Suntem certați la bine, nu la necaz.





„Toată raţiunea noastră cedează în faţa sentimentelor.”
- Blaise Pascal

De când e lumea şi pământul. oamenii se ceartă. Uneori se ceartă şi se duşmănesc din motive justificate, alteori din motive puerile. Din orgoliu, uneori oamenii nu se împacă şi ajung să nu-şi mai vorbească ani de zile, alimentând decenii o ură care a început în joacă. De multe ori nici nu-şi mai amintesc de ce s-au certat.

Tatăl meu cunoştea un om cu care nu vorbea de ani de zile. Când se întâlneau întâmplător, treceau unul pe lângă celălalt fără să se salute.
Într-o zi, tata a aflat de la un vecin că acelui om îi arsese casa. Preotul din localitate a umblat din uşă în uşă ca să ceară ajutor pentru el – bani pentru curăţenie şi reconstrucţia unui cămin. Preotul a ocolit casa noastră, ştiind că tata era supărat pe acel om. Când a aflat, tata s-a dus direct la preot şi i-a reproşat că pe el l-a evitat.
- Păi, de unde să ştiu eu că ai vrea să-l ajuţi? Ştiam că sunteţi certaţi, i-a spus preotul.
- Suntem certaţi la bine, părinte, nu la necaz! i-a răspuns tata.
Acea replică mi s-a întipărit în minte, cu toate că atunci nu am înţeles-o prea bine.
A doua zi, tata a chemat pe cineva cu o căruţă, a încărcat în ea căpriori, scânduri, ţigle şi alte materiale de construcţie pe care le avea pe acasă şi ne-am dus împreună la bărbatul cu care era certat. Îmi amintesc şi acum zâmbetul şi uimirea omului istovit de atâta muncă şi tristeţe.
- Nu credeam că ai să vii, i-a spus el lui tata, strângându-i mâna bucuros.
Tata l-a îmbrăţişat strâns, iar eu am rămas cu imaginea lor muncind alături cu alţi oameni din oraş veniţi voluntar să-l ajute pe seamănul lor aflat în necaz. Acea împăcare mi-a dat un sentiment de bine şi de pace... şi totodată a fost o lecţie pentru mine.
Eram convinsă că tata îl ura pe acel om şi probabil că şi tata era convins de asta. Dar a fost nevoie de o nenorocire ca să înţeleagă că nu îl ura şi că îl iertase de mult. Acolo unde există omenie nu este loc de orgolii copilăreşti. Poate că și pentru tata acea experiență a fost o lecție, poate că și el a învățat ceva despre el însuși atunci...

Zilele trecute îmi spunea o persoană specială că trebuie să îmi iubesc şi duşmanii, iar eu i-am spus că pot doar să nu-i urăsc, că nu cred că aş putea să-i iubesc. Apoi, mi-am dat seama că, dacă oricare dintre cei cu care sunt certată ar avea un necaz, n-aş sta pe gânduri şi l-aş ajuta. Poate că asta înseamnă, de fapt, să-ţi iubeşti şi duşmanii, dar suntem prea mândri să recunoaştem… sau poate că încă nu ne cunoaștem pe noi înșine suficient de bine, poate nu suntem pregătiți să ne debarasăm de orgolii, de teamă că ne-am dezgoli sufletele și ne-am lăsa bunătatea și sensibilitatea la vedere...
Oricum, n-ar trebui să aşteptăm ca unul dintre noi să aibă un necaz pentru a ne împăca… sau măcar pentru a ne ierta unii pe alții.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii



6 comentarii

  1. Îmi place atât de mult modul în care scrii și modul cum așterni cuvintele, iar felul în care vorbești despre tatăl tău spune multe despre tine. Aștept cu nerăbdare sa apară și volum 3 din insomnii.
    P. S. Dacă ai putea să-mi spui când apare sau dacă apare ar fi nemaipomenit.

    RăspundețiȘtergere
  2. La cutremurul din 1986, ascultam în miez de noapte Only you need is love cu Beatles, sper că am scris bine. Era 31 august spre 1 septembrie. Şi a venit cutremurul. Tata nu vorbea cu vecinul şi când s-au reîntâlnit în curte parcă nici nu fuseseră certaţi vreodată. Peste un an şi ceva, unui vecin i-a luat foc garajul iar focul s-a întins până la fereastra camerei mele străjuite de un vişin. Era un om ursuz, mulţi nu îl mai salutau. Dar toţi au sărit să îl ajute şi a doua zi să strângă molozul. Aşa că se întâmplă şi nu avem ce face. Sau avem dar suntem prea puţini care conştientizăm. Te contrazic însă dar parţial: uneori iubim exact pe cine nu ne aşteptăm, inclusiv pe cei care ne cred duşmani sau pe care-i credem noi duşmani. Poate că cine ştie, ei vor să ne fie duşmani şi nu reuşesc, cine ne garantează că exact duşmanul nostru nu gândeşte cu aceleaşi regrete ale noastre ? Hai să facem puţină psihologie inversă. Dar ăsta e un caz. E frumoasă lumea ta, Irina, cea pe care ţi-o doreşti şi nu doar a ta şi nu doar tu. Dumnezeu a făcut ceva ciudat: nu i-a creat pe oameni doar să ierte dar să şi fie iertaţi. Vorbesc despre imperfecţiunea umană. Din nefericire, îţi spun ce ştii deja: oamenii se vor certa mereu. Paradisul pământean e o iluzie. Singura noastră scăpare e să ne retragem în lumile noastre frumoase fără să ne izolăm. Vestea bună este că lumile noastre şi NUMAI ale noastre, nu sunt iluzii. Speranţele şi dorinţele noastre nu sunt iluzii. Sunt vise. Iar visele se mai şi împlinesc.

    RăspundețiȘtergere
  3. Cuvintele tale ajung direct unde trebuie,la inima..Aurora S.P.

    RăspundețiȘtergere
  4. Si cand ceilalti nu vor sa uite si sa treaca peste , ce facem? Chiar daca noi uitam si spunem ca este bine sa fim uniti si nu dezbinati......

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Un prieten adevarat se recunoaste in multe feluri...

      Ștergere