Prietenilor mei

În fiecare an, înainte de ziua mea de naştere, tata încerca să afle ce cadou îmi doream. Am avut fel şi fel de doleanţe, unele copilăreşti, altele aproape nebuneşti. Iar într-un an, i-am spus că mi-aş dori foarte mult un cal.

- Un cal?! Niciodată. Crezi că un cal e ca un căţel sau o pisică? Un cal are nevoie de îngrijire specială., mi-a spus tata convingător.

- Atunci nu vreau nimic altceva., i-am spus.

- Îţi ajung câinii, pisicile, iepurii şi restul animalelor pe care le avem.

Tata m-a mai întrebat de câteva ori ce mi-aş dori de ziua mea, dar eu nu am mai insistat cu calul. Ştiam că nu poate fi înduplecat şi că un nu rămâne nu, iar argumentele lui au fost mai mult decât convingătoare ca să susţină acel refuz categoric.

Am renunţat la visul de a avea un cal.

Ziua mea din acel an m-a întâmpinat cu o iarnă splendidă, ca în povești. Am fost la școală, dar nu m-am grăbit să ajung acasă, ci m-am hârjonit cu colegii pe stradă, jucându-ne cu zăpadă. De obicei, tata mă aştepta la poartă la ora la care știa că mă întorceam de la școală, dar atunci nu l-am găsit în fața porții. Probabil se plictisise să mă aștepte sau poate că gerul l-a gonit în casă. Am intrat în curte bucuroasă, ştiind că tata mă va întâmpina cu o îmbrăţişare, cu pupici și complimente, dar şi cu un cadou.

Când am închis poarta în urma mea, am văzut un cal care stătea sub streaşina casei. Era acoperit cu una dintre păturile noastre.

„Nu se poate să fie al meu!“, mi-am spus în gând. Inima îmi bătea nebuneşte. De îndată a ieșit și tata din casă, iar zâmbetul lui mi-a confirmat că acel cal era al meu. Cu teamă m-am apropiat de cal şi l-am studiat puţin, apoi am alergat spre braţele larg deschise ale tatălui meu. “Eşti cel mai bun tată din lume!”, i-am spus!

Pe noul meu prieten l-am numit "Amurg". Mi-a fost prieten devotat ani de zile. Mi-a adus atâta bucurie, am râs atât de mult pe seama lui şi i-am încredinţat atâtea secrete, încât aş putea scrie o carte despre prietenia noastră frumoasă şi aventuroasă. Fără prietenia lui, aș fi fost mai săracă în amintiri frumoase.

Din păcate, Amurg a trebuit să mă părăsească într-o zi. Durerea pierderii lui a fost sfâşietoare. Nici măcar promisiunea că voi primi un alt cal nu m-a putut linişti. Pe Amurg nu îl putea înlocui nimeni.

Nu mi-am mai dorit alt cal. Mă îngrozea gândul la o altă despărțire. Eram sigură că nu aș mai putea suporta o asemenea durere.

Cu timpul am realizat că la fel se întâmplă şi cu prietenii oameni. După ce pierzi un prieten, nu te grăbeşti deloc să ai altul. Îţi este teamă că vei pierde din nou şi că vei suferi. Ai nevoie de timp pentru a accepta, pentru a te resemna și pentru a fi pregătit să te implici din nou sufleteşte.

Pe parcursul vieţii am pierdut prieteni extraordinari. Plecarea fiecăruia dintre ei m-a pustiit şi m-a descumpănit de fiecare dată. 

Cândva am avut un prieten bătrân. Când a împlinit 80 de ani, i-am spus plângând: “Dacă ştiam că voi ajunge să vă îndrăgesc atât de mult, v-aş fi evitat. Nu vreau să-mi imaginez ziua în care o să vă pierd.” Iar el mi-a spus cu o blândeţe care mi-a atins inima:

“Eu îmi voi îndeplini doar rolul meu în viaţa ta. Un an, doi, cât consideră Domnul. Oamenii vin şi pleacă din vieţile noastre. Fiecare vine când trebuie şi stă atât cât îi este dat. Importantă este misiunea, nu durata.”

Avea dreptate prietenul meu drag. Acum nu îmi pot imagina viața fără prezența lui și fără prezența tuturor prietenilor dragi pe care i-am avut până acum și pe care-i am în prezent. Fiecare a avut rolul său precis şi a contribuit la bagajul meu sufletesc, îmbogăţindu-mă cu amintiri frumoase și cu câte o poveste. Și sunt sigură că și eu am avut și am rolul meu în viețile lor. 

Azi nu mă mai tem să iubesc. Mă implic cu tot sufletul şi nu mă gândesc la clipa despărţirii, ci la cum pot să fructific cât mai frumos prezentul cu oamenii dragi. Iar pentru prietenii buni pe care Dumnezeu mi i-a dăruit, pot spune doar atât: Doamne, eşti cel mai bun Tată din lume!