Festivalul Volare 2016 - o bucurie!



În weekendul acesta am fost în Piatra Neamț să-mi susțin o prietenă extrem de dragă, pe Monica Marincaș, care a participat la Festivalul internațional de muzică Volare 2016. 
A fost un festival foarte frumos unde au cântat copii de diferite vârste, iar eu m-am simțit foarte bine în frumoasa lume a copiilor. Au participat copii din România, dar și veniți de peste hotare. Minunați copii! Foarte talentați, cuminți și frumoși. Felicitări părinților care cresc și educă atât de frumos copiii! 
Am fost foarte bucuroasă să constat că există atâția copii talentați și sper din suflet ca aceștia să aibă suportul necesar pentru a studia muzică și pentru a ajunge artiști valoroși. Țara aceasta abundă de talente în care sper să se investească, fiindcă ar fi păcat să se irosească asemenea valori. 
Mi-ar plăcea ca aceste festivaluri să aibă din ce în ce mai mulți sponsori, dar și susținerea autorităților competente.
Am fost foarte plăcut surprinsă de calitatea organizării acestui festival, motiv pentru care vreau să felicit trei oameni deosebiți, mai precis familia Stoian - care a pus mult suflet și multă muncă în tot ceea ce s-a întâmplat acolo.
Festivalul a avut un juriu de calitate, format din adevărați profesioniști în domeniu.  
Radio Iași a transmis în direct, iar pe youtube au postat atât concursul, cât și gala: Radio Iași România
Vreau să-l felicit și pe domnul Victor Mihalache, un prezentator deosebit de șarmant, răbdător și blând cu copiii participanți la festival și aș vrea să-i mulțumesc pentru frumoasa prezentare pe care mi-a făcut-o, cu toate că eu am fost acolo în calitate de invitat! 
Vreau să-i felicit și pe profesorii care se ocupă de tinerele talente, în special pe doamna Meda Horjan, care are un grup impresionant de copii talentați cu care a participat la acest festival, câștigând numeroase premii și trofee! Pe doamna Horjan o găsiți aici: Meda Music. Este un om minunat și un profesor exigent care muncește cu multă dăruire pentru a scoate tot ceea ce este mai bun din copiii talentați.
Prietena mea Monica Marincaș a câștigat trofeul la categoria ei de vârstă și vreau să o felicit și să-i mulțumesc că mă face mereu să fiu mândră de ea!
M-am întors acasă cu sufletul încărcat de bucurie deoarece la acest festival am avut ocazia să întâlnesc mulți cititori cu care am vorbit, ne-am îmbrățișat, am făcut poze și am dat autografe. Vreau să vă mulțumesc tuturor pentru căldura și emoțiile cu care m-ați copleșit, pentru că sunteți buni, calzi și frumoși și mă faceți să fiu mândră și recunoscătoare! 
Mi-a plăcut mult în Piatra Neamț, un oraș frumos cu oameni primitori și frumoși și abia aștept o altă ocazie să revin. 
Felicitări, Volare, iar în 2017 voi fi din nou acolo cu voi. Abia aștept să văd din nou copii frumoși și talentați!




Un vis împlinit.



Așa arăta locul în care trăia până acum câteva zile o familie cu copilași.
Aș putea povesti zile în șir despre oameni minunați, despre oameni buni, despre firme pentru care nu se reduce totul la profit, dar mă voi rezuma să vorbesc prin aceste poze. Vă voi spune doar că eu am scris o carte (Fluturi), iar Libris a decis să doneze 3% din vânzarea cărții pentru a ajuta un caz social. Am apelat la Asociaţia Umanitară "Dreptul la Viaţă" Huedin (o asociație de care sunt atașată sufletește) și am găsit aceste suflete care aveau nevoie de o schimbare, acea schimbare care să le asigure condiții decente de trai și care să le redea zâmbetul, încrederea și demnitatea...
Noi, fiecare, ne-am făcut partea noastră de treabă. Nu există prea puțin sau prea mult atunci când vrei sa faci un bine. Și știu că oricine poate face CEVA. Există mii de căi de a ajuta dacă îți dorești. 
Noi nu ne vom opri, vor exista și alte proiecte. 
Mulțumiri pentru acest vis împlinit: Libris, Editura For You (care a publicat Fluturi), Asociației Umanitare Dreptul al Viață Huedin, celor care ni s-au alăturat, Dacianei Loi (prietena mea dragă care s-a împlicat trup și suflet în acest proiect) și vouă, cititorilor care ați cumpărat cartea Fluturi! Trebuie să știți că datorită vouă câteva suflete trăiesc de acum altfel, că niște copilași vor dormi așa cum merită, că nu se vor mai simți diferiți și umiliți, că au primit un exemplu pe care nu-l vor uita niciodată.
Vă mulțumesc cu toată inima, oameni buni și dragi!


Așa arată căsuța lor acum...




,



Nu banii schimbă vieți, ci iubirea. 



Pentru că nimeni nu merită...



M-a întrebat cineva de ce nu-i "spurc" pe cei care care mă tot spurcă, mai ales că despre anumite persoane aș avea ce spune... Răspunsul meu e simplu: fiindcă eu nu sunt spurcată. :) Nu mă tăvălesc în mocirla nimănui. Chiar dacă purtarea unora e anormală și denotă psihoze grave și o lipsă îngrijorătoare de stimă de sine, nu simt nevoia nici să mă apăr, nici să mă justific, nici să mă răzbun. Pe mine mă apără Dumnezeu, mă justifică faptele mele concrete și oamenii care îmi sunt alături, iar de răzbunat... mă răzbună pacea și fericirea de care mă bucur. :)
Până să devin populară n-a avut nimeni nimic cu mine. De ce au acum, este evident...
"Duamnele" care "citesc numai literatură bună" (am vorbit despre ele aici: Postare facebook ), care se pretind educate și culte, care se cred prețioase și etaloane de moralitate, n-au decât să-și arate adevăratul caracter în toată "splendoarea" lui. Poate vor păcăli câteva minți firave, dar atât. Oamenii de calitate nu savurează bârfe și sunt conștienți că apucăturile răutăcioase și mitocănia denotă un caracter insalubru.
Pe mine detractorii n-au nicio șansă să mă atragă în lumea lor mică și urâtă. Nu mă pot provoca, fiindcă sunt atât de mici încât mi-ar fi imposibil să mă cobor până la nivelul lor. Și chiar dacă depun eforturi să mă supere și să-mi producă disconfort, n-au nicio șansă. Sunt imună la atacuri. Din fericire am evoluat suficient din punct de vedere spiritual încât să accept cu seninătate tot ceea ce se întâmplă, conștientă că unii au demonii lor și luptele lor pe care nu ştiu să le ducă singuri și cu demnitate; că nefericirea și frustrările le-au întunecat mințile și i-au înrăit. Fiecare cum poate. Unii își umplu golurile cu frumos și iubire, alții cu mizerii... Las fiecăruia dezonoarea de a fi ridicol, toxic, urât... Cândva vor învăța, probabil, că noroiul cu care aruncă îi murdărește tot pe ei, nu pe cei pe care încearcă să-i păteze (n-ai cum să rămâi imaculat cât timp umbli cu noroi:) ); iar ura și răutatea le aduce tot lor cea mai multă durere și nefericire. 
Oamenii aleg cum sunt, ce oferă lumii și ce lasă în urma lor, iar eu consider că există deja prea multă mizerie în lume, aşadar nu vreau să fiu încă una care să contribuie la urâțirea ei. Am alte ambiții și treburi mai importante decât să mă cert cu toți demenții și ridicolii care fac zgomot și mizerie. Știu deja că sufletele unor astfel de oameni sunt goale, că singurătatea, anonimatul și lipsa iubirii duc la disperare, iar disperarea duce la tot felul de apucături nebunești. Dacă la început mă afectau răutățile și mă simțeam nedreptăţită, acum știu că aceste persoane nu mie îmi fac nedreptate, nu împotriva mea luptă, nu pe mine mă insultă și umilesc, ci pe ei înșiși. Disprețul pe care-l manifestă față de mine este doar dispreț față de ei înșiși și... nimic nu mi se pare mai trist decât să te disprețuiești într-atât încât să te otrăvești mereu cu gânduri negative, să te irosești încercând să strici și să instigi...  
Eu nu sunt supărată pe nimeni, nu detest pe nimeni, nu am resentimente. Știu foarte bine cine și de ce încearcă să-mi tulbure pacea sufletului, cunosc tertipurile celor care subestimează lumea și care cred că reușesc să manipuleze și să instige, așa cum și ei știu că eu nu le-am făcut niciun rău, că pe unii chiar i-am ajutat, că nu datorez nimic nimănui și că nu le-am adus prejudicii de niciun fel... Ei știu foarte bine că eu nu merit cu adevărat ura lor, așa cum eu știu că ei își merită propria ură cu care se otrăvesc. Par dependenți de ea. :) 
Detest profund certurile și nu voi intra în războiul nimănui. N-au decât să spună ce vor și să fie cât mai spurcați. Le compătimesc copiii, familiile și părinții pe care îi fac de rușine prin purtarea lor și prin exemplul prost pe care îl dau. Iar cei care în loc de "X" se semnează cu "Y" să nu se iluzioneze că li se garantează anonimatul... Eu știu bine cine se află în spatele anumitor nume fictive, dar nu faptul că știu eu ar trebui să preocupe aceste persoane lipsite de rușine și de conștiință, ci faptul că știe Dumnezeu. Aș fi putut să demasc anumite persoane, dar mai presus de dorința mea de a arăta adevărul despre ele, este simțul răspunderii față de familiile lor, față de copiii lor care ar putea afla într-o zi lucrurile urâte pe care le-aș putea spune eu, lucruri care să-i afecteze și care să-i facă să se simtă rușinați. Prefer să tac și să zâmbesc mulțumită, știind că unii dintre cei care azi mă atacă au purtat cândva haine de la mine, că au lucruri de la mine, că au mâncat în casa mea, că le-am oferit momente frumoase și mângâiere… și, cu cât ei mă atacă mai tare, cu atât mai mare este satisfacția mea că eu sunt cea care a făcut bine și că nu mă aflu în postura lor ingrată. 
Dacă tac, dacă nu reacționez la mitocăniile și nemerniciile unora este pentru că-mi prețuiesc educația primită și nu vorbesc de rău oameni cu care am împărțit aceeași masă, dar nici persoane sărace cu duhul... Despre cei pe care nu-i cunosc și care mă detestă fără ca măcar să mă cunoască, nu merită nici măcar să vorbesc... sunt inexistenți pentru mine, chiar dacă ei îmi acordă o importanță exagerată. :)
Sper să învețe și alții din ceea ce am scris aici, să ignore răutățile, să nu se consume și să privească oamenii răi cu compasiune. Nu intrați în luptele nimănui, nu vă explicați, nu încercați să convingeți lumea de contrariul celor care se spun despre voi. Vă asigur că există o dreptate divină... eu văd din ce în ce mai des asta. 
Nu vă mai îngrijorați din cauza celor care vă detestă, ci aveți grijă de cei pe care-i iubiți și nu uitați să vă iubiți pe voi atât de mult încât să rămâneți mereu buni, frumoși și senini!



Unei fiice




Draga mea fiică,

Ți-am dat VIAȚĂ. Viață pe care nu vreau să ți-o controlez. A da viață înseamnă a da libertate deplină. Nu-ți voi reproșa niciodată ceea ce am făcut pentru tine, fiindcă nu mi-ai cerut să fac ceva, ci am făcut totul din iubire. Atunci când dai viață unui copil, rupi din tine. Rupi o bucată din inima ta și crești un om... Apoi îl lași liber, dar tu nu mai poți fi întreg fără acea bucată de inimă, fără a avea aproape acel omuleț pe care l-ai construit cu atâta iubire, grijă, sacrificii și trudă. Poate de aceea îți par posesivă uneori... Și știu că acum nu mă înțelegi, dar când îţi vei rupe și tu o bucată din inimă și omulețul acela va umbla liber prin lume, vei înțelege chinul nopților nedormite și lacrimile care secătuiesc sufletul. Și totuși, asta e menirea unui părinte: să ofere viață, apoi să rămână singur... sperând că omulețul cel mai drag este fericit. 
Ai tot dreptul să fii liberă, dar vreau să te gândești că dacă tu mă uiți când nu ești lângă mine, eu nu reușesc să te uit. Nu vreau să-ți fiu paznic, nu vreau să-ți umbresc bucuria, te vreau fericită alături de cei cu care te simți bine, dar vreau să te gândești și la mine atunci când te distrezi; să nu-mi tulburi sufletul, să nu-mi furi pacea... Fericirea ta nu trebuie să fie nefericirea mea; distracția ta, libertatea de care te bucuri, nu trebuie să fie motive de stres pentru mine, ci tot fericire, fiindcă trăiesc cu tot sufletul bucuriile și împlinirile tale. 
De când exiști eu trăiesc pentru tine și prin tine... Visez visurile tale și nimic nu mă împlinește mai mult decât reușitele tale. Bucuria ta e bucuria mea, zâmbetul tău este lumina mea, iar durerea ta este sfârșitul meu. 
Așadar, te rog, nu mă considera absurdă, nu mă considera posesivă, ci încearcă să îmi înțelegi îngrijorarea și temerile... Fiindcă de când exiști tu nu există pentru mine spaimă mai mare decât aceea de a te pierde, decât aceea de a te vedea nefericită, rănită, neîmplinită. E doar iubire, fiica mea...iar iubirea de mamă n-ar trebui să te sperie, nici să te deranjeze, nici să te îndepărteze... 
Într-o zi vei înțelege că iubirea de mamă nu o poate înlocui nimeni... Nici prietenii, nici omul iubit... Nimeni.

Cu drag, unei fete pe care o iubesc mult. 



"Cum e să fii Irina Binder?"



M-a întrebat cineva: "Cum e să fii Irina Binder?"
I-am spus că mi-nu-nat și că nu mi-aș schimba părerea chiar dacă toată lumea ar detesta-o pe Irina asta. Eu o iubesc, fiindcă o cunosc cel mai bine. Știu ce viață a avut, ce încercări, ce bucurii, ce necazuri, ce greșeli, dar și conjuncturile care au dus la înfăptuirea acelor greșeli. 
Eu cunosc mai bine ca oricine măștile pe care le-a purtat și eu îi cunosc cel mai bine intențiile. Cu toate acestea, eu am judecat-o cel mai mult pe Irina. Și eu am fost cea mai dură cu ea. Eu am iubit-o cel mai puțin și am urât-o pentru fiecare om care n-a iubit-o. Eu i-am făcut cel mai mult rău... Și cred că am pedepsit-o mai aspru decât ar fi făcut-o oricine. Până într-o zi... când am avut curaj s-o descopăr, când am înțeles că trebuie s-o iert pentru tot ceea ce nu i-a reușit, când am înțeles că am avut de la ea așteptări nerezonabile și că i-am cerut mai mult decât i-am oferit.
Știți cum e să fii Irina Binder? M i n u n a t . Iar cea mai frumoasă parte din tot ce înseamnă ea sunt oamenii care o iubesc. Voi. 








Fluturi volumul 3 a fost publicat!



Dragii mei,

dacă mi-ar fi spus cineva înainte să scriu cartea Fluturi că aceasta va fi atât de îndrăgită, că va ajunge bestseller, că timp de 3 ani şi jumătate va fi pe locul 1 în topul vânzărilor, că voi primi propuneri pentru ecranizarea cărții şi că lumea va cere insistent publicarea unui al 3-lea volum, nu aş fi crezut. Dar iată că nu se ştie niciodată unde duce un drum dacă nu faci primul pas. 
Timp de doi ani mi-aţi trimis mii de mesaje şi comentarii pe blog și pe paginile mele de Facebook, m-aţi abordat când m-aţi întâlnit şi aţi făcut presiuni asupra editurii să publicăm volumul 3. Aţi cerut continuarea poveştii şi mi-aţi mărturisit că vă este dor de personaje şi de acele trăiri pe care le-aţi avut citind Fluturi. Volumul 3 mi l-am smuls din suflet şi am făcut-o de dragul vostru. Sau aş putea spune că nu am trimis spre voi o carte, ci mi-am trimis sufletul, dornic să vă îmbrăţişeze, dar şi să fie îmbrăţişat.
Povestea cărţii Fluturi v-am spus-o aici: Povestea cărții Fluturi. Aş putea scrie o carte despre toată această experienţă, despre bucuriile pe care mi le-a adus, despre lecţiile de viaţă, dar mai ales despre oamenii minunaţi pe care i-am cunoscut, pe care simt că Dumnezeu mi i-a adus în viaţă ca pe nişte daruri menite să-mi confirme cât de mult mă iubeşte.

Cartea Fluturi vol.3 este deja disponibilă la Libris şi se poate comanda (cu transport gratuit) aici: FLUTURI-vol-3
Primele 500 de cărţi comandate vor avea autograful meu, oferit cu mult drag.
Odată cu publicarea volumului 3 a fost publicată și ediția revizuită a volumelor 1+2.

Doresc să vă împărtăşesc o veste frumoasă legată de publicarea volumului 3. Libris a decis ca în perioada iunie-august să doneze 3% din vânzările cărţii Fluturi vol 3, unei cauze caritabile.
Propunerea lor de a dona 3% din vânzările cărţii Fluturi unei Asociaţii Umanitare m-a bucurat nespus şi mi-a confirmat încă o dată că pentru Libris nu contează doar profitul ci şi satisfacţia de a dărui, de a ajuta şi de a-i inspira şi pe ceilalţi să facă lucruri frumoase. Am văzut în această propunere ocazia perfectă pentru a susţine Asociaţia Umanitară "Dreptul la Viaţă" Huedin, o asociaţie de care sunt ataşată sufleteşte, deoarece apariţia acesteia a fost inspirată chiar de cartea Fluturi şi de acţiunile caritabile în care m-am implicat. Alături de membrii acestei asociaţii am adus bucurie în multe suflete şi am mobilizat şi alţi oameni să ni se alăture. Mulţumesc echipei Libris  - o echipa de oameni excepţionali- pentru o şansă atât de frumoasă şi pentru că astfel şi Fluturi 3 va însemna continuarea unei poveşti care a schimbat în bine vieţile multor oameni!
Aici puteți citi mai multe detalii despre această acțiune: Libris.ro va dona 3% din valoarea rezultata in urma vanzarilor cartii Fluturi 3

Pentru publicarea volumului 3 vreau să aduc mulțumiri întregii echipe a Editurii For You, doamnei Monica Vişan - fondatoarea editurii şi cea care a avut inspiraţia să-mi publice cartea - fiind convinsă de impactul pozitiv asupra publicului; doamnei Camelia Soceanu pentru dăruirea şi profesionalismul cu care administrează Editura For You; doamnei Carmen Terţiu - un om minunat şi un redactor excepţional! Pentru coperta frumoasă îi mulțumesc bunei mele prietene Bianca Demian! 
Vreau să le mulţumesc şi tuturor celor care fac posibil ca Fluturi să ajungă la voi, tuturor librăriilor şi curierilor!

Iar vouă, cititorilor mei, vă mulţumesc pentru că sunteţi mereu buni cu mine, pentru că mi-aţi confirmat de fiecare dată că am cititori minunaţi! Mă mândresc cu voi, sunt recunoscătoare şi vă asigur de toată preţuirea mea. 

Cu multă dragoste, a voastră mereu,

Irina Binder


Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:
volumele 1 și 2 împreună
volumul 3
Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi

Nu mai am timp.



Nu mai am timp să aştept ceva ce cred că nu se va întâmpla niciodată. Nu mai am timp să cred şi să sper că te vei aduna şi că vei decide cine eşti şi ce vrei de la viaţă. Nu mai am timp să aştept după amânările tale, după rătăcirile tale şi după nehotărârile tale.
Nu mai am timp şi nu mai sunt dispusă să mă simt o opțiune sau a nimănui.
Nu mai am timp să mă pun deoparte pentru tine, pentru un cândva când poate tu vei fi capabil să mă descoperi şi să mă iubeşti. Nu mai am timp pentru amânări şi renunţări.
Nu mai am timp să sufăr, să mă simt nesigură şi să mă tem și nu mai timp să te tot iert.
Nu mai am timp să-mi refuz ceea ce merit, să mă risipesc şi să tânjesc după iubire.
Nu mai am timp să cred în iluzii frumoase şi în promisiuni. Nu mai am timp să mă mulţumesc cu jumătăţi de măsură.
Nu mai am timp să aştept să te schimbi şi de aceea nu-mi mai amân nicio secundă plecarea. Dacă aş rămâne m-aş schimba eu... şi nu meriţi un asemenea sacrificiu.
Rămâi cu bine!



Obsesia balsamurilor de buze



Probabil că am o obsesie cu balsamurile de buze. Iar dacă nu e obsesie, sigur e dependență. :) Am mare nevoie de ele, deoarece periodic buzele mele se usucă și se crapă.
Cred că am încercat toate balsamurile de buze care există pe piață: Clinique, Avene, Lancome, Chanel, Vichy, Oxiance, Nuxe, L'occitane, etc. 
Am încercat balsamuri de buze care costă în jur de 10 lei, dar și care costă peste 150 de lei. Mereu am mai multe și am grijă să am mereu în casă, în mașină, la birou și rătăcite prin genți... Cert este că nu e necesară o colecție, mai ales dacă multe dintre ele nu sunt folosite, dar cum altfel poți afla care sunt bune dacă nu le testezi? :) 
Testând atâtea, am încercat sa stabilesc care îmi plac cel mai mult și care sunt bune cu adevărat. În poză am pus pe rândul de jos preferatele mele. Clarins sunt pe primul loc, fără discuție. Și cele de la Lancome sunt bune, iar mai nou au creat un Juicy shaker care și nuanțează, hidratează și este delicios (e disponibil în mai multe nuanțe). Foarte bun este cel de la Bioderma, dar nici Chanel nu m-a dezamăgit. Genial mi se pare exfoliantul de buze cu sâmburi de struguri de la YSL. 
Cel mai prost balsam de buze este (în opinia mea) Caudalie. Nu m-a ajutat deloc, iar produsul a devenit inutilizabil în mai puțin de o lună, s-a întărit, nu se mai poate aplica și are un gust rău. 
Există multe opțiuni, în funcție de necesități și de buget, desigur. Nu sunt snoabă, am fost dezamăgită de anumite produse scumpe, așa cum am fost foarte încântată de produse ieftine, care au avut efecte demne de admirat. 
Nu știu dacă există balsamuri de buze românești. Cunoașteți voi ceva bun? 




13 mai - ziua internațională a dorului



Cel mai dor îmi este de tata. Mi-e dor să-i împărtăşesc bucuriile mele, să găsesc protecţie în braţele lui primitoare atunci când sunt tristă şi descurajată, să-i cer sfatul atunci când trebuie să fac alegeri importante, să-l văd fericit.
Mi-e foarte dor de oameni buni şi senini, care vorbesc frumos şi despre lucruri frumoase; de oameni care ajută şi care iubesc.
Mi-e dor de oameni cu frică de Dumnezeu, care-şi fac semnul crucii şi care-şi scot căciulile când trec pe lângă biserici.
Mi-e dor de sărbători adevărate, pline de bucurie şi iubire, cu oameni care se iubesc şi care ştiu să împartă fericirea.
Mi-e dor să văd mame blânde şi răbdătoare, care vorbesc şi privesc cu iubire.
Mi-e dor de momente nepreţuite petrecute cu prietene dragi cu care, oricât aş povesti, nu apucăm niciodată să ne spunem tot ce avem de spus.
Mi-e dor de pufuleţii pe care-i mâncam cu prietene de care nu m-am îndoit niciodată, în sufletul cărora am ştiut mereu că sunt în siguranţă.
Mi-e dor de lăcrămioarele din curtea casei copilăriei mele, pe care nu, nu le rupeam, ci le miroseam aşezându-mă în genunchi.
Mi-e dor să citesc pe o bancă într-un parc, să mă opresc doar să admir perechi de îndragostiți și mai ales cupluri de vârstnici care se țin de mână și se privesc cu duioșie.
Mi-e dor să mă plimb uitând de lume, să merg desculţă pe iarbă udă, să adorm pe prispa unei case vechi aflată în inima pădurii şi să mă bucur de muzica naturii.
Mi-e dor de oameni fericiţi şi multumiți cu ceea ce sunt şi ceea ce au, de oameni care vorbesc mai mult despre visuri decât despre obiective.
Mi-e dor de oameni care nu se străduiesc tot timpul să dovedească ceva, care ştiu să se facă apreciaţi și iubiți pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce au.
Mi-e dor de oameni care ştiu să fie recunoscători, care nu reproşează, care nu se plâng tot timpul, care ştiu să şi ofere, nu doar să ceară, care știu să și asculte, nu doar să vorbească.
Mi-e dor de oameni pe care i-am lăsat să plece, de oameni pe care i-am alungat, de oameni pe care i-am iertat prea târziu, de oameni cărora nu le-am spus la timpul potrivit că i-am iubit.
Mi-e dor de mine. 
Mi-e dor de Doamne-Doamne.

Vouă de cine şi de ce vă este dor?




Cât valorează 30 de lei?



Am un bătrânel de care am grijă, așa cum pot. Îi duc mâncare și încerc să-l ajut să nu se mai simtă atât de singur. V-am mai povestit despre el, a avut o viață grea, fiul alcoolic l-a bătut, l-a ars cu țigări, l-a umilit în fel și chip și l-a băgat în datorii pe care le va plăti toată viața. Ani de zile a trăit în frig (l-au debranșat de la rețeaua de termoficare) și a căutat alimente prin pubelele de gunoi... 
Am fost să-l vizitez și m-a primit cu lacrimi în ochi. E recunoscător că îl ajut necondiționat, fiindcă n-are ce să-mi dea în schimb și nu înțelege de ce cineva l-ar ajuta ani de zile, dacă nu-i poate lăsa casa sau ceva lucruri de valoare. 
La un moment dat s-a apucat să caute într-un dulap și mi-a întins 30 lei. "Sunt ca să-ți iei un cadou de Sfânta Irina.", mi-a spus cu o încântare naivă. În mod normal aș fi refuzat banii care pentru el înseamnă enorm, iar pentru mine atât de puțin... dar nu am putut să-l refuz. S-ar fi simțit foarte rău. 30 lei par o nimica toată pentru cineva care are sau pentru cineva care nu cunoaște sărăcia, dar pentru tataie al meu suma este fabuloasă, credeți-mă. Cine știe cum i-a adunat... :( 
Am luat banii cu strângere de inimă, vinovată, nu știu să vă descriu sentimentul... Dar bucuria din ochii lui m-a încurajat să primesc. Știam că-și dorea să-mi facă și el o bucurie.
Sincer, nu știu ce mi-aș putea cumpăra cu 30 de lei. Nu-mi lipsește nimic, slavă Domnului. Dar voi pune banii la vedere, în vitrină, să-i văd tot timpul și să-mi amintesc cât de mult pot valora, de fapt, 30 de lei...



10 tipuri de persoane care nu-mi plac


Astăzi, în categoria "10" voi scrie despre zece tipuri de persoane care nu-mi plac. Aștept cu interes și părerile voastre. Iată lista mea:

1. Îngâmfații. Nu mi-au plăcut niciodată aroganții, cei care privesc lumea de sus și care afișează mereu un aer superior. Culmea este că majoritatea îngâmfaților pe care i-am cunoscut sunt doar niște închipuiți. 

2. Lăudăroșii. Indiferent cu ce se laudă: cu ceea ce au, cu ceea ce sunt sau cu relațiile lor, lăudăroșii mi se par penibili și cred că suferă de sentimente profunde de inferioritate de simt mereu nevoia să le arate altora că au, că sunt, că știu, că pot. Acestora le-aș sugera să reflecteze la următoarea frază: "A te lăuda cu lucrurile și relațiile tale înseamnă a recunoaște cât valorezi fără ele."

3. Ipocriții și prefăcuții. Și din păcate nu sunt scutită de ei. Au fel și fel de fețe cu care sunt convinși că păcălesc. Defilează cu bune intenții, sunt lingușitori, necinstiți și alunecoși.  

4. Oportuniștii și profitorii. Cei care caută în orice situație și în orice relație ocazii de a-și atinge vreun scop. Cei care nu știu decât să ceară și să ia cu ambele mâini, dar care nu oferă niciodată sau dacă oferă, dau doar mărunțiș cu care să-și salveze reputația și să nu pară zgârciți și datori.   

5. Curioșii și indiscreții. Curiozitatea este bună doar atunci când te ajută să înveți ceva și să evoluezi. Curiozitatea despre intimitățile altora și indiscreția cu care unii te întreabă câți bani câștigi și alte lucruri care nu-i privesc, mi se par dezgustătoare. Eu nu mai răspund de mult la curiozitățile altora, cu atât mai mult cu cât nu am nicio curiozitate și pot trăi foarte liniștită și fără să știu toate bârfele de budoir despre cunoscuții mei. 

6. Colericii și certăreții. Cei care strică mereu pacea și armonia în orice grup și care țin cu tot dinadinsul să-și impună punctul de vedere și să li se dea dreptate. Mă irită la culme cei care nu-și pot controla apucăturile agresive și limbajul.

7. Paranoicii și cei care suferă de mania persecuției. Nu știu dacă există oameni mai obositori decât cei obișnuiți să se victimizeze mereu, cei cărora li se pare mereu că nu te porți cum trebuie, că nu le dai destul, cei care trăiesc cu impresia că ai ceva împotriva lor și care te obligă să te justifici și să-ți dovedești loialitatea și dragostea. Eu am renunțat de mult să le mai fac jocul acestor persoane... am preferat mai bine să mă distanțez. 

8. Cei care au mereu așteptări. Mă refer la cei cărora, deși nu le datorezi nimic, ei au tot felul de așteptări și de pretenții. Aceștia trăiesc cu impresia că li se cuvine totul și că le ești dator. De obicei sunt veșnic nemulțumiți. Și ajunge să-i refuzi o singură dată ca să te dușmănească. 

9. Nerușinații. Aici intră mai multe categorii de oameni, de la cei care cer favoruri fără pic de rușine, la cei care se poartă necivilizat, care te pun în situații penibile și care nu te respectă.   

10. Impostorii. E plină lumea de ei. Impostura socială a devenit un fel de obicei. Detest orice impostor care păcălește lumea, indiferent cu ce scop. 





Șefuțul



M-a sunat o prietenă să-mi povestească, resemnată, că probabil va rămâne fără job. Şeful ei (nou în funcţie) a ameninţat-o că o va da afară, după ce o colegă “binevoitoare” l-a instigat împotriva ei. Cică acea colegă ar fi genul de angajată linguşitoare care-i scutură cu palma sacoul şefului, spunându-i: “Şefu’, mă scuzaţi, era să aveţi o scamă!“
Prietena mea mi-a spus să scriu o postare în care să-mi spun părerea despre cum ar trebui să fie un şef, iar ea o va printa şi i-o va lăsa pe birou. Bineînţeles că îmi voi spune părerea, dar niciodată nu voi putea învăţa un şefuţ să fie un şef. Spun "şefuţ" fiindcă există două tipuri de „conducători“: şefi şi șefuți. “Leader” este deja o calitate care nu vine la pachet cu învestirea într-o funcţie. 
Șefuțul este acel om investit într-o funcţie, care trăieşte cu impresia că odată cu funcţia i s-au dat și drepturi și calități pe care, de fapt, nu le are. Șefuțul caută în permanenţă să-şi arate puterea și autoritatea, pe care le percepe greşit, desigur şi nu va rata nicio ocazie să-şi valideze superioritatea faţă de angajaţi. El simte în permanență nevoia să-şi arate “măreţia” şi, pentru că n-are stofă de şef, pedepseşte, umileşte şi execută. Aplică teroarea emoţională şi devine tiran. Persecută cu o plăcere care-l face să fie ridicol şi demn de milă.
Șefuțul uită că a fost şi el “jos”, că a fost stângaci, că a învăţat şi el de la alţii şi că a greşit.
Șefuțul uită să mai fie om după ce i se dă funcția de conducere.
Un şef este decent şi respectabil, de aceea nu ascultă niciodată bârfele angajaţilor şi nu-l interesează vieţile personale ale acestora. Șefuțul iubeşte bârfa, intriga şi trădarea şi-l preocupă chestiile mărunte, interesându-l ce maşină şi-a luat nu ştiu care angajat, cine cu cine are relații prin firmă…
Un şef n-are nevoie de turnători şi nu se teme că-şi pierde funcţia, fiind conştient de calităţile şi de valoarea lui, pe când șefuțul depinde de turnători, de intrigi şi de prostii ca să rămână "sus".
Un şef se laudă cu succesele lui şi cu impactul pozitiv pe care l-a avut asupra angajaţilor, pe când un şefuţ se va lăuda cu "puterea" exercitată asupra angajaţilor, cu pedepsirea şi umilirea lor. Am văzut şi eu un prost care a spus cu o satisfacţie care mi-a creat repulsie: "Am dat-o afară, să vadă toată lumea cine-i şeful!" Dăduse afară o femeie divorţată, care-şi creştea copilul singură şi care avea rate, profitând de naivitatea şi slăbiciunea femeii care nu ştia că avea și drepturi, nu numai îndatoriri.
Șefuțul are o gândire opacă, e paranoic, orgolios și isteric. El inspiră teamă, nu respect. Îl flatează lingușirile angajaților și este ușor de manipulat.
Aş putea să scriu mult şi bine despre cum ar trebui să fie un şef, dar ştiu că un şefuţ nu va putea înţelege niciodată că nicio funcţie nu-i poate da calităţile umane pe care nu le are.
Ceea ce trebuie să ştie șefuții este că persoanele care încearcă să-şi impună respectul stârnind teamă, sunt patetice şi ridicole. Cu cât mai slab şi mai nesigur este un om, cu atât mai puternic încearcă să pară.
Numai cei cu complexe de inferioritate simt nevoia să-şi arate superioritatea. Oamenii care se simt mici în interiorul lor sunt disperaţi să pară mari în ochii celorlalţi.

PS. Cei care sunteți angajați și aveți de-a face cu șefuți, înainte să vă îmbolnăviţi de stres şi să vă lăsaţi terorizaţi, umiliţi şi hărţuiţi, interesaţi-vă care vă sunt drepturile. Superiorii n-au dreptul să recurgă la intimidări, ameninţări şi teroare psihologică. Fiți demni. Poziția ghiocelului e pentru sclavi. Iar dacă ajungeţi în postura să vi se ceară să vă daţi demisia, consultaţi înainte un avocat. Nu permiteți niciun abuz. 



De ce nu ne mai suntem de ajuns?



Am constatat cu tristeţe că oamenii nu-şi mai sunt de ajuns unii altora. Spun asta fiindcă văd din ce în ce mai des oameni care sunt împreună în diverse locuri, dar care, în loc să comunice, să-şi vorbească, să se privească şi să se bucure unii de alţii, sunt preocupați de telefoane.
În restaurante, pe terase, la spectacole, pe stradă sau în natură, vezi oameni stând unii lângă alţii ca nişte străini care doar împart mese şi încăperi şi... atât. Nu emoţii, nu bucurie, nu învățături...
Oare chiar nu mai avem ce să ne spunem? Eu am prieteni cu care, atunci când mă întâlnesc, deşi vorbim ore şi chiar zile, când ne despărţim, rămânem cu senzaţia că nu ne-am spus tot ce aveam să ne spunem, că ne-ar mai fi trebuit timp să ne bucurăm unii de alţii.

Și totuși, la un moment dat, am făcut și eu greșeala să fac un om să se simtă singur alături de mine. Eram pe o terasă cu iubitul meu şi l-am surprins privindu-mă într-un fel aparte, în timp ce luasem telefonul mobil să verific dacă am primit răspuns la un mesaj. L-am întrebat de ce mă priveşte aşa şi mi-a spus: "Pentru că mi-e dor de tine." "Dar sunt aici.", i-am spus. "Nu eşti.", mi-a răspuns.
Avea dreptate. Nu eram cu el, eram în lumea virtuală, căreia unii dintre noi au ajunsă să-i aparţină mai mult decât lumii reale.

Aşteptam ieri pe coridorul unei clinici şi am văzut ceva care m-a întristat. Un bătrân cu fiica lui aşteptau să între la o consultaţie, cred. El îi vorbea femeii, dar aceasta era foarte atentă la telefon. Stătea pe facebook şi dădea scroll la postări, de parcă erau mai interesante decât ceea ce-i spunea tatăl ei. La un moment dat, bătrânul - care părea obosit şi bolnav, a întrebat-o ceva, iar ea i-a răspuns răstit, după care şi-a văzut în continuare de telefonul ei.
M-am gândit atunci că aş fi putut fi eu cu tata, pe care azi aş da orice să-l mai am şi să-mi mai vorbească. Îmi venea să merg la ea şi să-i spun că ar trebui să-i acorde atenţie, să se poarte frumos, fiindcă va veni ziua în care-i va fi foarte dor de tatăl ei...

Paradoxal, deşi avem atâtea căi de comunicare (sms, whatsapp, messenger, e-mail, etc) noi nu mai comunicăm cu adevărat între noi. Şi, pentru că nu mai comunicăm între noi, nu ne mai cunoaştem. Poate de aceea ne grăbim să ne iubim, ca mai apoi să ne grăbim să ne uităm unii pe alții.
Mă întristează să văd atâţia străini împreună... oameni care, în loc să se privească, să se ţină de mâna, să se îmbrăţişeze şi să-şi împărtăşească emoţiile şi visurile, sunt atât de distanți.
Şi atunci, de ce mai avem nevoie unii de alţii? Doar ca să nu fim singuri? Pentru că am impresia că suntem mai singuri împeună decât separaţi unii de alţii...

Încerc să-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă pentru o perioada omenirea ar rămâne fără internet? Ştiu, pare o tragedie de neînchipuit, dar poate fi asta mai tragic decât să te trezeşti dintr-o dată singur în viaţă, fără prieteni, fără familie, fără niciun om cunoscut? Eu cred că ar fi o bună oportunitate ca oamenii să înveţe din nou să fie împreună,  să se bucure unii de alţii şi să-şi fie de ajuns.



10 cărți motivaționale pe care ar trebui să le citiți



Dragii mei,

la categoria de postări "10" voi adăuga azi zece cărți motivaționale și de dezvoltare spirituală pe care consider că ar trebui să le citiți neapărat.
Sunt cărți care vă vor ajuta să vă redescoperiți, să faceți schimbări bune în viețile voastre, să învățați să vă administrați emoțiile, să faceți alegeri bune și să evoluați frumos. Asemenea cărți pot fi prieteni și profesori de nădejde care să vă ajute să descoperiți puterea și frumusețea din voi și din oamenii din jurul vostru.
Sub fiecare titlu vă ofer link de unde puteți comanda cartea respectivă (cu transport gratuit prin curier).

1. O porție zilnică de înțelepciune - http://bit.ly/o-portie-zilnica

2. Când totul se schimbă, schimbă totul - http://bit.ly/Cand-totul-se-schimba

3. Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul - http://bit.ly/calugarul-care-si-a-vandut

4. Sentimentele îngropate de vii nu pier niciodată -
     http://bit.ly/Sentimentele-ingropate-de-vii

5. Ești ceea ce gândești - http://bit.ly/Ești-ceea-ce-gândești

6. Iubește-te pe tine însuți și lasă-i pe ceilalți să facă ce vrei tu - 
     http://bit.ly/Iubeste-te-pe-tine-insuti

7. Arta de a găsi dreapta măsură - http://bit.ly/Arta-de-a-gasi-dreapta-masura

8. Omul devine ceea ce gândește - http://bit.ly/Omul-devine-ceea-ce-gandeste

9. A iubi înseamnă a ierta - http://bit.ly/A-iubi-inseamna-a-ierta

10. Iubește-te pe tine însuți și vindecă-ți viața - http://bit.ly/Iubeste-te-si-vindeca-ti-viata


Aștept cu drag și recomandările voastre, dacă ați citit cărți care v-au plăcut și care v-au ajutat.


 

10 milioane de vizualizări!



Pentru că azi blogul meu a depășit 10.000.000 de vizualizări vreau să vă mulțumesc pentru că îmi sunteți alături în această lume frumoasă cu oameni minunați!
Când scriu, simt că mă destăinui unor prieteni buni. Sper că în scrierile mele ați găsit și lucruri din care să învățați câte ceva... și sper că am reușit, măcar uneori, să vă inspir și să vă reamintesc cât de buni și de frumoși sunteți. 
Să nu uitați nicio clipă că sunteți  m i n u n a ț i  și să nu lăsați pe nimeni să vă facă să credeți că sunteți altfel. 
Vă asigur de dragostea și prețuirea mea și vă doresc să aveți toată fericirea și iubirea de care depind sufletele voastre frumoase! 
10 milioane de mulțumiri, prieteni dragi! 




Un timp cu sufletele la vedere...



Oamenii observă orice, numai ce ar trebui nu. Judecă după aparenţe. Observă că eşti gras, slab, sărac, bogat, că te-ai tuns, că ai o bluza nouă, o maşină nouă...
Dacă eşti gras/ă este pentru că mănânci ca toate animalele grase (gen porc, vacă, hipopotam...).
Dacă eşti slab/ă eşti anorexic/ă, sclifosit/ă, schelet ambulant...
Dacă ești om al străzii, cu siguranță ești un bețiv și un nimeni care a pierdut totul din vina lui.
Dacă zâmbeşti şi râzi, eşti drogat, altfel n-ai putea să te bucuri în vremurile astea grele.
Dacă eşti trist, preocupat sau plângi, eşti depresiv/ă, inadaptat/ă, nebun/ă.
Dacă eşti tensionat/ă şi nervos/nervoasă eşti coleric/ă, scelerat/ă, agresiv/ă, Hitler.
Există câte o explicaţie ridicolă pentru tot ce este greu de înţeles şi de acceptat. Mai uşor decât să înţelegi este să judeci, să condamni şi.. să anulezi. Să izolezi oameni care nu-s pe placul tău doar pentru că arată şi se poartă diferit.
Fiecare stare fizică sau sufletească are o cauză, are o poveste în spate, o poveste pe care, deşi nu o vedem şi nu o cunoaştem, există. E povestea fiecăruia, pe care şi-o poartă permanent şi pretutindeni: pe stradă, la cumpărături, la serviciu... iar uneori, povestea e o adevărată povară, greu de purtat.
Poate că ar trebui ca o perioadă, până ce lumea va înţelege că orice stare omenească are o cauză, noi să umblăm cu poveştile la vedere... cu tricouri pe care să scrie:
"Sunt gras/ă pentru că mănânc compulsiv încercând să umplu golurile sufleteşti şi lipsa iubirii, pentru că încă nu sunt pregătit/ă să scap de dependențele mele, de frici, de masca de protecție..."
sau:
"Sunt gras/ă pentru că am o boală, nu pentru că mănânc ca toate animalele cu care ai tu tendinţa să mă compari, dar fac eforturi să slăbesc, ca tu să nu mă mai privești ca pe ceva dezagreabil."
sau:
"Sunt slab/ă pentru că muncesc mult şi am o viaţă grea."
sau:
"Sunt slabă pentru că trec printr-o perioadă grea a vieţii, sunt bolnav/ă..."
Sunt trist/ă, încruntat/ă, tensionat/ă pentru că am acasă un copil cu Sindrom Down,
pentru că mama mea e bolnavă,
pentru că mâine nu am bani să-mi plătesc chiria,
pentru că sunt singur/ă,
pentru că nu pot avea copii,
pentru că am pierdut pe cineva drag,
pentru că în copilărie am suferit abuzuri,
pentru că n-am bani să-mi trimit copilul în excursie cu şcoala şi mă doare că-i refuz o bucurie,
pentru o mie de alte motive care dor, întristează și descurajează.

Privirile și remarcile dezaprobatoare pot intensifica durerile și complexele oamenilor, îi pot descuraja și mai mult și-i pot arunca nemilos în cea mai cumplită singurătate.
Poate că ar trebui, măcar pentru o perioadă, să avem sufletele la vedere... transparente... să poată vedea lumea nu doar cum arătăm , ci şi ce simţim, ce temeri avem, ce griji, ce poveri şi mai ales cum sunt sufletele noastre... cât de buni putem fi, cât de frumoşi, cât de loiali, cât de iubitori...



Am să mă iubesc!



Am să mă iubesc. Am să mă iubesc, în sfârşit și cu adevărat. Am să mă iubesc fiindcă acum ştiu că eu sunt tot ce am, că eu sunt cea mai bună prietenă a mea, familia mea, totul meu. Am să mă iubesc atât de mult încât singura persoană de care voi depinde de acum, voi fi eu.
Am să mă iubesc cu tot ce însemn, cu toate defectele mele, cu toate slăbiciunile, neputinţele şi decăderile mele.
Am să mă iubesc atât de mult, încât niciodată nu voi mai gândi despre mine că sunt urâtă - indiferent ce formă va lua trupul meu - şi nu voi mai lăsa pe nimeni să mă încarce cu complexe.
Am să mă iubesc atât de mult încât voi înţelege că sunt unică în lume şi că nu pot fi comparată cu nimeni, că scopul meu este să fiu cea mai bună varianta a mea, nu să mă irosesc concurând cu alţii sau încercând să depăşesc pe cineva.
Am să mă iubesc atât de mult încât îmi voi tolera slăbiciunile şi nu-mi voi mai condamna neputinţele. Am să mă iubesc atât de mult încât îmi voi ierta rătăcirile şi decăderile, îngăduindu-mi să greşesc, uneori.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu-mi voi mai sabota niciodată pacea şi fericirea şi nu-mi voi mai refuza nimic din ceea ce mi-ar putea bucura sufletul.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu voi mai lăsa pe nimeni să decidă ce şi cât merit sau să facă alegeri în locul meu.
Am să mă iubesc atât de mult încât voi fi mereu bună şi blândă cu mine, iar zâmbetul senin va fi expresia mea permanentă.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu mă voi mai irosi în poveşti în care nu voi avea un rol frumos.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu-mi voi mai încărca sufletul cu regrete și dureri nemeritate.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu voi trece prin vieţile oamenilor fără a lăsa o amprentă frumoasă în sufletele lor.
Am să mă iubesc atât de mult încât voi alege compasiunea în locul urii şi iertarea în locul răzbunării.
Am să mă iubesc iubind!

Fragment din cartea Fluturi volumul 3.


Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:
volumele 1 și 2 împreună
volumul 3
Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi

Nimeni nu merită conștiința ta încărcată.



O conștiință încărcată este ca o umbră care îți reamintește în permanență că ai greșit și că ai fost slab.
Azi, vă voi povesti despre ceva ce mi-a încărcat conştiinţa. Este vorba despre ceva ce i-am ascuns tatălui meu, cu intenţia să nu-l supăr şi să nu-i stric relaţia cu fratele lui.
Fratele tatălui meu locuia în Germania de foarte mulţi ani, dar venea în România în fiecare an. Tata îl diviniza, deşi unchiul meu nu era nici pe departe omul care părea a fi. Unchiul meu nu venea în România neapărat pentru noi, ci pentru a se distra, pentru amantlâcuri şi pentru prietenii lui. 
Cu toate că tata îl iubea mult pe fratele lui şi că se străduia să îi facă pe plac, unchiul meu nu era niciodată mulţumit. L-a terorizat toată viaţa pe tata cu lecţii de morală, reproşându-i că se căsătorise cu o femeie mai tânără cu cu 30 de ani (cu mama mea), că nu repara casa (deşi tata era deja bolnav şi nu-l preocupa decât să mă crească pe mine), pentru că era noroi în curte, pentru că franjurile covoarelor nu erau aliniate, pentru că în casă nu era ordinea exemplară care exista în casele din Germania. Tata, eu, casa noastră, vieţile noastre, erau comparate și raportate la Germania, de parcă Germania ar fi fost paradisul cu oameni perfecţi.
Niciodată nu l-am auzit pe unchiul meu să-l laude pe tata pentru ceva. Îl critica şi îl umilea, iar tata suferea, crezând că nu era bun de nimic, că nu merita nimic şi că unchiul meu venea la noi doar pentru că era prea bun şi prea minunat. Tata a trăit mereu cu impresia că unchiul meu era net superior, deoarece el era realizat frumos în Germania, avea o familie perfectă (nu destrămată ca a noastră), avea o viaţă minunată, mulţi prieteni şi era un om minunat. Îi era recunoscător pentru ceea ce ne aducea din Germania (dulciuri şi lucruşoare), neştiind că amantelor lui le cumpăra apartamente şi maşini, cu bani pe care îi justifica soţiei lui ca fiind pentru mine şi tata. Noi eram un paravan pentru aventurile lui din România.
Când aveam 13 ani, unchiul meu a încercat să abuzeze de mine. Era obişnuit să cumpere femei cu cadouri frumoase din Germania şi probabil că a crezut că mă va putea cumpăra şi pe mine. Poate că în mintea lui bolnavă s-a gândit că o fetiţă de 13 ani se va prostitua pentru nişte dulciuri.
Nu i-am spus nimic tatălui meu. Nu am vrut să-i stric bucuria de a avea un frate, ştiind câtă nevoie avea de familia lui care-i lipsea atât de mult.
Acum ştiu că am greşit ascunzându-i ceva atât de grav. L-am lăsat să creadă că fratele lui era minunat şi să sufere de complexe de inferioritate, să se compare, să creadă că nu va putea fi destul de bun pentru fratele lui şi că nu-l va putea mulţumi niciodată… L-am lăsat să iubească pe cineva care nu ar fi meritat, pe cineva care l-a trădat.
Am crezut că ascunzând aşa ceva îl voi proteja pe tata de o suferinţă şi că nu-i voi lua ceva ce iubea atât de mult. Dar am greşit.
Corect faţă de oamenii pe care-i iubim este să nu le ascundem nimic, oricât de tare i-ar putea durea un adevăr.
Nimeni nu merită lăsat să iubească oameni falşi, răi, periculoşi, trădători.
Atunci, la 13 ani, nu am realizat consecinţele tăcerii mele. Nu m-am gândit că tata nu merita să iubească un om fals, că nu merita să se simtă inferior şi vinovat doar pentru că i se părea că fratele lui era perfect.
Dar azi ştiu. Şi nu mai tac. Nu mai tac atunci când cineva se află în pericol de a iubi pe cineva care nu merită.
Nu mai tac când văd ipocrizie, când văd persoane care, sub pretextul prieteniei şi iubirii se folosesc de oameni. 
Mă întreb adesea dacă tata m-ar putea ierta că i-am ascuns totul şi că l-am lăsat să trăiască iluzionându-se că are un frate bun… şi nu, n-am să mai fac această greşală niciodată, n-am să le mai ascund celor pe care îi iubesc atunci când voi vedea în preajma lor oameni nedemni de dragostea lor.
Știu, asta mă va costa. Voi plăti cu dușmănia celor demascați și cu suspiciunea că sunt un om intrigant, că vreau să dezbin. Nu contează. Eu mă voi purta corect. 
Nimeni nu merită conștiința mea încărcată, cu atât mai puțin trădătorii.