Am încercat, într-o zi, să fiu ca mama

Am încercat, într-o zi, să fiu ca mama.

M-am trezit înainte ca zorii să mângâie ferestrele, hotărâtă să fac tot ce făcea ea, să duc pe umeri, măcar pentru o zi, lumea pe care o clădise zi de zi, fără ca eu să observ. Dar, odată ridicată din pat, am rămas pe loc, neștiind de unde să încep.

Oare cu ce începea ea diminețile? Am încercat să-mi amintesc, dar nu aveam cum să știu. Eu mă trezeam mereu prea târziu, iar când îmi deschideam ochii, toate lucrurile erau deja la locul lor, iar micul dejun mă aștepta pe masă.

M-am uitat în jur. Ce-ar fi de făcut? Curățenie? Nu, casa strălucea. Rufe de spălat? Nu, toate erau spălate, călcate, împăturite cu grijă, puse la locul lor. Și atunci am înțeles... Încă nu știam să fiu ca mama. Pentru că ea nu începea ziua cu treburi, ci cu o iubire tăcută, așezată în fiecare lucru mărunt, în fiecare detaliu care îmi făcea viața mai ușoară, fără ca eu să bănuiesc vreodată efortul din spatele lor.

Mama nu era doar ordinea casei, micul dejun pregătit sau rufele așezate în dulap. Mama era grija, răbdarea, sacrificiul nevăzut.

În acea dimineață, am simțit pentru prima dată greutatea tăcută a ceea ce însemna să fii mamă. Mi-am privit mâinile goale, neștiind ce să fac cu ele. Toate erau deja așezate, fiecare colț al casei purta amprenta ei nevăzută, iar eu, pentru prima oară, am înțeles cât de mult făcea mama, cât de mult dăruia, fără ca nimeni să îi ceară, fără ca cineva să-i mulțumească.

M-am așezat pe marginea patului și am lăsat tăcerea să îmi spună ce nu observasem niciodată. Câte dimineți se trezise înaintea tuturor, câte nopți rămăsese trează când eram bolnavă, câte zile își pusese dorințele deoparte doar ca să mă vadă pe mine fericită...

Îmi amintesc cum mă întorceam de la școală și găseam mereu toate lucrurile la locul lor, masa pusă, haine curate, un cămin plin de pace. Dar nu îmi pusesem niciodată întrebarea „Cine a făcut toate astea?” Era firesc, ca și cum lumea fusese mereu așa, ordonată, îngrijită, caldă.

Abia acum îmi dădeam seama că mama fusese arhitectul acestui firesc.

Și totuși, nimeni nu o întreba vreodată „Ești obosită?” Nimeni nu se gândea că poate și ea avea zile în care ar fi vrut să nu facă nimic, să doarmă mai mult, să se bucure de un moment doar pentru ea.

Și atunci mi-am promis că într-o zi, când mă voi trezi devreme, nu o voi face ca să fiu ca ea, ci ca să îi iau din mâini măcar o parte din grijile pe care le purta. Ca să îi spun, nu prin cuvinte, ci prin gesturi, că am înțeles... Că am văzut tot ce face pentru mine. Și că o iubesc.

Acum am învățat să fiu ca mama. Pentru că a fi mamă nu înseamnă doar să dai viață, ci să fii acolo, să îmbrățișezi când cineva are nevoie, să ștergi lacrimi, să ocrotești, să oferi un cămin cald și iubitor. Poți fi mamă oricui: unui prieten care are nevoie de o vorbă bună, unui străin pe care îl ajuți fără să aștepți ceva în schimb, unui copil care nu e al tău, dar pe care îl ocrotești cu toată inima. Poți fi mamă unei lumi întregi, dacă ai învățat să iubești fără să ceri nimic înapoi.

Acum, mă trezesc și eu devreme, dar nu doar ca să fac ordine sau să pregătesc micul dejun. Mă trezesc devreme ca să fiu acolo pentru cei dragi, așa cum era mama pentru mine. Am învățat să văd nevoile lor înainte ca ei să le rostească, să ofer liniște în zilele grele, să fiu acel sprijin tăcut pe care poate nimeni nu-l observă, dar fără de care nimic nu ar fi la fel.

- Nu ești obosită? Ai muncit toată ziua... De unde mai ai putere să faci atâtea?

- De la mama.