Recunosc, nu înțeleg pe deplin de ce anumite persoane publice simt nevoia să facă videoclipuri în care își expun lucrurile de lux proaspăt cumpărate (poșete, haine), ca și cum simplul act al achiziției ar trebui validat public, filmat, arhivat și aplaudat. Pot înțelege, însă, atunci când o geantă anume a fost un vis, o dorință veche, muncită pas cu pas, și alegi să o arăți, dar nu din vanitate, ci din dorința de a inspira, de a le spune altora că se poate, că unele obiecte nu sunt doar capricii, ci investiții reale, care își cresc valoarea mai mult decât aurul. Acolo există sens, poveste, context.
Dar să vii pur și simplu de la cumpărături și să le arăți oamenilor, inventariind aproape mecanic tot ce anume ți-ai luat, mi se pare... lipsit de substanță. Oricum, acele lucruri se vor vedea în timp, în ținute, în apariții, în firescul vieții tale. Și totuși, nu spun că este ceva greșit în a face asta; poate așa sunt vremurile acum, poate acesta este tipul de conținut cerut de public, poate este limbajul vizual al unei generații care comunică altfel... Nu știu, nu judec, doar observ.
Ceea ce nu înțeleg cu adevărat este altceva: de ce unii oameni urmăresc constant persoane care își afișează achizițiile, stilul de viață, luxul, dacă acest lucru îi deranjează, îi irită sau îi umple de frustrare? Și dacă tot ai ales să urmărești pe cineva din curiozitate, din fascinație sau pur și simplu din dorința de a privi o altă viață decât a ta, de ce te ataci atunci când omul îți arată că își permite lucruri pe care tu nu ți le permiți? De ce ești surprins, când știai deja că acel om are un alt stil de viață, alte resurse, alte priorități?
De ce apar, inevitabil, răutățile de genul: „sunt fake-uri”, „sunt din Turcia”, ca și cum ai avea nevoie să micșorezi bucuria altuia pentru a-ți calma propria neputință sau invidie, amăgindu-te că, de fapt, nu e real, nu e meritat, nu e autentic? Este aceasta o formă de consolare?
Și mai apar cei care spun, cu o superioritate morală împrumutată: „mai bine ajutai un copil cu banii ăia”... Dar cu ce drept îți permiți să comentezi despre banii altuia? Cu ce tupeu ajungi să crezi că ai autoritatea de a decide cum ar trebui să-și cheltuiască cineva banii munciți? Dar tu câți copii ai ajutat? Și, mai ales, de unde știi că acel om nu ajută, că nu oferă poate mult mai mult decât suma pe care tu o vezi investită într-un obiect de lux?
La fel de deplasat mi se pare și să arunci, cu ușurință, afirmația că „unii nu au ce mânca”, folosind-o ca pe o acuzație adresată celor care au mai mult. Ca și cum simpla existență a abundenței ar fi o vină. Ca și cum prosperitatea cuiva ar fi cauza directă a lipsurilor altcuiva.
Cu ce este vinovat cel care are mai mult? A luat el de la gura ta? Ți-a smuls șansa, ți-a confiscat munca, ți-a închis drumul? Fiecare om își duce propriile lupte, își face propriile alegeri și își construiește viața cu resursele, curajul și oportunitățile pe care le are.
Este ușor să transformi frustrarea în acuzație, să arăți cu degetul spre cel care are, dar mult mai greu este să te întrebi ce faci tu, concret, pentru cei care nu au. Dacă îți pasă cu adevărat de cei flămânzi, de cei lipsiți, de cei vulnerabili, implică-te. Oferă, ajută, donează, susține, construiește. Pentru că răutatea îndreptată spre cei care au nu va pune pâine pe masa nimănui. Invidia nu hrănește, iar critica nu ține loc de compasiune.
Lumea nu devine mai dreaptă dacă îi urâm pe cei care au mai mult.
Poate că adevărata problemă nu este geanta de lux și nici prețul ei, ci incapacitatea noastră de a ne bucura pentru altul fără să simțim o înțepătură în orgoliu. Poate că nu obiectul ne tulbură, ci comparația. Poate că imaginea aceea, văzută pe un ecran, nu ar avea puterea de a ne înnegura dacă am ști să o privim ca pe o posibilitate, nu ca pe o amenințare.
Cum ar fi dacă am învăța să transformăm astfel de imagini nu în motive de iritare sau dispreț, ci în surse de inspirație? Dacă, în loc să aruncăm venin, am alege să ne întrebăm ce putem face noi mai bine cu viața noastră, ce putem construi, ce putem învăța, unde putem crește? Cum ar fi să ne bucurăm sincer pentru reușita altuia, mai ales atunci când este rodul muncii lui și a curajului de a risca?
Poate că lumea ar fi mai liniștită dacă am renunța la reflexul comparației și am cultiva mai multă admirație și recunoștință. Poate că și noi am fi mai împăcați cu propriile lipsuri și cu propriile visuri încă neîmplinite, dacă le-am privi ca pe un drum în desfășurare, nu ca pe un eșec.
Nu geanta de lux îți lipsește, chiar dacă așa îți spui când o vezi la altcineva, crezând că, dacă ai avea-o și tu, ar adăuga valoare vieții tale. Niciun obiect nu poate ține loc de iubire, de sens, de apartenență sau de pace. Poți purta o geantă scumpă și să te simți la fel de nesigur. Poți avea tot ce se vede și să-ți lipsească tocmai ce nu se vede: liniștea, bucuria simplă, sentimentul că ești suficient exact așa cum ești.
Nu articolele de lux îți lipsesc, ci poate curajul de a te privi cu blândețe, de a-ți recunoaște valoarea fără etichete, de a-ți construi stima de sine din fapte, din caracter, din felul în care iubești și trăiești. Când știi cine ești, accesoriile devin doar detalii, nu soluții la goluri interioare.
Nu obiectele altora te neliniștesc, ci felul în care te raportezi la propria ta valoare.
Am avut și eu neșansa să devin ținta hate-ului după ce m-am afișat, deloc intenționat, cu o geantă. Atât. Un obiect purtat firesc, fără declarații, fără ostentație, fără vreo dorință de a provoca. Și, totuși, pentru unii a fost suficient.
Nu m-a surprins atât reacția în sine, cât intensitatea ei. Câtă energie poate naște un detaliu atât de mic. Câte interpretări, câte etichete, câte concluzii trase în grabă despre caracter, despre valori, despre viață. Ca și cum o geantă ar putea spune întreaga poveste a unui om.
Am scris despre asta aici: Ai Șanel fir-ai a dracu'!, dar nu pentru a mă justifica, ci pentru a pune în cuvinte un fenomen pe care îl trăim din ce în ce mai des: graba de a judeca, nevoia de a ataca, reflexul de a transforma orice imagine într-un pretext pentru descărcarea frustrărilor personale.
O geantă nu spune povestea unui om. Dar reacția ta la ea spune povestea ta.
Niciun comentariu