Ai Șanel, fir-ai a dracu'! 😀

Trăiesc într-o țară în care unii oameni dezvoltă resentimente profunde doar pentru că ai o geantă de firmă. Nu pentru că le-ai făcut vreun rău, nu pentru că ai comis vreo nedreptate istorică, ci pur și simplu pentru că, la un moment dat, într-o fotografie, pe bancheta din spate a mașinii tale, apare, absolut întâmplător, o geantă. O simplă geantă! Și, dintr-o dată, ești acuzată de crime abominabile: ostentație, ipocrizie, aroganță supremă!

Așa mi-am petrecut recent câteva minute din viață pe Instagram, încercând să înțeleg de ce prezența unei genți într-o fotografie poate declanșa atâtea furii necontrolate. "Cum îți permiți să ai o geantă de brand?! Eu nu am Chanel!" – mi-au scris indignate câteva doamne (femei, desigur, că bărbații au alte preocupări). Dragile mele, nici eu nu am ce aveți voi – ar fi culmea să avem toate exact aceleași lucruri! Ar fi și plictisitor, sincer.

Dacă porți o geantă de firmă, ești acuzată că te lauzi cu brandul. Dar permiteți-mi să vă corectez: eu nu am nevoie de un brand pentru a mă lăuda. Eu sunt un brand.

Eu nu-mi construiesc identitatea în jurul unor nume sonore, nu am nevoie de etichete pentru a mă simți valoroasă. Sunt același om și cu, și fără anumite lucruri. Diferența este că eu nu judec oamenii în funcție de ce poartă, dar, aparent, alții o fac.

Dacă eram vreo snoabă iremediabilă sau o mare lăudăroasă, probabil m-ați fi văzut în mii de poze, etalând tot luxul posibil. Dar, surpriză, sunt poate cea mai discretă prezență din online. Nu mi-am expus nici casa, nici mașinile, nici posesiunile (așa cum o fac alții, cu entuziasmul unui copil care tocmai și-a primit jucăria preferată). Nu m-am erijat vreodată în influencer, nu mi-am asumat rolul de a sfătui omenirea despre cum să trăiască, ce să poarte, ce să mănânce și unde să-și petreacă vacanțele. Avem deja destui „guru ai stilului de viață” care ne explică, cu un aer de superioritate absolută, că trebuie să arătăm toți la fel, să avem aceleași lucruri, să mergem în aceleași locuri. Eu, însă, cred în autenticitate, nu în uniforme sociale.

Trist este că, de când e lumea și pământul, unii își pot permite anumite lucruri, iar alții – nu. Dar la fel de trist este și faptul că unele persoane nu pot accepta această realitate simplă, așa că aleg să transforme invidia în atac. De parcă simpla existență a unui obiect de firmă în proximitatea mea este un afront personal la adresa lor.

Fetelor, o veste pentru voi: luxul nu este o necesitate primară. Nimeni nu are nevoie de genți scumpe ca de aer sau de pâine, iar cine își permite un astfel de capriciu nu comite o crimă. Mai mult decât atât, atitudinea pe care o aveți spune mai multe despre voi decât despre posesoarele de genți Chanel. Pentru că o doamnă este doamnă și în șanț, și fără haine de firmă, la fel cum o țoapă rămâne țoapă, chiar dacă o îmbraci în aur.

Este fascinant – și, trebuie să recunosc, teribil de amuzant – cum unele femei se simt frustrate și complexate pentru că nu au gențile altor femei, dar nu par deloc deranjate de faptul că nu au educația lor. De ce nu or avea aceleași frământări existențiale în privința lipsei de caracter, a absenței demnității sau a eleganței comportamentale? Mister total.

Culmea ironiei este că tocmai acelea care au o problemă cu femeile care dețin mai mult sunt cele care, cu orice ocazie, proclamă sus și tare că nu contează ce ai, ci cine ești ca om. Că ele nu sunt invidioase și că, oricum, nu și-ar dori lucruri de firmă. Serios? Dacă pentru voi este mai important a fi decât a avea, atunci de ce acordați atâta importanță lucrurilor? Și, mai ales, lucrurilor fără de care se poate trăi foarte bine?

Pentru că, dragile mele, se poate trăi absolut minunat și fără Chanel, Hermès sau Louis Vuitton. Dar nu se poate trăi doar cu ele. O geantă, fie ea și de lux, nu-ți oferă fericire, nu te mângâie când îți este greu, nu te îmbrățișează, nu îți vindecă rănile, nu îți oferă mai multă frumusețe, bunătate sau valoare ca om. Da, este un obiect frumos, poate fi chiar și o investiție bună – gențile de firmă nu doar că nu se devalorizează, dar multe dintre ele își cresc valoarea în timp. Însă dacă îți dorești o astfel de geantă doar ca să defilezi cu ea, doar ca să demonstrezi ceva cuiva, atunci află că nu validează nimic.

O geantă ar trebui să fie o alegere personală, un obiect cumpărat pentru tine, pentru că îți place ție și atât. Nu pentru că e la modă, nu pentru că o poartă vedetele, nu pentru că o au prietenele, și cu atât mai puțin pentru că ai impresia că „le faci în ciudă” altora.

Femeile inteligente, sigure pe ele, nu se simt complexate și amenințate de lucrurile pe care le au alte femei. Pentru că ele știu că valoarea nu se poartă pe umăr, ci se poartă în suflet, în minte și în felul în care trăiesc. 😊

Eu chiar încerc, din răsputeri, să înțeleg furia acestor doamne care m-au atacat pentru… o geantă. O geantă care, repet, nu le aparține, nu le afectează existența, nu le influențează traiul, dar care, totuși, le-a zguduit universul într-atât încât să declanșeze o revoltă virtuală.

Paradoxul e că ele susțin că nu sunt frustrate. Nu sunt invidioase. Ba chiar una dintre aceste doamne, după ce mi-a aruncat superior că ea nu are Chanel pentru că nu a scris cărți (un argument deja fascinant!), a ținut să precizeze că nici măcar nu îi place casa Chanel, că gențile și parfumurile acestui brand sunt desuete.

Atunci, doamnă, de ce vă mai deranjează că mie îmi plac? De ce v-a fost incomod să vedeți o geantă Chanel pe bancheta din spate a mașinii mele, dacă dumneavoastră sunteți deasupra acestor fleacuri? De ce această indignare, dacă nu vă interesează subiectul? E ca și cum aș spune că nu mă interesează fotbalul, dar aș petrece ore întregi criticând meciurile și jucătorii.

Și dacă tot a simțit nevoia să mă educe cu privire la superficialitatea mea, doamna în cauză nu s-a limitat doar la monstruoasa geantă Chanel care i-a iritat retina. Nu, a simțit nevoia să mă discrediteze ca autor, să îmi explice că nu scriu bine și să îmi reproșeze că „nu-mi fac cinste” postările cu poze din vacanțe.

Păi și, mă scuzați, ce poze ar trebui să pun pe Instagram?! Să-mi fac selfie-uri dramatice în fața bibliotecii, privind enigmatic spre un teanc de cărți, doar ca să îndeplinesc criteriile unei „autorități” autoimpuse în literatură?

Ironia este că, în timp ce mă acuza că postările mele nu îmi fac cinste, doamna în cauză nu avea absolut nicio problemă să își reverse frustrarea în comentarii de un rafinament demn de mahala.

Și încă ceva: dacă tot știe dumneaei mai bine decât mine cum ar trebui scrise cărțile, de ce nu scrie o carte ca să ne lumineze? De ce nu împărtășește lumii acea capodoperă pe care, evident, o are în minte? De ce e egoistă și nu oferă omenirii o operă de referință?

Ah, ce păcat! Atâta talent critic irosit în comentarii, în loc să fie canalizat spre o creație literară nemuritoare… 😏

Au apărut, bineînțeles, și comentariile de tipul "Lumea moare de foame și tu îți iei genți de mii de euro..." – acea lamentare moralistă de Facebook, menită să te facă să te simți vinovat că îți administrezi propriul cont bancar fără să ceri voie.

Cum să îndrăznești să iei pe cineva la rost pentru felul în care își cheltuie banii? Cum să-ți permiți să-ți dai cu părerea despre viața altuia, fără să știi dacă nu cumva acel om face mai multe acte caritabile decât îți poți imagina? Sau, și mai interesant, fără să te întrebi dacă nu cumva TU ești cel care nu face nimic?

Să facem un mic exercițiu de imaginație: ce-ar fi să încep și eu să mă iau de ele? Să le spun că, în loc să-și aprindă zilnic țigara, ar putea să-i cumpere unui copil sărac o masă caldă? Sau că, în loc să-și cumpere un smartphone de 1000 de euro, ar putea să doneze acei bani unei familii care nu are ce pune pe masă? Păi ce, un telefon de 500 de lei nu le-ar ajunge? Nu e aroganță să umbli cu un iPhone scump, în timp ce "lumea moare de foame"? 😏

Dar, vedeți voi, cei mai vocali moraliști ai internetului sunt, de obicei, cei care nu fac nimic pentru cei necăjiți. În mintea lor, doar cei care au foarte mult sunt obligați să fie generoși. Ei, în schimb, nu trebuie să facă nimic. E treaba altora.

Dar realitatea este alta. Oricine are mai mult decât altcineva poate dărui puțin din ceea ce are. Nu trebuie să fii milionar ca să ajuți. Nu trebuie să aștepți ca alții să facă ce poți face și tu.

Și, mai ales, nimeni nu este dator să-și doneze întreaga avere doar pentru că există oameni mai puțin norocoși. Oare toți acești farisei care îi critică pe cei înstăriți și-ar da chiar și ultimul bănuț, alegând să trăiască la limita subzistenței, doar ca să doneze tot ce au?

Nu, bineînțeles că nu.

Ipocriților, înainte să ridicați piatra, întrebați-vă când a fost ultima dată când ați făcut un bine, nu doar când ați făcut un comentariu.

Eu cunosc bine acest tip de oameni: cei care își afișează public marea îngrijorare față de problemele lumii, dar care, în realitate, sunt indiferenți la suferințele reale ale semenilor. Ei nu se uită în jos, spre cei care au nevoie de ajutor și pe care i-ar putea sprijini.

Ei privesc în sus, mereu atenți la cei care îi deranjează prin simplul fapt că sunt fericiți și se bucură de viața lor.

Avem tot dreptul să fim diferiți, să alegem diferit, să avem gusturi și priorități distincte. Lumea ar fi insuportabil de monotonă dacă toți am gândi și am trăi la fel.

Și totuși, un fenomen fascinant persistă: unii oameni sunt convinși că nu își permit o geantă de firmă (sau orice alt lucru perceput drept lux), dar, paradoxal, reușesc să fumeze contravaloarea unei astfel de genți într-un an… sau poate în doi, trei. Pentru că, vedeți voi, o geantă de brand nu este o cheltuială lunară, nu e o rutină, nu se consumă și nu se transformă în fum la propriu. Se cumpără responsabil, dintr-o convingere personală, nu din snobism, nu dintr-o ambiție prostească de a impresiona pe cineva.

Prima mea geantă Chanel a ajuns la mine când aveam vreo 24 de ani. A fost un cadou. Și știți ce? Nu mi-a plăcut. Nu mi se părea potrivită pentru vârsta mea, pentru nevoile mele, așa că am oferit-o cuiva care s-a bucurat mai mult de ea. Peste ani, când mi-am cumpărat prima mea geantă Chanel, am făcut-o dintr-un motiv simplu: mi-a plăcut enorm. Nu pentru că trebuia să bifez un statut social. Nu pentru că „așa se face”. Nu pentru că voiam să etalez o „paporniță de firmă”.

Am cumpărat-o pentru mine. Pentru că mi-am dorit-o, pentru că mi-am permis-o fără sacrificii și fără regrete, fără să mă gândesc că ar fi trebuit să fac ceva mai „nobil” cu acei bani.

Și, mai ales, am cumpărat-o pentru că am considerat că o merit.

Așa cum merit tot ce am.

Iar acest lucru, această decizie despre ceea ce merit și ce mi se potrivește, nu o poate lua nimeni altcineva în locul meu.

Înainte să vă plângeți că nu aveți genți de firmă, asigurați-vă că aveți educație. Că ați făcut tot ce era posibil pentru a crește, pentru a evolua profesional și spiritual. Că ați investit în mintea și sufletul vostru înainte de a investi în lucruri.

Pentru că, vedeți voi, lucrurile vin și pleacă, dar educația și evoluția personală rămân. Dacă puneți preț pe dezvoltare, dacă munciți, dacă învățați, dacă vă cultivați gândirea și abilitățile, veți ajunge în acel punct al vieții în care să vă permiteți lucrurile pe care vi le doriți – fără frustrări, fără resentimente, fără priviri aruncate pieziș spre ce are altcineva. Și, odată ce veți evolua, veți vedea că și prioritățile, gusturile și ambițiile voastre se vor schimba.

Mai important decât să aveți lucruri de firmă este să trăiți frumos. Să investiți în voi. Să creșteți, să călătoriți, să mergeți la teatru, la concerte, să citiți, să învățați limbi străine, să aveți un hobby care să vă aducă bucurie. Să fiți oameni de valoare, nu doar oameni cu lucruri de valoare.

Dar, mai presus de orice, mai important decât să aveți un obiect de firmă este să deveniți voi însevă un brand. Să fiți demne de admirat nu pentru ceea ce purtați, ci pentru ceea ce sunteți. Să inspirați prin eleganță, prin educație, prin etică, prin felul în care trăiți și îi tratați pe ceilalți.

Pentru că, vă asigur, o geantă de firmă nu vă face doamne. Dar caracterul, bunul-simț, rafinamentul și educația – da.

A te lăuda cu lucrurile tale înseamnă, de fapt, să recunoști cât de puțin valorezi fără ele.

În concluzie: nu mă laud cu lucrurile mele. Nu am nevoie de ele pentru a mă valida, pentru că valoarea unui om nu stă într-o etichetă sau într-un obiect, ci în caracterul său, în inteligență, în felul în care trăiește și în ceea ce oferă lumii.

Dar, în același timp, nici nu le voi ține ascunse doar pentru că există oameni care consideră „ostentativ” să te afișezi cu lucruri scumpe.

Pentru mine, adevărata ostentație nu constă în a purta un brand, ci în a fi needucat, inoportun și nerușinat. În a-ți expune grosolănia fără filtrul bunului-simț, în a intra cu bocancii în spațiul cuiva care nu ți-a greșit vreodată, doar ca să arunci cu venin și frustrare.

Ostentativ este să-ți petreci timpul criticând alegerile altora, în loc să te preocupi de propriile realizări. Să fii atât de consumat de invidie, încât să-ți transformi resentimentele într-un spectacol public rușinos. Să dai lumii un exemplu prost, să propagi ură, să-ți consumi energia privindu-i pe cei care au mai mult, în loc să investești în tine.

Ostentativ este să nu-ți cunoști lungul nasului.

Să pierzi timpul cu nimicuri, în loc să construiești ceva. Să-ți trăiești viața privind peste gard, în loc să-ți vezi de propria curte.

Adevărata eleganță nu e în ce porți. E în cine ești.