Uneori îmi cer ajutorul cu un ton familiar, de parcă am fi prieteni vechi; alteori, cu o siguranță rece, ca și cum le-aș datora ceva. Și mă tot întreb: de unde această convingere că li se cuvine ceva?
Eu, una, nu aș îndrăzni niciodată să cer un favor de la cineva care nu îmi este apropiat, cu atât mai puțin de la oameni total străini. Nu înțeleg această ușurință de a cere, această convingere că oricine e dator să răspundă pozitiv doar pentru că tu ai o nevoie.
Da, știu, lumea e plină de oameni care confundă bunătatea cu obligația, politețea cu disponibilitatea, și tăcerea cu acceptul. Iar dacă nu răspunzi prompt la toate chemările devii „rău”. Te trezești, parcă dintr-odată, cu dușmani acolo unde nu erau decât cunoștințe care au cerut prea mult.
La un moment dat, ajunsesem să mă scuz în fața celor care îmi tot cereau câte ceva. Mă simțeam aproape obligată să ofer explicații, ca și cum refuzul meu trebuia să vină împachetat frumos, cu argumente, cu justificări, cu grijă să nu par rece sau nepăsătoare. Să nu supăr.
Spuneam „nu pot”, chiar și atunci când ar fi trebuit să spun, simplu și sincer, „nu vreau”. Erau situații în care nici măcar nu ar fi trebuit să fiu solicitată - contexte care nu mă priveau, lucruri care nu aveau nicio legătură cu mine. Și totuși, dintr-un reflex al politeții, al bunului-simț sau poate al fricii de a nu părea rece, alegeam mereu calea blândă: „îmi pare rău, nu pot…” Dar adevărul era altul: nu voiam. Nu voiam să mă implic în situații care nu-mi aparțineau, să port pe umeri poverile altora, să mă încarc cu neliniștile și dezordinea lor. Nu voiam să mă pierd printre obligații și probleme care nu mi se cuveneau, doar pentru a părea „disponibilă”, „drăguță” sau „de ajutor”.
Îmi amintesc cum, la cererile mai delicate, încercam să explic cu blândețe: "nu se cade", "mă pui într-o poziție incomodă", "nu e potrivit pentru mine". Încercam să fiu elegantă în refuz, să nu rănesc, să nu deranjez.
Dar, oricât de frumos explicam, oricât de politicos argumentam, tot eu sfârșeam prin a mă simți vinovată. Și atunci, într-o zi, am hotărât că e timpul să mă opresc. Am început să spun, simplu și limpede: „Nu vreau.” Fără scuze, fără justificări, fără teama de a fi judecată. Pentru că "nu vreau" nu înseamnă răutate. Nu înseamnă că nu-mi pasă.
Înseamnă doar că am învățat, în cele din urmă, să-mi respect propria voință, timpul meu, liniștea mea. Și că nu am datoria să salvez pe nimeni și nici să-mi sacrific liniștea pentru a întreține o imagine de om mereu gata să ajute.
Știu că unii dintre voi mă vor considera egoistă... „ce mare chestie e să întinzi o mână când ți se cere?”. Dar înainte de a mă judeca aspru, vă rog să înțelegeți un detaliu esențial: nu vorbesc despre o singură persoană, ci despre multe. Nu vorbesc despre o situație izolată, ci despre un val de cereri care mai de care... despre oameni care apar în cele mai nepotrivite momente, fără să le pese că eu am viața mea, grijile mele, necazurile mele... Oameni care, fără nicio jenă, cer favoruri care m-ar pune în situații delicate, care mi-ar crea obligații în fața altora, de parcă viața mea ar fi mereu disponibilă pentru confortul lor. Oameni care îmi cer timp, ore și zile din viața mea, cu o nepăsare greu de acceptat...
Nu, nu eu sunt egoistă pentru că impun limite și refuz să fiu resursa invizibilă a altora. Egoismul nu constă în a ști să spui NU, ci în a cere mereu, fără să te gândești nicio clipă la celălalt.
Egoiști sunt cei care se gândesc doar la ei înșiși, la nevoile lor, la confortul lor, la momentul lor de urgență, fără să-și pună măcar o secundă întrebarea: oare omul acesta poate? Are timp? Are liniște? E bine?
Egoiști sunt cei care te caută doar când au nevoie, dar nu apar și când ai tu nevoie. Cei care nu te întreabă niciodată cum ești, dar se așteaptă să fii mereu disponibil, cald, prompt, înțelegător.
Egoiști sunt cei care nu te ascultă, dar vor să-i asculți; care nu te ajută, dar cer ajutor; care nu oferă nici măcar respect, dar se miră că nu primesc totul.
Mi-au trebuit mulți ani și multe lecții ca să învăț că bunătatea fără măsură se transformă în epuizare. Că nu e rușine să te protejezi și că nu trebuie să te simți vinovat pentru că îți prețuiești timpul, liniștea și demnitatea. Că e perfect firesc să nu vrei să porți poveri care nu sunt ale tale, să nu vrei să fii mereu salvatorul altora, să nu vrei să fii mereu „disponibilă”.
Într-o lume care te presează să fii mereu pe plac, să spui da, să acorzi, să dăruiești, nu vreau devine o formă de libertate. Una senină, așezată, născută din discernământ și din respect față de propria viață.
Niciun comentariu