Cum să nu fiu invidioasă?!

La una dintre întâlnirile pe care le-am avut cu cititorii mei, am fost întrebată dacă am fost vreodată invidioasă pe cineva. Și atunci, fără să stau prea mult pe gânduri, mi-am amintit de o zi în care invidia mi-a  produs o traumă pe viață.

Era o zi minunată de vară, iar eu ieșisem cu două prietene anorexice și cu un amic ipohondru să bem o cafea pe o terasă din centrul Brașovului. Eu eram la cură de slăbire, așa cum sunt în fiecare dată de 1 a lunii și în fiecare zi de luni, dar și dacă nu aș fi fost la cură, nu aș fi putut să mănânc nimic cu cele două prietene care nu consumă: lactoză, gluten, grăsimi, carbohidrați, zaharuri, fructoză, făinoase, amidonoase și așa mai departe. Nici amicul meu nu e mai de gașcă, el ale alergii și intoleranțe la orice și oricum nu are încredere că salatele nu sunt stropite, că puii nu sunt plini de hormoni sau carnea de vită plină cu antibiotice... 

Moartea pasiunii cu ei și de câte ori am ieșit împreună în oraș, mi-am dat seama cât de mult îi iubesc pe prietenii mei cu care mâncăm papanași, parizer cu pită direct de pe ziar și câte o pavlova întreagă.

Măi oameni buni... și după ce că eram maxim de frustrată și de complexată în fața celor două prietene extrem de conștiincioase, responsabile și ambițioase, apare pe terasă o tipă înaltă, slabă, perfectă. Și aș fi fost ok cu asta dacă amicul nostru nu ar fi spus cu voce tare: "Mamăăă, ce tipă, parcă e o panteră, e perfectă! Uite ce brațe are, nu are pic de grăsime..." 

Mi-am privit brațele cu bicepși și tricepși pufoși și am înghițit în sec. Și poate că aș fi fost ok și cu asta, dar....

În timp ce stăteam liniștită cu o cafea chioară în față, fără zahăr și fără lapte, nici măcar de migdale sau de soia, dar și fără amărâtul de biscuițel microscopic care se mai dă de pomană lângă cafea, o văd pe "pantera" de la masa alăturată mușcând, mai precis băgând în gură o jumătate de felie de pâine. Primul gând de femeie cu spirit critic și răutăcioasă a fost că nu așa se mănâncă pâinea în restaurant, că nu se mușcă din felie sau din chiflă, ci se rupe câte o bucățică micuță care se bagă cu totul în gură.

- Aia mănâncă pâine? a urlat ca o fiară frustrarea din una dintre prietenele mele anorexice, care ține cură de slăbire de când o știu, cu toate că are o talie mai mică decât păpușa mea Arădeanca - etalonul meu de frumusețe încă din fragedă pruncie.

Mi-am dat seama că o priveam cu invidie pe femeia de la masa alăturată și m-am simțit tare vinovată. Cu siguranță avea să mănânce doar gustărica adusă de ospătar, pâinea cu cele trei măsline, că așa fac divele. Dar când eu trăgeam mai cu ambiție de cafeaua mea chioară, îi vine tipei porția de mâncare pe care și-o comandase, un platou imens, după care efectiv nu mai reușeam să văd nimic și pe nimeni, chiar și ospătarul părea un greiere pe lângă el.

N-are cum să mănânce tot!, am gândit. Va fi doar risipă alimentară, asta dacă nu cumva o va ajuta tipul cu care venise. 

Și trebuia să ne vedeți pe noi, cei patru spectatori, cum ne holbam la biata femeie, așteptându-ne să se oprească din mâncat. Dar nu. A mâncat tot. Absolut tot. Și cu toate acestea, să știți că mai respira.

- Nu vă e foame, mi-am întrebat prietenii care înghițeau în sec. 

Ospătarul m-a auzit și a venit de îndată să mă susțină, dar prietenele mele erau de neclintit.

Nu ne puteam reveni. Și cu toate că nu am vorbit despre biata femeie, cu siguranță că toți aveam aceeași nedumerire: unde a încăput toată acea mâncare dacă ea are talia aceea minusculă? Și ce metabolism poate avea?

Rușinată de judecata mea strâmbă, mi-am făcut mea culpa și mi-am zis că poate femeii i-a fost foarte foame, că poate ținea OMAD (one meal a day = o masă pe zi) și că acum sigur nu mai putea respira din cauza stomacului plin până la refuz. Dar când monstrul invidiei din mine începea să se liniștească, îl văd pe ospătar că îi duce tipei o porție cu doi papanași imenși, peste care se revărsau în toată splendoarea două polonice de smântână și două cu dulceață de afine.

Nu știu ce fețe aveam cu toții, dar cred că arătam ca niște psihopați. Sigur a greșit ospătarul masa, n-au cum să fie pentru ea! am gândit. Dar erau pentru ea. 

Dacă îi mănâncă pe amândoi... chiar că nu există dreptate pe lume! mi-am spus. Și, oricât de mult mi-aș fi dorit să nu o urmăresc, ci să mă bucur de prezența prietenilor mei, am stat cu gura căscată și m-am holbat la femeia care tăia câte un sfert din papanaș, îl trăgea hotărâtă prin smântâna amestecată cu dulceață și băga toată bucata în gură. Din 8 îmbucături a dat gata cei doi papanași imenși. Iar eu așteptam îngrozită să văd cum îi sar nasturii de la sacou, să o văd că se întinde pe jos ca să stea cu burta în sus, dar nu. Nu stătea nici măcar rezemată pe spătarul scaunului, nu se bătea pe burtă, era relaxată ca și când ar fi mâncat doar două panseluțe.

- Mai doriți ceva? A întrebat-o ospătarul.

Ce să mai vrea, omule, ești sadic? am gândit. Eventual un colebil, un triferment, ce ar mai putea dori făptura aceea delicată?

- Da un latte mare cu frișcă, a răspuns ea zâmbind.

- Dumneavoastră, mai doriți ceva?, ne-a întrebat și pe noi.

- Doar nota de plată, vă rog...

- Nu mâncați nimic?

- Nu, noi ne hrănim cu prana, am spus plină de emfază.

 

Da, oameni buni, știu că invidia e un păcat. Dar...