Pe mine nu mă mai interesează de mult timp cine nu mă place sau cine mă urăște. Chiar nu are relevanță cât timp știu că îmi văd de viața mea, că sunt un om corect, că nu nedreptățesc pe cineva, că nu am datorii la nimeni, că nu aduc prejudicii cuiva. Știu că am dreptul să trăiesc după bunul meu plac și că nu trebuie să cer aprobarea nimănui pentru alegerile mele.
Dacă la început credeam că trebuie să mă apăr și să mă justific în fața acelora care mă percepeau/judecau greșit, acum știu că asta ar fi o mare irosire de energie și de timp. Fiindcă unii sunt pur și simplu ori proști, ori ușor de manipulat și cred fiecare gogomănie. N-au decât.
Eu pot trăi foarte bine și fără să fiu plăcută de toată lumea, iar dacă unii înoată în confuzie, n-au decât.
Vorba cuiva care m-a văzut explicând-mă și apărându-mă în fața unui om care mă acuza că insult oamenii care mă dezaprobă (lucru total neadevărat!): "Dacă te-ar acuza cineva că de fapt nu ești femeie ci bărbat, ce ai face, te-ai dezbrăca să îi arăți adevărul?"
La fel se întâmplă cu orice acuzație, inepție sau intenție de a instiga lumea împotriva mea: nu-mi pasă și nu fac niciun efort să mă justific, ar fi doar o încercare să mă apăr în fața unor oameni și surzi și orbi, care nu vor să accepte un adevăr, aflat în afara minciunii lor.
Îți dai seama, la un moment dat, că este o mare prostie să te explici atunci când observi că cineva are o părere greşită despre tine, mai ales dacă acea părere i-a fost influenţată de vreo bârfă pe care i-a livrat-o cineva care nu te place.
Mi s-a întâmplat, şi nu numai o dată, să aflu că anumite persoane au crezut zvonuri negative răspândite de cei care și-au făcut un scop din a-i defăima pe oamenii pe care nu-i suportă.
Bârfitorii, bieții de ei, se iluzionează cu gândul că pot, cu ajutorul câtorva zvonuri denigratoare, să-i facă nefericiți pe cei care sunt ținta urii lor și că "nefericirea" acestora le va aduce lor bucurie și împlinire.
Am avut, uneori, tendinţa să vin cu contraargumente care să arate calitatea îndoielnică a persoanelor care au lansat la adresa mea tot felul de calomnii menite să îmi păteze reputaţia. Totuși, dorinţa de a rămâne o doamnă a câştigat în faţa impulsului de a-mi apăra imaginea.
Nu poți rămâne imaculat cât timp te întinzi în noroi.
Așadar, nu m-am irosit și nu am decăzut. N-am intrat în mocirla nimănui, nu am dus războaie, nu m-am justificat, n-am încercat să deschid minți și suflete încuiate.
Nu mai simt de mult nevoia să-mi apăr reputaţia într-o lume care crede orice zvon, într-o lume oarbă, subiectivă, uşor de manipulat și incapabilă să judece obiectiv.
Am deja destulă experienţă de viaţă încât să ştiu că numai proştii ascultă cu gurile căscate zvonuri, bârfe și minciuni şi îşi formează păreri în funcţie de ce spun gurile rele. Iar cum eu nu am loc pentru proşti în viaţa mea, prefer ca aceștia să creadă orice îi ţine departe de mine.
În același timp, oamenii cu discernământ știu ce să creadă și ce nu, și nu pot fi duși de nas de bârfitorii care cred că pot păcăli pe toată lumea și nici de nefericiții care cred că astfel vor fi fericiți dacă le tulbură liniștea altora. Eu știu deja că apucăturile acestea deviate de la un comportament normal sunt niște probleme grave... iar mie îmi stârnesc doar milă.
Pacea sufletească nu mi-o strică nimicurile acestea lumești... m-am obișnuit și sunt imună. Așa cum unii sunt imuni la iubire, eu sunt imună la ura lor. Însă mă flatează preocuparea lor obsesiv compulsivă față de persoana mea.
Sper că fiecare dintre voi să-i percepeți pe cei care vă urăsc la fel cum îi percep eu și să nu le acordați nici timp, nici energie și niciun pic de importanță. Fiți imuni la răutate și păstrați-vă seninătatea.
“Părerea despre un om depinde de distanța de la care îl privești.” (Ben Johnson)
