Nu poți scrie fără să simți.
Poți așeza cuvintele în rânduri cuminți, poți îmbrăca frazele în cele mai frumoase haine, dar dacă nu bate în ele o inimă - rămân goale, ca niște scrisori fără destinatar.
Scrisul adevărat nu se naște din ceea ce știi, ci din ceea ce te doare, te înalță sau te arde în tăcere. Vine din ce-ai pierdut și n-ai uitat, din ce-ai primit și n-ai știut să păstrezi, din ce-ai iubit și te-a învățat să mergi mai departe.
Scrisul nu e o dovadă că știi. E o mărturie că ai simțit. Când scrii din cunoaștere, textele pot deveni corecte, ordonate, chiar admirabile, dar când scrii din simțire, ele prind suflet. Se strecoară în oameni ca o bătaie ușoară în piept, ca o amintire pe care nu știau că o poartă.
Uneori, scrii ca să nu te frângi. Alteori, ca să spui „mulțumesc” cuiva care nu te mai poate auzi.
Scrii ca să nu uiți cine ești, ca să-ți aduci aminte de unde vii. Scrii ca să legi bucăți din tine pe care altfel nu le-ai mai putea ține laolaltă.
Cuvintele nu se nasc doar din minte, ci din freamătul mut al unei clipe trăite cu toată ființa.
Dintr-un dor. Dintr-o amintire care înflorește când te credeai împăcat. Dintr-o întâlnire care te-a schimbat pentru totdeauna, chiar dacă n-a durat.
Adevăratul scris nu este niciodată doar despre ceilalți. Este, mai întâi, o întoarcere la tine. Și o formă de vindecare. De a-ți atinge rănile cu blândețe, până când devin frumuseți de povestit. Scrisul dă glas lucrurilor pe care le-ai tăcut prea mult - ce-ai ascuns sub zâmbete, ce-ai simțit prea adânc, ce ți-a fost rușine sau teamă să trăiești până la capăt. E felul tăcut în care inima îndrăznește să se audă.
Este o mângâiere întoarsă în timp. O privire blândă pe care o oferi versiunii tale rănite. Un fel de a-i spune: „Am trecut prin toate astea. Și uite, încă sunt aici. Încă pot.”
Uneori, cuvintele te spală de teamă, alteori, scot la suprafață ce te doare cel mai tare, dar niciodată nu te lasă în același loc. Te mută încet, de pe muchia suferinței, pe firul subțire al împăcării. Și chiar dacă nu vindecă tot, scrisul poate lega bucățile. Le poate ține strâns până înveți, din nou, să stai în tine cu pace.
Scrisul nu schimbă trecutul, dar te ajută să nu te mai temi de el.
Între scriitor și cititor se naște o intimitate tăcută, dar nemăsurat de vie. Nu se privesc, nu se ating, nu se cunosc cu adevărat și totuși, acolo, printre cuvinte, se întâmplă ceva sacru... Cititorul deschide o pagină, iar tu, fără să știi, îi așezi în mâini o parte din sufletul tău. Iar el, dacă e pregătit - dacă inima lui vibrează pe aceeași frecvență - o primește ca pe o mângâiere pe care o aștepta de mult.
Uneori, el citește ce tu nici n-ai știut că ai spus. Alteori, tu scrii ce el n-a îndrăznit niciodată să rostească. Este o recunoaștere mută, un fel de „și eu”, care nu are nevoie de explicații. Doar de inimă.
Scrisul nu unește doar idei. Unește oameni. Ființe. Fragilități. Când cineva te citește cu adevărat, nu doar ochii lui ajung la tine, ci și o parte din viața lui, din dorurile, întrebările și rănile pe care le poartă. E o împletire nevăzută între ceea ce ai trăit tu și ceea ce a trăit el. O întâlnire în mijlocul unei fraze. Și nu ai nevoie de răspunsuri, nici de aprecieri... Doar de această tăcere împărtășită care spune: „Te-am simțit. Nu ești singur.”
Scrisul trăit nu cere aplauze. Și nu are nevoie să fie înțeles de toată lumea. El își caută oamenii lui - cei care au trecut prin același freamăt, aceeași așteptare, aceeași durere tăcută. E un fel de a spune: „Și eu am fost acolo” - fără să ridici vocea, fără să convingi pe nimeni.
Uneori scrii în șoaptă, pentru că adevărul e prea fragil. Alteori, scrii cu toată puterea, ca și cum ai vrea să smulgi o umbră din tine. Dar de fiecare dată, scrisul devine puntea care te trece dinspre ceea ce ai trăit, spre ceea ce poți dărui. Pentru că în cuvintele tale - chiar și în cele simple - poate încăpea lumina pe care nu ai știut s-o ceri, dar ți-ai dorit-o dintotdeauna.
Nu toți vor înțelege ceea ce scrii... Și e în regulă. Scrisul nu e despre a convinge. Nu e despre a plăcea. E despre a pune lumină acolo unde altcineva poate că nu a îndrăznit încă să privească.
E despre a-ți spune adevărul, chiar și atunci când nimeni nu-l aplaudă. Pentru unii, ceea ce scrii e o oglindă. Pentru alții, o enigmă. Dar pentru câțiva devine un adăpost. Și pentru ei merită să scrii mai departe. Pentru ei… și pentru tine.
Niciun comentariu