Prietenie

Cu ani în urmă, pe când locuiam în centrul Braşovului, am mers la un magazin să fac nişte cumpărături. În timp ce aşteptam la rând, am văzut în faţa mea un bătrânel care mi-a atras atenţia când şi-a numărat banii. Nu părea sărac, pentru că era imbrăcat decent, dar totuşi a scormonit după nişte mărunţiş pe care l-a numărat cu atenție. Când i-a venit rândul, i-a cerut vânzătoarei: "5 felii de parizer şi de restul banilor puţină brânzică de vaci”. Restul banilor însemna o sumă foarte micuţă, cu care în mod normal nu se putea cumpăra mai nimic...

— Of, tataie, aici nu e farmacie! Ce faci numa’ cu atâta mâncare, o dai la furnici? l-a întrebat vânzătoarea cu un ton nemulțumit.

Eu mă gândeam că poate bătrânelul era doar cumpătat şi îşi cumpăra, de obicei, porţii mici. Știam că majoritatea bătrânilor preferă să iasă zilnic din casă și să facă puțină mișcare, astfel încât era un motiv bine întemeiat să-și facă de lucru pe la magazine, ce alte activități mai pot avea la o vârstă înaintată, mai ales dacă sunt singuri?

— Parizerul îl dau la căţel, iar brânzica o mănânc eu cu mămăliguţă, a spus el, de parcă era dator să se justifice, fără să pară deloc supărat pe remarca nepotrivită și răutăcioasă a vânzătoarei. Ba chiar domnul avea un ton blând, un aer senin și părea foarte relaxat.

— Păi cum, tataie, matale dai mezelu’ la câine şi mănânci brânză seacă? Banii ăia nu-ţi ajung să-ţi iei destulă brânză! a zis vânzătoarea în gura mare, fără să ia în calcul că o aude toată lumea, în timp ce împacheta parizerul.

— Păi, câinele e bătrân şi doar parizer mai mănâncă, pentru că îi place și e moale, iar mie îmi place mămăliga cu brânză.

Vânzătoarea s-a apucat de cântărit brânzica, încercând să se încadreze în suma foarte mică pe care bătrânul i-o pusese pe tejghea.

— Rămâne aşa, tataie? Cum vrei să nimeresc eu la cântar? a întrebat vânzătoarea, strigând la bătrân de parcă ar fi fost surd.

Comportamentul ei era sub orice critică!

— Nu, vă rog... că doar banii ăştia îi am la mine.

Vădit deranjată, vânzătoarea a început să cântărească iar brânza, ba punând cu lingura în pungă, ba scoţând, iar eu mă uitam, consternată, cum se chinuia să facă potriveala, raportându-se la o valoare extrem de mică. Nu îmi venea să cred că nu lăsa de la ea câteva grame în plus!

Când am văzut-o cum se căznea să potrivească brânza pe cântar, în timp ce bătrânul o urmărea îngrijorat, m-am trezit spunându-i să-i mai pună două linguri pline.

— Sunteţi împreună? m-a întrebat, mirată, vânzătoarea.

— Nu, dar plătesc eu. Şi vă rog să-i cântăriţi şi toată bucata de parizer din care aţi tăiat, am zis încet, să nu audă toată lumea.

Mi-ar fi plăcut să nu mă audă nici domnul în vârstă și cred că, deși mă auzise, nu a înțeles ce se întâmpla. Probabil a crezut că mi-am pierdut răbdarea și că am cerut să fiu servită înaintea lui, dar a rămas calm în fața mea. Vânzătoarea s-a conformat bodogănind, eu am plătit foarte repede şi, până să apuce domnul în vârstă să se dezmeticească, am luat produsele şi i le-am îndesat în sacoșa pe care o ținea în mână. Îmi venea să fug de acolo pentru că mă simţeam ruşinată, de parcă făcusem ceva rău, de parcă furasem... De fapt eram complet dată peste cap, mă simţeam jenată faţă de bătrânel, gândindu-mă că poate gestul meu îl va face să se simtă umilit când nici prin cap nu-mi trecuse să deranjez cu ceva, dar îmi era rușine şi de ruşinea vânzătoarei, care făcuse băşcălie pe seama bietului om şi care nu se îndurase să lase o jumătate de lingură de brânză în plus, lucru care efectiv m-a șocat, mintea mea nu reușea să înțeleagă cum poate fi cineva atât de lipsit de empatie. Am ieşit afară din magazin, iar bătrânelul s-a ţinut scai după mine.

— Domnişoară, dar de ce aţi făcut gestul acesta? Mă simt îndatorat, vă rog să-mi daţi adresa, trebuie să vă aduc banii....

— Nu aveţi nicio datorie, a fost plăcerea mea, am continuat eu fără să mă opresc din mers.

Nu ştiam cum să scap de acolo, iar domnul în vârstă se străduia să se ţină după mine.

— Insist. Mâine vine pensia şi vreau să vă plătesc datoria. Ştiţi, mai aveam doar banii ăia până mâine la pensie şi de aia... Dar mâine iau banii şi...

Aşadar, bietul om mai avea câţiva bănuţi amărâţi până în ziua următoare, când primea pensia. Şi, cu ultimii lui bani, a luat de mâncare pentru el şi pentru câinele lui. Dar a făcut asta punând câinele pe primul loc, alocând pentru mâncarea câinelui o sumă mai mare ca să-i cumpere ceea ce-i plăcea, iar el urma să se hrănească din puţinii bani care-i mai rămâneau. Cum să nu-ți miște sufletul așa ceva?

M-a impresionat mult ce aflasem și m-am oprit în fața magazinului ca să-l privesc puţin pe omul acela special și să-l conving că nu-mi este dator cu nimic și în niciun fel. Era un domn pedant, foarte atent la felul în care ieșea din casă, purta cămaşă, cravată și sacou. Mă gândeam că, deși intențiile mele au fost cât se poate de bune, poate am făcut o gafă cu gestul meu şi nu ştiam cum să o repar.

— Locuiţi departe? l-am întrebat.

— Nu, la câteva minute... Trebuie să plec, că am lăsat câinele singur în casă. Domnişoară, vă rog, cum să vă returnez datoria?

— Nu aveţi nicio datorie, e plăcerea mea. De fapt, iubesc mult câinii şi am vrut să-i iau eu ceva bun căţelului dumneavoastră..., că am auzit fără să vreau... Știți, şi eu am avut un câine şi îmi e dor de el în fiecare zi...

— Atunci vă pot invita să-l cunoaşteţi pe Negruţu?

Nu l-am putut refuza, mai ales că i se citea în privire o încântare copilărească. Şi astfel am pornit împreună spre locuinţa bătrânului, care se afla într-o casă naţionalizată din centrul Braşovului. Apartamentul domnului Horațiu – pentru că așa se numea și se prezentase foarte ceremonios, avea două camere mari şi foarte înalte, iar pe mine m-a uimit încă de la intrare ordinea din casă, dar şi lucrurile vechi, mobila stil, veche și ea, şi câteva obiecte, care îmi aminteau de casa în care am copilărit. În timp ce bătrânul s-a scuzat, cât să pună în frigider mâncarea cumpărată, am admirat mulţimea de poze înrămate, aşezate peste tot prin sufragerie, dar şi în biblioteca impresionantă, plină până la refuz de cărți. De fapt, avea cărți peste tot, nu doar în bibliotecă, ci și pe masă, pe pervazurile ferestrelor și chiar și pe jos lângă un fotoliu. M-am aşezat pe un fotoliu pe care mă îndemnase să mă așez şi m-am jucat cu câinele, un cocker spaniel bătrânel și el, blânduț şi nu foarte energic. Foarte ospitalier, m-a întrebat cu ce m-ar putea servi, scuzându-se că nu era pregătit de musafiri și de aceea nu are bunătăți în casă și nici locuința nu este pusă la punct, dar i-am spus că mi-ar plăcea să se așeze și să stăm de vorbă. Am stat pe capul omului mai mult de o oră, dar nici nu mi-am dat seama cum a zburat timpul. Mi-a povestit că a fost profesor de limba română, că soţia îi murise cu mulţi ani în urmă şi că nu mai avea pe nimeni pe lume în afară de Negruțu. Avea 82 de ani şi nu-i mai rămăseseră decât câinele, pozele şi cărţile. Și amintirile, desigur.

— M-aș bucura să-mi permiteți să vă ofer o carte în dar, mi-a spus când l-am anunțat că trebuie să plec.

S-a îndreptat spre bibliotecă și a zăbovit câteva clipe privind cărțile, apoi a scos una dintre ele și a întins-o spre mine. Era „Jurnalul fericirii”, a lui Nicolae Steinhardt. Am luat cartea și, cu inima strânsă că-i iau ceva atât de prețios, i-am mulțumit și am răsfoit-o puțin.

— Nu este tocmai o carte pentru vârsta dumitale, dar trebuie să o ai în biblioteca ta. Cândva, poate o vei citi. La timpul potrivit o vei face, sunt sigur. Mi-ar fi plăcut să-ți dau o carte mai frumoasă, mai potrivită vârstei tale, dar am ales toate cărțile de acel gen și le-am donat. În casa unui bătrân care a citit toate acele cărți doar ar fi stat degeaba și s-ar fi pus praful pe ele. Mare păcat ca o carte să rămână necitită.

Am știut că nu voi putea putea pleca de la domnul profesor ca de la un străin și că aceea nu era ultima oară când avea să ne vedem. L-am îndrăgit din prima clipă și îmi doream să facă parte din lumea mea, iar eu să fac parte din lumea dumnealui. I-am promis că-l voi mai vizita pentru a mai povesti despre cărți și literatură și s-a bucurat nespus. Mi-a dat numărul lui de telefon, iar o dată la câteva zile îl sunam și-l întrebam dacă este bine și dacă nu cumva are nevoie de ceva. Mereu îmi spunea că se simte mai bine decât s-ar aștepta, ținând cont de vârsta pe care o are și că nu se poate plânge decât de singurătate. Și tocmai pentru a-i alina măcar puțin singurătatea, am început să-l vizitez și să petrec timp cu el. Iar asta m-a schimbat foarte mult. Domnul profesor mă aștepta de fiecare dată cu emoţie și îmi pregătea întotdeauna câte o carte pe care mă ruga să o citesc. Ar fi vrut să-mi dăruiască toate cărțile lui, dar nu am acceptat decât câteva și pe acelea cu inima îndoită că îl despart de ele, știind cât de mult le iubea și mai ales că îi plăcea să le recitească iar și iar. Când l-am întrebat de ce pierde timpul să citească din nou o carte pe care a mai citit-o, mi-a spus că nu este timp pierdut, dimpotrivă, că este timp câștigat, mai ales atunci când cartea pe care o recitești îți oferă de fiecare dată emoții frumoase.

— Este ca atunci când te întâlnești cu un prieten și el, printre altele, îți povestește lucruri pe care ți le-a mai povestit, dar niciodată nu percepem la fel o poveste, o situație, mereu descoperim altceva și învățăm ceva nou. Sunt cărți pe care le-am citit de mai multe ori și asta doar pentru că am îndrăgit personajele și mi se făcea dor de ele.

Domnul profesor vorbea despre cărți cu aceeași dragoste și cu același respect cum vorbea despre oameni.

— O carte este o parte din viața celui care a scris-o. Şi-a așezat în ea gândurile, trăirile și mai ales o bucată bună din viață. Cărţile trebuie tratate cu respect, pentru că ele reprezintă însuşi sufletul autorului, mi-a spus domnul profesor într-o zi. Iar eu am scris acea frază în jurnalul meu, aşa cum mă învăţase tata – să scriu tot ceea ce-mi place și nu aș vrea să uit.

Compania domnului profesor Horațiu era oaza mea de liniște, evadarea din cotidian, din rutina de zi cu zi, din lumea agitată care făcea prea mult zgomot fără să spună în schimb mare lucru. De multe ori preferam să-mi petrec timpul cu el decât să mă întâlnesc cu prietenii mei. Îl însoțeam adesea atunci când mergea la mormântul soției sale și de fiecare dată se oprea să „salute” câte un prieten care se odihnea în același cimitir. Îi plăcea să ne plimbăm prin parc și dacă ar fi putut, ar fi stat ore în șir pe o bancă doar să privească trecătorii. Îi lipseau oamenii și dacă eu, sătulă de compania lor, le vedeam toate defectele, domnul profesor vedea numai binele și frumosul din fiecare. Pur și simplu se bucura nespus de oameni, fie că era un vecin pe care-l întâlnea și cu care schimba câteva impresii despre vreme, fie că era vânzătoarea de la magazin, fie că erau simpli trecători, persoane necunoscute, la care găsea mereu ceva de admirat, niciodată de criticat. De fapt, nu l-am auzit niciodată să vorbească de rău pe cineva. Era prea bun, prea înțelept și prea domn ca să expună pe cineva.

Cu timpul, împreună cu domnul profesor mergeam la toate piesele de teatru care se jucau în Brașov, era companionul perfect. Multe dintre ele le-am văzut și de două, trei ori, iar când l-am dus pentru prima oară la cinema a fost încântat ca un copil care descoperise un loc nou de joacă. Nu mai fusese de ani de zile să vadă un film la ciematograf, cum o făcea pe vremuri, cu soția. Am fost împreună și la operă şi am urcat cu telecabina din Poiana Braşov în Postăvarul, unde nu mai fusese „de zeci de ani“. Jucam şah împreună, iar câteodată, în timp ce eu îi găteam câte ceva, dânsul îmi citea poezii, cu o intonaţie specială, cu o însuflețire care îmi făcea sufletul să vibreze. I-am fost alături când a fost bolnav şi, mai ales, când i-a murit câinele. Nimeni nu merită să fie singur în astfel de momente, când rămâi fără sufletul care ți-a fost familie atâta timp... Iar după o lună, i-am dus un alt câine, un pui de cocker spaniel auriu, de care domnul profesor s-a bucurat foarte mult.

Îl iubeam foarte mult pe domnul Horațiu. Mulţi dintre cunoscuții mei nu mă înţelegeau, ba chiar mă condamnau că sunt ciudată, alegând compania unui bătrân în locul distracţiilor cu tinerii de vârsta mea. Au mai fost şi unii care credeau că urmăresc să-mi lase „averea“ sa, neştiind că toată averea lui consta în câteva lucruşoare care, pentru mulţi, nu valorau nimic. Domnul profesor mi-a mărturisit într-o zi că am fost copilul pe care nu l-a avut niciodată. Iar eu i-am răspuns că dânsul mi-a fost ca un tată, că mi-a fost și bunic şi profesor şi prieten drag. Poate că Dumnezeu l-a adus în viaţa mea să-mi fie alinare după plecarea tatălui meu, care îmi lipsea atât de mult. Prin bunătatea sa și prin dragostea lui părintească, omul acela necunoscut până la întâlnirea mea cu el din magazinul cu parizerul și brânzica, a reuşit să umple golul pe care mi l-a lăsat în suflet moartea tatălui meu. Pentru că după plecarea tatei, m-am învinovățit mereu că nu mi-am petrecut mai mult timp cu el, că nu am mers să ne distrăm mai mult, că nu l-am ascultat mai mult și fiindcă nu am știut cum să-i fac bătrâneţea mai frumoasă. Nu pentru că tata ar fi fost foarte bătrân sau pentru că s-ar fi purtat ca un bătrân, avea 65 de ani când a murit, iar faptul că la 50 de ani am venit eu pe lume l-a întinerit și l-a obligat cumva să trăiască lângă și cu mine încă o copilărie și o adolescență pline de peripeții și veselie. Am fost mereu un copil vesel și fericit, în ciuda oamenilor care credeau că, doar pentru că nu cresc într-o familie în sensul clasic al cuvântului, ar trebui să fiu tristă și neîmplinită. Dar tata mi-a oferit o copilărie minunată, plină de bucurii și de dragoste, în care nu am dus lipsă de nimic din ceea ce au copiii crescuți în familiile cu doi părinți. Ba chiar am avut mai mult ca destui dintre ei.

Domnul profesor mi-a oferit şansa să mă vindec puțin de durerile mele, să învăț să nu mă tem să-mi fie dor și să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, să caut mereu oamenii pentru care pot însemna ceva, cărora să le fiu folositoare și să le fiu alinare și iubire.

Probabil că Dumnezeu ne trimite în viaţă persoanele potrivite și doar în momentele potrivite, doar atunci când ne sunt de ajutor sau când le putem fi noi de ajutor, le scoate în calea noastră pentru a ne sprijini să depăşim anumite etape, pentru a ne impulsiona evoluția, pentru a învăța ceea ce ne trebuie pentru a fi pregătiți în fața următoarelor experiențe de viață, pentru a ne regăsi echilibrul interior. Și mai cu seamă ca alături de ei să ne iertăm pentru toate nereușitele noastre și să avem mereu pe cineva care să ne iubească și pe care să iubim...

Fragment din cartea Fluturi