Bârfele sunt manifestările unei personalităţi
problematice. Poate că bârfa se naşte din dorinţa fiecăruia de a abate atenţia
de la sine, în plus, discuţiile despre alţii ne fac să ne detaşăm de lucrurile
care ne fac să ne simţim inferiori. Spre exemplu, atunci când condamnăm
zgârcenia cuiva ne simţim foarte generoşi, chiar dacă noi nu am făcut nici un
gest de generozitate.
La baza bârfei se află eliberarea emoţiilor, care pot
varia de la fericire la mânie. Se pare că bârfa te ajută să-ţi faci
"prieteni" cu care să poţi vorbi despre lucruri comune: hainele
cuiva, viaţa personală, moralitate, atitudinea, hotărârile pe care le ia şi
care, parcă sunt în contradicţie cu dorinţele tale... de parcă tu ai fi
Dumnezeul care poate da încuviinţarea cuiva să respire, să iubească, să se
îmbrace, să trăiască. Şi ne apucăm să-i comentăm pe alţii, de parcă noi am fi perfecţi și etaloane pentru cei din jur.
Am bârfit şi eu, desigur. Nu pentru că aşa ar fi
caracterul meu, din contră, am fost educată să nu bârfesc, în familia mea nu am auzit bârfe. Îmi amintesc că în anturajul lui tata oamenii își povesteau aventurile și planurile de viitor, spuneau bancuri, râdeau mult, dar nu discutau despre cunoștințele comune.
Am simțit, la un moment dat, că mă devalorizez în anturajul în care mă învârteam. Simțeam că nu petreceam timp de calitate, că nu învățam nimic, că nu plecam cu amintiri frumoase după întâlnirile cu acei prieteni. Discuţiile despre alţii, părerile şi judecăţile de valoare asupra altora, mă plictiseau și îmi provocau dezgust. Am încercat să-i opresc și să-i schimb, dar mi s-a râs în nas şi am fost acuzată de ipocrizie. Este normal ca persoanele care se hrănesc cu bârfe să nu poată trăi fără ele.
Am simțit, la un moment dat, că mă devalorizez în anturajul în care mă învârteam. Simțeam că nu petreceam timp de calitate, că nu învățam nimic, că nu plecam cu amintiri frumoase după întâlnirile cu acei prieteni. Discuţiile despre alţii, părerile şi judecăţile de valoare asupra altora, mă plictiseau și îmi provocau dezgust. Am încercat să-i opresc și să-i schimb, dar mi s-a râs în nas şi am fost acuzată de ipocrizie. Este normal ca persoanele care se hrănesc cu bârfe să nu poată trăi fără ele.
Din păcate, încă e plin de bârfitori în jurul meu şi,
ieşind din cercul vicios, observ obiectiv grandoarea mizeriei în care se scaldă
unii. Printre ei, se află şi ipocriţi care susţin că nu bârfesc, dar o fac cu
fiecare ocazie care li se iveşte.
Vor
fi mereu oameni preocupaţi să scormonească în viețile altora pentru a găsi subiecte de discuţii. Bineînţeles că totul va fi denaturat și încărcat cu
mizerii, astfel încât orice informaţie să aibă dimensiunea senzaţionalului, demnă de
a stârni interesul cretinilor care stau şi ascultă cu gura căscată orice prostie.
Aceştia se hrănesc din deziluziile altora... ghinionul cuiva devine un motiv de bucurie şi satisfacţie personală. Iar dacă cineva este fericit, se va trezi animalul invidiei din bârfitori şi vor căuta cu disperare ceva cu care să demonteze acel om.
Aceştia se hrănesc din deziluziile altora... ghinionul cuiva devine un motiv de bucurie şi satisfacţie personală. Iar dacă cineva este fericit, se va trezi animalul invidiei din bârfitori şi vor căuta cu disperare ceva cu care să demonteze acel om.
Sunt ca nişte hiene disperate să devoreze sufletele unora şi
discută cu o plăcere maladivă despre durerile oricui. Pentru ei, un divorţ, o
despărţire, un eşec financiar, sunt motive numai bune de a avea subiecte de discuţii.
Cei care bârfesc, disimulează orice adevăr, au spirit
poliţienesc, moralism bănuitor şi coroziv.
Cred că bârfa este o boală a sufletului, incompatibilă cu
virtutea. Şi, constat pe zi ce trece, că bârfitorii culeg roadele răutăţilor
lor. Mă uit la ei cu milă şi văd cât sunt de nefericiţi și de singuri. Şi asta mă face să
cred cu tărie că suntem ceea ce vedem în ceilalţi şi că primim după cum ne este
sufletul.
