Como se dice "ești proastă!"?

Sorin are 23 de ani și este ospătar. Își face meseria cu drag și o demnitate rar întâlnită. Colegii îl îndrăgesc pentru hărnicia lui, pentru bunătatea necondiționată, pentru felul în care este mereu gata să ajute, fără să aștepte nimic în schimb.

El nu se plânge niciodată. Nici de oboseală, nici de clienții dificili, nici de picioarele înghețate iarna, când trebuie să meargă prin frig încălțat cu pantofi subțiri. Zâmbește mereu și este acel gen de ospătar care, chiar și atunci când i se spune abrupt „Adu-mi și mie o cola”, nu renunță la eleganța vorbelor și la respect. Răspunde mereu politicos, păstrându-și calmul și bunăvoința, indiferent dacă în fața lui se află un adolescent obraznic sau un tânăr care îl tutuiește fără urmă de considerație. El îi respectă pe toți, fără excepție, pentru că asta ține de caracter, nu de împrejurări.

Ochii lui negri și blânzi sunt mereu senini. Dar nimeni nu îi cunoaște povestea. Nimeni nu știe de ce, uneori, trebuie să plece pentru o oră de la serviciu și își roagă colegii să-l înlocuiască. Nimeni nu știe că Sorin își răsplătește mereu colegii muncind peste program, făcând schimb de ture cu cei care au viață socială - pe când el nu are timp nici măcar să viseze.

Maria, colega lui, mi-a spus într-o zi: „De multe ori mi-a dat tot ciubucul lui, doar pentru că m-am plâns că nu mai am bani până la salariu. Și niciodată nu a primit banii înapoi...”

Sorin își face meseria cu profesionalism, dar nu acesta a fost visul lui. A visat la cer. A visat să lucreze în aviație, să piloteze avioane, să învețe și să crească dincolo de norii pe care îi privea de jos. A muncit și a studiat cu nădejde, dar viața i-a răsturnat planurile. Într-o zi, totul s-a năruit: mama lui, femeia care l-a crescut singură, a paralizat. Iar Sorin, la doar 17 ani, a rămas singurul sprijin al familiei.

A fost nevoit să renunțe la visurile lui și să muncească. S-a angajat ca picolo și, de atunci, n-a încetat niciodată să muncească din greu. Nu are prieteni, nu are viață socială. Nu are timp pentru asta. Nu și-a permis nici măcar banchetul de sfârșit de liceu. Și chiar dacă ar fi reușit să plătească meniul, nu ar fi avut bani pentru un costum.

Tot ce a avut, tot ce a câștigat, a investit în îngrijirea mamei sale.

În fiecare zi în care lucrează, Sorin se grăbește acasă pentru a o hrăni, a o întoarce în pat, a o pieptăna, a-i povesti despre ziua lui. Când nu este la muncă, spală, gătește, face curățenie, se ocupă de tot ce trebuie. Nu are timp pentru el. Singura lui alinare este cititul, iar serile i le dedică și mamei lui, citindu-i povești despre lumi care par atât de îndepărtate de realitatea lui.

Pentru lume, el este doar un băiat tânăr, înalt și slab, cu ochi blânzi și un zâmbet cald. Doar un simplu ospătar.

Și vii tu... Tu, o țoapă cu aere de Italia, obraznică, stridentă, vulgară și închipuită, care ai uitat de unde ai plecat și crezi că statutul tău de turist îți dă dreptul să-l umilești. Vii tu, cu pretenții ridicole, care nu mai știi să ceri „cartofi” în limba în care ai crescut, ci „patata”, pentru că ai nevoie să îți validezi superioritatea falsă folosind cuvinte străine. Și, pentru că el nu a înțeles ce vrei să spui, îl cerți. Îl privești de sus. Îl tratezi ca pe un servitor, doar pentru că ai nevoie să te simți importantă.

Și eu ce ar trebui să fac? Să asist ca un spectator mut la umilința unui om care își face meseria cu demnitate? Să tac atunci când o gură prea mare, nesincronizată cu un creier prea mic, îl insultă doar pentru că nu ți-a ghicit dorințele? Să privesc pasivă cum îl desconsideri, cum îi reproșezi că nu este „suficient de bun” și îl ameninți că nu îi vei lăsa bacșiș, ca și cum acesta ar fi singurul lucru care contează? Nu, tăcerea în fața nedreptății e tot o formă de complicitate. Și eu refuz să fiu complice la lipsa ta de respect.

Cu cât un om se simte mai mic, mai nesemnificativ și mai lipsit de valoare, cu atât va încerca mai tare să-i diminueze pe ceilalți, crezând că astfel își va masca propria micime.

Dar Sorin… într-o zi, va pilota un avion. Iar tu... poate vei fi acolo, într-un loc înghesuit în avion, fără să ai habar că omul pe care l-ai privit de sus îți veghează acum călătoria, de la înălțimea propriilor lui visuri împlinite.