Cum să nu fiu invidioasă?!

La una dintre întâlnirile pe care le-am avut cu cititorii mei, am fost întrebată dacă am fost vreodată invidioasă pe cineva. Și atunci, fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am amintit de o zi în care invidia mi-a produs o “traumă” pe viață. Și tocmai de aceea n-am uitat întâmplarea cu pricina niciodată.

Era o zi minunată de vară, iar eu ieșisem cu două prietene cam anorexice și cu un amic ipohondru să bem o cafea pe o terasă din centrul Brașovului. Eu eram la cură de slăbire, așa cum sunt în fiecare dată de întâi a lunii precum și în fiecare binecuvântată și mult cântată zi de luni, când vine vorba despre începuturi pline de speranță. Dar și dacă nu aș fi fost la dietă, nu aș fi putut să mănânc nimic cu cele două prietene care nu consumă: lactoză, gluten, grăsimi, carbohidrați, zaharuri, fructoză, făinoase, amidonoase și așa mai departe. Practic nu consumă nimic, eu le suspectez că și aerul pe care-l respiră e cu porția și filtrat. Eco. Bio. Nici amicul meu nu e mai de gașcă, el are alergii și intoleranțe la orice și oricum nu are încredere că salatele nu sunt stropite, că puii nu sunt plini de hormoni, carnea de vită nu e împănată cu antibiotice și apa plată îmbuteliată nu e apă de la robinet... O companie minunată, cred că sunteți de acord cu mine – da, numai bună pentru nervii zdruncinați ai unei femei aflată la o iminentă și de fapt permanentă dietă.

Mai precis, moartea pasiunii cu ei și de câte ori am ieșit împreună în oraș, mi-am dat seama cât de mult îi iubesc pe prietenii mei cu care mâncăm papanași, parizer cu pită direct de pe ziar și câte o pavlova întreagă, fără să avem mustrări de conștiință și fără să ne măsurăm caloriile cu vreun cântar inteligent de buzunar.

Dragile mele prietene... după ce că eram maxim de frustrată și de complexată în fața celor două prietene extrem de conștiincioase, responsabile și ambițioase, serioase până la leșin – al meu, desigur – ghinionul face să apară pe terasă tocmai atunci o tipă înaltă, slabă, perfectă. Un exemplar din acela de podium de casă de modă internațională. Și aș fi fost ok cu asta dacă amicul nostru nu ar fi spus cu voce tare: "Mamăăă, ce tipă, parcă e o panteră, perfecțiunea întruchipată! Uite ce brațe are, nu are pic de grăsime, deja i-am ghicit sub bluzița aceea străvezie de mătase un abdomen mai plat ca marea înainte de furtună și niște coapse lucrate fără milă zi de zi la sală. "

Mi-am privit brațele cu bicepși și tricepși pufoși și am înghițit în sec. Și poate că aș fi fost ok și cu asta, dar....

În timp ce stăteam liniștită cu o cafea chioară în față, fără zahăr și fără lapte, nici măcar de migdale sau de soia, dar și fără amărâtul de biscuițel microscopic care se mai dă de pomană lângă cafea, o văd pe pantera de la masa alăturată mușcând, mai precis băgând în gură o jumătate de felie de pâine. Din aceea ardelenească, pită zdravănă, sănătoasă, făcută cu simț de răspundere după o rețetă strămoșească, o felie groasă cât două degete de tăietor de lemne cu carte de muncă în pădurile virgine din Alaska. Primul gând de femeie cu spirit critic, nițeluș răutăcioasă și foarte mulțumită că uite, fiara sălbatică nu e chiar perfectă, are și cusururi, a fost că nu așa se mănâncă pâinea în restaurant, că nu se mușcă din felie sau din chiflă, ci se rupe gingaș câte o bucățică micuță care se bagă cu totul în gură. Detalii lipsite de relevanță în situația aceea...

- Aia mănâncă pâine? a urlat ca o fiară frustrarea din una dintre prietenele mele anorexice, o tipă care ține cură de slăbire de când o știu, cu toate că are o talie mai mică decât păpușa mea Arădeanca - etalonul meu de frumusețe încă din fragedă pruncie. Pur și simplu mi-a fost frică să nu se sufoce de indignare. Sau de la atâta înghițit în sec, nu știu.

Bineînțeles că mi-am dat seama că o priveam cu un sentiment de reală invidie pe femeia de la masa alăturată și m-am simțit tare vinovată pentru gândurile mele. Cu siguranță că avea să mănânce doar gustărica adusă de ospătar, ca o panteră veritabilă, adică pâinea cu cele trei măsline, că așa fac divele. Dar când eu trăgeam mai cu ambiție de cafeaua mea chioară, îi vine tipei porția de mâncare pe care și-o comandase, un platou imens, bănuiesc că pentru 4 persoane (a se citi 4 ditamai bărbații) de după care, efectiv, nu mai reușeam să văd nimic și pe nimeni, chiar și ospătarul, cu mușchii aflați în grea suferință de la greutatea pe care o purta pe braț, părea un greiere pe lângă acel platou.

N-are cum să mănânce tot!, am gândit cu satisfacție nedisimulată. N-are cum, e imposibil! Va fi doar risipă alimentară, asta dacă nu cumva o va ajuta tipul cu care venise. Sau mâncarea comandată era cel mai probabil pentru el și ea doar ciugulește ceva, ca o vrăbiuță.

Și trebuia să ne vedeți pe noi, cei patru spectatori, cum ne holbam la biata femeie, așteptându-ne să se oprească din mâncat. Dar nu. Femeia a mâncat tot. Absolut tot. Cum o învățase mămica ei în copilărie că e frumos, să nu lase nimic în farfurie. Și cu toate acestea, să știți că mai respira. Normal chiar.

- Nu vă e foame? mi-am întrebat plină de speranță prietenii care înghițeau în sec. Poate ziceau că da și așa aveam pe cine să dau vina că iar amân începerea dietei.

Ospătarul m-a auzit și a venit de îndată să mă susțină, dar prietenele mele erau de neclintit. Iar prietenul nostru le cânta în strună, strâmbând din nas la simpla idee că ar putea să bage în gură toate otrăvurile acelea periculoase, gen slăninuță, cârnăciori, ceafă afumată, chifteluțe durdulii, muşchiuleț țigănesc, brânzeturi apetisante, ceapă roșie, zacuscă, icre sau, Doamne ferește, fasolică bătută.

Nu ne puteam reveni. Și cu toate că nu am vorbit despre biata femeie, pentru care eu mă rugasem tot timpul în sinea mea să nu se înece cu mâncarea din cauza energiilor pline de invidie care emanau înspre ea de la masa noastră, cu siguranță că toți aveam aceeași nedumerire: unde a încăput toată acea mâncare dacă ea are talia aceea minusculă și abdomenul lipit de șira spinării? Și ce metabolism poate avea? Mai are și altceva în afară de metabolism? Sau e doar metabolism din cap și până în picioarele acelea perfecte?

Rușinată de judecata mea strâmbă, mi-am făcut mea culpa și mi-am zis că poate femeii i-a fost foarte foame, că poate ținea dieta OMAD (one meal a day = o masă pe zi), că poate fusese salvată după ce se rătăcise vreo lună prin munți, fără hrană și că acum sigur nu mai putea respira din cauza stomacului plin până la refuz. Dar când monstrul invidiei din mine începea să se liniștească, crezând că totul s-a terminat cu bine, numai ce îl văd pe ospătar că îi duce tipei o porție cu doi papanași imenși, peste care se revărsau în toată splendoarea două polonice de smântână și două cu dulceață de afine.

Nu știu ce fețe aveam cu toții, dar cred că arătam ca niște psihopați, cu ochii bulbucați ieșiți binișor din orbite. Nu, nu, sigur a greșit ospătarul masa, n-au cum să fie pentru ea! am gândit. Dar erau pentru ea.

Dacă îi mănâncă pe amândoi... chiar că nu există dreptate pe lume! mi-am spus cu amărăciune în timp ce trăgeam concluzia că în farfurie sunt cel puțin 1 kg de preparate care alcătuiesc cei doi papanași. Și, oricât de mult mi-aș fi dorit să nu o urmăresc, ci să mă bucur de prezența prietenilor mei, am stat cu gura căscată și m-am holbat la pantera – animal de pradă, deh! - care tăia câte un sfert din papanaș, îl trăgea hotărâtă prin smântâna amestecată cu dulceață și băga toată bucata în gură. Din 8 îmbucături a dat gata cei doi papanași imenși, tot așa, cu simț de răspundere, de parcă o pândea mama ei de după un colț să vadă dacă nu cumva a mai lăsat urme de preparat în farfurie. Iar eu așteptam îngrozită să văd cum îi sar nasturii de la bluziță, să o văd că se întinde pe jos ca să stea cu burta în sus, dar nu. Nu stătea nici măcar rezemată pe spătarul scaunului, nu se bătea pe burtă, era relaxată ca și când ar fi mâncat doar două panseluțe și nici alea ajunse la maturitate.

- Mai doriți ceva? a întrebat-o ospătarul foarte amabil, de parcă îi dorea moartea prin îmbuibare.

Ce să mai vrea, omule, ești sadic? am gândit. Eventual un colebil, un triferment, ce ar mai putea dori făptura aceea delicată?

- Daaa, un latte mare cu frișcă, a răspuns ea zâmbind cu gingășie.

- Dumneavoastră, mai doriți ceva?, ne-a întrebat și pe noi privindu-ne cu o ușoară milă. Sau doar mi s-o fi părut mie.

- Doar nota de plată, vă rog...

- Nu mâncați nimic? a mai încercat el.

- Nu, noi ne hrănim cu prana, am spus dându-mi ochii peste cap, plină de emfază.

Știu, iubitele mele prietene, știu că invidia e un păcat. Dar...

Fragment din cartea Iubitelor mele prietene - de Irina Binder și Carmen Voinea-Răducanu