Poți și meriți mai mult!

„Mulţumeşte-te cu ceea ce este, dar caută mereu ceva mai bun.”

- Socrate

Poţi şi meriţi mai mult decât să-ţi limitezi universul la o singură persoană şi la un singur vis. Viaţa e plină de oameni frumoşi,  deschide-te să-i vezi.

Poţi şi meriţi mai mult decât să aştepţi după oameni indecişi, care nu fac decât să-ţi irosească timpul cu promisiuni şi iluzii. Acţionează.

Poţi şi meriţi mai mult decât să aştepţi în faţa unor ziduri, sperând zadarnic că vor deveni uşi. Pleacă. Mergi pe drumul tău.

Poţi şi meriţi mai mult decât să te tot învinovăţeşti pentru tot ceea ce ai făcut sau n-ai făcut, pentru ceea ce ai spus sau n-ai spus. Înseninează-te! Ai făcut tot ceea ce ai crezut mai bine la momentul acela, cu ceea ce ştiai la momentul acela.

Poţi şi meriţi mai mult decât să cerşeşti iubire şi să tânjeşti mereu după atenţia şi mângâierile de care depind sufletul tău. Întoarce-te cu iubire spre tine şi nu-i mai permite nimănui să fie etalonul fericirii tale. Tu contezi.

Poţi şi meriţi mai mult decât să auzi la nesfârşit „Iartă-mă!” şi „Îmi pare rău!”, spuse de guri mincinoase care doar te rănesc… Dacă nu sunt sincere, regretele celor ce ţi-au greşit sunt tot o formă de manipulare. Îndepărtează-te de acei oameni şi nu le mai permite să se joace cu emoţiile tale. 

Poți și meriți mai mult decât jumătăți de măsură. Meriţi iubire sinceră, prieteni adevăraţi, o viaţă senină. Alungă din cale tot ce-ți dăunează, iar dacă nu poţi alunga, atunci îndepărtează-te tu.

Poți și meriți mai mult decât să trăieşti situaţii în care fii nevoită să îți ascunzi lacrimile și grimasele de durere în spatele unor zâmbete chinuite. Opreşte-te, adună-ţi puterile şi fugi cât mai departe de cei care-ţi fac rău.

Poţi şi meriţi mai mult decât să asculţi mereu părerile greşite despre tine ale celor care trăiesc cu impresia că te cunosc atât de bine încât îşi pot permite să te judece şi să îţi critice alegerile. Nu. E viaţa ta. Sunt alegerile tale. Succesele tale. Eşecurile tale. Ale tale, nu ale lor.

Poți și meriți mai mult decât să îţi duci existenţa întrebându-te mereu „De ce?” și „Cum ar fi fost dacă...?” Poţi şi meriţi mai mult decât să porţi în suflet povara unui trecut care te ţine în loc şi care te ucide puţin câte puţin… Cu ce mai poţi schimba acum trecutul? Lasă-l aşa cum a fost şi învaţă lecţia lui ca să fii pregătit pe viitor.

Nu are rost să te torturezi acum cu regrete şi cu întrebări fără răspuns.

Nu mai poţi schimba trecutul, de aceea te rog să nu-ţi întuneci nici viitorul.

Poți și meriți mai mult!

Fragment din cartea Insomnii (care se poate comanda aici: Cartea Insomnii)

Uneori, cel mai rău este, de fapt, cel mai bun

- Eşti cel mai rău tată din lume! Şi te urăsc!, i-am spus lui tata, cândva, când eram copil, doar pentru că el nu mi-a făcut pe plac cu ceva…

Tata mă iubea ca pe ochii lui din cap. Mă diviniza. Eram visul lui împlinit, al unui om greu încercat de viaţă, foarte singur, care nu mai avea nicio perspectivă şi care, la 50 de ani m-a primit pe mine, ca pe un dar, ca pe o nouă viaţă.

M-a răsfăţat în cele mai frumoase feluri. Mi-a adus flori încă de când aveam câţiva anişori, buchete făcute la florărie, pe care mi le dăruia negreşit de fiecare dată când era 1 martie, 8 martie, ziua copilului, ziua mea… Mi-a cumpărat tot ce a fost mai frumos, n-a considerat nimic ca fiind prea mult şi prea scump pentru mine. N-a considerat că la 14 ani era prea devreme să am un parfum scump şi nici o extravaganţă să îmi cumpere un cal, când am împlinit 8 anişori.

Mi s-a dedicat în totalitate, pentru că am fost universul lui. A ascultat la nesfârşit poveştile mele, a fost spectator ore în şir când îi cântam cocoţată pe masă cu un spray pe post de microfon. 

A îngheţat ore în şir aşteptându-mă la patinoar să mă mai dau încă o tură şi încă una.

A cărat zeci de bolovani, aplecându-se la vârsta de 60 de ani ca să-i ridice, pentru a-mi face în curte un rond cu flori.

Mi-a spus sute de lucruri frumoase, pe care m-a rugat să le scriu ca să le pot avea atunci când el nu va mai fi lângă mine să mi le mai spună.

Dar a fost și corect şi destul de sever. Dragostea faţă de mine nu l-a făcut subiectiv.

Când m-a dezaprobat, m-a certat. Când am greşit m-a pedepsit. Aveam o listă cu 15 pedepse, din care, ori de câte ori făceam câte o boacănă, trebuia să îmi aleg una… şi niciodată nu mi-a ridicat vreo pedeapsa înainte de termen, indiferent cât de mult îl durea tristeţea mea.

Am avut o copilărie de poveste. Amintirile mele cuprind zile pline de soare cu miros de fructe, de flori, de zâmbete, alergări către braţele lui primitoare, vocea lui blândă, serile în care cântam amândoi…

Amintirile mele sunt despre un tată răbdător, care refăcea de zeci de ori grămada de frunze uscate pentru a mă trânti eu peste ea… sau care stătea ore în şir, făcând echipă bună cu un copac de care legam elasticul pentru a sări.

Amintirile mele sunt despre un tată generos care, când mergeam la cofetăria mea preferată şi mâncam profiterol, mă întreba mereu dacă mai vreau unul. Şi făcea la fel şi după al 2-lea... Nu i se părea aiurea dacă voiam să mănânc mai multe înghețate, iar lumea condamna asta. Şi totuşi, n-am avut roşu în gât şi n-am văzut spital în copilărie. Şi da, mi-a permis să beau cafea când aveam vreo 6 anişori, un moment pe care nu îl voi uita, fiindcă ospătarul era siderat de faptul că un copil şi-a comandat o cafea! 😊

Amintirile mele sunt despre zile în care îl întrebam pe tata ce vrea să gătesc, iar el spunea: “Azi îmi duc prinţesa la restaurant!”. Şi despre momente în care, după ce termina de mâncat ceva gătit de mine, îmi pupa mâna şi îmi spunea că n-a mai mâncat niciodată ceva atât de bun, chiar dacă era cea mai dezgustătoare mâncare.

Amintirile mele sunt despre un tată corect, înţelept şi cu valori. Despre poveşti în care îşi elogia părinţii şi prietenii.
Amintirile mele sunt despre un tată care o iubea pe mama, care o prețuia și care îmi vorbea mereu foarte frumos despre ea. 
Amintirile mele sunt despre un tată care, atunci când vorbea despre mine i se luminau ochii și se emoționa foarte mult când îi spuneam ceva frumos.

Şi totuşi, când a fost nevoie să mă corecteze, a aplicat pedeapsa pe care a considerat-o potrivită. Nu mi-a spus niciodată ceea ce mi-ar fi plăcut să aud, nu m-a lăudat nemeritat, deşi mi-a făcut cele mai frumoase complimente pe care le-am primit vreodată. Nu m-a menajat atunci când a trebuit să îmi pună oglinda în faţă şi să îmi arate că greşesc, că sunt rea, că sunt urâtă, că sunt necinstită… Aş fi îndurat orice, numai supărarea lui nu o puteam suporta… Pentru că şi eu îl divinizam. Aş fi făcut orice ca să îl mulţumesc şi, drept dovadă, i-am pus în braţe zeci de diplome. Am încercat să fac tot ce ştiam că îl face fericit și mândru şi niciun efort nu mi se părea prea mare. Ştergeam geamurile casei şi dalele de piatră din curte, ori de câte ori ploua, fiindcă ştiam că nu îi plăcea să le vadă stropite. Mă trezeam cu noaptea în cap şi dădeam zăpada din curte pentru a face o potecă spre poartă, ştiind că mă va conduce când aveam să plec la şcoală. Îi cunoşteam toate tabieturile şi aveam grijă să aibă mereu cămaşa călcată şi batista curată în buzunarul hainei. Când îşi bea cafeaua îi aşezam ceşcuţa cu tortiţa în faţă, ca să nu fie nevoit să o întoarcă. Iar la ora 8 fix, eram mereu în casă, despărţindu-mă cu greu de copiii de afară, pentru că nu mi se părea normal ca tata să cineze singur.

Şi totuşi simt că nu am făcut destul, aşa cum, cu certitudine şi tata a simţit, că ar fi putut face mai mult pentru mine. Dar eu ştiu că a făcut TOTUL, ENORM, că s-a întrecut pe sine, că a fost, de fapt, cel mai BUN tată din lume.

Nu ştiu de câte ori i-am spus lui tata că este cel mai rău tată din lume, dar ştiu că el nu mi-a spus niciodată că sunt cel mai rău copil din lume. Ba chiar am o amintire preţioasă, dintr-o zi în care tata mi-a spus ce părere are despre mine:

- Tati, când o să fiu mare, vreau să am un soţ aşa frumos ca tine., i-am spus cândva.

- Eu nu sunt frumos decât atunci când te ţin pe tine de mână...

Părinţii mei mi-au dat o inimă, un nume şi un caracter. 

Și, poate că nu sunt cel mai bun om din lume, dar vreau să cred că nici cel mai rău.

Cu timpul am mai spus şi altora: “Eşti cel mai rău din lume!” şi “Te urăsc!”, dar întotdeauna a spus-o copilul capricios şi răsfăţat din mine. Fiindcă niciun om nu a fost cel mai rău şi nici n-am urât cu adevărat pe cineva.

Şi mie mi s-a spus că sunt cea mai rea şi mi s-a spus şi “Te urăsc!”… dar ştiu că acele cuvinte veneau din suflete încărcate cu dureri…

Cred că "Te urăsc!" înseamnă de fapt, "Te iubesc atât de mult, încât mă doare enorm când mă dezamăgești!"

Uneori mai spun cuiva că este rău, atunci când nu îmi face pe plac şi mi se mai spune şi mie că sunt rea atunci când nu sunt pe placul cuiva…

De fapt, cred că atunci când ne supărăm, doar uităm ce însemnăm unii pentru alţii şi cât de frumos ne leagă iubirea…

Vorbind despre mine, te descrii pe tine

Ca răspuns la anumite întrebări de genul: “De ce nu te iei de Cutărescu pentru că te bârfeşte” şi lista continuă cu “te copiază”, “ţi-a făcut rău”, “spune minciuni despre tine”, etc…

Detest conflictele şi discuţiile, mai ales cu oameni de la care nu pot avea așteptări. Mi se pare penibil să trag pe cineva de guler pentru că are caracter mizerabil. Fiecare este liber să fie cum vrea, până la urmă nu eu plătesc pentru greșelile altora. 

Părerea mea este că orice bârfă îl murdărește pe bârfitor, nu pe cel bârfit, așadar este inutil să încerci să îți aperi imaginea. 

Am preferat să îmi văd de treburile mele și să îi las pe cei care nu mai pot de grija mea să spună ce vor. Nici măcar nu mă pot supăra pe aceste persoane, fiindcă sunt demne de compătimit dacă au preocupări atât de mici și dacă nu se respectă nici măcar într-atât încât să nu se facă de rușine cu purtarea de țațe. 

Nu am încercat să comunic cu astfel de persoane fiindcă ele nu merită timpul și atenția mea și pentru că acele ființe nu înseamnă nimic pentru mine, nici măcar atât cât însemn eu pentru ele dacă îmi dedică timp și energie ca să vorbească despre mine. 

Sunt un om rezonabil, deci nu pot avea așteptări nerealiste de la persoane care nu-și pot  depăși condiția. 
Tata avea o vorba: “Unui om în pielea goală, n-ai ce să-i ceri din buzunar.” 😀

Oamenii nu te bârfesc pentru că ești mai rău decât ei, ci pentru că ești mai bun. Pentru că le ești superior. Ei nu îi bârfesc pe cei care nu contează, ci pe cei de care se tem.

A intra în conflicte cu astfel de oameni ar însemna degradare, timp pierdut şi nervi irosiţi.

Toate acţiunile acestor oameni vorbesc despre ei înşişi: despre valorile lor, despre preocupările lor, despre calitatea lor umană.

Mai important decât să îmi revendic eu drepturile şi să îmi apăr reputaţia pe care unii încearcă să mi-o păteze sperând că așa vor părea mai buni și mai mari decât mine, este ceea ce sunt eu. Ceea ce ştiu eu despre mine. Nimic nu se compară cu un suflet plin de pace şi mulţumit, cu o conştiinţă curată şi cu libertatea de a putea susţine privirea oricui, fără a mă ruşina de cine am fost şi de ceea ce am făcut. Despre mine nu se poate spune că am făcut rău, că am adus prejudicii materiale sau de imagine, că am datorii, că m-am purtat nedemn și că nu am fost corectă. 

Nu mă voi supăra niciodată pe cei care mă bârfesc. Știu că ei fac asta din lipsă de viață personală, din invidie, din frustrare și din dorința de a se evidenția cu ceva. În lipsă de calități cu care să se poată afirma, ei cred că minimalizându-i pe alții vor părea mai mari. 

Sunt nefericiţi, iar eu pe oamenii nefericiţi chiar nu mă pot supăra. 

Le doresc să își găsească pacea, echilibrul, demnitatea și oameni buni, nu naivi inutili care să le asculte cu gurile căscate bârfele pline de aberații și care să-i încurajeze să fie nedemni. 

Secretul fericirii?

Mulţi învăţaţi au încercat de-a lungul timpului să găsească şi să definească secretul fericirii, mecanismul din spatele creării unei vieţi frumoase şi armonioase. Nu știu dacă există un secret al fericirii, iar dacă există este unul general valabil pentru fiecare trăitor pe acest Pământ sau fiecare om are propriul lui mod de a fi fericit?

Ceea ce ştiu sigur este că fiecare este dator să încerce să fie fericit şi trăiască frumos, pentru ca, la sfârşit, să poată privi cât mai senin înapoi şi cu cât mai puţine regrete.

Şi cred că am fi mult mai fericiţi...

- dacă nu ne-am mai compara mereu cu alţii, dacă nu ne-am mai dori constant să fim ca ei sau în locul lor, dacă am trăi mai mult concentraţi pe a fi decât pe a avea.

- dacă am trăi mai echilibrat şi ne-am reevalua mai des valorile şi priorităţile.

- dacă am trăi mai mult pentru noi înşine decât pentru alţii. Alegerile pe care le facem sunt raportate mai mult la ceilalți decât la noi înșine. Concurăm prostește și inutil cu oameni care au mai mult, ne străduim să dobândim lucruri care nu ne sunt neapărat folositoare și pierdem timp prețios din viață pentru a le avea, doar pentru a fi în rând cu lumea. Avem orgolii şi ambiţii nejustificate, pentru care ne irosim timpul, sănătatea şi pacea inimii.

- dacă ne-am folosi energia şi timpul consumate inutil cu diverse aspecte distructive pentru binele nostru şi al aproapelui nostru. Iar printre aceste aspecte distructive care ne irosesc energia şi vitalitatea enumăr doar: invidia, superficialitatea, răutatea, teama de eşec, dorinţa nebună de a dovedi că avem şi că putem. Lista este mult mai lungă, dar aţi înţeles voi ce rele ne distrag atenţia de la ceea ce este cu adevărat important: viaţa noastră, fericirea noastră.

- dacă ne-am schimba perspectiva prin care îi vedem pe cei de lângă noi. Adică ar trebui să vedem binele din fiecare, şi nu răul,  să îi privim pe oameni cu drag şi să le apreciem calităţile – şi vă asigur că orice om are calităţi şi de la oricare seamăn avem ceva de învăţat – în loc să vedem la ei trăsăturile urâte. Asta înseamnă să ne bucurăm pentru reuşitele lor, şi nu să îi invidiem.

- dacă ne-am schimba optica despre viaţă privind înainte, spre viitor, în loc să ne cantonăm în trecut, unde nu mai putem schimba nimic. Stând ancoraţi în trecutul care ne-a încărcat cu dureri, ne sabotăm singuri fericirea şi ne transformăm de-a pururi în victime ale deziluziilor.

- dacă nu ne-am mai tortura cu întrebări inutile şi cu gânduri negative, dacă nu ne-am mai împovăra sufletele cu regrete şi cu ură, dacă ochii noştri ar vedea dincolo de aparenţe, dacă inimile noastre ar bate în ritmul iubirii.

- dacă am învăţa să facem totul cu iubire: să ne trezim zi de zi cu chef de viaţă, să mâncăm cu bucurie fără să ne mai învinovăţim că nu am început dieta fix în acea dimineaţă, să ne îmbrăcăm binecuvântând hainele confortabile în loc să ne uităm supăraţi în oglindă că nu ne place ceva la noi, să mergem la serviciu cu recunoştinţă chiar dacă ne aşteaptă nişte sarcini mai dificile în acea zi. Dacă am privi de dimineaţă cu optimism spre ziua ce ne stă dinainte, cu siguranţă totul ne-ar ieşi mai bine şi nu ne-am mai simţi atât de epuizaţi fizic şi psihic.

Poate că secretul fericirii este bunătatea faţă de noi înşine şi de cei din jurul nostru şi iubire în tot ceea ce facem, ce suntem, ce gândim… Iar iubire? Avem cât pentru zece vieţi. Trebuie doar să ne folosim de ea.

Fragment din cartea Insomnii (care se poate comanda aici: Cartea Insomnii)

Spirite critice, vocații de țațe...

M-a întrebat azi, cineva, crezând că aş putea explica mai bine, cum se numeşte “boala” celor care caută şi văd numai defectele celorlalţi? Se referea la cei care critică orice, care bârfesc întruna şi care-i dezaprobă mereu pe cei din jur pentru alegerile pe care le fac, începând de la hainele pe care aceştia le îmbracă, până la prânzul pe care îl au în farfurie…

Pe moment m-am gândit că este vorba doar de un spirit critic, apoi mi-am dat seama că această atitudine este determinată de frustrări personale… fiindcă un om nemulţumit de sine şi nefericit se identifică adesea cu un astfel de caracter.

Eu cred că persoanele care sunt mereu preocupate de “defectele altora” (nu că ar fi vorba neapărat de defecte reale, fiindcă de multe ori aceste defecte sunt doar închipuiri și sunt doar scorneli menite să-i minimalizeze pe ceilalţi), sunt pur și simplu frustrate.

Cei care dezaprobă tot, care critică mereu şi nu găsesc nimic bun de spus despre ceilalţi, cei cărora li se par greşite toate alegerile altora şi care simt nevoia să supună atenţiei publicului ceea ce dezaprobă la alţii, au nevoie să îşi confirme mereu că sunt mai buni şi mai presus decât restul lumii. Iar asta arată nesiguranţă de sine şi goliciune interioară.

Sunt foarte obositoare aceste persoane, mai ales dacă ești nevoit să le auzi frecvent recitându-şi pledoariile pline de frustrări, instigatoare şi denigratoare la adresa celorlalţi. 

Boala lor? Nu ştiu… sociopatie? Răutate? Singurătate? Sau poate o pustiire a sufletului, care este lipsit de frumosul care i-ar face să iubească oamenii, să îi accepte aşa cum sunt, să le respecte alegerile şi să le vadă părţile frumoase…

Sau, poate că sunt doar infatuați. Poate chiar se cred mai presus de toată lumea, mai buni, mai frumoși, mai deștepți, niște mici Dumnezei îndreptățiți să aprobe și să dezaprobe ceea ce facem, spunem și suntem noi, oamenii normali...

Iartă-mă!

Mi-am văzut în treacăt sufletul, dar l-am ignorat.

N-aveam timp pentru el. Eram prea ocupată să petrec clipe preţioase alături de cei dragi. Şi nu voiam să-i ascult durerile şi nemulţumirile. Eram prea copleşită de durerile altora, care trăiau în mine ca şi cum ar fi fost ale mele.

Dar, într-o zi, când m-am trezit prea pustiită, mi-am cercetat atent fiinţa şi mi-am amintit de sufletul meu, pe care atâta timp l-am ignorat. Mă aştepta acolo stingher, dezgolit, neprotejat de vremea rea. Şi stânjenită, mi-am făcut curaj să-i vorbesc cu sinceritate:

Iartă-mă, suflete! Iartă-mă că, nepermis de mult timp, am pus alte lucruri şi alte suflete mai presus de tine!

Iartă-mă că te-am împovărat cu griji inutile, cu regrete, cu râuri de lacrimi plânse şi neplânse, cu doruri, cu temeri, cu ură!

Iartă-mă că nu am avut grijă de tine, că te-am lăsat chiriaş la persoane care nu te-au meritat...

Iartă-mă că te-am amăgit cu speranţa unei păci interioare mereu amânate, mimând fericirea!

Iartă-mă pentru toate jumătățile de măsură cu care am trăit, pentru toate bucuriile pe care ţi le-am refuzat și pentru toate libertăţile de care te-am privat!

Iartă-mă că nu te-am ascultat când mă avertizai și că nu ți-am vorbit cu sinceritate și curaj, atunci când mă rugai!

Iartă-mă că ţi-am ignorat chemările şi că ţi-am înăbuşit bucuriile!

Iartă-mă că te-am transformat în gară pentru tot felul de trecători, cei mai mulţi neştiind să te respecte şi la plecare luând tot ce-au putut din tine, lăsând în urma lor numai tristeţe, durere şi dor!

Iartă-mă că uneori te-am pustiit chiar eu de tot ce aveai mai frumos, smulgând din tine cele mai frumoase flori, fără a mai sădi altele în locul lor...

Iartă-mă că nu ţi-am dat timp pentru dragoste, pentru linişte, pentru iertare, pentru frumos!

Iartă-mă pentru toate întrebările fără răspuns cu care te-am torturat, pentru toate complexele cu care te-am împovărat!

Iartă-mă pentru toate ezitările, pentru toate amânările și pentru visurile la care am renunţat!

Iartă-mă că te-am supus rătăcirilor mele de moment!

Iartă-mă că te-am bulversat cu sentimente contradictorii, cu iubiri iluzorii, fiind prea grăbită să iubesc, să urăsc, să plec și să mă întorc!

Iartă-mă că ţi-am luat prea des dreptul la fericire!

Iartă-mă că nu am ştiut cât eşti de fragil şi de dependent de iubire!

Iartă-mă!

Fragment din cartea Insomnii (care se poate comanda aici: Cartea Insomnii)

Cea mai importantă persoană din viaţa mea sunt EU!

Declar anul acesta ca fiind anul „Cea mai importantă persoană din viaţa mea sunt EU!” 

Nu, nu declar un an al egoismului, din contră. 
Declar un an al marilor schimbări. Al alegerilor bune. Al încrederii şi stimei de sine. Anul în care fiecare își va oferi ceea ce merită.  

Nimic nu este imposibil pentru cineva care îşi doreşte ceva cu adevărat. Nimic nu poate opri un om care crede în el şi care se preţuieşte. Un om care se preţuieşte nu îşi abandonează visurile, nu se lasă tras în jos, nu se lasă descurajat de eșecurile altora. 

Mai întâi de toate fiecare dintre noi trebuie să știe cine este şi cine îşi doreşte să fie. Şi trebuie să înţeleagă că trebuie să fie cine îşi doreşte, nu cine îşi doresc alţii să fie. 

Trebuie să încetăm să mai trăim pentru alţii, pentru a le face pe plac, pentru a-i mulţumi, pentru a ne integra într-o societate superficială şi cu false valori. 

Oamenii au aşteptări de la noi, dar noi nu avem obligaţii şi datorii faţă de ei. Avem doar responsabilităţi, faţă de copiii noştri, faţă de familie, de prieteni şi de societate. Responsabilităţi pe care le vom putea îndeplini cu succes doar dacă noi vom fi bine și dacă vom fi un bun exemplu pentru ceilalți. Un om nemulţumit cu sine, un om slab, nu va fi niciodată un bun exemplu. Nu va fi niciodată fericit şi va transmite asta și celorlalţi. Nemulţumirea de sine se va vedea în toate gesturile lui, în fapte şi în alegerile personale.

Haideți să terminăm cu lamentările şi cu victimizările. Să încetăm să mai cărăm bagaje grele şi inutile cu care ne-a împovărat trecutul. Sufletele noastre trebuie să fie uşoare și libere. Şi pentru asta trebuie să ne descotorosim de toată încărcătura care le îngreunează nemeritat. 

Anul acesta vreau să scriem fiecare dintre noi o poveste. O poveste despre regăsire, despre succes, despre visuri împlinite, despre iubire și despre fericire. 

Trebuie doar să credeţi în voi şi să faceţi alegeri bune.
Viaţa voastră nu depinde decât de voi înşivă şi de bunul Dumnezeu. Nimic şi nimeni nu vă poate opri din mersul pe calea voastră corectă, iar dacă găsiţi mereu argumente să nu faceţi schimbări, sunt doar scuze care vă vor ţine departe de reuşitele voastre.

Tu, cel care mă citeşti acum, să știi că nu eşti singurul care ai suferit. Sunt milioane de oameni care au pierdut ceva, care au eșuat, care au fost abandonaţi, care au fost trădaţi, care au fost nedreptăţiţi, care s-au abandonat pe sine şi care au uitat cine sunt, ce pot şi ce merită. Toate eşecurile, toate nereuşitele şi deziluziile le-au luat încrederea şi forţa acestor oameni. 

Nimeni nu va veni să îţi bată la uşă ca să îţi redea încrederea, forţa şi dorinţa de a trăi frumos. Nimeni nu îți va aduce fericirea la ușă. Tu singur trebuie să le regăseşti şi să lupţi pentru ţelurile tale. 

Tot ce trebuie să faci este să devii un TU mai bun, să ierţi tot ce te-a făcut să suferi şi să te ierţi pe tine pentru tot ce nu ţi-a reuşit. Bunătatea înseamnă putere, iar iertarea este o poartă către libertate. 

Trage o linie între trecut şi prezent şi fă alegeri bune. Priveşte strict către viitor şi caută motivaţie în dragostea pentru tine, pentru viaţă şi pentru oamenii care contează în viaţa ta. 

Tu nu eşti o persoană la voia întâmplării, tu eşti unic, minunat şi desăvârşit. 

Nimeni nu îţi poate decide viaţa, alegerile şi fericirea. Tot ce eşti tu îţi aparţine. 

Nu uita că poţi şi meriţi mai mult!