Ne întâlnim ca să ne simțim singuri?


La începutul pandemiei, când majoritatea dintre noi ne plângeam că nu mai putem ieși împreună și că ne este dor de întâlnirile cu prietenii, i-am spus cuiva că nu înțeleg de ce ne plângem atât, că oricum mulți dintre noi doar stăteam pe telefoane atunci când ieșeam cu grupuri de oameni.
Nu știu dacă am ieșit vreodată la restaurant fără să văd cel puțin un cuplu sau un grup de oameni care nu comunicau deloc, care erau absenți și butonau telefoanele la masă.
Mi s-a întâmplat și mie să ies cu persoane sau să mă viziteze persoane care, în loc să comunice cu mine, au stat pe telefon. Și nu pentru că ar fi avut treburi importante de rezolvat pe telefon, nu sunt absurdă, dar unii pur și simplu pierdeau timpul pe rețele de socializare sau, cei mai nesimțiți, se jucau. Da, nesimțiți. Că un om cu bun simț te respectă și-ți respectă timpul, nu-ți arată că e plictisit de tine, că lumea virtuală este mai plăcută decât prezența ta, nu te tratează de parcă ai fi în plus, nedorit, un nimeni.
Am ieșit la restaurant cu persoane care nu au lăsat telefonul din mână nici măcar ca să-și comande din meniu, a fost nevoie să comande altcineva pentru ei...
Unora le-am atras atenția, dar parcă am vorbit cu pereții. Ba chiar mi s-a întâmplat să mi se spună "Tu povestește, că eu te aud." Cât de mult poți să desconsideri un om încât să îl tratezi ca pe un televizor? Dacă iubești atât de mult telefonul ăla și lumea virtuală, de ce nu stai acasă, de ce-mi irosești timpul în care chiar aș putea avea o conversație plăcută și constructivă cu altcineva?
Am ieșit cu grupuri mari unde bucuria revederii a durat foarte puțin, apoi unii au stat numai pe telefon. Au bifat revederea și apoi s-au întors la minunata lor lume virtuală să posteze și să arate cât de bine se distrează ei. Și că au prieteni. În realitate, cu mulți dintre ei abia au schimbat câteva vorbe. Cum să crezi că este suficient pentru a fi prietenul cuiva? Și apoi ne mirăm că și în lumea reală, la fel ca în cea virtuală, ne împrietenim rapid și superficial, fără să ne cunoaștem, fără să ne oferim timpul necesar, apoi ne grăbim să ne despărțim, să ne dăm block și să ne uităm unii pe alții.

În luna august vin în țară majoritatea prietenilor mei care s-au mutat în străinătate, iar eu nu știu cum să-mi mai organizez timpul ca să mă pot întâlni cu toți. Nu contează că am vizitat de zeci de ori Castelul Bran, Peleșul sau alte obiective turistice, merg cu fiecare în parte peste tot, stau la cozi, suport căldură, oboseală și le acord tuturor timpul meu și răbdarea mea ca să se poată bucura de ceea ce pot vizita. Dar prea puțini se mai bucură cu adevărat. Majoritatea caută doar să bifeze o destinație sau un obiectiv, să facă poze și apoi să posteze pe rețelele de socializare. Petrec mai mult timp sortând pozele pe care să le posteze pe social media decât să se bucure de locul respectiv.
Iar după ce au postat, se pierd în lumea virtuală și-ți arată că nici tu nu ești mai important decât obiectivele sau destinațiile vizitate. Scrolează absenți pe facebook, instagram și tiktok, iar tu te trezești că ești singur într-un grup de oameni de care ți-a fost dor...

De ce ne mai întâlnim? Doar să ne salutăm, să ne cântărim rapid din priviri pentru a evalua cât s-a îngrășat sau cât a slăbit fiecare, să ne evaluăm achizițiile noi și apoi să stăm pe telefoane ca să mințim lumea cât suntem de prieteni, de fericiți și de împliniți?
Să ne întâlnim ca să bifăm că ne-am văzut, să ne facem poze împreună, să postăm pe facebook, apoi să stăm ca niște străini?
Stai pe telefon cât vrei, eu nu am timp și nici nu îmi place să mă simt singură cu alții...

 


(Ne)bunii cei buni

 


Am trecut pe lângă cimitirul unde este domnul profesor (am scris povestea prieteniei noastre aici: Prietenie) și, pentru că nu mă grăbeam nicăieri, m-am oprit. 
În timp ce urcam prin cimitir am întâlnit un bătrânel care trăgea de un sac de plastic care părea foarte greoi. M-am oferit să-l ajut să-l ducă la pubelă, a acceptat bucuros, apoi am urcat împreună înapoi. La un moment dat s-a oprit și mi-a arătat un mormânt unde mi-a spus că se afla soția lui. Mi-a arătat florile pe care tocmai le plantase și mi-a cerut părerea despre felul în care le aranjase. Apoi s-a scuzat și mi-a mărturisit că trebuie să facă o cruce frumoasă și scrisă așa cum se cuvine, dar că totul s-a scumpit și că el speră să mai trăiască măcar un an, să adune bani din pensia lui ca să poată duce la îndeplinire acel proiect important pentru el. M-a impresionat, m-a întristat și m-a copleșit.
Discuția noastră a fost întreruptă de două femei care păreau să-l cunoască pe bătrânel și care au venit să vorbească cu el. Au schimbat câteva vorbe, apoi și-au îndreptat atenția spre o femeie, tot în vârstă și ea, care părea să smulgă niște buruieni de pe un mormânt aflat la câțiva metri distanță.
   - E nebună săraca, își face veacul pe aici prin cimitir, umblă pe la morminte, naiba știe ce-o fi cu ea., a spus una dintre femei, fără să o fi întrebat ceva.
Mi-am luat rămas bun de la bătrân și de la cele două femei, apoi am urcat la mormântul dlui profesor. Acolo am avut surpriza să constat că locul era îngrijit, fără flori, dar și fără buruieni. M-a copleșit un val de vinovăție pentru că nu mi-am făcut timp să merg mai des la el și să am grijă să aibă flori mereu, așa cum îi plăcuse toată viața. Mi-am amintit că niciodată nu-i lipseau florile de pe măsuța rotundă, acoperită cu mileu din macrame și pe care se afla mereu o ramă cu fotografia soției lui. Chiar dacă avea doar câteva păpădii puse într-un păhărel, sau poate câteva margarete micuțe, niște toporași sau o crenguță mică de liliac, dar avea mereu cel puțin o floricică proaspătă pe măsuța pe care obișnuia să-și bea cafeaua sau să-și odihnească mâinile bătrâne. Din primăvară și până în toamnă, găsea floricele în plimbările lui prin natură, dar nu lua niciodată multe, iar iarna cumpăra de la florărie câte 3 garofițe sau poate câte o gerbera, în funcție de posibilități.
   - Sunteți nepoata lui?, am auzit o voce stinsă întrebând undeva în spatele meu.
M-am întors și am văzut-o pe bătrâna despre care tocmai îmi spuseseră una dintre cele două femei că e o nebună care bântuie zadarnic prin cimitir.
   - Bună ziua! Nu sunt nepoată, am fost prieteni., i-am spus.
Femeia a dat să plece, dar am întrebat-o:
   - Aveți idee cine se ocupă de acest cimitir, văd că mormântul este curățat, cred că ar trebui să plătesc taxa aceea anuală...
   - Eu fac curat mereu la cei care n-au pe nimeni. Și la domnu’ tot eu am făcut.
   - Serios? Vă mulțumesc mult! Vă rog, aș vrea să vă plătesc efortul.
   - Nu trebuie să plătiți nimic, Doamne feri...
   - Dar dumneavoastră administrați acest cimitir?
   - Nu, vai. O să vă arăt poarta unde stă cine are cimitirul în grijă.
   - Dar de ce îngrijiți dumneavoastră mormintele?
   - Păi tre’ să aibă cineva grijă și de cei care nu mai au pe nimeni. Sau care au rudele plecate... Și vin aici că mi-e urât și mie tot singură, îmi fac de lucru, fac și eu ceva bun... Le mai aprind câte o lumânare la sărbători...

M-a lăsat fără cuvinte.
Oare câți oameni spun despre alții că sunt nebuni, doar pentru că fac lucruri de neînțeles pentru ei? 
Cred că nebun este cel care-și face temniță din singurătate...


Ție cu cine îți place să-ți petreci vacanțele?

 


Începe perioada vacanțelor, ne facem planuri și, totodată, începem să vorbim mai mult despre asta. Zilele trecute am povestit cu niște prietene despre cât de dor ne este să călătorim, să vedem locuri noi și am ajuns, inevitabil, să ne povestim câteva dintre experiențele frumoase sau mai puțin frumoase din vacanțele noastre. Din păcate, nici una dintre noi nu a fost scutită de vacanțe distruse de unul sau de mai mulți oameni care ne-au însoțit. Eu am îngrjorător de multe experiențe neplăcute din vacanțe care ar fi putut să fie perfecte, dar care au devenit un coșmar din cauza unor oameni care au stricat totul. Asta nu înseamnă că nu am continuat să mă încăpățânez să cred că oamenii greșesc doar o dată și că apoi învață din greșelile lor, că se schimbă, că eu sunt datoare să le iert ieșirile, egoismul și lipsa de respect și că trebuie să le mai dau o șansă, că doar suntem prieteni”...

Prietenele mele sunt mai drastice și nu mai sunt dispuse să riște să-și mai strice vreo vacanță cu oameni incerți. Am concluzionat cu ele că există câteva categorii de oameni cu care nu ar trebui să mergem niciodată în vacanțe:

- Mofturoșii, nemulțumiții și plângăcioșii. Cei cărora nu le place nimic, care compară totul (fără rost și doar pentru a le strica celorlalți dispoziția și bucuria), care comentează mereu și aberant despre calitatea lucrurilor și a serviciilor, care critică prețurile, care susțin tot timpul că în altă parte ar fi fost mai bine, mai ieftin sau mai frumos, care sunt incapabili să se bucure de ceva. Cei care nu se pot adapta într-un grup, care sunt intoleranți față de oricine: de copii, de fumători, de cei care au alte preferințe și nevoi decât ei.

- Îngâmfații, răsfățații și narcisiștii. Cei care trăiesc cu impresia că toată lumea trebuie să se învârtă în jurul lor și că vacanța respectivă este doar a lor, care cred că totul li se cuvine, că totul este doar despre ei și că totul trebuie să fie așa cum vor ei și doar când vor ei. De obicei aceștia încearcă să conducă grupul și să-și impună preferințele, ei au mereu pretenții nejustificate și trăiesc cu impresia că ceilalți sunt datori să îi prioritizeze atunci când: ba vor locul din față în mașină, ba vor o cameră anume, ba vor un loc anume la masă, ba vor nu știu care șezlong de pe plajă...

- Zgârciții. Cei pentru care totul este prea scump, care consideră că nu merită să-și ofere mici bucurii și amintiri și din cauza cărora ești nevoit să renunți și tu la anumite lucruri și experiențe ca să nu faci notă discordantă și ca să respecți noțiunea de grup. Și cei care consideră că nu trebuie să ofere bacșiș, ba chiar le mai și reproșează celor care lasă bacșiș, de parcă ar da din buzunarul lor. Unii sunt atât de zgârciți încât, la nota de plată, nu mai adaugă decât diferența la bacșișul lăsat de ceilalți... Și să știți că nu sunt oameni săraci.    

- Cei care te pun în situații jenante. Needucații și nesimțiții. Fie că beau peste măsură și devin nesuferiți și penibili, fie că iscă discuții jenante, că se ceartă între ei (de obicei cuplurile) sau că-și ceartă copiii, cei care se poartă ca niște baroni de vacanță și care au o atitudine superioară și lipsită de respect și de considerație față de cei care îi servesc, cei care fac gălăgie, dezordine, mizerie și care sunt inoportuni, obraznici și agitatori. 

- Egoiștii. Ei bine, despre această categorie de persoane aș putea să scriu o carte. Sunt cei care nu se gândesc la nimeni altcineva decât la ei înșiși. Îmi amintesc de o vacanță cu un grup în care erau și niște prieteni cu copil mic. Una dintre prietenele noastre a ocupat, fără un motiv rezonabil, camera de la parter și nu a cedat-o familiei care avea copilul mic. Toată vacanța oamenii aceia s-au chinuit să urce cu căruciorul și cu copilul pe niște scări incomode... Câți dintre noi ne gândim și la confortul celorlalți, câți dintre noi ne gândim să facem câte un mic gest sau câte un mic compromis pentru a le fi mai bine și altora?  

- Geloșii. Cei care se simt mereu neglijați” de cei din grup, care au în permanență nevoie de atenție, care nu suportă să-i vadă pe alții acordându-și atenție reciproc. De obicei aceștia doar așteaptă să li se ofere atenție și de la ei vei auzi mereu reproșuri de genulcu mine nu ai stat de vorbă, cu mine nu ai făcut poze, mie nu mi-ai dat, mie nu mi-ai făcut, pe mine nu m-ai întrebat dacă...  Să te ferească Dumnezeu să îi omiți sau să-i excluzi cumva, fie și din neatenție, că-ți vor face zile amare. Unii dezvoltă câte o fixație sau atașament extrem față de o persoană anume din grup și-i percep pe toți ceilalți ca pe niște rivali, de aceea vor pedepsi grupul cu îmbufnarea, tăcerea și chiar separarea.

- Cei instabili emoțional. Mă refer la cei care-și schimbă dispoziția brusc și fără niciun motiv (sau din motive paranoice doar de ei știute) și care se întristează, se supără din motive banale, devin apatici, antipatici și terorizează grupul cu stările lor negative. 

- Cei care nu se implică deloc, care vor totul de-a gata, mură în gură, pentru care trebuie să facă mereu altcineva totulLeneșii. Cei care nu ar depune niciun efort pentru grup.  

- Bârfitorii și răutăcioșii. Cei care analizează și comentează tot timpul acțiunile și alegerile celorlalți și care îi critică pe cei care nu sunt de față: ba pentru felul în care arată aceștia, ba pentru felul în care se îmbracă, ba pentru că mănâncă pui sau porc - "în loc să mănânce fructe de mare și pește", uitând că și ei au mâncat tot pui și porc, toată viața lor...    

Ar mai fi și alte categorii de persoane de evitat în vacanțe, dar rămâne la latitudinea fiecăruia ce fel de oameni preferă, ce și cât poate tolera. Totodată ar fi bine dacă fiecare s-ar analiza obiectiv pentru a-și putea da seama dacă nu cumva este, chiar și fără voia sa, un mic terorist de vacanță. 

O altă concluzie la care am ajuns cu prietenele mele este că majoritatea dintre cei cărora le-am propus să mergem în vacanțe (sau la revelioane și la alte evenimente), nu ne-au propus niciodată și ei o vacanță sau alte ieșiri, nu ne-au lansat nicio invitație, nu au avut niciodată inițiativă. Ei și-au făcut mereu planuri fără noi, fără ca măcar să ne întrebe dacă ne-am dori să îi însoțim. Și am ajuns să ne întrebăm dacă nu cumva doar noi ne dorim compania acelor oameni, ținând cont de faptul că doar noi le propunem ieșiri împreună, nu și invers. Ei nici măcar nu-și pun problema că s-ar cădea măcar să ne întrebe atunci când decid să meargă într-o vacanță sau la vreun eveniment fără noi și culmea este că dacă află cumva că avem un plan de plecare  fără ei, se vor simți lezați, nedreptățiți și dați deoparte.

Mi-a povestit cineva, de curând, că are de gând să meargă într-o vacanță cu niște prieteni și mi-a cerut câteva sfaturi legate de organizare. I-am spus că i-aș recomanda, în primul rând, să nu se încumete să organizeze el vacanța respectivă. Atunci când organizezi o vacanță (te ocupi de rezervări, planifici traseele, alegi locații, administrezi cheltuielile/plățile etc), toți ceilalți vor avea vacanță, doar tu nu. Tu vei fi calul de bătaie, ținta tuturor nemulțumirilor și a reproșurilor și te vei întoarce mai obosit, mai încărcat negativ și mai stresat decât ai plecat. Și cu mai puțini prieteni... pentru că este imposibil să-i mulțumești pe toți oamenii și nu este ușor să treci cu vederea faptul că nu ți-au fost recunoscute meritele, că nu ți-au fost apreciate eforturile, că unii sunt foarte egoiști și că singura mulțumire pentru strădania ta de a-i face fericiți, a fost să te facă pe tine nefericit.

Nimeni nu este dator să-și strice vacanța pentru alții. Nimeni nu este dator să fie tot timpul în alertă, să nu se poată relaxa, să se teamă că nu-i va putea mulțumi pe alții, că în orice moment cineva se va putea supăra, că cineva îi va reproșa ceva, că cineva se va certa, că cineva va strica totul...

Vacanțele durează doar câteva zile și nimeni nu are dreptul să ne fure bucuria acelor câteva zile care ar trebui să fie frumoase. Vacanțele ar trebui să fie perfecte, scopul lor nu este să bifăm niște locuri vizitate, ci să petrecem timp de calitate, să fim liberi și fericiți, să ne încărcăm bateriile, să adunăm amintiri frumoase, nicidecum să ne întoarcem mai obosiți, mai stresați și mai singuri decât am plecat. 

Înainte să pleci în vacanță cu cineva gândește-te de ce vrei să fie acel om cu tine și dacă merită să fie cu tine. 



Câteva sugestii pentru a face cadouri inspirate




Povestind cu o prietenă despre darurile neinspirate pe care le-a primit cu ocazia zilei de naștere și de Florii, multe lucruri inutile și de care nu știe cum să scape, mi-a spus: 
- Ar trebui să scrii despre asta, despre ce anume se cade să dăruim și ce nu, despre risipa de bani pe lucruri inutile și care nu bucură pe nimeni. Sau măcar recomandă-le oamenilor ce ar putea să dăruiască, poate îi ajuți să facă alegeri inspirate. 

Alegerea unui dar ne poate da mari bătăi de cap și putem cumpăra lucruri neinspirate tocmai din dorința de a impresiona și de a dărui ceva deosebit. Pentru a alege darul perfect trebuie să cunoaștem bine persoana căreia ne dorim să-i facem un cadou, să-i cunoaștem preferințele și nevoile, dar există multe lucruri frumoase și utile pe care le putem dărui fără a ne face griji că ar putea fi nepotrivite și neinspirate.   

Iată câteva lucruri pe care le putem dărui:  

1. Cărți. Și vă recomand câteva titluri noi și foarte apreciate: "Cartea femeilor care merită mai mult", "Noaptea în care am învins gândurile negre", "Iubirea te învață" (este cartea mea), "Alegerile care îți pot schimba viața" (este o carte foarte utilă despre cum să ne îngrijim sănătatea), cărțile de bucate ale Ginei Bradea (oricine s-ar bucura de ele). Le găsiți pe toate, dar și alte mii de titluri aici 👉 Cărți Bookzone

2. Bilete la spectacole. Cine nu s-ar bucura să primească bilete la un concert, la o piesă de teatru, la un film bun sau chiar la un eveniment sportiv? Aici puteți găsi bilete la diferite evenimente 👉 Bilete Evenimente
 
3. În loc de praline, bomboane de ciocolată și alte dulciuri, puteți dărui minunatele bomboane cu miere de manuka și mierea de manuka. Dacă nu le cunoașteți, puteți citi despre ele aici 👉 Bomboane manuka. Eu am dăruit multor oameni dragi aceste bomboane și mierea de manuka (pe care o ador!) și au fost foarte încântați, mai ales după ce au descoperit cât de mult îi ajută.  
 
4. Carduri cadou. Sunt magazine de îmbrăcăminte, cosmetice, parfumuri, electronice și electrocasnice, home&deco, farmacii naturiste și altele, care oferă carduri cadou (în valoarea aleasă de client). Este mai sigur să dăruim un card/voucher cu care persoana să meargă să-și aleagă din magazin (fizic sau online) ceea ce îi place, decât să alegem noi pentru ea. 
Iată câteva magazine din care puteți cumpăra carduri/vouchere cadou: 
- Notino 👉 Carduri cadou Notino
- Bookzone 👉 Carduri cadou Bookzone
- eMag 👉 Carduri cadou eMag
- Vegis 👉 Carduri cadou Vegis
- Cărturești 👉 Carduri cadou Cărturești
- Chicco 👉 Carduri cadou Chicco
- Somproduct 👉 Carduri cadou Somproduct

Aștept cu drag și sugestiile voastre de cadouri și vă doresc să oferiți și să primiți mereu daruri minunate! 




Două inimi


Printre numeroșii mei prieteni copii, am norocul să am și o micuță prietenă adorabilă care se numește Raluca și despre care povestesc adesea pe facebook. Prietenii și cititorii mei au îndrăgit-o de mult timp pe Raluca deoarece este nu numai o fetiță extrem de simpatică și isteață, dar și întâmplările cu și despre ea, despre felul ei de a gândi și a reacționa la diferite lucruri sunt mereu emoționante sau amuzante și neapărat cu tâlc. Cu morală, ca și cum replicile și acțiunile ei ar fi rodul gândirii unui om mare, cu minte ascuțită brici și analitică, dăruit cu o doză masivă de înțelepciune - chiar mai mare decât a multor adulți.

Pe micuța Raluca o cunosc de când a venit pe lume, dar nu neapărat pentru asta noi două avem o relație foarte specială. Cred că am rezonat fantastic de la bun început, de când gângurea privindu-mă ștrengărește drept în ochi, râzând și întinzând mânuțele spre mine să o iau în brațe imediat cum îmi întâlnea privirea. Și de la primele ei cuvinte noi două am început să dialogăm, ajungând cu timpul, astăzi, să discutăm foarte mult, să punem țara la cale, să descoperim în fiecare dialog sau întâmplare, pas cu pas, împreună, aspecte din viață dar și povești cu și despre oameni. Iar această legătură deosebită pe care o avem s-a sudat, cu siguranță, pentru că și eu sunt copilăroasă, dar și fiindcă ea este nu doar o fire foarte comunicativă, curioasă și ageră, cât și o copilă neașteptat de matură pentru vârsta ei de doar 7 anișori.

Într-o zi, după o perioadă îndelungată în care nu am fost să o vizitez (din motive obiective), venind în fugă la poartă când mi-a văzut mașina, m-a întâmpinat aruncându-se în brațele mele și exclamând fără nicio urmă de supărare sau reproș în glas, privindu-mă parcă până în adâncul sufletului cu ochii ei pătrunzători și sinceri.

- Era și cazul să vii pe la mine, mă rog de Dumnezeu de nu știu când să te aducă!

După ce ne-am îmbrățișat, după ce am rotit-o încântată în câteva piruete grațioase, ca să văd cât a mai crescut în răstimpul trecut de la ultima noastră întâlnire, după ce am dus împreună în casă darurile pentru ea și familia ei, când a venit momentul nostru de comunicare și conversație între fete, aproape un ritual pentru noi, așa cum am avut mereu de când ne-am împrietenit, am profitat de faptul că mi-a mărturisit că se roagă și am întrebat-o pentru ce anume se mai roagă câteodată (dorindu-mi să aflu ce dorințe mai are și dacă nu cumva aș putea să i le îndeplinesc). Și, ca de obicei, am avut cu ea un dialog încântător dar în același timp surprinzător și emoționant. Mi-a povestit pentru cine și de ce se roagă, ce visuri are și de ce ar dori să devină realitate iar la un moment dat, mi-a spus ceva care m-a impresionat tare mult: că ea, "mai de mult", îi promitea tot timpul tatălui ei că se va ruga încontinuu la Dumnezeu, la Maica Domnului și la copilul Iisus ca să îi crească la loc mâna pe care omul și-a pierdut-o într-un nefericit accident de muncă.

- Acum că este post și așa e frumos, să ne cerem iertare, mi-a spus fetița, i-am zis lui tati să mă ierte, că eu eram prea mică și nu am știut că mâinile oamenilor nu mai cresc la loc. Dar tati nu e supărat pentru asta. Și nici eu nu sunt supărată pe el că nu mi-a spus că mâinile nu mai cresc și m-a lăsat să mă rog degeaba.

- Nu te-ai rugat degeaba, Raluca, i-am spus. Nicio rugăciune nu este degeaba. Iar când vine de la un copil ca tine, rugăciunile alături de credință se pot transforma uneori chiar în adevărate miracole. Sigur că mâinile nu mai cresc la loc, dar Dumnezeu, în schimb, sunt convinsă că i-a întărit inima tatălui tău și asta îl face mult mai puternic, aproape că nici nu mai simte că nu are ambele brațe.

- Și acum are două inimi? a zâmbit Raluca încântată, parcă așteptând un răspuns afirmativ din partea mea, o asigurare că tatăl ei are un asemenea noroc, compensând astfel mâna care nu-i va crește niciodată la loc.

M-am gândit mult la conversația noastră, Raluca a avut mereu acest efect asupra mea, dându-mi mereu subiecte asupra cărora să reflectez și ridicând mereu probleme despre care noi, adulții, luați de tăvălugul vieții de zi cu zi nu mai discutăm și asupra cărora nu ne mai aplecăm dornici să le pătrundem fiecare înțeles... Și da, chiar cred că oamenii greu încercați de soartă au două inimi. Asta e acum convingerea mea. Altfel, nu-mi pot explica forța, bunătatea și seninătatea unora dintre ei. Puterea de a merge înainte, învingători în ciuda tuturor dificultăților cât și curajul lor în înfruntarea cu acestea. Iar tatăl Ralucăi, un om bun, muncitor și un tată exemplar, mi-a confirmat asta ori de câte ori, în loc să se victimizeze și să se ascundă în spatele invalidității lui, în loc să caute compătimire și ajutor, nu numai că lucrează dar îi mai ajută și pe alții. Cu singura lui mână a reparat acoperișul unei bătrâne amărâte căreia îi ploua în casă, tot cu o singură mână plantează și are grijă de legumele din grădină și din munca lui făcută doar cu un singur braț dăruiește altora de parcă ar da cu două mâini. Și o face din tot sufletul lui imens. De parcă ar avea două inimi.

L-am întrebat dacă nu e supărat pe viață că a rămas invalid, iar el mi-a răspuns demn și senin, așa cum am știut mereu că este: "Eu sunt recunoscător că mi-a rămas măcar o mână cu care să mă închin și să-mi pot mângâia copiii"...


Fragment din cartea Iubirea te învață

Cartea se poate comanda la următoarele librării: 



Iubiii, îmi aduci și mie o bere?!



Am scris această postare pe profilul meu de facebook:
Se știe deja că bunele maniere au devenit, pentru mulți, ceva demodat... Dar parcă tot nu mă pot obișnui să văd că o femeie, însoțită de un bărbat, duce gunoiul. Și nici că el stă în mașină la căldurică, iar ea alimentează mașina cu combustibil în peco. Sau că ea spală parbrizul și el o privește cu mâinile în buzunare, fiindcă e mașina ei, colegi fiind.
Și nu, nu ei sunt vinovați...

Pe lângă comentariile pro și contra lăsate la postare, am primit și câteva mesaje prin care diferite persoane mi-au mărturisit nemulțumirile legate de partenerii lor de viață. Vă redau unul dintre mesajele primite:

"...dar sa stii ca desi ai dreptate, din pacate eu nu am putut sa imi educ sotul. Este asa cum spui tu, ca sa nu spun nesimtit. La treburi ma ajuta doar daca ii cer si atunci cu reprosuri si se victimizeaza desi avem amandoi serviciu, eu ajung acasa dupa ora 18, el mereu la ora 16. In drum spre casa mereu ma opresc sa fac cumparaturi, el zice ca nu stie ce sa ia si cum sa aleaga. Cand ajung acasa il gasesc la televizor sau dormind, daca doarme nu pot face nimic prin casa ca se enerveaza ca fac zgomot, daca se trezeste la 9 seara vrea sa comandam mancare apoi vine maica-sa si imi spune ca il tin cu mancare de fast-food. Daca il rog sa puna rufe la intins pe balcon, imi zice ca el nu e femeie, ca rad vecinii de el, iar eu inghet iarna cat intind rufe. Crede ca ajunge daca da cu aspiratorul o data la saptamana iar eu pun zilnic rufe la spalat, calc, sterg si adun dupa el. Daca mergem undeva si trebuie sa luam ceva, nu se da jos din masina, eu trebuie sa cobor, sa car...
Daca ii reprosez ceva incepe sa se victimizeze si ma intreaba de ce m-am mai casatorit cu el daca nu imi convine nimic. [...]"

M-a întristat să aflu că încă există femei care acceptă indolența bărbaților, lenea și lipsa lor de respect. Și că se lasă slugărite. Fiindcă despre asta este vorba, nicidecum despre egalitatea dintre bărbat și femeie, nici despre împărțirea atribuțiilor (ceva absolut obligatoriu într-un cuplu) și nici despre independența femeii, ci strict despre nesimțire. 
O doamnă chiar mi-a mărturisit că atunci când merge la peco, soțul ei stă în mașină și ea este cea care alimentează. Și că asta se întâmplă de o viață. Când am întrebat-o de ce nu alimentează (și) el, mi-a spus că el nu știe și că nu-l interesează să facă asta. Păi de ce nu-l interesează? Pentru că e convenabil să facă femeia lucrul acesta, nu? Nu-l interesează să o ajute. Așa cum pe mulți nu-i interesează cum funcționează mașina de spălat rufe, cum nu-i interesează organizarea lucrurilor în casă și care își strigă nevestele să le aducă un prosop, un maiou, că ei habar nu au unde sunt lucrurile lor personale și li se pare firesc să depindă de soții să le aducă totul pe tavă.

Îmi amintesc de o scenă neplăcută întâmplată în casa unei prietene. Mă invitase să bem o cafea, după ce robotise toată ziua prin casă. Însă nu s-a putut bucura de puțină tihnă cu mine fiindcă soțul ei a chemat-o de câteva ori: ba să-i dea de mâncare, ba să-i aducă nu știu care tricou, iar punctul culminant a fost când a sunat-o din fața blocului să-i aducă încărcătorul de telefon. N-am spus nimic până în momentul în care ea a spus: "Nici măcar o cafea nu pot să beau în liniște, așa face mereu." Și mi-am amintit de câte ori m-a frustrat purtarea lui, când la petreceri îi cerea ei să-i pună de mâncare în farfurie (întrerupând-o din mâncat sau din conversații), când îi cerea să-i aducă de băut sau când ea căra, iar el stătea la taclale sau fuma.
Prietena mea i-a spus soțului ei că nu are chef să coboare să-i ducă încărcătorul, că are musafiri și că nu are decât să vină să și-l ea. Tipul a venit în casă și i-a spus: "Crăpai dacă veneai tu să mi-l aduci? Sau crăpa musafira?" Și, chiar dacă m-am așteptat ca prietena mea să-i tolereze obrăznicia, aceasta i-a reproșat tot ce a avut pe suflet. Dar el i-a întrerupt rafala de reproșuri și i-a spus: "Nu mai sunt bun că te influențează asta?" (la mine se referea, desigur). De multe ori am văzut această atitudine la cei incapabili să-și accepte minusurile. Și acum, după ce au divorțat, el trăiește cu impresia că ea a fost influențată negativ de alții, că a fost instigată împotriva lui... și încă e convins că era totul perfect în relația lor. Da, chiar era totul perfect însă doar pentru el, fiindcă totul era despre el, nu și despre ea. Iar ea a divorțat prea târziu, când era prea obosită și prea sătulă să-i facă mereu pe plac, să se simtă folosită și, mai ales, să simtă că nu este tratată cu respect. 

Printre comentariile lăsate la postarea de pe facebook (menționată de mine la început), o doamnă a lăsat acest comentariu: 
"[...] atunci când o femeie și un bărbat câștigă la fel, nimic nu justifică gaura din canapea pe care o fac EI, când ajung acasă, față de ELE, care n-au aer nici să respire față de câte corvezi le așteaptă. În plus, osatura, numărul la pantofi, fragilitatea, tocurile cui (pentru a fi nu doar pe placul lor, ci și al domnilor cu care conviețuiesc) chiar sunt argumente SOLIDE pentru care un bostan n-are nicio justificare să stea cu ochii-n telefon până bagă EA benzină, f'tui, agățându-și ciorapii prin pompă pe-acolo. Cât despre egalitate, un BĂRBAT cu toate țiglele pe casă, când e în nădragi și „bașcheți”, NU ADMITE ca o doamnă în fustă și pantofi să tragă de pompe, cât stă el cu nasul în feisbuc, tolănit pe scaunul din față. Decât, așa cum am zis, dacă e mort. Egalitate e când o doamnă în bascheți și nădragi așteaptă să bage benzină în rezervor un domn pe tocuri cui și cu corset. Că tot se poartă!"

Voi încheia cu acest mesaj pe care mi l-a trimis un bărbat:
"Pentru ca sunt barbat nu concep urmatoarele:
Sa-i trimit unei femei mesaj fara a incepe cu un salut.
Femeia de langa mine sa duca alte bagaje decat poseta. Nu conteaza cate bagaje avem, mi le pun in cap, dar nu exista sa care ceva femeia de langa mine.
Sa merg in restaurant si femeia sa plateasca. M-as simti ultimul om, ultimul fatalau, nu stiu daca exista barbat mai nesimtit decat cel care lasa o femeie sa plateasca in restaurant. Singura exceptie este daca femeia isi serbeaza ziua de nastere si sunt invitat.
Sa stau pe scaun undeva unde vreo femeie sta in picioare. Nu vrea locul meu, stau si eu ridicat.
Sa merg in fata unei femei.
Sa primesc o femeie in masina mea daca masina nu este curata.
Sa astept la rand intr-un magazin iar in spatele meu sa fie o femeie. O las in fata mea! Si doua daca sunt, le las in fata mea.
Sa stau pe canapea si femeia sa aspire casa sau sa munceasca prin casa.
Sa curete o femeie in urma mea."

În concluzie, fiecare are bărbatul pe care îl merită. 



Blogguri culinare pe care le urmăresc



Dragii mei, 

dacă mă urmăriți pe rețelele de socializare (facebook și instagram) știți, probabil, că îmi place mult să gătesc (mai postez câteodată poze cu ceea ce gătesc). Eu mă relaxez gătind, iar dacă am și pentru cine găti, o fac cu și mai mare drag. 
Știu să gătesc încă din copilărie, dar "omul cât trăiește învață", iar eu ador să încerc rețete noi. Din fericire, internetul ne oferă multe surse de inspirație, iar eu am descoperit câțiva bloggeri/vloggeri culinari pe care îi urmăresc cu interes și cu drag. Îi urmăresc pentru că îmi plac rețetele lor, îmi place cum transmit informațiile, sunt simpatici și pasionați. Îi apreciez pentru munca și eforturile lor, poate că nu toată lumea știe cât de mult timp, muncă și bani investesc acești oameni pentru a oferi (gratuit) toate rețetele pe care le filmează... Și tocmai de aceea consider că merită să-i recomand și, în felul acesta, să le arăt recunoștință pentru ceea ce învăț de la ei. Eforturile lor se văd mereu atunci când oamenii dragi, cărora le gătesc, sunt încântați de ceea ce mănâncă, iar asta li se datorează și acestor oameni, cărora le mulțumesc! 
Este minunat că avem acces la atâtea informații și că acești oameni, prin prezentările lor, ne ajută să învățăm să gătim. Consider că atunci când luăm ceva bun de la alții, merită să le răsplătim eforturile, lăsându-le o apreciere, un gând bun și neapărat să îi recomandăm/promovăm, ajutându-i astfel și pe alții să-i descopere. Haideți să-i promovăm mereu pe cei care oferă lucruri bune și frumoase!   

Aceștia sunt preferații mei: 

O ador pe Gina, este o gospodină autentică și foarte pricepută, are rețete vechi și rare, de la ea am învățat multe lucruri utile, mai ales să pregătesc cele mai bune conserve. 
Pe Gina o găsiți aici:


Robert este cel care are Cuptorul lui Robert din Brașov, cunoscut și foarte apreciat pentru cozonacii însiropați, pentru cea mai bună pavlova și pentru toate prăjiturile minunate pe care le face. 
Pe Robert îl găsiți aici: 
YouTube: 👉 Robert Eisler
Facebook: 👉 Robert Eisler
Instagram: 👉 Robert Eisler


Chef Florin Arvunescu 
L-am descoperit de curând, are rețete interesante, îmi place cum gătește, cum explică și este simpatic. 
Pe Chef Florin Arvunescu îl găsiți aici:
YouTube: 👉 Chef Florin Arvunescu
Facebook: 👉 Chef Florin Arvunescu
Instagram: 👉 Chef Florin Arvunescu


Gateste cu Nadia
Pe Nadia am descoperit-o căutând rețete din Republica Moldova (colțunași, borș de sfeclă și altele) și îmi place mult cum gătește și cum explică. Am spus-o mereu: mâncărurile moldovenești sunt minunate, iar femeile din Republica Moldova sunt niște gospodine desăvârșite, le admir și îmi doresc să învăț cât mai multe rețete de la ele.
Pe Nadia o găsiți aici:
YouTube: 👉 Gătește cu Nadia
Instagram: 👉 Gătește cu Nadia


Șef Paul Constantin
L-am descoperit de curând, este simpatic, are rețete interesante și explică totul cu multă pasiune.
Pe Șef Paul Constantin îl găsiți aici:
YouTube: 👉 Șef Paul Constantin
Facebook: 👉 Șef Paul Constantin
Instagram: 👉 Șef Paul Constantin


Pe această familie din Azerbaidjan am început să o urmăresc pentru rețete, dar am ajuns să-i ador, le urmăresc filmările cu mult drag, fiecare rețetă este o poveste, sunt foarte autentici și mă relaxează foarte mult să le văd lumea atât de simplă și de frumoasă. Seara, înainte de culcare, îmi place să mă uit la ei, fiecare videoclip mă duce cu gândul înapoi în copilărie...
Îi găsiți aici:
YouTube: 👉 Country Life Vlog
Facebook: 👉 Country Life Vlog
Instagram: 👉 Country Life Vlog


Bineînțeles că o urmăresc și pe Jamila, îmi place cum gătește și are foarte multe rețete. 
Pe Jamila o găsiți aici: 
YouTube: 👉 JamilaCuisine
Facebook: 👉 JamilaCuisine
Instagram: 👉 JamilaCuisine

Aștept cu drag și recomandările voastre (trebuie să scrieți numele, din păcate nu se pot posta linkuri la comentarii) și vă promit că voi împărtăși cu voi și alte lucruri frumoase și utile.

Vă îmbrățișez cu drag și vă încurajez să gătiți acasă, gătitul nu ne oferă doar hrană bună și sănătoasă, ci  poate fi relaxant și distractiv, putând însemna timp de calitate petrecut cu cei dragi.   



Viața fără hateri "e pustiu" 😂


Detest scandalurile și războaiele mediatice si nu aș fi scris niciodată despre ceea ce vă voi povesti aici, dar sunt nevoită să răspund la valul de mesaje și de întrebări pe care le-am primit și pe care le primesc zilnic de la cei care sunt deranjați cu mesaje primite de la niște persoane care mă denigrează. 
După cum ați observat în cei peste zece ani de când scriu public, nu m-am certat cu nimeni public, nu am denigrat pe nimeni și nu obișnuiesc să-mi rezolv problemele pe rețelele de socializare. Nici măcar nu am povestit despre toate relele care mi s-au făcut de către cei care, deși nu mă cunosc și cărora nu le-am greșit vreodată, încearcă prin orice mijloace să-mi facă rău. Vorbesc despre niște persoane care, de ani de zile mă denigrează, mă calomniază, îmi aduc prejudicii și îmi jignesc cititorii, familia si prietenii.
Nu este prima dată când mi se întâmplă acest lucru. S-a mai întâmplat și în urmă cu câțiva ani, dar din bunătate și pentru că sunt omul care crede în a doua șansă, nu am dat curs la tot ceea ce avocații mei au pregătit atunci. Se pare că am greșit și că asta i-a făcut pe unii să creadă că pot face tot ce vor...
Vă întrebați, probabil, cine sunt acești detractori și de ce fac toate aceste acțiuni împotriva mea.
Sunt niște „scriitori”, iar motivația lor este inexplicabilă, însă pot observa din manifestările lor multă invidie pe succesul meu și ură viscerală asupra persoanei mele. Pe doi dintre ei îi cunosc (din fericire doar din mediul online), iar când ne-am cunoscut, s-au prefăcut prietenoși, mi-au lăudat scrierile, m-au lingușit, iar eu i-am promovat și i-am ajutat să câștige abonați pe conturile lor de socializare și poate chiar să își vândă cărțile... I-am ajutat necondiționat, dar după puțin timp m-am trezit atacată de ei în mediul online. Aceștia au lăsat comentarii denigratoare la adresa mea și a cărților mele peste tot pe unde s-a discutat despre cărțile mele și au răspândit tot felul de minciuni și de calomnii. I-am ignorat, conștientă că succesul vine mereu la pachet cu invidioși și cu hateri și fiind convinsă că oamenii de calitate și cu discernământ nu se uită în gura celor care împrăștie răutăți.

De câteva luni, acești indivizi sunt din ce în ce mai virulenți și mai agresivi și au început să trimită mesaje prietenilor și cititorilor care îmi lasă aprecieri și comentarii pe rețelele de socializare. Au trimis mesaje chiar și librăriilor, cerându-le să nu îmi mai vândă cărțile, dar și presei să pornească o campanie de denigrare împotriva mea. 
Bineînțeles că oamenii i-au ignorat și m-au avertizat cu privire la aceste acțiuni de defăimare. Librăriile mi-au transmis cât de mult dezaprobă aceste acțiuni și că un astfel de comportament nu face altceva decât să ducă la discreditarea celor care scriu asemenea prostii, dar și la o indezirabilitate a respectivilor pe piața de carte. Iar presa din România nu poate fi dusă de nas, oamenii din presă au resurse pentru a cerceta informațiile, sunt deștepți și nu pot fi manipulați de cei care caută publicitate prin orice mijloace. Detractorii subestimează inteligența și buna credință a tuturor crezând că pot manipula cu minciuni niște oameni de calitate, cu verticalitate și adevărați profesioniști, că îi pot instiga împotriva mea și că-i vor putea convinge să le facă jocurile urâte și ilegale.

Regret că unii dintre voi ați primit mesaje inoportune și vă asigur că sunt doar minciuni grosolane și calomnii menite să-mi strice imaginea, să-mi aducă prejudicii și să-i convingă pe oameni să nu mă mai citească și să nu-mi mai cumpere cărțile.
În mesajele pe care aceștia le trimit aberează cum că eu aș fi plagiat. 😂 Și, pentru a manipula oamenii care nu cunosc definiția plagiatului și legile, au adăugat tot felul de "argumente" și dovezi mincinoase, adică niște fabricații infantile. 
O mică mențiune: cei care spun că eu am plagiat, afirmă, printre alte enormități, că nu am deloc urmăritori pe Facebook și că toate conturile care îmi lasă aprecieri și comentarii, ar fi ale mele. Trageți voi concluziile și decideți cât de credibili și de maturi pot fi cei care fac, în mod repetat, asemenea afirmații.
Dar să revenim la plagiat, cu un exemplu concret. Indivizii aceștia, care nu mai pot de grija mea și a scrierilor mele, s-au legat de următoarea propoziție scrisă de mine: "Niciun om nu este atât de sărac încât să nu aibă ceva de dăruit". Pe mine m-a inspirat să scriu asta un cerșetor pe care îl vedeam mereu dând firimituri vrăbiuțelor, dar detractorii susțin că l-aș fi plagiat pe Papa Ioan Paul al II-lea, care ar fi spus așa: "Nimeni nu este prea sărac ca să dăruiască și nici prea bogat ca să primească".
Nu pot să spun decât că mă bucură și mă onorează dacă există un asemenea îndemn al Papei, pentru că asta îmi demonstrează, încă o dată, că am o gândire sănătoasă și că am capacitatea de a transmite mesaje frumoase oamenilor. Ce bine că suntem mai mulți care simțim frumos și că putem transmite asta lumii! 
Dacă ar fi să ne luăm după indivizii care mă acuză de plagiat, atunci oamenii nu mai pot gândi, nu mai pot simți și nu mai pot exprima ceva, pentru că se plagiază unii pe alții. În opinia lor, plagiatul are o explicație anormală și care, dacă s-ar aplica, ar duce la acuzarea de plagiat a 99% din populația planetei. Ca să explic mai bine, vă dau un exemplu mulat pe definiția plagiatului inventată (cu rea intenție) de acești indivizi. Dacă eu spun acum: "Cei mai buni prieteni ne sunt părinții", înseamnă că plagiez câteva milioane de oameni care au simțit și au spus asta... și nu voi insista cu exemplificările, este clar că dacă ar fi să ne luăm după ei, chiar și un simplu “Bună ziua!” este un plagiat.
Doar că plagiatul înseamnă mult mai mult decât o propoziție sau o frază simplă în care se găsește o asemănare de idei. Și ce bine că este așa! Pentru că dacă ar fi altfel, ar însemna că fiecare dintre noi am plagiat, cel puțin o dată în viață, ideea/creația cuiva.

După 10 ani, în care am scris șapte cărți și mii de texte pe blogul meu și pe rețelele de socializare, consider că am dovedit faptul că pot scrie liber, că am despre ce scrie și că nu am nevoie să mă inspir de la nimeni. Mă respect și îmi respect foarte mult cititorii și nu aș înșela niciodată încrederea celor care mă citesc, ca să nu mai menționez verticalitatea și profesionalismul editurii la care public de zece ani, editură care tratează totul cu maximă seriozitate. 

Hilarul situației este că, după ce detractorii au început să trimită mesaje denigratoare despre mine, am început și eu să primesc mesaje de la oameni care îi cunosc, de la oameni care au avut conflicte cu ei și care mi-au trimis (în mod nesolicitat), tot felul de dovezi despre cum aceștia obișnuiesc să atace diferite persoane de succes sau care îi refuză, dovezi care arată cum aceștia încearcă să se promoveze cu scandaluri și să-și atribuie prestigiu literar, dovezi care arată cum aceștia își inventează premii și merite și că vând cărți la negru... și nu spun mai multe... din decență. 
Am înțeles că acești indivizi mizează pe faptul că scandalurile aduc vizibilitate, că în sufletele lor există disperarea de a ieși din anonimat și că nu mai știu ce cale să născocească pentru a se face vizibili. Doar că răutatea nu a dus niciodată la succes. Dumnezeu nu te scoate din anonimat și nu îți acordă notorietate și vizibilitate decât atunci când meriți și când intenționezi să te folosești de acestea în scopuri nobile. 

Vă îndemn să-i tratăm cu compasiune pe acești nefericiți. Cu siguranță nu este ușor să fii dominat de ură, să trăiești pentru a face rău, să urmărești pas cu pas un om pe care nu-l suporți, să-i citești fiecare postare și fiecare comentariu, să nu poți dormi și să nu-ți petreci sărbătorile (acordând atenția cuvenită familiei), din dorința arzătoare de a face rău... Nu o fi ușor să recunoști, prin toate acțiunile posibile că ești frustrat, invidios, nefericit și incapabil să-ți depășești condiția. Îmi imaginez că nu este ușor să fii de partea cealaltă a succesului.
Un om serios nu decade la asemenea acte și nu recurge la denigrări pentru a se evidenția. Se știe de când există lumea că noroiul aruncat în alții îl murdărește mai întâi și mai tare pe cel care aruncă. Iar bullying-ul, calomnia, incitarea la ură și instigarea la comportament anti-social sunt infracțiuni și în niciun caz acte de bravură cu care să defilăm. 

Vă mulțumesc pentru susținerea voastră și vă adresez o rugăminte: dacă vreodată vedeți pe cineva atacându-mi cărțile sau pe mine, nu mă apărați și nu vă înjosiți intrând în discuții inutile cu acele personaje, indiferent cine ar fi ele. Prietenii și cititorii mei nu îmi datorează să se certe cu alții pentru mine și nici să mă apere (pentru asta am angajat avocați), iar detractorii abia așteaptă să aibă comentarii și să fie băgați în seamă. Își doresc cu disperare să le evidențiem numele, recurg la tot felul de tertipuri, au idei multe și mărunte... De aceea vă rog să îi evităm cu desăvârșire, nu merită deloc atenție și nici timpul nostru. 
Sper ca Dumnezeu să-i ajute să-și învingă demonii interiori, să le dea înțelepciune să se schimbe în bine și să își trăiască viețile cu demnitate și onoare, iar la final să lase și ceva bun în urma lor...

Atunci când timpul va trece peste noi toți, vor rămâne doar cărțile scrise, nicidecum comentariile și răutățile detractorilor. 😉