Astăzi ar trebui să fie despre ele, despre MAMELE noastre. Despre ele, cele care ne-au dat viața noastră dar și viața lor toată. Din prima clipă a noastră și până în ultima clipă a lor.
Ele, ale căror singure bucurii sunt bucuriile noastre, ale căror singure visuri au mai rămas visurile noastre.
Ele, care simt nefericirea noastră ca pe o moarte lentă.
Ele, care așteaptă oricât, care înțeleg orice și care iartă totul.
Ele, care uită că le-am dezamăgit de îndată ce le îmbrățișăm.
Ele, pentru care abia dacă găsim puțin timp.
Ele, cărora ne destăinuim toate ofurile, dar pe care nu avem timp să le ascultăm.
Ele, pe care le facem să se simtă ca niște tâlhari când vin să ne viziteze, acuzându-le fie doar și numai în gând că ne invadează casa și intimitatea.
Ele, la care ne răstim uneori și cu care nu avem răbdare, în timp ce cu străinii suntem foarte atenți și buni.
Ele, cărora le ducem lucrurile de care nu mai avem nevoie... „Îi duc asta lu’ mama, se va bucura”. În timp ce pentru străini cheltuim bani grei să le dăruim tot ce este nou și tot ce e mai bun.
Ele, care ne servesc cu bomboanele păstrate pentru noi, pe care tot de la noi le-au primit cândva, dar de care nu s-au îndurat să se bucure.
Ele, de la care plecăm cu sacoșe pline cu mâncare pentru care s-au istovit o zi întreagă cu toată dragostea de care sunt capabile.
Ele, care n-au fost răsfățate de bărbații lor, care prea rar au primit flori și recunoștință și cărora unii le strică până și bucuria zilei de 8 martie, luând-o în derâdere și dorind să o facă să dispară din calendare și din inimile noastre.
Ele, celor cărora le cerem atât de mult și cărora le oferim atât de puțin.
Ele, ale căror greșeli le ținem minte toată viața, dar ale căror mii de dovezi de iubire le uităm mereu.
Ele, pe care le muncim, cărora le dăm copiii să ni-i crească, fără să ne întrebăm de unde au încă atâta putere și răbdare când noi nu rezistăm nici măcar câteva ore.
Ele, pe care le obligăm să ne iubească în tăcere și de la distanță, acuzându-le că sunt prea grijulii și posesive când se apropie de noi.
Ele, care așteaptă înspăimântate vești de la noi, care nu dorm nopțile de grija noastră.
Ele, care ne ascund durerile și temerile lor, care ne întâmpină mereu zâmbind bucuroase, de parcă n-ar fi cunoscut vreodată durerea și spaima.
Ele, pe care, inconștienți și egoiști, le facem să simtă și să creadă că nu mai au nimic de oferit. Iar sentimentul de inutilitate le distruge până și ultima fărâmă de dorință de a mai trăi.
Ele, care nu-și doresc să ne deranjeze sau să ne fie poveri, care și-ar dori uneori să fie invizibile dacă s-ar putea.
Ele, ale căror mâini au forma iubirii.
Ele... uitate, neglijate și de mulți abandonate...
Ele, pe care învățăm prea târziu să le prețuim și să le arătăm iubirea noastră.
Ele... pe care le căutăm cu flori pe sub iarbă și pe sub zăpezi…
Text publicat în cartea Iubitelor mele prietene
