Despre suflete mari, despre suflete mici...

„Oamenii se grăbesc să judece pentru a nu fi ei înşişi judecaţi.”

- Albert Camus

Vă voi povesti o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă, când eram copil, şi am să v-o relatez în mod obiectiv, lăsându-vă pe voi să descoperiţi mesajul din spatele cuvintelor...

 Întâmplarea din copilăria mea este despre un bărbat care avea la vremea aceea în jur de 35-40 de ani şi care locuia cu mama lui. Bărbatul avea patima băuturii şi nu îmi amintesc să-l fi văzut treaz vreodată şi de fiecare dată când ne-am intersectat cărările l-am evitat. M-am îndepărtat de el pentru că ştiam deja de la toată lumea care îl stigmatiza că era un om condamnabil și dizgraţios. Auzisem că era divorţat, iar gura lumii îi pusese eticheta de „om bun de nimic”.

Şi, văzut din exterior, bărbatul chiar aşa părea. Căci ce vedea lumea? Un beţiv divorţat care locuia cu mama lui. Ce gândea lumea? Că era divorţat din cauza viciului urât pe care îl avea.

De fapt, după cum am aflat apoi, realitatea era cu totul alta: nu bărbatul fusese de vină pentru acel divorţ şi tocmai despărţirea de femeia pe care o adora l-a aruncat în patima băuturii, transformându-l din bărbatul cândva fericit într-o versiune a lui decăzută – un om plin de complexe, slab, nefericit.

L-am văzut deseori batjocorit în public, cel mai adesea în mod gratuit, fără să fi făcut ceva, insultat doar pentru că era altfel. Până şi copiii îl necăjeau, încurajaţi de faptul că nimeni nu le zicea nimic... Într-o zi, l-am văzut în mijlocul unei situaţii de-a dreptul umilitoare: căzut la pământ şi batjocorit inuman de nişte tineri teribiliști, care îl loveau cu picioarele violent şi îl udau cu apă. De jur împrejur se adunaseră câţiva curioși, care asistau iscoditori la la batjocura adusă unei fiinţe umane. Bărbatul era într-o stare avansată de ebrietate şi nu se putea apăra. Zăcea ud, făcând mişcări greoaie şi scoţând din când în când câte un strigăt furios. Nu avea putere nici să vorbească, nici să se apere, darămite să se mai ridice. Mi-am făcut curaj să îi rog pe agresori să se oprească, mustrându-i pentru modul impropriu de a-şi arăta superioritatea. Plictisiţi, aceştia s-au îndepărtat, glumind între ei, probabil „felicitându-se” reciproc pentru isprava lor.

Apoi am văzut-o pe mama bărbatului alergând într-un suflet ca să îşi salveze copilul. Probabil că o persoană care asistase la acea scenă a alertat-o pe bătrână, iar aceasta venea cum putea mai repede. Nu ştiu de ce, m-am aşteptat ca femeia să îl certe, văzându-l expus la acea batjocură, în starea aceea mizerabilă, decăzut din condiţia umană. În schimb, am văzut o mamă disperată, plânsă, împietrită de durere, care a îngenuncheat lângă fiul ei şi care, sub privirile curioase şi dezaprobatoare ale spectatorilor, şi-a ajutat fiul să-şi recapete o minimă decenţă, ştergându-i faţa de apa aruncată pe el şi murmurând în barbă ceva. Cu toată blândeţea şi grija din lume, l-a ajutat să se ridice, deşi era o mână de femeie, i-a aranjat hainele cum a putut mai bine şi l-a purtat sprijinit de ea către casă, lăsându-i încet în urmă pe privitorii care se uitaseră la toată scena ca la execuţia unui condamnat în piaţa publică.

Pentru acea femeie, acel bărbat nu era un beţiv, era copilul ei. Și nu era un om demn de dispreţ şi de batjocură, ci un suflet care avea nevoie de ajutor şi de înţelegere în cele mai grele clipe ale vieţii lui.

De atunci a trecut ceva timp şi am mai avut ocazia să văd fel şi fel de oameni „căzuţi la pământ”, însă nu am mai văzut nicicând o atitudine precum cea a acelei mame. N-am să uit niciodată chipul îndurerat al acelei femei şi dragostea din toate gesturile ei. Totuşi, nu compasiunea care răzbătea din toată făptura ei a fost ceea ce m-a impresionat cel mai tare: pe mine m-a emoţionat până la lacrimi ceva mai mare decât noi toţi – o iubire dincolo de înţelegerea omenească, cea de mamă. Acea mamă care înfrunta cu demnitate oprobriul public pentru fiul ei era însăşi definiţia iubirii necondiţionate.

            Ştiu că unii dintre voi veţi gândi că era firească purtarea ei, de vreme ce îi era mamă şi era poate singura care ştia cauza durerii fiului, găsindu-i circumstanţe atenuante, însă eu cred că era ceva mai mult de atât.

           

Pe toţi ne poartă viaţa, ca într-un montagne-russe, când sus, când jos, când suntem fericiţi, când trăim dureri sfâşietoare. Nu e nimeni scutit de suferinţă, tot timpul vom găsi în jur semeni aflaţi în agonie, însă contează să fii Om atunci când te trezeşti faţă în faţă cu slăbiciunea umană. Şi cred că a fi Om înseamnă să te comporţi ca o mamă, ca un tată, ca o soră, ca un frate, ca un fiu sau ca o fiică nu numai faţă de cei dragi, ci faţă de un străin care are nevoie de ajutorul tău.  Ura, dispreţul, invidia nu ajută, atenţia, compasiunea, iubirea, da.

Este uşor să te comporţi frumos cu cei din familia ta sau cu cei de la care ai ceva de câştigat, însă caracterul de Om se vede din ajutorul acordat celui de la care nu are nimic de câştigat. Oare cu ce l-au ajutat pe acel bărbat tinerii care l-au umilit? Oare cu ce experienţă de viaţă au rămas ei din scena aceea tragică?

Am auzit adesea îndemnul „Dacă nu poţi face bine, nu face nici rău”. Ştiţi ce mi se pare trist? Că ori de câte ori apare şansa de a face un bine cuiva, oamenii devin deodată indiferenţi, lipsiți de interes şi dau înapoi. De ce, oare? Dar când e vorba de a face un rău, gratuit de cele mai multe ori, se unesc, devin interesaţi, dobândesc „puteri” nebănuite și investesc timp și energie ca să distrugă. Oare de ce nu investesc iubire?

De prea multe ori am văzut oameni care s-au asociat să distrugă, să denigreze şi să facă rău unui om „căzut la pământ” şi, cu regret vă spun, am văzut prea rar oameni unindu-se să ajute, să înţeleagă, să zidească. Sufletele mărunte, meschine, reci şi goale ca nişte peşteri pustii, se mulţumesc să îngroaşe straturile gloatei, să facă parte din oprobiul public, să trăncănească şi să nu întindă o mână spre fiinţa decăzută, chiar dacă aceasta le-a fost cândva prieten. Unul cu care au împărţit aceeaşi masă, acelaşi timp, aceleaşi sentimente şi promisiuni. Iar ceea ce mi se pare de-a dreptul strigător la cer este faptul că, uneori, deşi nu doresc neapărat să-l denigreze pe prietenul lor, aceste suflete mici se coalizeză cu turma pentru că aşa e de bonton: să fii cu cei mai mulţi.

Lecţia pe care mi-a dat-o acea femeie, căreia îi voi mulţumi toată viaţa pentru exemplul său, este să nu-mi doresc niciodată să fac parte din turma ridicolă, care aproape întodeauna este formată din oameni mici care se simt mari doar atunci când se coalizează cu alţii ca să arate cu degetul spre cineva. Am învăţat atunci că oamenii care condamnă şi pedepsesc, care anulează şi desfiinţează batjocoritor, care se simt superiori când scot în evidenţă defectele altora, dacă s-ar privi cu sinceritate în oglindă, nu le-ar plăcea imaginea lor. Ei defilează ţanţoşi cu moralitatea lor închipuită, de obicei în gloată, îşi arogă calităţi pe care nu le au, se erijează în iubitori de Dumnezeu şi drepţi judecători pe Pământ, deşi trăiesc în contradicţie cu cele mai multe principii creştine, dintre care primul a fost, este şi va fi iubirea de aproapele.

Pentru mine, în scena aceea, bărbatul în stare de ebrietate zăcând neputincios în balta de apă este mai demn decât tinerii batjocoritori şi decât lumea dispreţuitoare care îl priveau, cu aroganţă, de sus. Pentru mine ei sunt mici, iar el este mare.

Fragment din Cartea Insomnii

Omul bun...

„Când vezi un om bun, încearcă să-l imiţi;

Când vezi un om rău, analizează-te.”

- Confucius

  

Omul bun are mereu un zâmbet pentru cei încruntaţi, o vorbă bună pentru cei descumpăniţi, o mângâiere pentru cei îndureraţi.

Omul bun privește cu duioșie, vorbește cu iubire și se dăruiește cu drag.

Omul bun nu se teme de sărăcie şi nici nu face compromisuri care nu-i fac cinste pentru a deveni bogat.

Omul bun nu se teme de oamenii răi, fiindcă el ştie că răutatea este o slăbiciune şi că puterea adevărată este bunătatea, iar ea învinge întotdeauna.

Omul bun nu se teme de singurătate fiindcă ştie că Dumnezeu nu-l părăseşte niciodată și că întotdeauna îi va trimite un suflet care să-i umple singurătatea.

Omul bun nu se teme de suferinţe, fiindcă ştie că fiecare durere are alinarea ei și că fiecare încercare are învățătura ei.

Omul bun nu se răzbună pe cei care l-au rănit, ci-i iartă mereu fiindcă noaptea, înainte de culcare spune mereu: „...Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.”

Omul bun nu judecă, ci ajută. Necondiţionat. Fără să aştepte ceva în schimb.

Omul bun nu se simte mare când îi ajută pe alţii, ci se simte binecuvântat, fiindcă ştie că a ajuta este o onoare şi o oportunitate înălțătoare.

Omul bun are o inimă puternică, iar ea îl ajută să rămână mereu drept și să nu se prăbuşească în momentele grele ale vieţii.

Omul bun vede ceva frumos chiar şi în cel mai urât om sau lucru, vede ceva bun chiar şi în cel mai rău om sau lucru, vede ceva de valoare chiar şi în cel mai banal om sau lucru. Pentru că el vede prin ochii lui, iar ei sunt întruchiparea blândeţii şi bunătăţii.

Omul bun rămâne bun oricât de mult l-ar încerca viaţa şi oricât de mult l-ar dezamăgi oamenii pe care-i întâlnește.

Omul bun nu își va pierde niciodată speranța, încrederea, puterea, credința, duioșia, iubirea. Pentru că el a înţeles că bunătatea este răsplătită întotdeauna. 

Fragment din Cartea Insomnii

Azi m-a bucurat...

... noua carte cu autograf a Mihaelei Rădulescu!  

Să te tot trezești cu asemenea surprize... 

Îți mulțumesc mult, Mihaela Radulescu Schwartzenberg! 

Și îți doresc să realizezi tot ce cuprinde lista ta! 

Pentru cei care doresc noua carte a Mihaelei, o pot primi acasă, cu transport gratuit, comandând-o la acest link: Cum iubesc bărbații

Lucruri pe care nu le ştiţi despre mine…

Când am decis să scriu pentru public, în urmă cu ceva ani, mi-am asumat că ar fi cu putință ca cititorii mei să îşi formeze fel şi fel de păreri despre mine, să mă placă sau nu, să mă aprobe sau nu, să mă înțeleagă sau nu, să mă iubească sau nu... Mi-am asumat tot ce-ar fi putut deriva din curajul meu de a-mi expune în văzul lumii atât trăirile cât și sentimentele, gândurile cele mai intime sau felul în care văd eu întâmplările vieții. Trebuie să recunosc, însă, că la ceva nu m-am așteptat și nici măcar nu m-am gândit vreo clipă: la ură. Fiindcă n-am crezut că ar fi cu putință ca unii dintre semenii mei să mă urască pentru succesul meu. Sau doar pentru că nu e pe gustul lor ce și cum scriu, stilul meu de a-mi așterne pe hârtie reflexiile, felul în care-mi exprim experiențele, procesele sufletești. Numai că de atunci și până acum m-am obișnuit cu toate, inclusiv cu cele rele de mai sus. Am înțeles la timp că de nenumărate ori – asta ca să nu fiu negativistă și să spun că de fiecare dată -, succesul vine la pachet cu ura celor care nu au reușit aceleași performanțe, dar și a celor incapabili să se bucure de reușitele cuiva... 

Tot de atunci mi se reproșează adesea că nu vorbesc mai mult despre mine și nu știu, oare ce ar trebui să devoalez mai mult? Cred că tot ceea ce ar trebui să știe oamenii despre mine se află deja în scrierile mele. Fiindcă în rândurile mele dar și printre ele, vor găsi adesea multe dintre obiceiurile și pasiunile mele, locurile și lucrurile care îmi plac sau nu. Datorită textelor mele, oricare cititor poate să-mi cunoască sufletul, caracterul, stările sufletești dar și o mică parte din viață. Și cam atât, dar cred că este suficient. În plus, nu am nimic atât de special încât să consider că merit interesul și atenția lumii. Sunt un om simplu, firesc, deloc ieșit din comun. Sunt o ființă cu bun simţ, educată în spiritul unor valori care m-au ajutat să mă alcătuiesc și să mă definesc din punct de vedere sufletesc și uman şi nimic nu mă poate schimba din cea care sunt, nici popularitatea şi nici succesul. Nu mă voi considera niciodată mai presus de alt om doar pentru că am nişte reuşite pe care alţii nu le au, pentru că sunt conştientă că fiecare om excelează în ceva, că fiecare are ceva valoros, doar că nu toţi ştiu asta și nu toţi au posibilitatea să descopere și să dovedească ce potențial au. Şi mai ştiu, și asta e foarte important, că întotdeauna va exista cineva mult mai bun decât mine.

Sunt un om căruia nu-i va fi ruşine să îşi recunoască defectele şi nici slăbiciunile, chiar dacă, uneori, din scrierile mele, pare că aș avea o moralitate fără cusur. Nu, dragii mei, nu sunt o sfântă, oare de ce s-au grăbit unii oameni să mă pună la zid, spunând că vreau să par altceva decât ceea ce sunt? Am greşit şi eu, am rănit și am dezamăgit, uneori cu voie, alteori fără, am avut momente de rătăcire și clipe în care am fost descumpănită, dar am un suflet sincer, un comportament decent, iubesc oamenii şi nu am niciun scop ascuns în relaţiile cu ei. 

Nu m-am comparat niciodată cu nimeni, nu am concurat cu alții, nu trăiesc să dovedesc cuiva că pot mai mult, că am mai mult, că ştiu mai mult. Eu trăiesc pentru a fi cineva în sufletul meu, nu în ochii lumii. Sufletul meu nu se hrăneşte cu laude şi cu ovaţii iar atunci când le primesc, o fac cu modestie, cu recunoştinţă și smerenie. Sufletul meu se hrănește cu iubirea oamenilor dragi, cu fericirea lor, cu împlinirile lor și cu viața mea frumoasă și senină alături de ei.

Și dacă tot vreți să știți, aflați că uneori pare că aș pluti, deși mă târăsc. Am și eu durerile mele, dorurile mele, grijile și temerile mele, fiindcă nimeni nu este scutit de necazuri și de neplăceri. Dar am știut mereu că importantă este atitudinea față de tot ceea ce ți s-a dăruit și învățătura pe care o poți trage din toate. 

Nici de complexe nu am fost scutită dar, în timp, am învățat să mă plac și să mă bucur de mine așa cum sunt, conștientă în același timp și că sunt mai mult decât un ambalaj, iar că tot ceea ce am cu adevărat frumos și valoros se află în sufletul meu, bogății din care pot dărui și altora. Pentru că am descoperit la vreme că frumusețea unui om nu are nicio valoare dacă nu-i ajută și pe alții să fie frumoși iar avuțiile unui om tot nicio valoare nu au dacă ele nu ajută și alți oameni, dacă nu sunt împărțite cu ceilalți. 

Pentru cei care cred că m-am născut într-o zodie norocoasă aș vrea să le spun că și eu, ca noi toți, am avut şi greutăţi în viaţă, căci unde sunt supraoamenii care nu s-au confruntat cu ele? La un moment dat am pierdut tot și m-am reclădit de la zero, a fost un timp în care m-am hrănit doar cu pâine goală și apă, dar și cu speranțe și curaj. Pentru că am preferat să nu depind de nimeni, nu am vrut ca necazurile mele să devină povara altora sau să-i întristeze pe cei dragi, dar mi-a fost de folos și ambiția ca nimeni, niciodată, să nu-mi poată spune “ţi-am dat”, “te-am ajutat” sau detestabilul "dacă nu eram eu..." Și am mers înainte.

Și mi-am repetat mereu că atunci când, vreodată, voi fi văzută cu mâna întinsă, să fie doar pentru că mâna mea s-a întins să ofere și niciodată pentru a cere. 

Toată viața mea am luptat pentru a dărui binele, mie și celor de lângă mine. Mi-am creat o lume frumoasă, cu oameni buni și sinceri care nu vând imagine, care nu văd câte o oportunitate în fiecare persoană, care nu trăiesc doar pentru a dovedi lumii ceva, oameni cu care mă simt în largul meu și în sufletele cărora mă simt în siguranță. Evit cât pot de mult oamenii negativiști, întunecați, de la care nu am nimic bun de învățat și care îmi tulbură liniștea. Destul de târziu am învățat și să-mi administrez relațiile cât și să-mi prețuiesc timpul - și pot spune că am câștigat enorm. Am câștigat viață trăită frumos și pace interioară.

Sunt conştientă că vor fi mereu oameni care mă vor iubi, după cum vor exista întotdeauna şi oameni care nu mă vor plăcea, ba chiar și oameni care mă vor detesta - treaba lor de ce, e povara lor, nu a mea. Fiindcă între timp chiar am reușit să mă detașez de lucrurile care-mi depășesc capacitatea de înțelegere și pe care refuz să le mai iau în seamă. Pe mine mă preocupă strict purtarea mea față de alții, nu a altora față de mine. Pentru ceea ce este și ceea ce face, fiecare plătește cu prețul propriei fericiri sau nefericiri, e o chestiune de alegere personală, iar eu nu judec alegerile nimănui.

Nu pot promite că voi fi un om perfect, pot spune doar că îmi doresc să fiu un om bun şi să însemn ceva bun în vieţile celor care mă întâlnesc. Scopul meu este să aduc un plus de bine și de frumos în lumea asta și, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu toată iubirea de care sunt capabilă, sper că voi reuși. 

Iar Irina Binder, omul pe care unii se grăbesc să îl catalogheze, pe care unii nu reuşesc să îl cunoască şi îl judecă fără a-l înţelege, este cel care se poate vedea în scrierile sale dar și mai mult decât atât, dacă cineva ar încerca să citească și printre rânduri, cum am spus deja. Unul mult mai complex – ca fiecare dintre noi dealtfel, nu-i așa? Pot însă să-mi asigur cititorii că niciodată nu voi face vreun compromis de dragul unei imagini bune, de dragul banilor sau din orgoliul de a avea parte de admirația lumii. Și nu, nu mă voi schimba pentru nimic în lume, indiferent cât de sus sau de jos mă va duce viața. Știu deja că nu se moare din pâine și apă, știu că oamenii care azi te iubesc cel mai mult pot fi primii care dispar când ți-e greu, știu că nimic nu-ți aparține (decât tu însuți), că te poți reclădi de la zero, că poți iubi iar și iar, că poți pierde iar și iar... și, peste toate, știu că există Dumnezeu, Cel care te poartă în brațe atunci când nu mai poți să mergi, care îți trimite un om bun atunci când rămâi singur, care îți dăruiește un vis nou atunci când nu mai aspiri la nimic...

Nu regret nimic. Sunt recunoscătoare pentru tot binele și frumosul care mi s-au dat, dar sunt recunoscătoare și pentru relele și durerile primite. Din toate mi-am învățat lecția și toate m-au făcut să fiu mai puternică. Adevărata mea putere, adevăratul meu succes, adevărata mea bogăție este ceea ce las în sufletele oamenilor. Iar asta nu-mi poate lua nimeni.

Vă mulțumesc celor care mă înțelegeți, care mă admirați, care mă iubiți și care faceți parte din lumea mea frumoasă! Vă rog să luați de la mine doar binele, iar ceea ce este greșit în ceea ce mă privește să vă fie doar un exemplu de “așa nu”. Le mulțumesc și celor care mă detestă gratuit și chiar celor răi care mi-au arătat cât de nocivi pot fi, pentru că de la ei am învățat cum nu ar trebui și cum să nu-mi doresc vreodată să fiu. 

Iar tuturor vă doresc să fiți mereu sănătoși, fericiți, iubiți și înconjurați de oameni buni!

Cu drag și prețuire,

Irina 💗

Până nu e prea târziu...

Întorcându-mă acasă de la serviciu, m-am întâlnit cu o cunoştinţă care m-a surprins cu ochii înlăcrimaţi. M-a întrebat de ce plâng, dar am evitat să-i răspund... Era prea mult şi poate prea greu să mă apuc să-i spun prin ce stări trecea sufletul meu. 

Am lăcrimat trecând pe lângă un bătrân care savura cu poftă o îngheţată... Nu ştiu ce m-a înduioşat la acel om, poate bucuria şi pofta cu care mânca acea îngheţată, poate mâinile lui îmbătrânite care tremurau, poate chipul brăzdat de riduri, poate tristeţea şi resemnarea din ochii lui... Sau poate că în toţi bătrânii îl văd pe tata, a cărui zi de naştere ar fi fost mâine...

Aş fi avut un tată bătrânel şi poate ursuz, poate cicălitor, dar ce bine ar fi fost să îl mai am... să-i mai pot spune „La mulţi ani!”, să îi mai pot pregăti un desert, să mă mai bucur de prezenţa lui...

Încă şi acum mă învinovăţesc că nu am făcut destul pentru tata, deşi a plecat la cer când aveam 16 ani şi atunci nu aveam posibilităţile pe care le am azi... Acum nu pot decât să mă străduiesc să fiu fiica pe care şi-ar fi dorit-o şi pe care ar merita-o... Şi mi-e ciudă că nu reuşesc mereu... dar mă consolez cu ideea că părinţii înţeleg şi iartă... Poate tocmai de aceea îi sacrificăm cel mai mult, le înşelăm aşteptările, îi punem pe ultimul loc, ştiind că ei nu aşteaptă nimic, că nu pretind, că înţeleg, că se mulţumesc cu nimic, că iartă la nesfârşit...

Îmi amintesc cât de tare s-a supărat o prietenă pe mine când am încercat să o fac să înţeleagă că un prieten nu ar trebui să fie mai presus de un părinte. De ziua mea îmi cumpărase un cadou costisitor, pe care a cheltuit vreo 250 de lei. Am apreciat gestul şi efortul ei, deşi cadourile scumpe mă fac să mă simt incomod, fiindcă ştiu că întotdeauna se găsesc lucruri mai bune de făcut cu banii, mai ales atunci când ai o familie, când nu ai tot ce ţi-ar trebui, când în casă sunt lucruri de reparat, de îmbunătăţit... Chiar nu mă pot bucura dacă o persoană face sacrificii pentru mine, dacă renunță în favoarea mea… M-aș bucura mai mult să primesc de la prietenii mei un dar de 10-20 lei și de restul banilor să-mi arate că au făcut o bucurie copiilor lor, că le-au cumpărat ceva, că i-au dus la un film, la teatru, la patinoar…

După câteva luni am mers împreună cu prietena mea în oraş să îi căutăm un cadou mamei sale. Găsisem nişte papuci de vară, de care mama ei avea nevoie pentru picioarele bătrâne şi obosite, iar prietena mea a ales cel mai ieftin model (costau 45 de lei), refuzând să-i ia pe cei mai buni, care costau cu 30 de lei mai mult... Am răbufnit atunci şi i-am spus că nu mi se pare normal că îşi pune prietenii mai presus decât propria mama, mai ales că ştiam că şi altora le dăruia lucruri costisitoare, îndemnată de falsa prejudecată că trebuie să se ridice la nivelul lor... Nu m-a înţeles atunci şi s-a simţit lezată în orgoliul propriu, crezând că eu nu ştiu să apreciez faptul că mi-a făcut un cadou de care m-am bucurat... Dar bucuria mea s-a transformat în tristeţe atunci când am văzut că sunt pusă mai presus de mama ei… eu, o străină, poate doar o trecătoare prin viaţa ei, care nu aveam niciun merit spre deosebire de fiinţa care i-a dat viaţă şi care a crescut-o... De ce aş merita eu mai mult decât mama cuiva?

Dacă încă aveţi părinţi, nu-i neglijaţi în favoarea altora, nu-i puneţi pe ultimul loc, nu-i sacrificaţi pentru prieteni... Un prieten decent nu va aştepta să faceţi sacrificii şi nici să-l puneţi mai presus de propria familie... Un prieten decent vă cunoaşte posibilităţile şi recunoaşte de îndată un efort, de aceea nu se va putea bucura de faptul că îl privilegiaţi în defavoarea altora...

Dacă încă mai aveţi părinţi, bucuraţi-le sufletele şi nu aşteptaţi, nu amânaţi...

Atât de mult mi-aş dori să-i mai pot dărui lui tata ceva... să-i arăt cât de mult îl preţuiesc, cât de mult apreciez şi respect toate eforturile lui, toată iubirea cu care m-a crescut, toate renunţările lui... Dar nu pot decât să mă consolez cu gândul că el se bucură de fericirea mea, de realizările mele şi că e împlinit atunci când le ofer altora ceea ce i-aş oferi lui...

Răutatea este o boală...

Despre oameni mici cu suflete mărunte am scris destul… nu că nu aş mai avea ce să scriu, fiindcă ei există în jurul nostru şi încearcă frecvent să ne tulbure pacea sufletelor… Le-am mai transmis uneori câte un mesaj, sperând că îi ajut să își recunoască răutatea patologică, atât de corozivă pentru sufletele lor, dar…

Răutatea unora nu mă sperie şi nici nu mă supără, pentru că nu mă atinge în niciun fel. Răutatea lor ar trebui doar să mă întristeze, deoarece ştiu că ea ascunde multă nefericire, neîmplinire şi chiar prostie. Cred că m-am imunizat şi nici măcar nu mă mai pot întrista pentru oamenii răi, fiindcă atitudinea lor îmi este indiferentă. De amuzat nici atât, fiindcă asociez răutatea cu o boală, iar de oamenii bolnavi ar fi mare păcat să râd...

Nu vă mai consumaţi, oameni răi… Nu vă mai irosiţi să stricaţi, să denigraţi, să faceţi eforturi inutile de a distruge ceea ce alţii au construit… Este păcat de timpul vostru şi de energia voastră, de conştiinţa voastră, de momentele acelea când veţi privi în urmă şi veţi realiza ce aţi fi putut face bun şi frumos în viaţa voastră şi că, de fapt, aţi făcut lucruri urâte, care nu vă fac cinste…

Nu vă mai ucideţi timpul cu gânduri negative, nu vă mai otrăviţi sufletele cu sentimente urâte...

Chiar atât de puţin vă preţuiţi pe voi înşivă? Chiar vă simțiți bine în postura omului decăzut? Chiar atât de slabi sunteţi încât să nu vă puteţi depăşi condiţia şi să evoluaţi? Chiar atât de puţină credinţă aveţi, chiar atât de mult subestimaţi puterea şi dreptatea Divinităţii?

În viaţă, în Univers, există un echilibru perfect între bine şi rău şi aş regreta să ştiu că, la un moment dat, veţi blama soarta pentru nefericirea voastră, întrebându-vă: „Ce-am făcut să merit asta?!”

Este atât de simplu, de bine şi de frumos să trăieşti în pace şi armonie cu tine însuţi şi cu ceilalţi, să îţi vezi de drum fără a-i îmbrânci pe alţii din jurul tău, să construieşti pentru tine în loc să distrugi ceea ce au clădit alţii, să ajuţi, să-i tolerezi şi pe cei care, dintr-un motiv sau altul, nu îţi plac sau pe care nu-i poţi înţelege, să taci atunci când n-ai nimic bun de spus şi să nu împrăştii răutate şi urâţenie în jur…

Ar trebui să știți că atunci când nu aveți loc de alții (care nu vă deranjează și care își văd liniștiți de drumul lor), vă incomodează, de fapt, propria voastră persoană... Și ar trebui să înțelegeți că nimeni nu este vinovat pentru neputința voastră de a vă folosi timpul și energia în scopul binelui... 

Sufletul omului e dependent de iubire şi de frumuseţe şi ar trebui să înţelegeţi că nu veţi fi niciodată fericiţi dacă îl hrăniţi cu sentimente negative… și ar trebui să realizați că oferind răutate și urâțenie nu veţi primi niciodată înapoi ceea ce vă lipseşte acum când nu puteţi fi buni, senini, liniştiţi…

Răutatea este o boală care se vindecă numai cu iubire... de aceea vă doresc să aveți toată iubirea de care depind sufletele voastre! 

3 zile minunate!

Tocmai am revenit acasă după 3 zile minunate petrecute alături de prieteni dragi, oameni pe care i-am cunoscut aici pe facebook, cititori de-ai mei. De aproape 3 ani comunicăm prin intermediul facebook-ului, iar în timp s-a format un grup frumos de prieteni, căruia îi spunem „insomniaci” (denumire primită după numele blogului meu Insomnii, de la care a pornit totul). Sâmbătă ne-am întâlnit la o cabană frumoasă din Apuseni, Cabana Dacilor, din Călăţele Pădure. Mi-am dorit să-mi adun la un loc oamenii pe care i-am îndrăgit şi cu care încă nu mă văzusem şi am ales o locaţie frumoasă, în mijlocul naturii. Ne-am adunat vreo 32 de oameni, care am străbătut sute de kilometri, venind care din ce colț de țară locuia, pentru a ne întâlni. Am umplut două cabane şi am animat pădurea cu veselie, cu râsete, cu cântece la chitară şi voci emoționate. Aş putea povesti foarte mult despre aceste 3 zile încărcate cu amintiri minunate şi despre oamenii pe care i-am cunoscut şi nu ştiu cum aş putea cuprinde atâta frumuseţe, atâta fericire şi atâta iubire. Ne-am îmbrăţişat de zeci de ori, ne-am spus „te iubesc”, ne-am simţit liberi, ne-am simțit ca o familie, deşi ne vedeam pentru prima oară. Am fost o amestecătură de vârste, de la copii la oameni trecuţi de 60 de ani, dar perfect compatibili sufleteşte. Ne-am despărţit plângând şi promiţându-ne că ne vom revedea cât de curând. Am plecat către ei cu o geantă şi multe întrebări şi m-am întors acasă încărcată de daruri, de iubire şi de amintiri preţioase.

Am învăţat multe din această experienţă frumoasă şi de la aceşti oameni minunaţi... Am învăţat că oricât ar fi distanţele de mari, când le parcurgi cu iubire, par neînsemnate. Am mai învăţat că sufletele nu au vârstă, dar au culoare, au căldură şi au puteri miraculoase...

Am învățat că noi, oamenii, suntem cu adevărat frumoși atunci când ne arătăm cu vulnerabilitățile noastre, cu slăbiciunile noastre, cu sensibilitatea noastră, nu cu măști asumate doar de teama de a nu dezamăgi sau doar din dorința de a fi acceptați de ceilalți...

Am învăţat că acolo unde există iubire, există şi frumuseţe şi putere şi nu mai lipseşte nimic.

Am învăţat că o familie perfectă nu este cea care n-are nori pe cer, ci aceea care aşteaptă unită să treacă furtuna. Am învăţat că o femeie puternică nu fuge la prima încercare şi că nimeni nu-i poate lua ceea ce îi aparţine.

Am învăţat că o femeie trecută de 60 de ani se poate purta şi se poate simţi că o adolescentă, potrivindu-se perfect într-un anturaj de tineri, dacă este primită cu iubire. Am învăţat că o femeie de 57 de ani poate fi incredibil de vie, de sexy, de caldă şi de haioasă... că-i poate cuceri pe toţi prin naturaleţea ei, prin pofta de viaţă şi forţa cu care-i atrage pe toţi într-o stare de bine.

Am mai învăţat că pot exista familii frumoase, că timpul nu înstrăinează, nu ucide iubirea, că nu există cale mai bună de a-ţi creşte copiii decât cu respect şi cu multă iubire.

Am învăţat despre copii superbi, educaţi frumos, care se simt bine între adulţi, care le fac cinste părinţilor lor. Am învăţat despre taţi frumoşi, care cresc singuri fetiţe minunate... Am învăţat despre bărbaţi puternici, dar care plâng atunci când suflete le sunt atinse de o emoţie frumoasă...

Am învăţat despre femei puternice, care ştiu să fie şi mame excepţionale, şi soţii perfecte şi colege minunate. Am învăţat despre fiice ideale, care îşi divinizează taţii plecaţi la Cer...

Am învăţat despre suflete care ascund comori nebănuite. Am învăţat despre oameni cu bun simţ, de încredere, discreţi şi cu un comportament foarte elegant. Am învăţat cât de frumoasă e simplitatea. Am învăţat despre prieteni buni, protectori, toleranţi, gingaşi.

Am învăţat că braţele larg deschise înseamnă poarta deschisă a sufletului.

Am învăţat că nu timpul sudează prieteniile, ci sentimentele sincere. Am învăţat că distanţa e doar un spaţiu între trupuri, nu şi între suflete.

Am învăţat că prietenii se bucură, dar şi suferă împreună. Am învăţat că atunci când un prieten are un necaz, nu îl privim ca fiind tragedia lui, ci ca fiind tragedia noastră. Am învăţat că Dumnezeu este mereu acolo unde trebuie şi că, uneori ceva ce pare a fi o nenorocire, este de fapt o binecuvântare.

Am învăţat că atunci când prietenii se ţin de mână şi se roagă, Dumnezeu coboară în mijlocul lor şi îi binecuvântează ca un părinte fericit că îşi vede copiii uniţi.

Am învăţat că Dumnezeu are întotdeauna o cale de a aduce împreună oamenii care trebuie să se întâlnească. Am învăţat atât de multe din toate momentele, din toate emoţiile, iar de la toți aceşti oameni minunaţi am învăţat că... „şi totuşi există iubire”...

Vă mulţumesc pentru TOT şi vă iubesc!

Prea scump că n-ai bani sau prea scump pentru tine?

Azi, îmi doresc să vorbesc despre noi, femeile, despre cât şi cum investim în noi. Vă voi împărtăşi doar nişte idei personale…

Cine mă cunoaşte, ştie că sunt pasionată de parfumuri şi de cosmetice... dar nu neapărat să am cu nemiluita. Sunt o femeie practică și nu aș încuraja niciodată risipa. Nu sunt adepta unui sertar plin de rujuri și de farduri pe care să nu le folosesc. Prefer 2-3 pe care să le folosesc. Singura condiţie este ca acestea să fie de calitate. Ei, aici apare o problemă cu care mă confrunt de mult timp: mentalitatea unor femei care consideră că nu au bani de investit în cosmetice de calitate. Prejudecăţi de genul “e prea scump” sau “cu banii aia îmi iau mai bine 2 bucăţi”. Eu sunt de părere că nu ar trebui să ne mulţumim cu puţin, nici cu orice, ci să aspirăm la ceea ce e mai bun şi la ceea ce ni se potriveşte. Calitatea face diferenţa. Da, dar calitatea costă… nu? Adevărat. Şi, nu numai o dată mi s-a aruncat în faţă afirmaţia deplasată şi grosolană: „Eu n-am banii tăi!“ O afirmaţie care m-a făcut să mă simt incomod şi chiar vinovată… Până când, am stat să analizez situaţiile şi am realizat că acele replici veneau tocmai de la persoane care şi-ar fi permis, dar care nu ştiu să se organizeze şi care au alte priorităţi.

Sunt sigură că există multe femei care trăiesc cu impresia că nu au suficient pentru a investi în lucruri de calitate şi care cred ar fi o extravaganţă prea mare să cheltuiască 150 lei pe un ruj, de exemplu. Sau pe un fond de ten bun. Sau 300 lei pe un parfum… Dar nu se gândesc că aceste lucruri nu le cumpărăm zilnic sau că ele “durează” câteva luni. Dacă ar fi să împărţim banii cheltuiţi pe un ruj, parfum, etc., am realiza că acel lucru ne-a costat în jur de 20-30 lei pe lună… bani pe care îi cheltuim frecvent pe ţigări, pe dulciuri, pe taxi, pe suc, pe chestii care n-ar trebui să fie prioritare în faţa frumuseţii şi a confortului nostru.

Cred că noi, femeile, am dobândit o mentalitate greşită preluată de la mamele şi bunicile noastre, care au fost femei de sacrificiu, care au trăit numai pentru şi prin copiii lor, care au învăţat să trăiască numai pentru alţii și pentru casă, care s-au mulţumit cu puţin sau chiar cu nimic, care au trăit cu impresia că nu li se cuvine nimic şi că sunt doar datoare să ofere… Femei care nu au cunoscut stima de sine… Femei care au preţuit mai mult lucrurile din casă decât propria persoană. Dar vreau să cred că acele vremuri au apus, că femeile de azi ştiu să se întreţină şi, pe lângă familiile lor pe care le îngrijesc cu multă dragoste şi dăruire, ştiu să se îngrijească şi ele.

Mă întristează femeile care poartă pe chipuri şi pe mâini urmele trudei şi a renunţării la sine… şi mă bucur că mama mea nu este una dintre ele. Aş suferi acum să ştiu că mi-a dat totul mie, că a sacrificat totul pentru mine şi şi-a luat dreptul de a se simţi frumoasă, femeie, de a se răsfăţa... Nicio femeie nu merită să renunțe la sine, să se neglijeze şi să îşi refuze bucurii și necesități fireşti. Prin natura sa, femeia renunţă oricum la mult prea multe lucruri şi mi se pare nedrept să i se refuze şi dreptul de a se îngriji şi de a se răsfăţa din când în când cu câte un lucru care îi este necesar și care îi place.

M-am întristat şi revoltat ori de câte ori am auzit expresii de genul: “Nu ştiu ce-mi face bărbatu-meu dacă dau atâţia bani pe un parfum!” sau “Să văd dacă mă lasă soţul să îmi iau…” Şi ştiţi de ce m-am întristat? Pentru că aceste lucruri le-am auzit de la femei care muncesc, câştigându-şi existenţa singure, dar care se temeau de bărbaţii lor care fumau câte 2 parfumuri pe lună… sau care beau bere de banii ăia.

Îmi amintesc o scenă din copilărie care m-a marcat. Mama se machia, iar tata a văzut printre fardurile înşirate pe masă un ruj în care abia se mai vedeau câteva urme de produs şi în care stătea înfipt un chibrit (pe post de spatulă cu care să mai scoată ce rămăsese). Tata a luat rujul şi a întrebat-o pe mama de ce nu îl aruncă şi de ce se chinuie cu el aşa. Ştia raţionamentul mamei care voia să folosească până la ultimul miligram din rujul ei preferat şi totuşi i-a spus mamei că nu i se pare normal să se poarte ca o calică. “Nu eşti, draga mea atât de săracă încât să te porţi aşa. Îţi voi da bani şi vreau să îţi iei câte rujuri vrei, dar să nu te mai văd cu resturi d-astea.“, i-a spus tata. La fel a făcut şi cu mine. M-a încurajat mereu să am lucruri de calitate şi să mă îngrijesc.

V-am povestit cândva că primul meu parfum l-am primit la vârsta de 14 ani (articolul se poate citi aici: Primul meu parfum). Îl foloseam cu măsură, cu teama că se va termina. Într-o zi, când plecam undeva, tata m-a întrebat dacă m-am parfumat. “Nu., i-am spus. Nu stric eu parfumul aiurea…” Atunci, tata m-a întors din drum şi mi-a spus să mă parfumez şi să nu fac economie, fiindcă îmi va cumpăra alt parfum. “Nu pune nimic la păstrare, azi suntem, mâine, cine ştie? Bucură-te de lucruri dacă tot le ai.”, mi-a spus tata.

O altă amintire dragă din copilărie este legată de o pereche de adidaşi. Mi-i doream foarte mult, dar nu am îndrăznit să îi cer tatului meu să mi-i cumpere. Ştiam că sunt scumpi şi consideram că tata deja îmi oferea prea mult ca să-i mai cer şi acei adidaşi… Cumva, a aflat că mi-i doream şi m-a întrebat de ce nu i-am spus nimic. “Pentru că sunt scumpi”, i-am spus. Iar tata mi-a spus ceva ce mi-a influenţat toată existenţa, într-un fel special: “Tu eşti cea mai preţioasă pentru mine, iar pentru tine nimic nu e prea scump.” 

Ştiu, sunt părinţi care nu ar încuraja copiii aşa, de teamă că ar transmite o concepţie greşită. Depinde… Un copil bine educat, cu valori şi cu bun simţ nu va abuza niciodată de bunătatea nimănui şi nu va trăi niciodată cu impresia că i se cuvine totul. Eu am învățat de la tata să mă prețuiesc și am dobândit ambiția de a munci și de a avea ceea ce îmi doresc.  

Înainte să vă interziceţi lucruri, gândiţi-vă bine la priorităţi şi stabiliţi dacă într-adevăr este prea scump pentru voi și nu vi-l permiteţi... Admir femeile care spun: "Mai bine nu mănânc, dar îmi iau un parfum!” Da, sunt lucruri de care avem nevoie, care ne fac fericite, de care depindem pentru a ne simţi frumoase şi încrezătoare. Le merităm. Şi da, ele ar putea să ne fie oferite din când în când ca semn al aprecierii şi al prețuirii faţă de eforturile noastre neobosite de a-i înfrumuseţa şi îngriji pe soţii noştri, pe copiii noştri, pe părinţii noştri…

Eu nu îmi refuz lucruri care îmi plac și care îmi sunt necesare. Nu stau pe gânduri dacă îmi doresc rujul Chanel care îmi place atât de mult sau lucrurile cu care sunt obișnuită. Mi le-am cumpărat chiar și atunci când aveam salariul mic, cu eforturile de rigoare, desigur... dar a meritat pe deplin pentru bucuria mea.
Am cunoscut femei care au amânat să își ofere tot felul de lucruri pe care și le doreau şi care au murit înainte să apuce să cunoască bucuria de a le avea…

Câți merită?

„Învinge durerea,

 Râzi cât se poate,

Căci tot la zi ajunge

Şi cea mai lungă noapte.”

William Shakespeare

Ştii ceva? Scapă de starea asta deplorabilă, de supărare. Nu merită!

Te-aş întreba: câţi dintre oamenii pentru care te consumi acum şi pentru care ai sufletul tulburat și îngreunat sunt lângă tine să îți vadă tristețea și zbuciumul? Câți te țin în brațe și încearcă să îți aline tristețea și singurătatea? Câţi dintre ei ţi-au fost alături când ţi-a fost greu? Câţi ţi-au alinat durerile şi câţi ţi-au înţeles slăbiciunile şi rătăcirile omeneşti, fără a te judeca? Câţi au alergat grăbiţi spre tine să îţi aducă ceva atunci când îţi lipsea? Câţi dintre ei ţi-au şters lacrimile atunci când plângeai însingurat? Câţi au contribuit la ceea ce eşti şi ceea ce ai acum? Câți se bucură pentru reușitele tale și câți suferă pentru pierderile tale? Câți ți-au adus fericirea la ușă? Câţi dintre ar renunţa acum la confortul lor și la pacea lor sufletească pentru tine? Dacă mâine toată lumea s-ar întoarce împotriva ta, câţi s-ar lupta cu ea pentru tine? Dacă mâine s-ar spune minciuni despre tine, câţi ţi-ar lua apărarea și câți le-ar asculta curioși? Câţi dintre ei te cunosc cu adevărat? Câţi dintre ei te iubesc şi câţi doar te folosesc?

Înţelegi despre ce vorbesc? TU eşti tot ce ai mai de preţ, tu eşti cel mai bun prieten al tău. Tu depinzi toată viaţa numai de tine. Doar tu te vei putea privi obiectiv, doar tu îţi vei putea înţelege slăbiciunile, neputinţele, durerile şi rătăcirile. Doar tu te vei putea ajuta singur mereu.

Nu mai suferi, nu te mai consuma, nu te mai irosi. Nu merită. Nimeni.

Fragment din Cartea Insomnii