„Timpul nu ne este temnicer și nu ne este
nici călău. Timpul ne-ar putea deveni însă duhovnic și vindecător deopotrivă.”
- Carmen Voinea-Răducanu, Visătorii nu mor niciodată
Timpul...
cel mai valoros lucru al omului şi totuşi cel mai irosit şi cel mai nepreţuit. Iar
oamenii se plâng din ce în ce mai mult de faptul că nu mai au timp…
Oare
lipsa de timp ne ține în loc, prizonieri în propriile ambiţii de a avea cât mai
mult, de a dovedi că suntem capabili și de a trăi într-o continuă competiţie cu
cei din jur?
Oare
lipsa de timp ne dezumanizează, încât devenim indiferenţi la suferinţele altora
şi nu ne mai oprim din când în când lângă un suflet îndurerat să-l alinăm cu o
vorbă bună, şi trecem nepăsători pe lângă un om flămând sau pe lângă un câine
rănit?
Oare
lipsa de timp ne împiedică să-L căutăm pe Dumnezeu?
Oare
lipsa de timp ne face să trăim ca nişte străini în sânul propriilor noastre
familii, comunicând pe fugă, jucându-ne cu copiii noştri pe fugă, grăbindu-i
mereu să se trezească, să se spele, să mănânce, să îşi facă temele, să...
să...? Oare când lipsa timpului a devenit pretextul să nu ne mai împărtăşim
visuri şi bucurii?
Oare
lipsa de timp ne ține departe de prieteni, încât nu mai găsim răgaz să facem o
vizită, să scriem o scrisoare, să dăm un telefon?
Oare
lipsa de timp ne determină să fim superficiali, să nu ne mai dăruim celor dragi
și să nu mai căutăm apropierea de oameni?
Oare
lipsa de timp ne ține izolaţi în case, refugiaţi în monotonia programelor de la
televizor sau trăind povești de iubire şi de prietenie virtuale?
Oare
lipsa de timp ne face să nu ne mai bucurăm de nimic, să trăim totul în viteză,
programați să ne atingem scopurile?
Oare
lipsa de timp ne anesteziază sufletele, încât să devenim imuni la frumos, la
căldură, la iubire?
Oare
lipsa de timp ne obligă la vieţi netrăite, la amânări repetate și la renunțări?
Oare
când lipsa de timp a devenit pretextul pentru a nu ne mai trăi viaţa?
