Fiți buni cu voi înșivă

„Două calităţi pe lume nu pot fi simulate şi nici înlocuite: inteligenţa şi bunătatea.”

- Ileana Vulpescu

  

Mi-a scris o fetiţă de 14 ani care mi s-a plâns de răutatea oamenilor din anturajul ei. Un mesaj care m-a întristat profund şi mi-a reamintit de mine la vârsta ei, când am avut parte de multă răutate, adesea gratuită, atât din partea copiilor, cât şi din partea adulţilor.

Ce păcat că nici măcar copiii nu mai sunt scutiţi de răutăţi, de dezamăgiri şi de regrete!

„Nu știu ce să mai fac...”  mi-a scris deznădăjduită această fetiţă, aşteptând de la mine, o străină pe care nu o cunoaşte decât din scrieri, un cuvânt salvator, un mesaj de încurajare, o speranţă care să o scoată din abisul în care este pe cale să ajungă din cauza răutăţii gratuite a celor din jur.  Fata este derutată, se învinovăţeşte crezând că nu este suficient de bună pentru lumea aceasta, se simte copleşită de complexe, de frici și de neputinţă în faţa mojiciei lumii.

La citirea mesajului ei am rămas descumpănită. Cunosc prea bine acest fenomen al tăierii aripilor şi al distrugerii credibilităţii. Din cauza răutăţii unora s-au stins multe suflete, omorâte de ucigaşii de suflete, de acei iresponsabili care rănesc cu o plăcere maladivă, care terorizează, care derutează, care cotropesc sufletele, le jefuiesc şi le lasă în beznă. Cum pot eu să o ajut pe această fată şi pe cei care trăiesc în aceeaşi teamă ca şi ea? Prin a-i cultiva încrederea în sine şi respectul de sine. Lamentarea şi mila nu o ajută, nu o călesc, nu-i dau forţa de a se ridica şi a merge mai departe. Sigur că am compasiune pentru suferinţa ei, dar compasiunea mea nu o poate apăra. Singură se poate proteja, iar eu pot să-i indic instrumentele: iubire de sine, iertare de sine, acceptare de sine, încredere în sine. Şi nădejde în Dumnezeu.

Oameni dragi, atunci când alţii sunt răi cu voi, fiţi voi buni cu voi înşivă. Fiţi atât de buni cu voi încât să nu lăsaţi pe nimeni să vă rănească, să vă fure pacea inimii, să vă creeze fel de fel complexe şi să vă taie aripile. Fiţi atât de buni cu voi încât să vă preţuiţi mai presus de orice părere negativă, de orice judecată şi de orice atac împotriva voastră. Fiţi atât de buni cu voi înşivă încât să nu vă irosiţi nici timpul, nici sentimentele, nici lacrimile pe lucruri sau persoane care nu merită. Fiţi buni cu voi înşivă şi nu lăsaţi pe nimeni să vă cotropească sufletele, să vă jefuiască de sentimente nobile şi să lase în locul lor frici, prejudecăţi, neîncredere şi urâțenie. Fiţi atât de buni cu voi înşivă încât să nu vă irosiţi străduindu-vă să-i demonstraţi lumii că meritaţi aprecieri şi dragoste. Nu aveţi nevoie de aprecierea ipocriţilor şi de iertarea mincinoşilor. Fiți atât de buni cu voi înșivă încât să înțelegeți că nu-i datorați lumii decât respectul pe care-l merită. Fiţi atât de buni cu voi încât să vă acceptaţi cu defectele şi cu imperfecţiunile voastre şi să ştiţi că nu trebuie să fiți perfecți. Asta nu înseamnă că trebuie să vă complaceţi în starea în care vă găsiţi acum. Dimpotrivă. Acceptaţi-vă de fiecare dată aşa cum sunteţi şi străduiţi-vă să evoluaţi continuu, să creşteţi, să deveniţi mereu mai buni decât aţi fost cu o zi în urmă. Fiți atât de buni cu voi încât să nu vă judecați după fiecare pas greșit, după fiecare nereușită sau după fiecare om incapabil să vă iubească pe care l-aţi întâlnit. Fiți atât de buni cu voi înșivă încât să nu vă torturați cu gânduri negative și cu regrete inutile. Fiți atât de buni cu voi înșivă încât să nu vă angajaţi în lupte inutile, chiar dacă justificate, cu oameni cărora nu le place să trăiască în pace și armonie şi care se simt vii numai atunci când le tulbură liniştea celor din jur,

Fiţi atât de buni cu voi înşivă încât să nu îngenuncheaţi niciodată în faţa răutăţii. Depăşiţi-o, ieşiţi repede din raza ei, îmbrăcaţi-vă în pavăza protectoare a iubirii şi treceţi mai departe. Nicio armă nu poate fi mai eficientă decât iubirea de sine. Fiţi atât de buni cu voi încât să nu uitați nicio clipă să vă iubiţi cu tot sufletul vostru, să vă oferiţi tot ceea ce meritaţi şi să fiţi un exemplu de bunătate şi de frumuseţe.  Fiţi buni chiar şi cu duşmanii şi detractorii voştri.

Fiţi buni cu voi înşivă și nu lăsaţi pe nimeni să vă facă să credeţi că sunteţi altfel decât minunaţi.

Fragment din Cartea Insomnii

Singură în lume nu înseamnă singură și în viață...

... așa cum împreună în lume, nu înseamnă neapărat împreună și în viață. 

Atunci când ieşi cu un grup de prieteni la vreo aniversare sau la vreun eveniment şi nu eşti însoţită de partenerul de viaţă, dai naştere la tot felul de suspiciuni şi comentarii (ca să nu mai zic de bârfe și de presupuneri), de parcă a ieşi singură în lume este un handicap.

Când ieşi singură - fiindcă tocmai te-ai despărţit de omul iubit - eşti ori criticată pentru instabilitate, ori compătimită pentru nereuşita relaţiei, ori interogată cu privire la motivul despărţirii. Și de cele mai multe ori eşti privită cu o compasiune patetică, de parcă ai fi rămas invalidă. Sigur, aproape de fiecare dată te umpli de amărăciune şi te indispui, fiindcă devine agasantă indiscreţia celorlalţi şi preocuparea lor faţă de viaţa ta intimă. N-ai niciun chef să dai explicații, să răspunzi curiozităţilor, să te justifici şi să-ţi expui durerile, ca să se holbeze toţi la ele. După cum orice ţi-ar spune ceilalți ca să te consoleze și orice sfaturi ţi-ar da, oricum nu-ți alină singurătatea, nu-ți închid rana încă proaspătă şi nu-ţi rescriu diferit povestea care tocmai s-a sfârşit. Subiectul doar te chinuie și te indispune, cu toate că ai ieșit să te relaxezi și să te simți bine. 

Atunci când ieși undeva singură - deși totuși ai un iubit – deja li se pare suspect. Înseamnă că îl ascunzi. Sau că el este un încrezut care nu vrea să iasă cu prietenii tăi. Sau că nu vă înțelegeți bine și că te neglijează. Mai sunt și variantele primitive de genul "ți-e rușine cu el" sau "îi este rușine cu tine", „nu vă mai înțelegeți”, „n-avem noi față pentru fițele lui”. 

La un moment dat, sătulă de compătimiri după relaţii încheiate şi de tot felul de judecăţi de „valoare” la adresa celor pe care i-am iubit, am învăţat să îmi uşurez situaţia şi să îmi protejez cu sfinţenie viaţa privată. Curiozitatea celorlalţi, părerile lor spuse fără decenţă şi fără discernământ m-au determinat să nu mă mai grăbesc să arăt tuturor omul cu care-mi împart viaţa. În felul acesta îmi fac un mare bine: nu mai trebuie să mă explic cu privire la fericirea sau nefericirea mea.

"Dar de ce-l ascunzi, dragă, pe iubitul tău? De ce nu-l aduci să-l vedem şi noi?" - am fost întrebată într-o seară când am ieşit singură în anturajul unor amici.

Îl ascund aşa cum îmi ascund şi fericirea, dragă. Nu simt nevoia să defilez cu iubitul meu, nici să mă laud cu el. Nu-l car după mine la întâlniri, doar de dragul de a le satisface curiozitatea unora. Nu simt nevoia să îmi validez relaţia de iubire în fața lumii şi nici să mă aliniez la normalitatea societăţii – în fine, la ceea ce crede ea că ar fi normal.

Iubitul meu nu este un obiect de decor și nu este un trofeu. Noi ştim să fim împreună şi să ne bucurăm unul de celălalt atunci când trebuie. Nu simţim nevoia să stăm agăţaţi non-stop unul de celălalt. Nu ne folosim unul de altul pentru a ne satisface anumite capricii, nu ne irosim timpul unul altuia.

Am învăţat să mă bucur de ieşirile în societate şi fără a-mi căra iubitul după mine, mai ales dacă ies în locuri şi cu oameni care n-au nimic de-a face cu preocupările lui. Prefer ca în timpul în care eu ies singură, el să petreacă timp de calitate împreună cu prietenii lui, să facă ceea ce-i place, nu să semneze condica de prezenţă într-un loc în care nu se regăseşte. Eu n-o să fiu nefericită dacă omul iubit nu este lângă mine tot timpul, dar aş fi foarte nefericită dacă el ar fi nefericit alături de mine. 

Văd destule cupluri împreună peste tot, cu toate că este evident că nu se simt bine împreună. Văd prea des perechi care se ceartă prin magazine de parcă s-ar detesta, doar pentru că se încăpățânează să meargă musai împreună la cumpărături (îi compătimesc pe bărbații care pufăie plictisiți prin magazine, în timp ce iubitele lor analizează preț de jumătate de oră vreun rujuleț și adulmecă 42759 de parfumuri). Văd adesea bărbați așteptând inutil (cu orele) în mașini sau pe coridoarele saloanelor cât timp ele se coafează, văd bărbați pe post de bibelouri în grupuri de femei (doar pentru că unele nu vor să iasă neînsoțite) și asistând la discuții femeiești despre diete și alte minunății neinteresante pentru bărbați (în timp ce și ele se simt stingherite de prezența lor), așa cum, nu numai o dată, am văzut câte o femeie într-un grup de bărbați, stând prin baruri pline de fum (doar pentru că este geloasă și posesivă și nu înțelege că și el are nevoie de timp doar pentru el) și asistând plictisită la discuții despre fotbal, mașini și alte chestii care o fac să spună din când în când: "Iuuubiii, mai stăm muuult?"

Eu și iubitul meu ne spunem mereu unde urmează să ieșim și decidem de comun acord dacă mergem singuri sau împreună, fără a ne supăra unul pe celălalt. Fiindcă noi nu ne iubim egoist, nici superficial. Noi nu am transformat relația într-un cumul de obligații și pretenții, dar tot ce este cu adevărat important pentru noi și pentru relația noastră facem mereu împreună. 

În concluzie, părerea lumii atunci când ies singură n-are nicio importanță pentru mine. Iubesc mai mult omul cu care-mi împart viața decât iubesc părerea lumii.

Iar ceea ce nu ştiu unii, este că dacă iubitul meu nu mă ţine mereu de mână şi nu se află mereu pe scaunul de alături, nu înseamnă că nu este cu mine. Este mereu cu mine fiindcă îl port în inimă. Îl simt în fiecare bătaie a inimii mele.

Mesaj pentru "dive"

Nu prea reacţionez la prostiile pe care le văd pe la TV sau pe facebook, fiindcă nu-mi place flecăreala despre inutilități și nici răspândirea lor. Dar azi voi reacționa la aroganța cuiva. Nu dau detalii (publicitatea costă și nu promovez prostii) :), voi spune doar că m-a iritat atitudinea unei dive mondene care a afirmat vorbind de sus și plină de emfază că restul femeilor, adică toate femeile normale din ţara asta sunt doar nişte frustrate sărăntoace, complexate, neîngrijite, urâte și grase şi care sunt invidioase pe divele superbe, bogate şi minunate ca ea, diva. Şi debita această divă tot felul de elucubraţii despre cum ar trebui să fie o femeie "adevărată", despre ce bărbat mişto ar trebui să aibă, ce viaţă de lux şi ce vacanţe exotice.

"Dragi" dive închipuite, diforme trupeşte, sufleteşte şi mintal, cu chipuri mutilate de operaţii, tatuaje şi machiaj sinistru, lipsite de orice expresie drăgălaşă şi feminină, cu sâni ostentativi şi coapse uleioase şi sclipicioase, ne scuzaţi pe noi, femeiele normale că nu suntem "adevărate" ca voi, doar pentru că noi avem ambiţii şi valori diferite de voi.

E adevărat, nu toate reuşim să avem trupuri sculptate fiindcă noi nu dormim până la prânz, ca mai apoi să bem un fresh, să mâncăm câteva migdale cu tofu, după care să mergem la gym, la saună, la masaj şi la cosmetică. Noi ne trezim cu noaptea în cap, gătim, pregătim copiii de grădiniţă şi de şcoală, mergem la muncă, facem cumpărături, alergăm, gătim din nou, spălăm, călcăm şi adormim seara epuizate fără a apuca să ne gândim dacă am fost frumoase în ziua care s-a încheiat sau cum să fim frumoase mâine, pentru că avem oameni pe care-i iubim mai mult decât pe noi înşine, pe care-i dorim mai frumoşi decât noi, mai bine, mai fericiţi, în siguranţă.

Poate că nu avem mereu un păr impecabil aranjat, dar avem bucuria unui păr răvăşit de mânuţele copiilor, de oboseala unei zile în care am muncit cocoţate, aplecate și contorsionate, de vântul care ne ciufuleşte în timp ce umblăm pe străzi.

Nu avem sute de perechi de pantofi fiindcă nu cedăm ispitei de a cumpăra mereu pentru noi, găsind de fiecare dată ceva mai bun de făcut cu banii: lecţii de pian pentru copii, cursuri de înot, câte şi mai câte.

Noi preferăm să cărăm pamperşi, biscuiţi, sticluţe cu ceai şi medicamente prin genţi, nu câini.

Noi nu avem feţele "aranjate" ca voi, dar avem pe chipuri expresii frumoase care transmit bucuria, dragostea, frumuseţea interioară. Noi nu ne ruşinăm cu ridurile noastre, fiindcă ele sunt mărturii că am trăit intens, că am avut emoţii care ne-au bucurat, care ne-au chinuit, că suntem oameni, nu imagini blurate.

Noi nu aspirăm la lucruri scumpe cu care să ne lăfăim în faţa lumii, noi ne mulţumim dacă ne putem mândri cu copiii noștri, cu realizările lor, cu frumuseţea lor şi cu noi, cu ceea ce însemnăm ca oameni și ca femei.

Noi cunoaştem foarte bine diferenţa dintre preţ şi valoare. Şi cunoaştem diferenţa dintre a avea şi a fi.

Noi nu ne-am mulţumit să găsim vreun fotbalist, vreun manelist sau vreun om de afaceri bogat care să ne facă "doamne" şi "dive". Noi am învăţat şi am muncit pentru a dobândi lucrurile de care avem nevoie. Noi n-am stat cu picioarele desfăcute şi cu mâna întinsă.

Pentru noi, o viaţă frumoasă nu înseamnă program de leneveală dedicat exclusiv trupului şi imaginii publice, nici vacanţe exotice pe banii lui iubi, nici lălăială prin Mall-uri şi prin cafenele. Nouă ne place să fim utile, să nu trăim doar pentru noi, ne place disciplina, ne place să ne asumăm responsabilităţi, să ne dăruim, să lăsăm ceva în urma noastră, să nu trăim doar ca să consumăm.

Noi, poate n-avem case multe şi luxoase ca voi, dar avem un singur acasă, acel cămin cald şi primitor în care se aud voci fericite, râsete şi cântece, în care ne iubim, ne certăm şi ne împăcăm, ne bucurăm şi ne întristăm împreună cu oamenii pe care-i iubim. Case în care oamenii vin cu drag și din care nu pleacă nici cu mâinile și nici cu sufletele goale. 

Noi nu avem maşini primite cadou de la bărbaţi trecători prin vieţile noastre, deoarece considerăm mai demn să ne plătim singure maşinile, chiar dacă nu sunt jeep-uri şi maşini de lux, dar maşinile noastre nu sunt doar obiecte de decor pentru a defila cu ele prin faţa lumii, ele ne sunt utile pentru a putea ajunge cât mai repede la muncă, la grădiniţa copiilor, la părinţii noştri, la cineva drag aflat în spital...

Aşadar, nu, nu ne complexează trupurile voastre perfecte, nici frumuseţea voastră plastică, nici boarfele cu care vă lăudaţi de parcă n-aţi valora nimic fără ele, nici popularitatea voastră, nici fericirea voastră de faţadă.

Noi ne iubim trupurile noastre, aşa cum sunt, fiindcă trupurile noastre imperfecte ne-au dăruit copii perfecţi, trupurile acestea simt căldura omului iubit în toiul nopţii, trupurile acestea imperfecte au muncit, au zăcut, au căzut şi s-au ridicat, au plutit, s-au dăruit şi au iubit perfect. Noi ne iubim vieţile cu tot ce ne este dat să trăim, noi ne iubim lucruşoarele pentru care am muncit şi le preţuim atât cât trebuie, dar nu mai mult decât pe noi înşine şi nu mai mult decât pe oamenii dragi nouă. Noi am cumpărat, nu am fost cumpărate.

Noi nu preţuim mai mult celebritatea şi imaginea în faţa lumii decât demnitatea, principiile şi omenia.
Nu ne complexează faima voastră, nici faptul că mulțimea vă admiră, fiindcă nouă ne ajung două - trei suflete dragi care ne fac să ne simțim cele mai importante și mai frumoase din lume. Noi nu depindem de mașini, de poșete, de bijuterii, de haine și de aplauze pentru a ne simți frumoase, pentru a avea încredere în noi și pentru a avea prestanță. 

Când ne priviţi de sus şi ne compătimiţi că nu suntem la fel de frumoase, de bogate şi de împlinite ca voi, ar trebui să ştiţi că şi noi, astea normale, vă compătimim pe voi, fiindcă suntem suficient de deştepte încât să nu credem în false valori şi în poleială şi vedem dincolo de imaginea pe care voi încercaţi să o vindeţi doar din ambiţia ieftină de a vă simţi "cineva".

Așadar, nu vă mai iluzionați că vă invidiem. Ce să invidiem la voi - faptul că sunteţi false, incapabile, că nu aveţi nimic de admirat şi că nu daţi niciun exemplu bun de urmat? De când ridicolul și derizoriul ar trebui să stârnească invidie? Ce să invidiem la voi, faptul că la sfârşitul zilei, după ce închideţi televizoarele în care v-aţi privit îngrozite că vă erau prea evidente genele false şi după ce închideţi facebook-ul unde vă validați zilnic imaginile de dive admirate, dorite şi invidiate, sunteţi, de fapt, singure şi pline de complexe? Că sunteţi doar folosite, uşor de cumpărat şi de manipulat? Că sunteți firi frivole și dependente de aprecieri, de lucruri și comfort? Că sunteţi neiubite, neîmbrățișate, lipsite de repere, de perspective, de oameni care vă vor binele? Nu vă invidiem, din contră. 
Nu vă mai flatați inutil, noi nu vă divinizăm pe voi. Noi ne divinizăm mamele și bunicile, așa simple cum sunt, cu mâinile lor muncite, cu chipurile lor ridate... dar ce spun eu aici?  

Ar trebui să meditați la următorul lucru: atunci când nu mai sunteți sub lumina reflectoarelor, când sunteți în singurătate și vă priviți în oglinda sufletului, cât de frumoase sunteți? Și când scoateţi de pe voi bijuteriile şi ceasurile scumpe, când vă dezbrăcaţi de haine și puneți poșetele scumpe în cuier, când scoateţi de pe voi tot ce are un preţ, voi cât mai valorați?

Fiindcă putem alege...

În şcoala generală aveam o profesoară foarte severă – în sensul de agresivă, nu de exigentă. Toţi copiii se temeau de ea. Îi pedepsea pe elevi pentru orice nimic şi o făcea cu multă furie. Ne certa cu furie, ne trântea caietele pe pupitru cu furie, ne bătea cu furie. Într-o zi am uitat acasă caietul de teme şi, pentru că profesoara nu m-a crezut, mi-a aplicat pedeapsa ei preferată: 10 lovituri de băț peste palme. Băţul cu care ne lovea era gros ca o coadă de matură. Era nedespărţită de acel băţ. Am încasat cele 10 lovituri peste palmele întinse, ţinându-le cu fermitate, şi am simţit usturimea fiecărei lovituri până în măduva oaselor.

Nu am plâns şi nu i-am spus tatălui meu despre acea pedeapsă nemeritate. După ore, am intrat în ritmul meu obişnuit: curăţenie în casă, spălat rufe...

Clătind rufele afară, cu apă rece de-mi îngheţa şi inima, am început să plâng. Mă dureau palmele umflate de la loviturile primite şi mă dureau nedreptatea şi umilinţa la care fusesem supusă pe nedrept.

O vecină care venise în vizită m-a văzut plângând şi a alergat alertată să-i spună tatei. Acesta m-a luat la întrebări şi am fost nevoită să-i spun despre faptul că profesoara mă bătuse.

Ca orice părinte, tata s-a umplut de furie. M-a întrebat dacă într-adevăr uitasem caietul acasă sau dacă minţisem ca să-i ascund că nu-mi făcusem temele. I-am adus caietul ca dovadă că spusesem adevărul.

Tata a luat caietul şi a ieşit pe poartă, iar eu am fugit după el, sperând că-l voi putea opri.

Profesoara locuia destul de aproape de noi, iar tata a ajuns în scurt timp la poarta ei. Când l-am ajuns din urmă, tata era deja în curte, iar eu eram înspăimântată că va face vreun gest necugetat care va atrage necazuri mari asupra noastră.

Afară se întunecase deja, iar din curtea profesoarei am văzut lumină printr-o fereastră. De îndată ce ne-am apropiat, am auzit ţipete şi am văzut-o pe geam cum profesoaraera lovită cu brutalitate de soţul ei, care ţipa şi o insulta îngrozitor.

L-am prins cu putere pe tata de mână şi l-am tras afară din curte.

- Te rog să nu te cerţi cu ea, tati, e vina mea că am uitat caietul.

- Orice greşeală ai face pe lumea asta, nimeni nu are voie să te lovească! mi-a spus tata furios.

Ajunsă acasă, nu-mi puteam lua gândul de la scena văzută în casa profesoarei. Îmi era milă de mine că fusesem lovită și nedreptățită şi eram furioasă că se răzbunase pe mine, dar îmi era milă şi de profesoara mea. Atunci am văzut cu alţi ochi agresivitatea ei și am înțeles că „puterea” ei ascundea, de fapt, o uriaşă slăbiciune, care masca dureri, frustrări și neputințe.

După câteva zile tata a chemat-o pe profesoară la noi acasă. Nu a mustrat-o, nu i-a reproșat nimic. I-a arătat viața mea de copil de clasa a V-a. I-a arătat cât de ordonată eram și că, deși creșteam fără mamă și aveam aproape toate treburile casnice în responsabilitatea mea, nu-mi neglijam niciodată temele. Profesoara mea a plecat de la noi plângând... dar eu am continuat să o compătimesc în continuare. 

M-am întâlnit cu ea după ani de zile, când aveam vreo 25 de ani. Mi-a spus cu un zâmbet amar: „N-o să uit niciodată cât de mică m-am simțit în fața ta atunci, cu toate că erai jumătate cât mine, o fetiță mică și plăpândă.” Am îmbrățișat-o, ca să-i iau de pe conștiință teama că aș fi putut s-o urăsc. 

Acel episod a fost pentru mine o lecţie importantă de viaţă. Atunci am învățat că răutatea este slăbiciune și că bunătatea este putere, că oamenii agresivi și furioși au, probabil, povești de viață nefericite.

Am avut în copilărie două exemple extreme pe care le-am comparat: pe profesoara agresată de soţ care îşi vărsa furia pe elevii neajutoraţi şi pe o vecină, bătută mereu de soţ, pe care o vedeam adesea plină de vânătăi şi cu ochii în lacrimi, dar care era blândă şi iubitoare ca o zână bună. N-am văzut niciodată la acea femeie vreo privire urâcioasă, n-am auzit-o niciodată ridicând tonul. Privea, vorbea și mângâia cu drag, de parcă viaţa ei era numai pace şi iubire – nu nedreptate, teamă, nesiguranţă, furie... Două moduri diferite de reacţie la aceeaşi agresiune. Fiindcă, dacă nu întotdeauna putem alege să fugim de călăii noştri, întotdeauna putem alege cum să reacţionăm la agresivitatea lor – fiind şi noi călăi sau fiind iubire.

Eu aleg să fiu iubire.

Fragment din Cartea Insomnii

Viața mea fără tine

„Să nu-ţi fie niciodată frică să spui ceea ce simţi cu adevărat.”

Anonim

Dacă regret ceva în urma despărţirii noastre este doar că am plâns atunci când ai plecat, crezând că viaţa mea nu va mai fi frumoasă dacă tu nu eşti lângă mine, crezând că nu însemn nimic fără tine alături.

Am plâns atunci crezând că nu mai există pe lume braţe la fel de primitoare ca ale tale, că nu mai există cineva în lumea asta cu care să-mi doresc să împart tot ce sunt şi tot ce am.

Am plâns crezând că nu voi mai fi capabilă să iubesc vreodată, că te voi căuta în toţi bărbaţii care-mi vor ieşi în cale.

Am plâns crezând că voi muri de dor, că voi sfârşi în singurătate, iubindu-te numai pe tine.

Am plâns urându-mă pentru neputinţa de a te fi ţinut alături de mine.

Acum regret toate lacrimile, toate clipele irosite cu lamentări, cu aşteptări fără rost, cu învinovăţiri nemeritate.

Regret că m-am dispreţuit tocmai atunci când aş fi avut atât de multă nevoie să mă iubesc şi să mă iert necondiţionat.

Abia atunci când nu m-am mai simţit iubită de tine am învăţat să mă iubesc. Abia atunci am învăţat să-mi dăruiesc mie totul, toată bucuria şi pacea pe care le merit şi pe care până atunci ţi le dăruisem cu generozitate ţie. Abia atunci am învăţat că nu e cazul să depind de cineva pe lumea asta, că uneori este perfect în regulă să rămân doar eu cu mine.

Azi nu mai plâng. Azi mă bucur de viaţa mea fără tine. Azi zâmbesc cu toată fiinţa mea, azi îmi râde tot sufletul. Azi ştiu să mă bucur de răsărituri şi de asfinţituri, de liniştea nopţii, de zgomotul furtunii. Azi mă bucur pentru că mă văd în sfârşit liniştită şi împăcată. Azi merg plutind fiindcă am învăţat – şi cu ce preţ! – că mersul târâş distruge aripile.

Azi am totul fiindcă am învăţat să-mi fiu mie însemi tot. Azi mă simt întreagă şi dacă sunt singură, şi dacă sunt într-o relaţie. Azi mă iubesc şi mă accept aşa cum sunt, cu bune şi cu rele. Azi nu mă mai tem de singurătate, dar nici nu mă mai tem să iubesc din nou, cu toată forţa inimii mele.

Azi ştiu că viaţa este compusă din etape şi că tu ai fost etapa de care am avut nevoie pentru a învăţa să mă iubesc şi să-i iubesc pe ceilalţi fără aşteptări, fără constrângeri, fără dependenţe. Pur. Simplu. Necondiţionat.

Azi îmi iubesc viaţa, cu tot trecutul ei, cu eşecurile trăite, cu oamenii care au plecat, cu oamenii care au venit în loc, cu toate lecţiile care m-au făcut să devin cea de azi: puternică, încrezătoare, liberă, fericită.

Azi știu că prima şi cea mai importantă persoană din viaţa mea sunt eu.

Fragment din Cartea Insomnii

O zi numai pentru mine

Avem cu toţii nevoie de o astfel de zi. O zi în care să ne dedicăm nouă și doar nouă, 100%. O zi fără alergătură, fără nervi, fără calcule, fără tensiuni, fără gânduri rele și fără nimic din ceea ce nu ne face plăcere. O zi în care să nu ascultăm niciun reproş şi în care să nu ne învinovăţim pentru nimic. O zi fără întrebări și fără justificări, o zi în care să ne fim suficienți nouă înșine. O zi în care să facem totul pentru ca fiecare clipă să fie frumoasă și senină, fără să ne gândim la nimic în afară de bucuria noastră de a trăi. O zi în care să facem numai ce ne place şi nimic din ceea ce "ar trebui". O zi în care "neapărat" să fie pus doar lângă "trebuie să mă bucur". Da, o zi a bucuriei. O zi de răsfăţ absolut, o zi în care să fim regii și reginele propriei noastre vieți. Stăpânii absoluți ai fiecărei clipe, pe care obligatoriu să ne-o dorim și să ne-o facem fericită.

Recunosc, nu de multă vreme îmi ofer astfel de zile. Cu ceva timp în urmă, până să realizez cât de importantă sunt eu pentru mine, mă simţeam vinovată când îmi acordam o zi întreagă, trăind-o doar pentru mine. Nu mă puteam bucura pe deplin de pacea şi de relaxarea atât de necesare fiecăruia dintre noi, binemeritate de fiecare dintre noi, fiindcă mă copleşeau sentimente de vinovăţie faţă de lucrurile nefăcute, de cele pe care le pusesem pe butonul de pauză şi de oamenii care aveau aşteptări de la mine.

Fiindcă da, multă vreme i-am pus pe ceilalți pe primul loc. Eram mereu dispusă să alerg pentru ei, să mă implic în numele lor, să fiu la dispoziția tuturor, să-mi dăruiesc timpul şi energia oricui avea nevoie. Mă neglijam pe mine în favoarea altora, de cele mai multe ori cu bunăștiință, nicidecum din inerție ci întotdeauna dintr-un spirit de solidaritate, identificându-mă cu problemele tuturor. Cum se întâmplă adesea, cu toate acestea nu numai o dată mi s-a reproşat că nu am făcut destul sau chiar că nu am făcut nimic, iar când nu am mai putut din motive obiective să fiu alături de cineva, când am fost nevoită să refuz pe careva, am văzut cum este dată uitării toată dăruirea mea din trecut. Fiindcă este de ajuns să spui "Nu" doar o singură dată ca oamenii să uite că odinioară ai spus "Da" mereu. 

Dar toate astea s-au întâmplat până la un moment dat, pentru că într-o zi mi-am dat seama că nu am nicio datorie să-i mulţumesc pe ceilalţi şi că îmi fac mie o mare defavoare, una continuă și cea mai mare nedreptate dacă-i mulţumesc pe alţii, neglijându-mă sau uitând de mine. Şi am învăţat, încetul cu încetul, să spun "Nu", să-mi gestionez altfel relaţiile şi timpul, să cântăresc bine lucrurile înainte de a mă arunca și în foc pentru alții.

Azi nu mi se mai pare o impertinenţă din partea mea – ar fi chiar culmea! - sau o extravaganţă – e așa de trist că grija pentru noi înșine a devenit ceva ieșit din comun! - să îmi acord o zi numai pentru mine, chiar dacă am atât de multe responsabilități și îndatoriri. La început poate era doar o zi la câteva luni, dar cu timpul am învățat să-mi chibzuiesc timpul și problemele de așa manieră, încât acea zi să se întâmple măcar o dată pe lună, dacă nu o dată pe săptămână – da, asta ar fi ideal. 

Ştiu că merit cu prisosinţă o zi în care să mă bucur de ceea ce îmi place, de relaxare, de o plimbare în aer liber de o cafea aromată şi de o prăjitură delicioasă, de o carte bună, de o baie parfumată, de un film frumos, de un dialog plăcut cu oamenii dragi, de brațele primitoare, confortabile și mângâietoare ale omului care mă iubește. 

Am nevoie să respir, să gândesc în linişte, neinfluenţată de nimeni şi nedistrasă de problemele altora. Sufletul meu are nevoie de un răgaz pe care nu i-l voi mai refuza niciodată. Am nevoie să-mi realcătuiesc inima din bucățelele împrăștiate peste tot, la oamenii pe care-i iubesc și uneori, din păcate, la cei care nu vor aprecia niciodată nici eforturile și nici măcar sentimentele mele... 

Dacă aş putea să vă învăţ ceva pe fiecare în parte, atunci aş vrea din toate puterile mele să vă arăt cum să vă faceţi timp pentru voi, dar şi să faceţi alegeri bune. Încă mai cunosc femei care se irosesc, care trăiesc prea puțin, care au uitat că viața nu presupune doar să muncești la serviciu și acasă, că da, e important să ai o carieră, o casă curată, o familie îngrijită și armonioasă, însă fără a-ți neglija propria persoană.

Este foarte important să vă oferiți timp și bucurie pentru voi, pentru a vă răsfăța într-un salon de înfrumusețare, pentru a vă plimba în aer curat, pentru a petrece timp de calitate cu oamenii dragi vouă, pentru a citi, pentru a viziona un film pe gustul vostru, pentru a merge la un concert și sper că și voi vă oferiți, măcar din când în când, câte o zi doar pentru voi. 

Soție și mamă sau tartor?

Am într-o zi în vizită la nişte prieteni de familie, oameni cumsecade, o familie frumoasă. Au o căsuţă drăguță şi duc un trai decent iar din punct de vedere material nu le lipseşte nimic. Numai că ceea ce nu am găsit eu în casa lor au fost armonia, bucuria, căldura şi iubirea arătate şi declarate. 

Prietena mea m-a uimit prin purtarea faţă de soţul şi copilul ei. Mi se părea că nu aud bine. Fiindcă în tot timpul cât am stat la ei, aceasta i-a mustrat într-una. "Aşa se lasă asta? Stau toată ziua să strâng după voi ca o proastă!" 

În timpul mesei le-a făcut tot felul de observaţii amândurora. Când băieţelul s-a aşezat pe canapea, prietena mea i-a spus cu un ton răstit: "Ai grijă cum te aşezi, abia am aranjat pernele alea." 

Iar eu mă simţeam deja vinovată fiindcă și eu mă tolănisem comod pe pernele de pe canapeaua ei. 

Am plecat cu o senzaţie aiurea de la ei, mi se părea că am deranjat şi că soţul şi băieţelul prietenei mele s-au simţit stânjeniţi şi umiliţi în prezenţa mea. 

Educaţia nu se face în prezenţa musafirilor şi în niciun caz pe un ton răstit, plin de reproş. Şi am îndrăznit să-i spun asta prietenei mele, după aceea. Și nu a primit deloc încântată observaţia mea. 

Am întrebat-o dacă vrea să fie soţie şi mamă sau tartor? Dar ea s-a explicat cu argumente exagerate de genul "amândoi îşi bat joc de mine", jucând rolul victimei. 

De fapt, nu-şi bate nimeni joc de ea. Şi soţul ei şi băieţelul par foarte cuminţi şi ordonaţi. Dar ea are obsesiile acelea comuniste de a proteja excesiv lucrurile din casă, de parcă mobila şi covoarele ar fi mai de preţ ca oamenii din familia ei. 

Eu cred că și cei dragi, ca și restul lumii, se pot educa şi cu vorba bună, nu cu ceartă, cu reproşuri, jigniri şi umilinţe. Se pot face observaţii şi zâmbind şi însoțite de un "Te rog frumos", nu numai cu bufneli, trânteli, mormăieli şi victimizări. Totul trebuie făcut cu grijă, cu blândeţe şi cu iubire, altfel transformăm căminul într-un loc neprimitor, lipsit de pace şi armonie, un loc în care nu auzim decât critici și nemulțumiri. 

Este suficient că în societate (la şcoală sau la serviciu și uneori chiar și în comunitate) nu suntem întotdeauna bine primiţi şi că avem parte de medii ostile sau oameni neprietenoși, puși pe harță. Măcar acasă să avem parte de linişte, de bucurie și afecțiune, să ne simţim în siguranţă, apreciaţi şi iubiţi. 

Un om mereu frustrat, mereu nemulţumit şi critic, indispus şi arţăgos, care-ţi reproșează mereu câte ceva și te acuză că eşti doar bun de nimic, este extrem de obositor şi de neplăcut. Cearta, reproşurile şi umilinţele nu au ce căuta într-o familie. 

Vrei un copil şi un soţ care să se teamă de tine sau care să te iubească? Iar când copilul tău va fi adult, ce-ai vrea să-şi amintească despre mama lui? Că a fost o mamă caldă şi blândă, sau un tiran care-l certa mereu chiar și pentru lucruri neînsemnate şi pentru gesturile stângace? 

Nu te mai concentra asupra covoarelor, a canapelei şi a pernelor (care sunt destinate folosinței), ci concentrează-te asupra oamenilor dragi. Priveşte-ţi soţul şi copiii în ochi, încearcă să afli ce stare sufletească au, dacă le lipseşte ceva, dacă au vreo teamă, dacă au vreun vis pe care și-ar dori să-l împlinească. Cunoaşte-i, vorbeşte cu ei, glumeşte cu ei, încurajează-i şi fiţi cu adevărat împreună... Acel împreună care alcătuieşte atât de minunat şi de unic o familie!