O lecție frumoasă

De nenumărate ori, când am ieșit cu prietenii la un restaurant, o terasă sau o cafenea, ne-am trezit că nu găsim masă liberă dintr-un motiv aparent banal: două persoane ocupau o masă de patru, șase sau opt locuri, doar pentru că în acel moment era liberă, ignorând logica firească și bunul-simț. Așa începea deranjul: mutat de mese, lipit scaune, improvizații, dacă era posibil. Alteori, pur și simplu plecam în altă parte.

Îmi amintesc însă o întâmplare din urmă cu câțiva ani, care m-a făcut să privesc altfel acest subiect.

Mă aflam într-o cofetărie din Leipzig. În timp ce îmi savuram prăjitura și priveam trecătorii, un domn în vârstă, care avea în mână o farfurie cu prăjitură, a venit în fața mea și m-a întrebat dacă îi permit să se așeze la masa mea. M-am încurcat puțin, am privit în jur - în cofetărie erau câteva mese libere… Dar am acceptat. Părea a fi pașnic, așa cum mă privea, zâmbind cu toată candoarea unui copil mare.

Domnul avea pe umăr o geantă voluminoasă, pe care a așezat-o cu grijă lângă masă, apoi s-a așezat în fața mea și, cu multă eleganță, și-a mâncat prăjitura. Am făcut puțină conversație despre cât de cald era și despre cât de bune erau prăjiturile în acea cofetărie.

Când ospătarul mi-a adus și cafeaua pe care o comandasem mai devreme, domnul de la masa mea și-a comandat un cappuccino, pe care l-a savurat cu o plăcere nemaipomenită, de parcă ar fi băut pentru prima dată o licoare destinată doar zeilor.

Am mai conversat puțin, m-a întrebat curios din ce țară sunt, iar când ospătarul a venit cu nota pentru prăjitura și cafeaua mea, domnul mi-a spus că mă roagă să-l las să le achite el. Nu am fost de acord, dar mi-a spus că este plăcerea lui și nu am putut să-i refuz zâmbetul cald și senin.

I-am mulțumit și i-am spus că sper să ne revedem cândva în acea cofetărie, pentru a-i putea oferi și eu o cafea și o prăjitură. Nu m-am putut abține, însă, să-l întreb de ce a ales să se așeze tocmai la masa mea.

„Ar fi fost păcat să ocup o masă de care s-ar fi putut bucura doi îndrăgostiți sau poate o familie, iar eu să ratez ocazia să am o conversație plăcută cu o domnișoară atât de drăguță.”

Domnul a plecat, lăsându-mă zâmbind la rândul meu, iar eu am așteptat-o pe prietena cu care aveam întâlnire.

Probabil l-aș fi uitat pe cel care mi-a oferit o prăjitură și o cafea într-o după-amiază călduroasă de vară și pe care, gândeam eu, nu aveam să-l mai văd vreodată… Dar, în timp ce mă plimbam cu prietena mea, am auzit melodia din filmul „Lista lui Schindler”, compusă de John Williams - o melodie care mă sfâșie, care îmi amintește de film și de o istorie care nu ar fi trebuit să existe. Am intrat pe aleea parcului de unde se auzea melodia, de parcă sunetele viorii mă chemau să le urmez, și l-am văzut cântând la vioară pe domnul care îmi oferise prăjitura și cafeaua. Cânta în parc pentru bani…

Acea amintire a rămas prețioasă pentru mine. Omul acela, atât de elegant și gentil, mi-a oferit o lecție simplă și frumoasă: să nu ocup mai mult spațiu decât am nevoie, dacă altcineva s-ar putea bucura de el.

De atunci, mesele mici, care altădată mă enervau, mi se par ocazii de a împărți un moment cu cineva drag sau chiar cu un necunoscut. Iar dacă stau singură și văd pe cineva căutând loc, îi zâmbesc și îl invit să se așeze. Poate fi începutul unei conversații frumoase, al unei amintiri prețioase sau al unei lecții pe care o voi purta cu mine toată viața.

Text publicat în cartea Iubitelor mele prietene, autori Irina Binder și Carmen Voinea-Răducanu