Despre bărbați, însă, se vorbește mult mai puțin. Iar atunci când o femeie îndrăznește să spună cum crede că ar trebui să fie un bărbat, este etichetată imediat drept feministă, frustrată sau prea pretențioasă. De parcă doar femeile ar avea obligația de a deveni cea mai bună versiune a lor, iar bărbații ar fi scutiți de aceeași responsabilitate.
Zilele trecute, stăteam la o terasă împreună cu niște cunoștințe și, la un moment dat, privirea mi s-a oprit asupra genții uneia dintre femeile de la masă. Era atât de uzată, încât marginile erau roase, pielea crăpată, iar întreaga ei înfățișare părea să spună povestea multor ani în care fusese purtată până la epuizare.
La început mi-a atras atenția doar geanta. Apoi mi-am ridicat privirea către bărbatul de lângă ea. Privindu-i împreună, am avut impresia că femeia aceea investea zilnic timp, grijă și atenție pentru ca bărbatului de lângă ea să-i fie bine. Se vedea că el era îngrijit, că hainele îi erau curate și bine întreținute, că avea tot ce îi trebuia pentru a se prezenta impecabil în fața lumii. Între ei era o discrepanță greu de trecut cu vederea. El vorbea cu entuziasm despre mașini scumpe, fuma țigară după țigară, își comanda băuturi și părea preocupat de lucrurile care îi făceau lui plăcere.
Nu îi cunosc suficient de bine încât să pot spune cum arată viața lor în fiecare zi. Știu doar că amândoi muncesc și că ceea ce am văzut în acea după-amiază poate reprezenta doar o frântură din realitatea lor.
Dar imaginea aceea mi-a rămas în minte.
Și, la un moment dat, mi-am dat seama că geanta nu mai era, în mintea mea, un simplu obiect. Devenise o metaforă. Părea să spună povestea femeii care o purta: o femeie obișnuită să prelungească viața fiecărui lucru cumpărat pentru ea, să amâne orice cheltuială care o privea, să se așeze, de fiecare dată, pe ultimul loc și să se mulțumească mereu cu mai puțin, în timp ce bărbatul de lângă ea nu părea dispus să renunțe la nimic din ceea ce îi făcea lui plăcere.
Și atunci mi-am amintit de toate sfaturile, părerile și verdictele pe care le-am auzit de-a lungul vieții despre cum ar trebui să fie o femeie...
Dar poate că, înainte de a ne întreba cum ar trebui să fie o femeie, ar trebui să ne întrebăm cum nu ar trebui să ajungă ea lângă bărbatul pe care îl iubește.
Nu cred că o femeie ar trebui să fie mereu obosită, cu umerii apăsați de griji și cu mintea împărțită între zeci de responsabilități, în timp ce bărbatul de lângă ea își trăiește viața fără să simtă aceeași povară. Nu pentru că el ar trebui să îi rezolve toate problemele, ci pentru că iubirea adevărată nu înseamnă ca unul să ducă aproape tot greul, iar celălalt să se obișnuiască să fie doar ajutat.
Nu cred că o femeie ar trebui să fie cea care renunță întotdeauna prima la ea însăși. Să-și spună că geanta uzată mai poate fi purtată câteva luni, că pantofii mai rezistă o iarnă, că vizita la dentist poate fi amânată, că la coafor va merge luna viitoare, că rochia aceea frumoasă nu este o prioritate. Și tot așa, puțin câte puțin, să înceapă să creadă că ea însăși poate aștepta. Iar în același timp, pentru el să existe rareori amânări. Berea de seară, țigările, pariurile, ieșirile cu prietenii sau orice altă plăcere să își găsească mereu loc în bugetul și în timpul lui.
Acolo unde sacrificiul este făcut mereu de aceeași persoană, nu mai vorbim despre iubire și generozitate, ci despre un dezechilibru care, în timp, rănește.
Nu cred că într-o familie este obligatoriu ca amândoi să câștige la fel sau să contribuie în mod identic. Viața are perioade în care unul poate duce mai mult decât celălalt și este firesc să fie așa. Ceea ce nu este firesc este ca doar unul să se priveze, doar unul să facă economii, doar unul să își reducă dorințele și doar unul să poarte pe umeri responsabilitatea grijii pentru toți ceilalți. O familie nu se construiește prin sacrificiul permanent al unuia, ci prin disponibilitatea amândurora de a renunța, atunci când este nevoie, fiecare la câte puțin.
Nu cred că o femeie ar trebui să fie singura care ține minte programările copiilor, cumpărăturile, facturile, mesele, hainele curate, medicamentele, aniversările, grijile părinților și toate acele lucruri mărunte care, adunate, înseamnă viața unei case.
Și, mai presus de toate, nu cred că o femeie ar trebui să se stingă încet lângă bărbatul pe care îl iubește. Nu ar trebui să uite cum este să râdă fără motiv, să citească o carte într-o după-amiază liniștită, să meargă la un film, să își cumpere un lucru fără să se simtă vinovată, să aibă grijă de ea fără impresia că neglijează pe altcineva. Nu ar trebui să se privească într-o zi în oglindă și să descopere că, în timp ce a avut grijă de toți, nimeni nu a avut grijă și de ea.
Pentru că iubirea nu ar trebui să însemne să te consumi până când nu mai rămâne aproape nimic din tine. Ar trebui să însemne exact opusul: doi oameni care își poartă reciproc grijile, care își împart poverile și care au grijă ca niciunul dintre ei să nu ajungă, încet și în tăcere, pe ultimul loc.
Mulți judecă o relație după fotografiile din vacanțe, după declarațiile de pe internet sau după câte inimioare își trimit doi oameni în comentarii. Eu cred că o relație se citește în cu totul alt loc.
Se vede în femeia care trăiește în ea. Se vede în liniștea pe care o are sau în oboseala pe care încearcă să o ascundă. Se vede în felul în care zâmbește, în lumina din privire, în timpul pe care și-l permite pentru ea însăși, în bucuria cu care își trăiește zilele. Se vede în faptul că înflorește sau, dimpotrivă, că se ofilește puțin câte puțin, aproape fără să-și dea seama.
Eu cred că o femeie nu ar trebui să fie mai mică lângă bărbatul pe care îl iubește. Nu ar trebui să aibă mai puțină încredere în ea, mai puțină bucurie, mai puțină energie sau mai puțină lumină decât avea înainte de a-l întâlni. Dimpotrivă, ar trebui să se simtă mai puternică, mai liniștită, mai împlinită și mai vie. Pentru că acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care doi oameni și le pot face unul altuia: să se ajute reciproc să devină cea mai bună versiune a lor, nu să se consume unul pe celălalt.
Poate că femeia aceea își va cumpăra, într-o zi, o geantă nouă. Sau poate că va continua să o poarte pe aceea încă mult timp. Dar, în după-amiaza aceea, eu n-am văzut doar o geantă veche. Am văzut cât de ușor ajunge o femeie să se așeze pe ultimul loc atunci când se obișnuiește să creadă că toți ceilalți sunt mai importanți decât ea și când omul care ar fi trebuit să o ridice nu observă că, încet, se pierde.
Cred că iubirea adevărată nu se măsoară prin declarații spectaculoase, fotografii perfecte sau cadouri scumpe. Se măsoară în gesturile mici, repetate zi de zi. În felul în care doi oameni își împart grijile, își poartă reciproc poverile și se întreabă, sincer: „Ce pot face astăzi ca omului pe care îl iubesc să-i fie puțin mai bine?”
Pentru că femeia care este iubită cu adevărat ar trebui să poată fi recunoscută după pacea din suflet, după demnitatea cu care merge prin viață și după lumina pe care o are în privire, nu după urmele sacrificiilor pe care le poartă pe umeri.
Niciun comentariu