Răni fizice, răni sufleteşti

„Dumnezeu nu se va uita după medalii, diplome sau premii, ci după cicatrici.” 

- Elbert Hubbard

Îmi amintesc că într-o zi, în adolescenţă, m-am rănit la un picior. Un băiat m-a împins, am căzut peste o grămadă de pietre şi m-am ales cu o tăietură.

După ce mi-a oblojit rana, tata a aşteptat răbdător să îmi treacă furia şi să mă opresc din plâns. Dar eu nu mă puteam opri. Nu durerea rănii mă făcea să plâng, ci ciuda că acel băiat îmi făcuse o nedreptate şi că nu-l pedepsea nimeni, nici măcar tata, de la care m-aş fi aşteptat ca măcar să-l certe.

Stăteam afară pe treptele casei şi plângeam privind în gol. Tata s-a aşezat lângă mine şi mi-a spus:

- Să ştii că rana asta nu e chiar atât de gravă. Ba chiar te ajută.

- Cum adică mă ajută? am întrebat intrigată.

- Rana de la picior se va vindeca, iar tu ai învăţat ceva important pentru viitor: cum să te protejezi de căzături, cum să te fereşti de cei care te împing, dar şi faptul că rănile se vindecă. Data viitoare nu o să te mai sperie o rană…

- Da, dar nu e corect ce mi-a făcut! am spus enervată de blândeţea şi de înţelepciunea tatălui meu.

- Tu n-ar trebui să îţi faci griji pentru cum se poartă alţii. Aceea e povara lor. Important este că tu te-ai purtat corect şi că nu tu ai fost cea care a rănit. Tu ai o rană superficială la picior, care se va vindeca, dar băiatul acela va avea mereu o rană sufletească ştiind că ţi-a făcut rău. Tu îl poţi privi cu demnitate oricând pentru că nu ai conştiinţa încărcată că i-ai făcut vreun rău. Dar el, ori de câte ori te va vedea, îşi va aminti că ţi-a făcut un rău. Iartă-l. Cândva o să îl doară mai rău decât te doare pe tine rana asta acun. Ruşinea e cea mai urâtă rană. Şi nu se vindecă niciodată.

Aparent, uităm rănile pe care le provocăm altora. Dar conştiinţa nu rămâne datoare şi va avea grijă să ne amintească de toate greşelile noastre.

Privind în urmă la cei care m-au rănit, m-au nedreptăţit şi nu s-au purtat corect, mă simt cuprinsă de compasiune, nu de ură, teamă sau ciudă. Pentru că rănile şi dezamăgirile mele au trecut, pentru că eu din toate experienţele am învăţat cum să mă protejez şi cum să devin mai puternică, pentru că sufletul meu nu e tulburat de remuşcări, în timp ce ei au răni permanente şi o conştiinţă încărcată care nu le permite să mă privească cu demnitate.

Acum știu că nu mai trebuie să irosesc lacrimi pentru răni superficiale, fiindcă rănile se vindecă și fără să mă consum eu, că ele se vindecă şi fără ca eu să pierd timp prețios în care aș putea fi fericită. Acum știu că o rană nu-l transformă pe cel rănit într-o victimă şi că, de multe ori, adevărata rană o are cel care lovește, nu cel care este lovit. 

Și am înțeles, în sfârșit, ce povară poartă în suflet oamenii care m-au rănit, care nu se pot bucura atunci când mă întâlnesc – nu pentru că nu le sunt agreabilă, ci pentru că eu le amintesc cât de urâți și de răi au fost cândva…  

Fragment din Cartea Insomnii