Tăcerile mamei, pe care nu le-am știut asculta la timp

 

Sunt seri în care simți că nu mai poți păstra nimic în tine. Nici tăcerile, nici cuvintele, nici lacrimile care se încăpățânează să curgă... O astfel de seară m-a împins să scriu aceste rânduri...

Mama a fost, este și va rămâne pentru mine cea mai pură formă de prietenie. Una tăcută, necondiționată, caldă, care nu cere niciodată nimic, dar dă totul fără să clipească. În privirea mamei mele am găsit întotdeauna dragoste și adăpost. Nu judecată, nu îndoială, nu teamă. Doar lumină și multă, foarte multă răbdare.

A fost acolo, mereu, ca un țărm blând care nu obosește să primească valurile ființei mele, fie că aduceau zâmbete, fie că aduceau furtună. Știa să ierte fără să mustre, să aline fără să întrebe, să tacă fără să fie distantă.

Mama este poate singura ființă care te iubește fără să cântărească ce dai sau ce iei. Fără să-ți ceară să fii altcineva decât ești. Mama nu te iubește pentru performanțele tale, nici pentru bunătatea ta, nici pentru ceea ce realizezi în lume. Te iubește pentru simplul fapt că exiști. Pentru că te-a purtat sub inimă, pentru că ai plâns pe pieptul ei, pentru că într-o zi ai spus „mama” și lumea ei s-a schimbat pentru totdeauna.

Ea ar muta toate greutățile lumii din calea ta, fără să ceară explicații, fără să aștepte recunoștință.

Și chiar dacă uneori ai rănit-o, prin neatenție, prin grabă, prin absență, mama nu ți-a purtat niciodată ranchiună. Nu ți-a întors spatele, nu a închis ușa. Ea ți-a iertat toate tăcerile, toate plecările fără explicație, toate cuvintele rostite la nervi și toate momentele în care ai ales altceva.

Se bucură când reușești, când râzi, când primești o veste bună... Chiar și atunci când ea n-are nimic. Chiar și atunci când, înăuntrul ei, se simte mică și singură. Fericirea ta devine, pe tăcute, răsplata ei.

În lume, iubirea se oferă adesea cu măsură, cu ezitări, cu etichete. Ți se cere să fii într-un fel, să dovedești, să nu greșești prea mult, să nu pleci prea departe. Afecțiunea vine cu așteptări, cu îndoieli strecurate în priviri, cu uși care se închid atunci când nu mai ești pe plac. Dar mama… mama rămâne, chiar și atunci când pleci. Mama iartă, chiar și atunci când nu ceri iertare. Mama te așteaptă fără reproș, fără cronometru, fără mândrie rănită. Ea nu îți iubește reușitele, ea te iubește pe tine.

Mi-am dorit, din adâncul sufletului meu, să fiu cea mai bună prietenă a mamei mele, așa cum mi-a fost și ea mie. Și am crezut că sunt. Am vrut să cred că ea s-a sprijinit de mine, așa cum m-am sprijinit eu de ea mereu... Dar mama nu mi-a pus niciodată pe umeri povara durerilor ei. Nu mi-a arătat niciodată rănile pe care le-a dus în inima ei. Mi-a vorbit despre oboseală adunată, despre dureri de oase pe care le pui pe seama vremii, a mai strecurat câte un oftat printre cuvinte banale... Dar nu mi-a vorbit despre fricile ei, despre golurile, îndoielile și durerile ei adânci. Ea a ales, fără ezitare, să mă protejeze. Să-mi ferească privirea de umbrele care o bântuiau pe dinăuntru, să-mi păstreze zâmbetul netulburat, chiar și atunci când, dincolo de pereți tăcuți, lumea ei se sfărâma bucățică cu bucățică. A știut să cadă în tăcere, fără să mă tragă după ea.

Mamele nu ne spun niciodată totul. Și tocmai de aceea, nu vom fi niciodată cu adevărat cele mai bune prietene ale lor, oricât de mult ne-am strădui. Pentru că ele aleg, fără să ne ceară voie, să ne iubească într-un mod care exclude egoismul și plângerile. Nu ne vor spune cât le este de greu, nici ce lipsuri au, pentru că și-au jurat, în tăcerea inimii lor, să nu ne tulbure. Ca nimeni altcineva pe lume, mamele își doresc să nu ne fie niciodată umbrită fericirea. Să nu le simțim, vreodată, ca pe o povară...

Poate de aceea vă scriu... Vouă, celor care încă mai aveți o mamă. Fiți atente nu doar la ceea ce vă spun, ci mai ales la ceea ce tac. La zâmbetul cu care ascund durerea, la liniștea cu care vă protejează de propriile lor neliniști. Poate aveți, acum, puterea să deveniți nu doar fiicele lor, ci și sprijinul lor. Poate le puteți învăța și încuraja, cu blândețe și fără grabă, că și ele au voie să se sprijine pe cineva.

Întrebați-le, poate, într-o zi tihnită, ce simt, dacă au ceva pe suflet. Și asigurați-le că acum sunteți mari și puternice, că inima voastră știe să primească, să înțeleagă, să stea alături. Spuneți-le că le puteți fi alături nu doar ca fiice, ci și ca acele prietene blânde, răbdătoare și adevărate, pe care le-au meritat dintotdeauna și de care, poate, au avut nevoie mereu... în tăceri, în oboseli, în singurătățile pe care n-au îndrăznit să le rostească. Că nu mai e nevoie să vă protejeze cu prețul tăcerii lor.

Mamă, acum te odihnești în inima mea... și voi încerca, atât cât pot și așa cum știu, cu fiecare gest și cu fiecare zi trăită cu sens, să-ți fac odihna blândă, senină și caldă, cum ai fost tu pentru mine, o viață întreagă. Să-ți fie liniște acolo unde te-am așezat, în mine, cu tot ce ai fost și tot ce ai lăsat în urma ta. ❤