Tu NU ești o greșeală

Am ajuns să am toleranță zero pentru orice formă de body shaming. Batjocura față de aspectele fizice ale unei persoane – greutate, înălțime sau alte trăsături – nu este o glumă, așa cum încearcă unii să-și mascheze răutatea, ci o formă de invalidare.

Ne întrebăm de ce atât de mulți copii și adulți ajung la terapie, de ce depresia, anxietatea și tentativele de suicid sunt în creștere. Dar ne-am întrebat ce anume provoacă această suferință? Respingerea, stigmatizarea și judecata constantă. Și nu ne pasă cum îi facem noi să se simtă pe cei pe care îi aruncăm, prin priviri, cuvinte sau postări, într-un abis de respingere și neacceptare.

Societatea noastră a ajuns să condamne tot ce este natural. Îmbătrânirea este criticată. Ridurile sunt ridiculizate. Kilogramele în plus devin motiv de batjocură. Ne-am obișnuit să râdem de ceilalți, să-i punem la zid, să le ignorăm valoarea. Nu mai vedem omul. Vedem doar imperfecțiuni. Și le râdem. Le distribuim.

Pe rețelele sociale, body shaming-ul este adesea mascat sub formă de „glume”. Cineva aruncă o glumă răutăcioasă, iar ceilalți o susțin, contribuind la o societate bazată pe ură și superficialitate. Nimeni nu se gândește că astfel de „glumițe” pot răni profund, pot distruge încrederea unei persoane sau o pot împinge spre izolare.

Văd multe postări care umilesc persoane publice pentru cum arată, în loc să le aprecieze talentul, calitățile sau realizările. Și, mai trist, oamenii dau like, râd, fac miștouri și dau share, fără să-și dea seama că participă la umilințele altora, la o cultură toxică și fără să țină cont că, mâine, ei sau copiii lor ar putea fi ținta.

Râsul de pe margine este periculos. Umilește, rănește, distruge încrederea și contribuie la o lume mai rece, mai lipsită de empatie. Fiecare batjocură întărește ideea că ești „greșit” dacă nu te încadrezi în standardele impuse. Dar cum de nimeni nu (se) întreabă: nu e mai rușinos să fii rău, să discriminezi, să umilești?

Și nu mă pot opri să mă întreb: cum am ajuns aici? Cum a devenit acceptabil să umilim și să respingem oamenii pentru că nu se încadrează în standardele absurde ale unei societăți imperfecte? Cât de jos am căzut ca să râdem de cei care sunt vulnerabili?

Oamenii nu sunt greșiți. Dar lumea asta da. O lume care cere perfecțiune de la toți, dar oferă ură în schimb. O lume care ne împinge să ne ascundem defectele, să ne anulăm personalitatea, să ne temem că nu suntem suficient de „buni” pentru ea.

Și apoi ne mirăm. Ne mirăm că societatea este plină de oameni singuri și deprimați, dar de ce? Pentru că o lume care respinge imperfecțiunea îi face pe cei mai sensibili să sufere. Pentru că nu se mai pot adapta. Pentru că sunt prea buni, prea fragili, prea umani pentru această lume care calcă în picioare tot ce este autentic.

Nu imperfecțiunile ne definesc, ci modul în care îi tratăm pe ceilalți.

Fiecare om are limite. Neputințe pe care lumea le cataloghează ca fiind lipsă de ambiție. Unii nu pot („nu au ambiție”) să slăbească, alții nu pot urma o facultate, nu pot face sport, nu pot conduce mașini sau nu pot evolua în ritmul pe care societatea îl așteaptă. Dar nimeni nu este greșit sau defect pentru aceste lucruri.

Râzi de cineva și crezi că asta te face superior? Crezi că umilința altuia îți aduce valoare? Dacă răspunsul este „da,” atunci ce fel de lume crezi că ajuți să construiești? Te-ai întrebat vreodată ce lasă în urmă râsul tău? Câte lacrimi, câte complexe, câte suflete rănite?

Omule respins, ține minte: tu NU ești o greșeală. Nu ești defect. Ești doar înconjurat de oameni care nu știu să vadă frumusețea din tine. Caută-i pe cei care îți văd valoarea, pe cei care știu să accepte, să respecte și să iubească. Și, mai presus de toate, nu lăsa această lume să te convingă că nu meriți să fii apeciat, respectat și iubit.