Fața respingătoare a discriminării

Nu știu dacă există ceva mai sfâșietor decât tristețea unui copil, mai ales atunci când această tristețe nu vine dintr-un joc pierdut sau dintr-o jucărie stricată, ci din răutatea rece și calculată a oamenilor mari. Iar când adulții sunt cei care, prin alegerile și prejudecățile lor, frâng sufletele mici și sensibile ale copiilor, durerea devine aproape insuportabilă.

Știu că vei citi asta, mama lui Andrei. Și știu că veți citi asta și voi, cei care ar fi trebuit să fiți educatori, formatori de caractere, dar care ați ales să închideți ochii și să păstrați tăcerea atunci când un copil a fost pus la marginea cercului doar pentru că nu se încadrează în standardele voastre superficiale.

Vă întreb: ce anume vă dă dreptul să decideți că un copil nu este suficient de „demn” să participe la o bucurie colectivă? Ce fel de suflet trebuie să ai ca să poți alege, deliberat, să rănești un copil, să-l faci să se simtă exclus, neiubit, diferit?

Băiețelul meu, al cărei nașă sunt, acest copil minunat, a înțeles astăzi o lecție grea. A înțeles că nu el este problema, ci lumea în care trăim. A înțeles că unii oameni vor judeca mereu prin prisma aparențelor și nu a valorii reale. Că unii vor prefera mereu să fie respectați de cei care le umplu buzunarele, în loc să fie respectați de propria conștiință.

Și a plâns. A plâns, ținând în mâini o bucată de geam spart găsită în spatele curții, pictând chipul Maicii Domnului pe ea, refugiindu-se în liniștea culorilor și a speranței, în timp ce sufletul lui încerca să înțeleagă de ce lumea poate fi atât de nedreaptă.

Mama lui Andrei, stii ceva? Băiețelul meu ar fi avut bani de cadou, dacă ăsta era prețul pentru a fi acceptat la petrecerea fiului tău. Nu ar fi venit cu mâinile goale, dacă te temeai că nu are nimic de oferit în schimbul feliei de tort pe care ai considerat-o prea valoroasă pentru el. Și nu, nu este murdar, chiar dacă tatăl lui, care are doar o mână, își spală singur rufele. Nu ți-ar fi pătat canapelele și nici nu s-ar fi repezit ca un hămesit la platourile cu mâncare.

Dar ai avut dreptate într-un singur lucru: băiețelul meu chiar este diferit.

Este diferit pentru că el știe să fie recunoscător. Pentru că el se roagă înainte de masă și apreciază tot ce i se oferă, chiar și un lucru mărunt. Pentru că el nu înjură, nu țipă la părinți, nu trântește lucruri și nu își disprețuiește prietenii pentru că nu sunt îmbrăcați după ultima modă.

Este diferit pentru că el salvează melcii de pe trotuar, în loc să-i strivească sub tălpi. Pentru că, dacă are ceva dulce, nu păstrează doar pentru el, ci împarte cu oricine. Pentru că el nu râde de alți copii și nu îi privește de sus. 

Și, cel mai important, este diferit pentru că el nu s-ar rușina niciodată cu un prieten sărac, așa cum ai făcut tu.

Băiețelul meu nu mai este, de ani buni, copilul sărac, îmbrăcat ponosit și flămând. Dar pentru oameni ca tine, eticheta aceea este imposibil de îndepărtat. Pentru că unii aleg să vadă doar trecutul unui om, fără să privească prezentul, fără să-i întrezărească viitorul.

Dar știi ce? Băiețelul meu va fi un om bun. El va crește fără ranchiună, fără să întoarcă răutatea pe care a primit-o. Pentru fiecare umilință trăită, el va oferi înapoi un act de bunătate. Pentru fiecare privire plină de dispreț, el va răspunde cu o privire caldă, care înțelege mai mult decât poate ierta.

El nu va deveni niciodată ca tine.

Și știu sigur că, în bunătatea Lui, Dumnezeu îi va oferi acea bogăție care nu se măsoară în averi, în mașini luxoase, în cadouri scumpe, ci în ceva infinit mai prețios: un suflet curat, capabil să iubească fără condiții.

Pentru că adevărata valoare a unui om nu se măsoară în ceea ce are, ci în ceea ce este.