de copii care se jucau împreună, dar aceştia îl refuzau. Nu era invitat niciodată la zilele de naştere pentru că nu îşi permitea să aducă daruri şi strica imaginea grupului. Atitudinea celorlalţi copii m-a influenţat şi pe mine, desigur. Cu toate acestea îmi plăcea să mă joc cu Ștefăniță şi îl chemam adeseori la mine în curte ca să ne jucăm împreună. Dar evitam să ies cu el pe stradă şi la plimbare, ştiind că voi fi judecată de ceilalţi copii.

Tata a observat că eu îl ţineam pe Ștefăniță ascuns şi într-o zi m-a întrebat de ce fac asta. I-am spus că nu vreau să ştie copiii de pe stradă că el este prietenul meu, pentru că mă vor respinge şi pe mine.

- Dar ceilalţi copii de ce nu îl plac pe Ștefăniță?, m-a întrebat tata.

- Pentru că e cam murdar şi nu are haine…

Atunci tata mi-a spus că vrea să facem un joc. Şi, stând amândoi pe treptele casei, m-a rugat să închid ochii ca să povestim.

- Ia zi-mi, dacă te gândeşti acum la Ștefăniță, ce vezi? Cum e el?

- Păi, hăinuţele lui sunt cam vechi şi uneori e murdar şi are papucii rupţi...

- Dar cum se poartă cu tine? E bun? E rău?

Îmi amintesc că i-am spus că e cuminte, că e bun, că mă face să râd, că vorbeşte frumos şi că are multă grijă de jucările mele. Că nu cere nimic şi că dacă are ceva bun îmi dă şi mie mereu.

- Acum vreau să te gândeşti la alt copil, oricare vrei tu.

Şi m-am gândit la cea mai bună prietenă a mea de atunci, o fetiţă frumoasă dintr-o familie cu posibilităţi.

- Cum o vezi?

- Se îmbrăcă mereu frumos, are jucării frumoase...

- Cum se poartă cu tine şi cu ceilalţi copii? Vorbeşte frumos?

Am realizat atunci că acea fetiţă era răutăcioasă, că era egoistă şi că nu împărţea jucăriile şi dulciurile ei.

- Vezi diferenţa?, m-a întrebat tata. Oamenii nu trebuie aleşi după cum au hainele. Ar trebui să îi alegem cu ochii închişi, să nu le vedem frumuseţea şi nici lucrurile. Şi nu trebuie să alegem oamenii după cum îi aleg alţii. Nu trebuie să te ruşinezi cu un prieten doar pentru că e diferit.

Pentru mine aceea a fost o lecţie importantă de viaţă. Îmi amintesc că mi-a fost greu să-i înfrunt pe ceilalţi copii, care, atunci când le-am spus că vreau să îl primească şi pe Ștefăniță în grupul nostru au fost reticenţi. Poate că atunci a fost pentru prima oară în viaţa mea când m-am impus în faţa unui grup şi am spus că dacă nu mă acceptă cu prietenul meu, voi renunţa la ei.

Am învăţat să aleg oamenii cu ochii închişi. Cu inima. Şi nu am dat greş niciodată. Nu m-am ruşinat niciodată cu prietenii mei diferiţi, fie că sunt săraci, fie că sunt bolnavi, fie că au alte defecte pentru care societatea îi respinge. 
Fiecare om are ceva frumos de oferit. Şi nu exagerez deloc când spun că cele mai preţioase daruri au fost darurile de suflet, primite de la oameni care aveau foarte puţin din punct de vedere material…

Cel mai sărac om îți poate îmbogăți sufletul și îți poate oferi foarte multă iubire.

Poate că uneori ar trebui să închidem ochii ca să vedem oamenii așa cum sunt cu adevărat... Să nu ne lăsăm păcăliți de false valori și nici influențați de valorile și de percepțiile celorlalți.

Cu ochii închiși sau deschiși îmi văd prietenii minunați și sunt mândră de ei!

Mi-a spus mie Doamne-Doamne...

Aveam vreo 8 anişori când tata, care se apropia deja de vârsta de 60 de ani, s-a îmbolnăvit – o pneumonie urâtă care l-a pus la pat. Eu l-am îngrijit la fel cum mă îngrijise el de atâtea ori când am fost bolnăvioară. I-am făcut ceaiuri şi-i duceam pastilele şi mâncărica la pat.

- Haide, înghite pastila asta chiar dacă e amară şi mâine o să fii bine, i-am spus.

- De unde ştii?

- Mi-a spus mie Doamne-Doamne.

Nu ştiu de ce am făcut acea afirmaţie… Poate că era o fantezie copilărească, poate chiar credeam că, atunci când Îi vorbeam lui Doamne-Doamne, El îmi răspundea.

Şi era şi normal să cred asta, pentru că îmi împlinea toate dorinţele.

Mai târziu, după câţiva ani, tata m-a surprins îngrijorată din cauza unei teze care se apropia.

- Lasă, o să iei 10, mi-a spus.

- De unde ştii tu? am întrebat neîncrezătoare.

- Mi-a spus mie Doamne-Doamne.

Dar între timp crescusem şi nu mai credeam că se putea vorbi cu Doamne-Doamne…

Se spune că, dacă-I vorbeşti lui Dumnezeu, eşti credincios, dar dacă El îţi vorbeşte ţie, eşti nebun...

De multe ori oamenilor din jurul meu li se pare foarte ciudat că, ori de câte ori îmi doresc ceva, primesc – uneori pe cele mai neaşteptate căi şi de la cei mai neaşteptaţi oameni. Prietenii mei se amuză adesea că, dacă îmi e poftă de ceva anume, în scurt timp apare cineva şi îmi aduce exact acel ceva. Dar mie nu mi se pare ciudat... dimpotrivă... este lucrul cel mai firesc din lume: este felul în care îmi vorbeşte Doamne-Doamne.

De atâtea ori în viaţă am avut visuri pe care cei mai mulţi dintre noi le considerăm imposibil de realizat. Mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu şi-a arătat iubirea-I nemărginită faţă de mine, împlinindu-le pe toate în felul care era optim pentru mine în acel moment.

Din copilărie şi până acum nu am renunţat să vorbesc cu Dumnezeu, iar El îmi răspunde negreşit. Şi nu, nu sunt nebună… Dumnezeu ne vorbeşte tuturor, în fiecare zi, numai că noi nu Îl auzim... Poate că de vină sunt zgomotele lumii ori poate gândurile noastre... Dar El ne vorbeşte prin toate sunetele naturii – prin şipotul apei şi unduirea copacilor, prin ciripitul vesel al păsărelelor şi bubuitul tunetului, prin scâncetul pruncului nou-născut şi glasul suav al mamei – şi prin frumuseţea zilnică a naturii, de la primele raze ale soarelui până la sclipirea stelelor. Ne vorbește prin toate lucrurile pe care noi le considerăm a fi normale, dar care sunt, de fapt, miracole – ne vorbeşte prin toate reuşitele noastre, prin împlinirea dorinţelor, prin frumuseţea noastră, prin bunătate, prin iubirea pe care o primim şi o dăruim, prin mesajele ascunse în semne şi sincronicităţi.

El ne vorbeşte neîncetat de atâtea mii de ani încoace. Trebuie doar să Îl ascultăm… să Îl ascultăm cu inima. 

Fragment din Cartea Insomnii