O amintire...

„Ce este bunătatea? O frumuseţe pe care o percepi direct cu sufletul.”

- Alexandru Vlahuţă

  

Când eram copil, în oraşul nostru trăia o bătrânică singură care îşi vindea merele în faţa porţii. De câte ori treceam cu tata pe lângă poarta ei, cumpăra mere, uneori chiar toate merele pe care le avea. Nu erau fructe frumoase, erau obişnuite, chiar mici şi urâţele. Şi nu înţelegeam de ce făcea tata asta când noi aveam propriii meri în curte, iar fructele lor putrezeau pe jos. Şi în plus  nici măcar nu le reuşeam să le mâncăm pe cele de la bătrânică.

Tata mi-a răspuns:

- Ca să o ajutăm şi pe ea.

Apoi mi-a explicat, în stilul lui unic, de ce trebuia să îi asigurăm şi ei traiul. Cu o tristeţe adâncă în glas, tata a continuat:

- Ar putea fi mama mea. Stă toată ziua în locul ăla să facă nişte bănuţi, nici aşa prea mulţi. Nu are şi ea un copil să o ajute... Vezi, eu sunt norocos că te am pe tine...

Anii au trecut, eu am crescut, iar tata a plecat la Cer. Într-o zi, m-am reîntors în oraşul meu natal ca să-i duc  nişte flori lui tata... Nostalgia mi-a purtat paşii spre centrul oraşului, pe care nu îl mai văzusem de câţiva ani. Şi am trecut și pe strada pe care locuia acea bătrână, în încercarea d a retrăi emoţia unei activităţi atât de frumoase pe care o făceam cu tata.

Mare mi-a fost mirarea să văd că bătrânica încă trăia şi încă vindea mere în faţa porţii. Am oprit, m-am apropiat şi am văzut că nu mai vindea mere, ci nuci. M-am apropiat cu emoție şi am cumpărat multe nuci de la ea deoarece mă legau de ea amintiri atât de dragi!

Avea același cântar vechi cu greutăți, doar mâinile îmi păreau mai îmbătrânite și mai nesigure. Și, așa cum a făcut mereu, şi de data aceasta mi-a pus în plus câteva nuci. I-am spus cine eram şi am întrebat-o dacă îşi mai aminteşte de tata. În loc de răspuns mi-a dăruit un zâmbet frumos, dar cu ochii înlăcrimaţi, şi mi-a spus să o aştept. După câteva minute, bătrânica s-a întors cu un buchet de flori tăiate din grădina ei.

 - Du-i de la mine florile astea! Ce om bun a fost!

De atunci au mai trecut niște ani, iar eu, de fiecare dată când merg în orașul meu natal, trec şi pe strada pe care locuia acea bătrânică și pe care mă plimbam adesea de mână cu tata. Pe ea nu am mai văzut-o, poarta ei este mereu încuiată, dar întotdeauna parcă îl simt pe tata ținându-mă de mână şi îndemnându-mă să fac o faptă bună...

Fragment din Cartea Insomnii