Mi s-a spus, de curând, că am devenit cam pesimistă în ceea ce privește relațiile dintre oameni și, mai ales, prieteniile. Că mă izolez, că cercul meu devine din ce în ce mai mic și că, poate, ar trebui să fiu mai îngăduitoare cu imperfecțiunile celorlalți.
M-am gândit la asta. Și nu pot spune că observația este cu totul nedreaptă. Da, cercul meu este mai mic, da, am renunțat la anumite relații și, probabil, voi mai renunța. Nu mai fac aceleași eforturi pentru a păstra oameni în viața mea doar pentru că îi cunosc de mulți ani și nici nu mai simt panica aceea pe care o aveam cândva când o relație începea să se răcească. Dar nu cred că am devenit pesimistă, cred că am încetat să mai idealizez relațiile.
Nu văd oamenii mai răi decât sunt, doar că nu mai simt nevoia să-i văd mai buni decât sunt.
Poate că, atunci când suntem mai tineri, avem o disponibilitate extraordinară de a numi „prietenie” aproape orice apropiere: oamenii cu care ieșim, cei cu care ne petrecem vacanțele, cei cu care vorbim des, cei care ne invită la masă, cei alături de care sărbătorim zile de naștere sau cu care împărțim anumite etape din viață. Confundăm frecvența întâlnirilor cu apropierea, obișnuința cu afecțiunea, faptul că ne vedem des cu faptul că ne cunoaștem cu adevărat.
Cu timpul, însă, începi să observi diferențele. Îți dai seama că unii oameni te caută pentru că au nevoie de tine, nu pentru că le este dor de tine. Alții rămân aproape doar atât timp cât împărțiți aceeași conjunctură, aceleași locuri, aceleași interese sau aceleași avantaje. Există oameni care vin la întâlniri pentru că „așa se face”, care sună pentru că „trebuie”, care îți oferă ceva și apoi țin minte foarte bine cât au oferit, care fac gesturi nu din bucuria de a le face, ci dintr-un soi de contabilitate sentimentală în care fiecare faptă bună pare să aștepte, undeva, o recompensă.
Și, la un moment dat, am început să mă plictisesc de toate acestea. Nu de oameni, ci de relațiile fără adevăr.
Nu-mi mai plac întâlnirile de compromis, acelea la care mergi fără să-ți dorești, doar pentru că te temi că celălalt se va supăra. Nu-mi mai plac mesele la care oamenii zâmbesc frumos, iar după ce se ridică de la masă încep să se judece unii pe alții. Nu-mi mai plac telefoanele date din obligație, urările făcute din inerție, vizitele bifate, invitațiile acceptate din politețe, conversațiile purtate doar pentru a întreține aparența unei apropieri care, în realitate, nu mai există de mult.
Și, mai ales, nu mai vreau oameni în jurul meu care fac lucruri pentru mine dintr-un simț al datoriei. Prefer să nu fii acolo, decât să fii și să simt că ai venit din obligație. Prefer să nu mă suni, decât să o faci doar pentru că simți că a trecut prea mult timp și „ar trebui”. Prefer să nu-mi faci un dar, decât să știu că l-ai făcut numai pentru a nu rămâne cu sentimentul că îmi ești dator pentru ceea ce ți-am oferit eu. Prefer absența sinceră unei prezențe lipsite de dorința adevărată de a fi acolo.
Poate că aceasta este partea pe care unii o confundă cu izolarea. Numai că eu nu simt că mă izolez, simt doar că nu mai umplu spațiile goale din viața mea cu oameni nepotriviți doar pentru a putea spune că am mulți oameni în jur.
Nu mai cred că o masă este mai frumoasă doar pentru că are multe scaune ocupate. Uneori, la o masă cu zece oameni poți simți o singurătate apăsătoare, iar lângă un singur om cu care poți fi tu însăți poți simți o apropiere pe care nici cea mai gălăgioasă încăpere nu ți-o poate oferi.
La fel cum nu mai cred că durata unei relații îi dovedește valoarea. Există oameni pe care îi cunoaștem de douăzeci de ani și care nu ne-au cunoscut niciodată cu adevărat, după cum există oameni care intră mult mai târziu în viața noastră și lângă care nu trebuie să explicăm cine suntem, să ne justificăm tăcerile sau să ne micșorăm pentru a fi acceptați.
Am ajuns, probabil, într-un moment al vieții în care liniștea mea a devenit prea importantă ca să o sacrific de dragul aparențelor.
Nu mai simt nevoia să păstrez o relație doar pentru că „ne știm de mult”, dacă prezentul acelei relații nu mai are nimic viu în el. Nu mă mai impresionează formulele sociale, fotografiile frumoase, aniversările petrecute împreună, declarațiile publice despre prietenie, dacă în spatele lor există indiferență, competiție, invidie, lipsă de loialitate sau pur și simplu absența unei afecțiuni reale.
Pentru mine, apropierea adevărată a devenit mult mai simplă. Este omul pe care îl cauți pentru că vrei să-i auzi vocea, nu pentru că ai nevoie de ceva. Este omul căruia îi duci ceva bun fără să aștepți nimic în schimb. Este cel lângă care poți sta și fără să umpli fiecare secundă cu vorbe. Este omul de care te bucuri când îi merge bine, fără comparații, fără competiție și fără acel mic disconfort pe care unii îl ascund atât de greu. Este cel căruia îi poți spune adevărul fără să te temi că orgoliul lui va fi mai puternic decât afecțiunea pe care ți-o poartă, fără să-ți alegi fiecare cuvânt cu teamă că va interpreta totul ca pe un atac și fără să trăiești cu neliniștea că sinceritatea ta va fi pedepsită prin răceală, reproșuri sau distanță. Pentru mine, apropierea înseamnă și să poți fi sincer fără frica permanentă că vei pierde omul doar pentru că ai îndrăznit să spui ceea ce simți.
Poate că, privind din afară, cercul meu pare mai mic. Și este. Dar nu mă mai sperie lucrul acesta. Am înțeles că nu orice om care pleacă lasă în urmă un gol și că nu orice relație care se încheie înseamnă neapărat o pierdere. Uneori, ceea ce păstrăm cu atâta încăpățânare sunt doar relații expirate, legături care și-au pierdut de mult sensul, dar pe care continuăm să le întreținem din obișnuință, teamă, orgoliu sau din nevoia de a păstra aparențele.
Poate pentru că ne sperie singurătatea. Poate pentru că un cerc mare de oameni ne face să simțim că suntem importanți. Poate pentru că ne-am obișnuit să credem că pierderea unei relații este întotdeauna un eșec. Eu nu mai cred asta. Uneori, faptul că doi oameni nu mai au ce să-și ofere nu înseamnă că unul dintre ei este rău. Poate pur și simplu au crescut în direcții diferite. Poate ceea ce i-a apropiat cândva nu mai există. Poate o relație și-a încheiat rostul. Și mi se pare mai cinstit să accepți asta decât să mai petreci încă zece ani întreținând o relație care nu mai este ceea ce a fost, doar pentru că vă este greu să recunoașteți că, între timp, v-ați îndepărtat.
Nu știu dacă odată cu vârsta devenim mai selectivi sau doar mai conștienți că timpul nostru nu este nesfârșit. Poate că atunci când începi să înțelegi cu adevărat lucrul acesta nu mai vrei să-ți petreci serile, vacanțele, sărbătorile și anii întreținând relații în care nimeni nu mai este cu adevărat prezent. Vrei să stai lângă oamenii lângă care nu trebuie să fii altcineva.
Așa că nu, nu cred că am devenit pesimistă. Poate doar am ajuns în punctul în care nu mai confund compania cu apropierea și nici vechimea unei relații cu valoarea ei.
Nu știu dacă acesta este realism, maturitate sau pur și simplu oboseala de a mai trăi printre jumătăți de adevăr. Știu doar că astăzi prefer câțiva oameni lângă care pot respira firesc, în locul multor relații pe care trebuie să le întrețin permanent ca să nu se destrame.
Iar dacă asta înseamnă, pentru unii, că m-am izolat, atunci da, poate că m-am izolat puțin. Dar nu de oameni, ci de relațiile în care apropierea trebuie mimată, afecțiunea trebuie demonstrată, iar sinceritatea devine un risc.
Și, pentru prima dată, nu mai simt că pierd ceva făcând asta.
Niciun comentariu