Ierni la bunica

Este incredibil cum poate o simplă aromă să te ducă departe în timp, tocmai în copilărie și să-ți amintească de oameni buni care au trecut prin viața ta. Mirosul unui ceai de mușețel mi-a amintit de bunica prietenei mele Timeea, o bunică minunată care ne găzduia adesea la ea și datorită căreia avem amintiri despre o copilărie ca în povești. 

Nu știu cum reușea bunica, dar mereu găzduia câțiva copii în casa ei, cu toate că ea avea doar o singură nepoțică.

- Lasă copiii la mine, Rodico, fă-ți tu treburile tale, îi spunea unei vecine care avea trei copii și care se spetea cu munca. Și care era nevoită adesea să-și lase copiii singuri.

- Dar ai deja vreo trei copii pe cap, mamaie, cum mai poți?

Dar bunica putea. Nu știu cum făcea, dar niciodată nu se plângea de oboseală, de vreo durere sau că i-ar lipsi ceva. Tare bine își ascundea tainele inimii. O mână de om, mai mult oase decât carne, avea grijă de gospodărie, tăia lemne, se trezea cu noaptea în cap să hrănească animalele și mai avea grijă și de copiii altora. Nu conta ai cui erau copiii pe care îi creștea și nu primea nimic în schimb.

Noi, copiii care găseam un cămin în casa ei, nu știam ce înseamnă greutățile, ne bucuram de copilărie și nu ne puneam niciodată problema că bunica ar putea fi obosită, tristă sau că s-ar putea simți singură. Pentru noi era ca o icoană vie, ne veghea în permanență și ne îndeplinea toate dorințele.

Îmi amintesc cât de mirată și de impresionată am fost de părul ei alb atunci când am surprins-o fără basma, într-o seară când am dat buzna în odaia ei și am găsit-o rugându-se în genunchi. Până atunci parcă nici nu mi-am dat seama că bunica era o femeie bătrână. Era ca un titirez, mereu alerga de colo colo, iar lucrurile erau mereu la locul lor. Se trezea cu noaptea în cap, dar nu mânca nimic înainte să își hrănească animalele și să facă focul în camera noastră, ca nu cumva să ne trezim în frig. Dar ea se trezea în frig... și nu doar o dată m-am gândit la ea în ultima vreme, când m-am trezit dimineața în camera mea călduroasă și am călcat pe covorul meu moale și pufos din fața patului. Bunica nu avea asemenea condiții, ea își lăsa picioarele grele și bătrâne pe niște șlapi din plastic, vechi, reci și vai de ei...

Și pe lângă faptul că avea grijă de copiii altora, mai avea grijă și de o vecină bătrână și singură căreia îi ducea mereu mâncare caldă și îi mătura zăpada din curte și din fața porții, cu toate că nimeni nu-i călca pragul bietei femei și nici ea nu mai putea ieși din casă. Nu îi critica niciodată pe copiii vecinei pentru că veneau prea rar la mama lor, spunea mereu că viața la oraș este grea și că bieții de ei nu au timp să vină la mamă-sa, că au și ei copiii lor și serviciu...

De fapt, pe bunica nu am auzit-o niciodată să critice pe cineva, să fie nemulțumită, revoltată, să reproșeze ceva cuiva sau să spună vreun cuvânt urât despre cineva.

Nu avea timp să gândească rău despre alții pentru că era prea ocupată să facă bine. La ora șapte dimineața, când alții abia se trezeau, curtea ei era deja măturată, animalele hrănite și micul dejun pentru noi pregătit. Dar nu ne trezea. Aștepta în liniște "să ne facem somnul", iar după ce ne trezeam, ne încolona în fața chiuvetei de la bucătărie, singura pe care o avea în casă și ne spăla pe față, după care ne ștergea temeinic cu un ștergar alb, brodat și foarte curat, care mirosea uneori a ger, iar alteori a naftalină.

După micul dejun, noi copiii, ne jucam pe afară cât era ziua de lungă. Iernile erau feerice, nu-mi amintesc să fi fost o zi fără zăpadă. Ne adunam toți copiii de pe uliță și nu știu ce tot făceam, dar mereu ni se părea că ziua trecea prea repede. Nu intram în casă decât atunci când ne chema bunica să mâncăm, iar uneori ne surprindea adesea apărând afară cu câte un castron plin cu gogoși calde, iar când era foarte frig ne chema în casă să ne dea câte un ceai cald îndulcit cu miere. 

Cu toate că ne gătea adesea preparate de post, mâncărurile pregătite de bunica au fost cele mai gustoase pe care le-am mâncat vreodată. Nu voi uita niciodată gustul cartofilor prăjiți peste care turna bunica mujdei de usturoi. Scotea mereu și câte un castron plin cu murături din putina de lemn pe care o ținea în pivniță, iar noi mâncam cu poftă hulpavă, fără să ne facem griji că ar putea fi nesănătoși cartofii prăjiți.

Seara, când ne punea în pat la culcare, bunica ne făcea fiecăruia semnul crucii pe frunte și ne învelea, iar noi eram atât de liniștiți de parcă, în locul plăpumii groase și călduroase, ne-ar fi acoperit cu toată dragostea lui Dumnezeu. Noi mai chicoteam după ce ne lăsa bunica singuri, povesteam vrute și nevrute și ne făceam planuri de joacă. Apoi, copleșiți de pacea și de căldura din casa bunicii, adormeam fericiți, visând frumos la zorii următoarei zile pe care o așteptam nerăbdători ca să ne bucurăm din nou de copilăria frumoasă și lipsită de griji. Cu siguranță toate grijile atârnau pe umerii firavi ai bunicii, dar noi nu știam asta... Pentru că bunicii noștri nu și-au pus grijile pe umerii nimănui.

Mi-am băut ceaiul de mușețel amintindu-mi cu drag de bunica... Și nu pot să nu mă gândesc cât de bine ar fi fost să fi avut și ea măcar un covoraș moale și pufos pe care să-și lase picioarele dimineața și neapărat niște papuci călduroși...