Azi m-a bucurat...

Mă tot întreabă lumea ce am primit de iepuraș. ABSOLUT NIMIC. Dar am primit acest mesaj și niște declarații verbale sau nespuse, prin îmbrățișări, prin lacrimi, prin priviri care m-au făcut să simt că am un rost pe lumea asta... Ce mi-aș fi putut dori mai mult? Ce lucru material m-ar fi putut bucura mai mult?! Ce lucru m-ar fi putut face să izbucnesc în plâns așa cum m-a făcut acest mesaj? 

Pe cârcotași îi rog să nu critice greșelile de scriere din acest sms, pentru că e scris de un copil... 

Și nu, NU vreau să mă dau mare. Vreau doar să vă arăt că există daruri de iepuraș mai frumoase, mai impresionante, mai valoroase decât parfumuri, bijuterii, praline, eșarfe, gadgeturi și ce știu eu ce alte lucruri... cu care să ne lăudăm. 

Încercați și voi... vă asigur că veți simți ceva atât de frumos, ceva ce nu va trece așa cum trec lucrurile materiale... Schimbul de daruri materiale mi se pare atât de superficial... :)

Credeți-mă, bucuria de a dărui este mult mai mare decât bucuria de a primi!

Stop!

Atât de obositori sunt cei care te obligă să te justifici tot timpul, să le dai explicaţii cu privire la ce-ai făcut sau ce n-ai făcut, de ce nu i-ai sunat, de ce nu le-ai răspuns la sms, de ce nu le-ai spus şi lor că au băgat portocale la alimentară - de parcă ai vreo obligaţie faţă de cineva! Singura obligaţie pe care o avem faţă de ceilalţi este respectul, dar şi pe ăla trebuie să-l meriţi, până la urmă, nu să-l impui. Nu datorăm nimic nimănui. Avem doar datoria morală să fim corecţi cu toată lumea. Dar nu datorăm nimănui atenţie, prietenie, iubire, timp, favoruri. Nimeni nu are dreptul să abuzeze de timpul nostru, de nervii noştri şi de bunătatea noastră.

Sunt extrem de obositori cei care emit mereu pretenţii, care au mereu aşteptări, care stau tot timpul cu mâna întinsă şi care cred că li se cuvine totul şi că toată lumea trebuie să le stea la dispoziţie.

Obositori sunt oamenii veşnic nemulţumiţi, care se supără de îndată ce nu le convine ceva şi care te indispun cu reacţii de copii bosumflaţi și răzgâiați.

Obositori sunt cei cu vocaţie de victimă şi cei care suferă de mania persecuţiei, care se simt tot timpul neglijaţi şi nedreptăţiţi. Şi sunt foarte obositori cei care au tot timpul ceva de bombănit şi de criticat, care se văicăresc din orice motiv şi care te încarcă negativ cu frustrările lor personale.

Am obosit şi m-am săturat de cei cărora, oricât de mult le ofer, nu le ajunge şi nu-s mulţumiţi, pentru care niciun efort nu este suficient şi care nu apreciază nimic. Şi m-am săturat până peste cap de cei care au tot timpul câte un reproş de făcut, care cântăresc fiecare cuvânt şi fiecare gest ca să se convingă că nu e destul pentru ei și că au un motiv să îmi tulbure pacea sufletului.

Nu mai sunt dispusă să pierd niciun minut din viaţa mea cu justificări şi cu explicaţii inutile date celor care se consideră prioritari şi care emit fel şi fel de pretenţii absurde. Nu mai sunt dispusă să mă indispun din cauza reproşurilor şi a crizelor de personalitate şi de gelozie pe care le au cei care nu-şi cunosc lungul nasului şi care n-au simţul măsurii.

Bunătatea şi iubirea sunt alegeri personale, nu obligaţii, nu îndatoriri. Şi acestea trebuie meritate, nu impuse.

Personal, nu am nicio datorie la nimeni. Dacă sunt amabilă, dacă ajut, dacă ofer, dacă sunt prietenă, dacă iubesc, o fac doar pentru că vreau eu, doar când vreau eu şi doar când pot eu. Nu trăiesc pentru alţii. Am făcut asta în trecut şi m-am irosit aiurea cu și pentru oameni care n-au meritat.

Eu nu pretind nimic de la nimeni. Nu am pretins de la ceilalţi nici măcar un comportament echitabil. Însă de data aceasta trebuie să le spun "stop!" celor care abuzează de timpul meu şi de nervii mei. S-a tras de mine din toate părțile. M-ați obosit peste măsură. Am ajuns să mă irosesc făcând eforturi supranaturale ca să mulțumesc pe toată lumea. Și m-am neglijat pe mine.  

Sunt a mea, nu a lumii. Iar singurele datorii pe care le am în lumea asta sunt faţă de mine, nu faţă de alții. Pentru că nimeni înafară de mine nu munceşte în locul meu şi pentru mine, nimeni nu suferă în locul meu şi pentru mine, nimeni nu face sacrificii în locul meu şi pentru mine. Nimeni nu ştie şi poate pe nimeni nu interesează că am şi eu necazurile mele, problemele mele de sănătate, frustrările mele personale, durerile mele, pe care, însă, nu le arunc în sufletul nimănui. Dacă nu mă văicăresc toată ziua și dacă nu-mi exprim mereu nemulţumirile, nu înseamnă că stau confortabil pe un nor pufos şi mă plictisesc privind spectacolul lumii.
Încercați să aveți așteptări rezonabile de la ceilalți!

E pace și totuși război...

Am observat că se montează sirene pe clădiri, iar reprezentanții de la primărie inspectează buncărele, gonind locatarii care le-au transformat în beciuri personale pline cu murături și dulcețuri, depozite de lucruri vechi și tot felul. Nu știu ce să cred despre asta, dar vă întreb: sunteți pregătiți de un eventual război? Pentru că nu m-aș mira să ne pască unul... Poate ar trebui să ne pregătim fizic și sufletește, să facem o gentuță cu strictul necesar (acte, poate ceva medicamente și provizii) pe care să o putem înfășca rapid în caz de ceva. Sunt sigură că nu suntem pregătiți să trăim fără confortul cu care ne-am obișnuit, să abandonăm tot ce avem și să fugim în lume cu ceea ce avem pe noi și ceea ce putem băga într-o geantă...

Oricum, pace nu e. Lumea e într-o continuă luptă. Mulți duc războaie, Dumnezeu știe pentru ce, dar atâta ură și atâta agresivitate nu am văzut în toată viața mea. Pe toate "fronturile" lumea se luptă. În familii, între colegi, pe străzi, pe facebook, peste tot. Desigur, armele folosite sunt cuvintele și, probabil că unii ar recurge și la agresiune fizică... și chiar ar ucide.

N-am crezut că-mi va fi dat să văd atâta ceartă, atâta dezbinare, atâta minciună, atâta decădere umană și morală. Este tristă și îngrijorătoare toată preocuparea asta pentru răutăți și urât. Este de neînțeles intoleranța față de oricine și de orice.

Cei care nu se mai pot opri din huiduit, din insultat și din intrigat, suferă cu certitudine de o ură patologică. Sunt bolnavi și capabili de orice nebunie, numai să-și descarce furia.  

Din păcate, aceștia nu vor înțelege niciodată că lupta o duc cu ei înșiși, nu cu cei pe care-i detestă și pe care se zbat să-i distrugă, pe oameni pe care nici măcar nu-i cunosc, care nu le datorează nimic, care nu le-au adus niciun prejudiciu, care au dreptul să-și trăiască viețile așa cum vor, să facă alegeri după bunul plac.

Este de ajuns să nu-ți placă o persoană, să nu-i împărtășești o opinie și se trece direct la ură, iar de la ură la un război furibund împotriva acelei persoane. Am văzut oameni care se poartă de parcă și-au pierdut mințile efectiv, care nu mai au niciun Dumnezeu, care spun enormități și care recurg la acte  grosolane, fără a realiza cât de mult decad și cât de mult se irosesc. Unii nu mai au simțul ridicolului, nu mai au nimic sacru, nu mai au nici măcar o urmă de demnitate. 

Cred că ăsta e războiul adevărat, un război urât în care, aparent luptăm unii contra altora, dar în realitate luptăm împotriva noastră. Cei porniți să distrugă se autodistrug. Ei se detestă atât de mult, încât renunță și la ultima fărâmă de frumos și de bine din ei.

Poate vă par pesimistă. Nu sunt. Sunt foarte realistă. Și îmi pare rău pentru cei care se luptă continuu și nu pot face pace cu ei înșiși. Îmi pare rău pentru cei incapabili să fie buni, să fie demni, care se irosesc și decad pentru scopuri mărunte. Îmi pare rău că unii urâțesc lumea asta, că strică armonia, că tulbură suflete și ucid visuri. 

Găsiți un buncăr imaginar și protejați-vă de războaiele acestora. Luați în gentuța de urgență bunătate și iubire și așteptați cuminți pacea.