Am trecut într-o zi pe lângă cimitirul unde este casa eternă a domnului profesor Horaţiu (dacă aţi citit cartea Fluturi cunoaşteţi povestea noastră de prietenie, dar am scris și aici despre minunatul meu prieten: Prietenie) și, pentru că nu mă grăbeam nicăieri, m-am oprit să-i fac o vizită, să mai stau puțin de vorbă cu el și să-mi mai treacă astfel dorul.
În timp ce urcam prin cimitir, am întâlnit un bătrânel care trăgea de un sac de plastic care părea foarte greu, nu doar incomod de cărat. M-am oferit să-l ajut să-l ducă la pubelă, a acceptat bucuros, apoi am continuat să urcăm înapoi, dar împreună. La un moment dat s-a oprit și mi-a arătat un mormânt unde mi-a spus că se afla soția lui. Mi-a arătat florile pe care tocmai le plantase și mi-a cerut părerea despre felul în care le aranjase, dacă reușise să facă ceea ce trebuie și mai ales dacă e frumos ce-a ieșit la final, în opinia mea. Apoi s-a scuzat că poate mă deranjează cu vorbăria și problemele sale și mi-a mărturisit că, la un moment dat, așa cum și-a propus, va comanda o cruce frumoasă și scrisă așa cum se cuvine și cum merită soția lui să aibă, dar că totul s-a scumpit foarte tare. Dar că speră să mai trăiască măcar un an și cu ajutorul lui Dumnezeu să reușească să adune bani din pensie ca să poată duce la îndeplinire acel proiect important pentru el. M-a impresionat, m-a întristat și m-au copleșit dovezile acelea de iubire pe care voia să i le aducă memoriei soției lui, blândețea sa și singurătatea pe care cu siguranță o trăia dar de care nu se plângea...
Discuția noastră a fost întreruptă de două femei care păreau să-l cunoască pe bătrânel și care au venit să vorbească cu el. Au schimbat câteva vorbe, apoi și-au îndreptat atenția spre o femeie, tot în vârstă și ea, care părea să smulgă niște buruieni de pe un mormânt aflat la câțiva metri distanță.
- E nebună săraca, își face veacul pe aici prin cimitir, umblă pe la morminte, naiba știe ce-o fi cu ea, că în toate mințile oricum nu pare, a spus una dintre femei ca o concluzie, fără să o fi întrebat eu ceva.
Mi-am luat rămas bun de la bătrân și de la cele două femei, apoi am continuat să urc până am ajuns la mormântul domnului profesor, prietenul meu special de care mi-era atât de dor și cu care în ziua aceea simțeam nevoia să stau și să povestesc, așa cum făceam mereu când încă mai era în viață. Când am ajuns în fața crucii lui, am avut surpriza plăcută să constat că locul era îngrijit, da, fără flori, dar și fără buruieni. Nu era abandonat, al nimănui. M-a copleșit un val de vinovăție pentru că nu mi-am făcut timp să merg mai des la el și să am grijă să aibă flori mereu, așa cum îi plăcuse toată viața și după cum ar fi meritat. Mi-am amintit că niciodată nu-i lipseau florile de pe măsuța rotundă, acoperită cu milieu din macrame și pe care se afla mereu, lângă flori, o fotografie cu soția lui, așezată într-o ramă frumoasă. Și chiar dacă avea doar câteva păpădii puse într-un păhărel sau poate câteva margarete micuțe, niște toporași sau o crenguță mică de liliac, florile nu lipseau niciodată, avea mereu cel puțin o floricică proaspătă pe măsuța pe care obișnuia să-și bea cafeaua sau să-și odihnească mâinile bătrâne. Din primăvară și până în toamnă, găsea floricele în plimbările lui prin natură, dar nu lua niciodată multe, iar iarna cumpăra de la florărie câte 3 garofițe sau poate câte o gerbera, în funcție de posibilitățile pe care le avea în acel moment.
- Sunteți nepoata lui? am auzit brusc o voce stinsă întrebând undeva în spatele meu.
M-am întors și am văzut-o pe bătrâna despre care tocmai îmi spusese una dintre cele două femei de mai devreme că e o nebună care bântuie de colo, colo prin cimitir.
- Bună ziua! Nu sunt nepoată, am fost buni prieteni, i-am spus.
Femeia a dat să plece, dar am oprit-o cu o întrebare:
- Aveți idee cine se ocupă de acest cimitir, văd că mormântul este curățat, cred că ar trebui să plătesc taxa aceea anuală, plus pe omul care a avut grijă ca aici să fie totul îngrijit...
- Taxa la administrator, și în rest eu fac curat mereu la cei care n-au pe nimeni. Și la domnu’ cu soția tot eu am făcut.
- Serios? Vă mulțumesc mult, Dumnezeu să vă răsplătească bunătatea! Vă rog, aș vrea să vă plătesc efortul.
- Nu trebuie să plătiți nimic, Doamne feri, a scuturat ea din mâini, de parcă numai gândul că ar putea atinge niște bani o înspăimânta.
- Dar dumneavoastră sunteți angajată pentru asta la acest cimitir?
- Nu, vai. Nu, domnișoară. O să vă arăt poarta unde stă cine are cimitirul în grijă, administratorul.
- Și atunci de ce îngrijiți dumneavoastră mormintele? Mai ales a celor care nu au pe nimeni, că nu e datoria dumneavoastră.
- Păi tre’ să aibă cineva grijă și de cei care nu mai au pe nimeni, nu? Sau care au rudele plecate... Să fie curat și frumos și la ei. Și vin aici că mi-e urât și mie tot singură pe lume, îmi fac de lucru, fac și eu ceva bun... Le mai aprind câte o lumânare la sărbători... Că oameni suntem, trebuie să le cinstească și lor amintirea cineva.
M-a lăsat fără cuvinte...
Oare câți oameni spun despre alții că sunt nebuni, doar pentru că fac lucruri de neînțeles pentru ei?
Cred că nebun este cel care-și face temniță din singurătate...
Suntem cu totii oameni asemanatori, aparent, însa atât de diferiti în în caractere si comportament. Ma gândesc, ca tocmai în aceasta diferenta si diversitate în perceperea vietii, consta frumusetea Luminii Divine, alb-stralucitoare, care, traversând prisma piramidei transparente se metamorfozeaza în curcubeul multicolor, paradoxal, fascinant si minunat simbol al Legamântului lui Dumnezeu cu omul rational-sentimental cazut în pacat, imperfect, mai mult sau mai putin evoluat, emancipat si sau adaptat la sistemele moderne contemporane în care omenirea este angrenata de inteligenta artificiala.
RăspundețiȘtergereO vara relaxanta, minunata, în toate aspectele perceptiei binecuvântata, draga Irina !
Bunatatea si smerenia, nu le poate lua nimeni din sufletul omului! Ce vrednica este doamna ca a ajuns sa aiba aceste daruri! Domnul sa daruiasca la tot omul care vrea sa aiba aceste daruri! Multumim!!
RăspundețiȘtergere