Lipsa de timp este doar un pretext

„Timpul nu ne este temnicer și nu ne este nici călău. Timpul ne-ar putea deveni însă duhovnic și vindecător deopotrivă.”

- Carmen Voinea-Răducanu, Visătorii nu mor niciodată

Timpul... cel mai valoros lucru al omului şi totuşi cel mai irosit şi cel mai nepreţuit. Iar oamenii se plâng din ce în ce mai mult de faptul că nu mai au timp…

Oare lipsa de timp ne ține în loc, prizonieri în propriile ambiţii de a avea cât mai mult, de a dovedi că suntem capabili și de a trăi într-o continuă competiţie cu cei din jur?

Oare lipsa de timp ne dezumanizează, încât devenim indiferenţi la suferinţele altora şi nu ne mai oprim din când în când lângă un suflet îndurerat să-l alinăm cu o vorbă bună, şi trecem nepăsători pe lângă un om flămând sau pe lângă un câine rănit?

Oare lipsa de timp ne împiedică să-L căutăm pe Dumnezeu?

Oare lipsa de timp ne face să trăim ca nişte străini în sânul propriilor noastre familii, comunicând pe fugă, jucându-ne cu copiii noştri pe fugă, grăbindu-i mereu să se trezească, să se spele, să mănânce, să îşi facă temele, să... să...? Oare când lipsa timpului a devenit pretextul să nu ne mai împărtăşim visuri şi bucurii?

Oare lipsa de timp ne ține departe de prieteni, încât nu mai găsim răgaz să facem o vizită, să scriem o scrisoare, să dăm un telefon?

Oare lipsa de timp ne determină să fim superficiali, să nu ne mai dăruim celor dragi și să nu mai căutăm apropierea de oameni?

Oare lipsa de timp ne ține izolaţi în case, refugiaţi în monotonia programelor de la televizor sau trăind povești de iubire şi de prietenie virtuale?

Oare lipsa de timp ne face să nu ne mai bucurăm de nimic, să trăim totul în viteză, programați să ne atingem scopurile?

Oare lipsa de timp ne anesteziază sufletele, încât să devenim imuni la frumos, la căldură, la iubire?

Oare lipsa de timp ne obligă la vieţi netrăite, la amânări repetate și la renunțări?

Oare când lipsa de timp a devenit pretextul pentru a nu ne mai trăi viaţa?

Fragment din Cartea Insomnii

Nevoia de brațe protectoare...

„Nu există prietenie sau dragoste precum aceea a unui părinte pentru copilul său.”

- Henry Ward Beecher 

Când eram copil şi cineva îmi rănea sufletul, aveam tendinţa să alerg în braţele tatălui meu. Aveam nevoie de siguranţa braţelor lui, unde mă simţeam protejată de toate răutăţile lumii. În braţele lui tati nu putea să se întâmple nimic rău – acolo exista iubire şi protecţie cât pentru o lume întreagă de adversităţi.

Într-o zi, nu mai ştiu ce din ce motiv, am alergat din nou în braţele tatălui meu, căutând adăpost, însă acesta nu m-a primit. Şi m-am ascuns într-un loc unde să nu fiu văzută şi am plâns până când am obosit. Atunci m-am supărat foarte tare pe tata şi am trăit sentimentul ăla straniu de singurătate cumplită…

De fapt, tata ştia de ce mă refugiam în braţele lui. Eram speriată de răutatea vreunei persoane care îmi rănea sufletul şi frica de acea răutate mă făcea să caut cu disperare protecţie şi iubire în braţele lui, dar având ca efect faptul că mă făcea să mă simt mică, neputincioasă şi neiubită.

Tata m-a refuzat şi a doua oară când am căutat protecția brațelor lui, pentru a plânge. M-a durut enorm, dar de atunci nu am mai căutat alinare la el atunci când cineva mă rănea. Şi, în loc să fug plângând către tata, în loc să mă ascund într-un loc ferit de privirea tuturor, am început să înfrunt lumea. Am început să prind încredere în mine şi nu m-am mai lăsat rănită. Am început să nu mă mai simt singură, avându-mă de data aceasta doar pe mine... Și am înţeles că nimeni nu are dreptul să mă nedreptăţească şi să mă facă să sufăr. Aşa că am început să îmi aleg cu atenţie prietenii şi să îi îndepărtez treptat pe falşii amici, am început să înlătur lucrurile care nu îmi făceau bine şi să mă feresc de situaţiile care mă destabilizau. Mi-am dat seama curând că acele persoane şi lucruri de care în trecut mă agăţam cu disperare, crezând că într-un fel depindeam de ele, nu erau decât lucruri care mă ţineau departe de... esenţa mea.

Timpul a trecut, iar eu am înţeles foarte clar de ce, de la un moment dat, tata nu m-a mai primit în braţele lui călduroase atunci când simţeam nevoia să găsesc consolare şi siguranţă. Am înţeles – pe calea cea mai grea, dar cred cu fermitate că şi singura posibilă – că, deşi îl durea fiecare lacrimă de-a mea, deşi simţea cu ardoare nevoia să mă îmbrăţişeze şi să îmi şteargă lacrimile, deşi s-ar fi luptat cu lumea întreagă pentru a mă apăra, tata a trebuit să mă lase să mă descurc singură fiindcă numai aşa aş fi dobândit putere şi încredere în mine.

Azi tata nu mai este şi nu mă mai poate strânge în braţe, însă, dacă cineva încearcă să mă rănească, să mă sperie şi să mă descurajeze, ştiu că nu sunt singură şi neajutorată, ştiu că nu sunt neputincioasă, ştiu că nu sunt neiubită. Ştiu că, deşi nu îl mai am pe tata să mă strângă la piept şi  să îmi şteargă lacrimile, Îl am pe Dumnezeu, care îmi este tot timpul alături şi care mă protejează, suferind împreună cu mine, alinându-mi fiecare durere şi dăruindu-mi încredere, putere şi pace…

Fragment din Cartea Insomnii

N-am pierdut

„Una dintre marile mulţumiri ale vieţii e să te ştii om bun.”

- Ioan Slavici

N-am pierdut niciodată cu bunătatea. Este adevărat că au fost şi oameni care doar au profitat de sufletul meu cald și încăpător, că au fost şi oameni care mi-au răspuns cu rău la binele oferit, că au fost şi oameni nerecunoscători, însă viaţa m-a răsplătit din plin pentru toată bunătatea mea. Tot ceea ce nu am primit de la oameni am primit înzecit de la Dumnezeu.

N-am pierdut niciodată cu modestia. Este adevărat că unii oameni m-au desconsiderat şi  m-au subestimat, dar cu timpul au realizat că modestia este o virtute şi au ajuns să îşi dorească să fie ca mine. Iar ceilalţi, care m-au apreciat obiectiv, au câştigat în mine un prieten loial.

N-am pierdut niciodată cu sinceritatea. Au plecat de lângă mine doar oamenii care nu suportă adevărul şi mi-au devenit duşmani doar cei nesinceri, care, oricum nu aveau ce căuta în viaţa mea.

N-am pierdut niciodată cu răbdarea. Este adevărat că uneori a trebuit să aştept foarte mult pentru a-mi îndeplini câte un vis, iar alteori a trebuit să renunţ de tot la visurile mele… Dar am învăţat că realizările majore necesită timp şi că pentru cele mai importante lucruri trebuie să te pregăteşti mai mult, ca să le preţuieşti mai mult apoi.

N-am pierdut niciodată iertând. Este adevărat că am iertat oameni care m-au rănit foarte tare, care nu şi-au cerut iertare niciodată şi care nici măcar nu au schiţat vreo umbră de regret că m-au nedreptăţit. Dar eu i-am iertat pentru mine, căci iertându-i am câştigat un suflet liber şi liniştit, netulburat de tristeţe, regrete, frustrări şi dureri.

N-am pierdut niciodată crezând în Dumnezeu. Este adevărat că uneori nu am înţeles greutăţile nemeritate prin care a trebuit să trec, dar de fiecare dată mi s-a dovedit că orice problemă are o rezolvare, că orice încercare îşi are rostul ei, că după orice sfârşit urmează un alt început, că după orice durere urmează o mângâiere, că după orice pierdere de sine urmează o regăsire...

N-am pierdut niciodată iubind. Este adevărat că nu mi s-a răspuns întotdeauna cu aceeaşi iubire, că unii oameni m-au iubit doar declarativ şi că doar m-au folosit, dar eu m-am dăruit cu totul şi am refuzat să nu mai cred în iubire doar pentru că am întâlnit şi oameni care m-au dezamăgit. Iubind, am trăit din plin, cu mari bucurii şi cu momente de adâncă tristeţe, dar am trăit cu adevărat...

Azi, privind în urmă, nu regret nimic şi nu îmi este ruşine de omul care am fost şi am devenit deoarece ştiu că nu am pierdut niciodată atunci când am ales să fiu eu.

Fragment din Cartea Insomnii

Uită şi mergi mai departe!

S-a terminat. Iubirea pe care o credeai Acea Poveste cu Acel Final Fericit şi în care tu te-ai dăruit în întregime s-a risipit ca un nor, iar din el au plâns mii de lacrimi. Ale tale. Despărţirea de Prinţul Visurilor tale a fost o lovitură atât de puternică încât ţi-a răsturnat întregul univers şi te-a făcut să îţi pierzi echilibrul sufletesc. La capăt de drum, la final de poveste, înţelegi nu numai că tu nu vei mai fi nicioadată mireasa lui, ci şi că el a dispărut pentru totdeauna din viaţa ta. Oricât de bune sau de rele ar fi fost momentele trăite împreună, îţi dai seama că nu vă veţi mai ţine niciodată de mână, că nu vă veţi mai vorbi, că veţi traversa strada dacă întâmplarea v-ar scoate în cale unul altuia.

Suferi cu atât mai mult cu cât depeni la nesfârşit firul poveştii voastre şi nu înţelegi unde ai greşit. Regreţi timpul pe care l-ai irosit alături de un bărbat lângă care te vedeai până la sfârşit, apoi îţi frângi mâinile obsesiv, gândindu-te ce ai fi putut face mai bine ca să nu se întâmple asta, te perpeleşti întrebându-te ce nu ai făcut bine şi în sinea ta tot mai speri să îl faci să se întoarcă la tine. Oricât de multe încercări ai face, nu poţi scăpa de întrebările care îţi provoacă durere sau de crâmpeiele de speranţă că el se va reîntoarce într-o bună zi la tine. Îl vrei şi nu îl vrei. Plângi, speri, eziţi, nu îţi găseşti locul... şi toate acestea fiindcă nu ai primit niciun răspuns rezonabil, ci doar scuze monosilabice ale unui om indecis, pe care acum îl consideri imatur.

Eşti atât de prinsă în durerea pe care o trăieşti, încât nu mai întrezăreşti nicio speranţă la fericire. La Fericirea cu Altcineva. Nu mai vezi nimic altceva, în afară de povestea tristă pe care o retrăieşti încontinuu fiindcă nu ai puterea şi curajul să-i întorci spatele acelui trecut căruia nu îi mai aparţii şi care te ţine captivă în nefericire şi deznădejde. Şi plângi după un om care, aparent, ţi-a luat totul: pacea sufletească, visuri, sentimente, încredere şi amintiri.

Poate că aşa este – poate că el ţi-a luat Povestea Aceea frumoasă la care ai visat toată viaţa şi în care ai crezut din prima clipă, dar ai de gând să-l laşi să-ţi ia şi prezentul şi viitorul? Ai de gând să îţi iroseşti o parte din timpul pe care nu îl mai poţi recupera niciodată suferind după un bărbat care nu mai face parte din viaţa ta şi pentru care tu nu mai exişti decât ca o simplă amintire? Pentru că fiecare clipă în care îţi plângi de milă, fiecare regret, fiecare urmă de vinovăţie pe care ţi-o atribui nemeritat, fiecare lacrimă şi fiecare grimasă de durere înseamnă irosirea timpului tău, irosirea vieţii tale.

Oprește-te o clipă și ai curajul să te privești în oglindă. Meriți să suferi atât după cineva care nu te-a apreciat? Șterge-ţi lacrimile, aminteşte-ţi cine erai înainte să-l întâlneşti pe el şi caută forţa de a te iubi pe tine mai mult decât iubeşti un om care nu ţi-a răspuns cu aceeaşi iubire. Așa cum ai putut trăi fără el până în clipa în care l-ai văzut, vei putea trăi fără el și de acum înainte. Păstrează ceea ce a fost frumos între voi doi, preţuieşte momentele minunate şi dă drumul tristeţii. Dezleagă-te de iubirea pentru el, de clipele netrăite, dar îndelung visate şi priveşte senin înainte. Viaţa nu se termină odată cu plecarea unui om care nu a ştiut să te iubească aşa cum ţi-ai  dorit tu.

Nu meriţi să suferi atât! Nu îţi mai tortura sufletul cu întrebări inutile, cu regrete și cu așteptări fără rost!

Uită şi mergi mai departe!

Fragment din Cartea Insomnii

Judecăți...

Este foarte simplu să auzi povestea cuiva şi să judeci. Îţi dai cu părerea şi dezaprobi felul în care acel om a ales şi a acţionat. Poate de aceea ne permitem cu atâta lipsă de decență să judecăm despărţiri, divorţuri, relaţii şi felul în care am iubit, crezând că noi am fi făcut lucrurile altfel, că nu am fi greşit, că am fi făcut totul mai bine. 

Dar faptul că îţi poţi imagina povestea cuiva, nu îţi dă dreptul să te pui în locul lui, fiindcă nu ai trăit în locul lui. Nu ai simţit aceleaşi dureri, nici aceleaşi temeri şi nu ai cum să înţelegi conjuncturile şi disperarea care l-au determinat pe un om să ia decizii extreme. Nu ştii cât a aşteptat, cât a amânat, cât s-a sacrificat şi cât a îndurat în povestea despre care tu îţi permiţi să îţi dai cu părerea, de parcă ai fi Dumnezeu şi ai avea dreptul să judeci. Nu ai nicio certitudine că tu ai fi fost mai bun, mai corect, mai puternic și că ai fi ales mai bine. 

M-au dezgustat întotdeauna oamenii care înşiră poveştile altora şi mai ales plăcerea cu care discută despre dureri pe care nu le-au trăit şi nu le înţeleg. 

Mai devreme sau mai târziu, fiecare va avea o poveste… şi poate doar atunci va înţelege cum este să fii judecat fără niciun pic de consideraţie şi cum este să fii expus la părerile unor oameni care habar nu au ce trăieşti şi cât de mult dor rănile pe care le porţi în suflet…

Schimbări

Vine o zi în care te saturi de iubiri declarative şi de prietenii închipuite.

Te saturi de oameni imperfecţi care pretind ca tu să fii perfect.

Te saturi de lăcomia celor care doar aşteaptă să le dai și care niciodată nu sunt mulţumiţi.

Te saturi să ţi se vâneze orice greşeală şi să nu ţi se recunoască niciun merit, să ți se amintească mereu de ceea ce nu ai putut să faci, în loc să ți se mulțumească pentru ceea ce ai reușit să faci. 

Te saturi de critici, de judecăţi de valoare, de acuzaţii nefondate şi de opinii nesolicitate.

Te saturi să fii arătat cu degetul de ipocriţii care se consideră etaloane de moralitate.

Te saturi de palmele pe care le primeşti peste obrazul pe care altădată erai pupat.

Te saturi de indiferenţa, egoismul şi lipsa de consideraţie cu care eşti tratat de anumite persoane.

Te saturi să vezi cum eşti pus pe ultimul loc, cum eşti doar o ultimă opţiune, o roată de rezervă.

Te saturi să fii folosit.

Te saturi să fii linguşit şi să ţi se acorde atenţie doar atunci când reprezinți calea pentru atingerea unor scopuri.

Te saturi de cei care îţi irosesc timpul şi de cei care îţi încarcă sufletul cu emoţii negative şi cu regrete.

Te saturi să fii ţinta frustrărilor, neputinţelor, lamentărilor patetice ale celor născuţi cu vocația de victimă.

Te saturi de prostia, răutatea şi ignoranța unor oameni pe care eşti nevoit să îi suporţi.

Te saturi să îti pierzi vremea justificându-te şi încercând să-i faci pe unii să te cunoască.

Şi atunci faci schimbări…

Eu tocmai am făcut nişte schimbări în viaţa mea. Dacă nu mai auzi nimic de mine, înseamnă că și tu eşti una dintre ele. 😉 

Fragment din Cartea Insomnii

Dor de viață...

Sunt momente în care, cu toate că ai tot ceea ce ţi-ai putea dori şi cu toate că eşti conştient că ai multe motive pentru a fi fericit, totuşi simţi că îţi lipseşte ceva. Simţi că nimic din tot ceea ce ai nu te împlineşte şi că ai nevoie de mai mult sau de... altceva.

Mi s-a întâmplat și mie să simt că îmi lipseşte ceva şi am crezut că doar trec printr-o criză existenţială, dar nu a fost aşa.

M-am lăsat dominată de propriile ambiţii, uneori i-am lăsat pe alţii să îmi organizeze timpul şi m-am dedicat prea mult unor lucruri pe care le credeam importante, uitând să mă mai bucur de viaţă şi să mai fiu fericită...

Cred că am uitat să trăiesc... fiindcă toată alergătura asta pentru a rezolva lucruri şi pentru a-i mulţumi pe oameni, tot traiul acesta planificat nu înseamnă viaţă. Iar mie îmi era dor de viaţă! Îmi lipseau lucruri aparent nesemnificative, lucruri banale, dar care mă făceau fericită. Îmi era dor să mă plimb desculţă pe iarba udă de rouă, să adorm afară într-o pădure, să simt mângâierile vântului şi să aud muzica naturii. Îmi era dor să culeg flori, să mă plimb prin ploaie, să uit, măcar pentru o zi, de tot ceea ce trebuia să fac şi să fac doar ceea ce îmi făcea plăcere. Îmi era dor să nu mai aud zgomotele lumii... Îmi era dor de câteva clipe de singurătate, în care să pot gândi în linişte, în care să îmi fac ordine prin încăperile sufletului...

Îmi era dor de iubiri curate și necondiţionate, de cuvinte sincere și calde, de apropieri pline de dragoste...

Îmi era dor de plimbările lungi din dimineţile în care lumea abia se trezea, dimineţi care mă găseau pe străzile mici şi pustii din centrul oraşului... pe acolo pe unde, trecând aveam impresia că auzeam paşii, vocile şi râsetele acelora care, în trecut, mă însoţeau...

Şi îmi era dor de locul meu unde îmi plăcea să vorbesc cu Dumnezeu cu voce tare, acel loc în care am mereu impresia că El îmi răspunde, că îmi şterge lacrimile, că mă mângâie cu o rază de soare şi că mă îmbrăţişează cu o adiere uşoară de vânt...

Îmi era dor de viaţă. Îmi era dor de mine.

Fragment din Cartea Insomnii

A ierta nu înseamnă a oferi șanse la nesfârșit

„Nu ştii să ierţi” ţi se va spune atunci când vei refuza să mai acorzi o altă şansă. Fiindcă despărţirea este asociată cu lipsa puterii de a ierta, cu egoismul şi cu orice alte scuze care l-ar putea exonera pe celălalt de vina de a te fi alungat de lângă el.

Dar tu, de fapt, ierţi... doar că nu mai poţi merge mai departe alături de cineva care te face să te simţi în nesiguranţă, care se poartă altfel decât ai merita şi care nu-ţi va recunoaşte niciodată eforturile, aşa cum nu-şi va recunoaşte niciodată greşelile, lipsurile şi propriile neputinţe...

Ajungi la o limită în care nu mai suporți să trăiești cu senzația că nu-l cunoști pe omul de lângă tine.

Şi atunci nu vei fi înţeles că ai obosit să tot acorzi şanse şi că te-ai săturat să repeţi mereu aceleaşi reproşuri şi să cerşeşti mereu iubire şi consideraţie...

Nu vei fi înţeles că te-ai săturat să primeşti mereu doar jumătăţi de măsură şi să îţi justifici nevoile şi aşteptările.

Şi atunci pleci.

Iar în urma ta va rămâne un om care se va simţi nedreptăţit, neînţeles, care se va victimiza, care va trăi cu falsa impresie că ai plecat pentru că nu l-ai iubit, pentru că nu l-ai înţeles, pentru că eşti egoist...

A ierta nu înseamnă că trebuie să te amăgeşti iar şi iar că lucrurile se vor schimba şi nu înseamnă că trebuie să te iroseşti la nesfârşit acordând şanse şi aşteptând schimbarea care n-a dat nicicând semne că o să apară...

A ierta nu te obligă să rămâi alături de un om care nu te merită.

Fragment din Cartea Insomnii

Mai fericit!

Iubesc luna MAI pentru toate minunile pe care le aduce cu ea: abundenţă de flori, parfum de liliac, de narcise şi de lăcrămioare, delicioasele cireşe şi căpşuni, mult soare, peisaje pline de verde proaspăt, dimineţile în care mă trezesc cântecele păsărilor, pofta de plimbări, de visuri noi şi de viaţă! 
Haideți să ne bucurăm de tot ceea ce există frumos și să ne apropiem unii de alții! Să fim MAI buni cu noi înșine și cu ceilalți, MAI blânzi, MAI generoși, MAI iertători, MAI umani, MAI încrezători, MAI veseli, MAI recunoscători!
Să râdem MAI mult, să îmbrățisăm MAI mult, să mângâiem MAI mult, să dăruim MAI mult!
Vă doresc o lună MAI plină de bucurii, cu cât MAI multe reuşite, cu pace în inimi şi cu cât MAI multă iubire!
Să fiți cei MAI fericiți!