Cândva, în
adolescenţa mea, m-am certat cu o prietenă. Aceasta a fost atât de supărată pe
mine, încât a devenit orbită de dorinţa de a se răzbuna. De aceea a recurs la
niște gesturi nebunești.
Într-o zi, am
găsit scris cu cretă pe poartă „Aici locuieşte o proastă”. Am șters repede,
sperând că nu a văzut prea multă lume.
Recunosc, primul impuls a fost să merg să-i scriu şi eu ceva pe poartă,
dar mi-a fost teamă. M-am stăpânit. A doua zi am găsit scris din nou pe poartă,
de data aceasta mesajul fiind: „Aici stă o proastă și o hoață.” Am şters din
nou şi toată ziua m-am gândit cum să fac să mă răzbun şi eu pe fosta mea
prietenă. Aveam de gând să-i scriu pe poartă cu vopsea, nu cu cretă, ca să o
învăţ minte. Dar m-am luat cu treaba şi furia mi-a mai trecut. A treia zi toată
poarta mea era scrisă cu tot felul de insulte şi minciuni. Am şters totul sub
privirea tatălui meu, care văzuse și scenele din zilele precedente.
De data
aceasta eram hotărâtă să mă răzbun.
- Să ştii că o
să-i scriu şi eu pe poartă, dar cu vopsea! i-am spus tatălui meu, ca să-l
previn de eventuale reclamaţii venite din partea fostei prietene sau a
părinţilor ei.
- De ce să
faci asta?
- Pentru că şi
ea îmi scrie pe poartă de 3 zile!
- Şi e frumos
ce face ea? Îţi place?
- Nu!
- Atunci de ce
vrei să fii şi tu la fel de urâtă ca ea?
Frustrată că
tata nu mă încuraja în nebunia mea, m-am supărat pe el. Mă simțeam nedreptățită
și neînțeleasă.
În ziua
următoare, la trezire tata m-a prevenit că poarta este din nou scrisă.
- O să-i scriu
şi eu pe poartă, ca să ştie toată lumea cine e ea!
- Lumea știe
deja cine e ea. A arătat cine este prin faptul că încearcă să te facă de ruşine
scriindu-ţi prostii pe poartă. Dar se face singură de ruşine, mi-a spus tata.
Am pornit cu
un burete ud să şterg poarta, dar tata m-a oprit.
- Lasă aşa, nu
mai şterge. Ce ai de gând, să faci curat la nesfârșit în urma ei? Las-o să se
facă de rușine dacă asta vrea. Poarta aia mâzgălită arată cine e ea, nu cine
ești tu.
- Dar vede
toată lumea ce minciuni scrie!
- Şi ce dacă?
Numai proştii se iau după tot ceea ce mâzgălesc nebunii pe garduri. Îţi pasă de
proşti?
Şi nu am mai
şters. Am lăsat poarta aşa până când ploaia a şters şi ultima urmă de cretă.
Iar eu m-am
convins că tata avea dreptate, pentru că lumea care trecea pe lângă poartă
condamna nu ceea ce era scris despre mine, ci gestul urât făcut de cea care în
trecut îmi fusese prietenă.
Şi azi mă
confrunt cu situaţii în care unii scriu insulte şi minciuni pe „garduri”,
„pereţi” şi pe „porţi” publice, cu scopul de a-mi crea o reputaţie proastă. Dar
nu mai simt nevoia să şterg în urma lor, nici să mă apăr în faţa lumii. Privesc
cu seninătate la gesturile lor disperate şi la felul urât în care aleg să-şi
arate caracterele, slăbiciunea şi urâţenia sufletească. Nu mai e nevoie să vorbesc
eu despre mine, pentru că ei se descriu perfect prin ceea ce fac.
Mi se vor mai
scrie minciuni şi insulte pe „porţi”, însă nu voi încerca să le şterg. Este
pierdere de timp şi de energie.
În schimb, voi
avea grijă să trăiesc frumos și să nu am motive de a mă rușina vreodată în fața
cuiva. Așa cum am mai spus şi altădată, dacă vreodată voi ține capul plecat, va
fi numai pentru a-mi admira pantofii. :)
