Nu eu am pierdut anumiți oameni, ei m-au pierdut pe mine





De câte ori m-a dezamăgit cineva și nu am mai putut continua relația cu omul respectiv, am rămas cu impresia că l-am pierdut pe acel om. Și am trăit mult timp cu un sentiment dureros de vinovăție și de eșec. Până de curând, când am avut o revelație și am realizat că nu eu i-am pierdut pe anumiți oameni, ci ei m-au pierdut pe mine. Și nu, nu vorbim aici de o abordare narcisistă, ci de un simț al dreptății. 
Un prieten drag mi-a spus cândva că greșesc foarte mult pentru că prea le caut tuturor scuze pentru orice greșeală, pentru purtarea nepotrivită, pentru ieșirile necontrolate, pentru egoism și lipsă de corectitudine. Și că iertările mele repetate au încurajat nesimțirea unora, mârlănia și abuzurile. Abia după ce mi-am dat seama că unii au făcut în mod repetat abuz de bunătatea mea și că au profitat de capacitatea mea de a ierta, am înțeles câtă dreptate avea prietenul meu și că prin toleranța mea fără limite, i-am încurajat pe unii să se poarte fără respect și fără considerație.
Nu-mi pot explica de ce am tolerat atât de mult timp oameni orgolioși, egoiști, narcisiști, obraznici, prefăcuți, ipocriți, geloși, invidioși, intriganți și interesați, când aceste trăsături sunt cele pe care le detest cel mai mult și fac orice relație să fie toxică... Nu știu de ce m-am încăpățânat să-i văd pe anumiți oameni mai buni decât sunt și nici de ce mi-a plăcut să mă amăgesc că unii chiar m-au iubit...
Voi pune pe seama lipsei maturității mele insistența cu care am păstrat niște relații superficiale, toate compromisurile pe care le-am făcut și toate zbaterile mele de a-i ajuta pe unii să se schimbe. Chiar am crezut că unii oameni merită ajutați să se schimbe, că-i pot învăța cum să se poarte cu ceilalți, inclusiv cu mine, astfel încât să aibă relații frumoase și durabile, dar am văzut că ei știu să se poarte frumos atâta timp cât au interes, apoi își arată adevăratul caracter și sentimentele adevărate.
Nu e treaba mea să-i “educ” pe alții, iar oamenii fac mereu ceea ce simt și trebuie lăsați să fie așa cum sunt și să primească ceea ce merită.
Cu cât trece timpul și-ți rămâne tot mai puțin din viață, îți dai seama de valoarea unei clipe și încerci să fructifici fiecare moment. Păcat că nu învățăm toate acestea mai devreme, pe la 20 de ani și că ne irosim cu tot felul de oameni care nu ne sunt nimic și care nu ne lasă nici măcar satisfacția că am reușit să le fim ceva...
Dacă știi să stabilești limite la timp și dacă știi când este momentul să te desparți de oamenii toxici, vei câștiga timp prețios și pace sufletească.
Eu nu am știut să fac asta mai devreme și am pierdut foarte mult timp. Dar nu oameni. Ei m-au pierdut pe mine.