Da, am numai fluturi în cap...



... și în viață. Și am sufletul atât de plin de oamenii buni și frumoși care mă iubesc, încât nu am loc și nici timp pentru cei care nu mă suportă și care nu mai contenesc cu atacuri la adresa mea. 
N-am timp și nici chef să mă ocup de inutilități sau de cei săraci cu duhul. 
Mie dacă nu îmi place cineva, îl evit. Nu simt nevoia să-i dedic timp și energie pentru a mă gândi la acea persoană și pentru a mă interesa de soarta ei. Nu simt nevoia să-i tulbur pacea sufletului, nici să instig lumea împotriva sa. Nu mă interesează acea persoană absolut deloc. Pentru mine este ca și inexistentă. 
Dar, se pare că nu toți sunt echilibrați ca mine, altfel nu îmi explic de ce aceia care susțin că nu mă suportă, nu se pot desprinde de mine? De ce bifează zilnic ceea ce scriu (și-au făcut conturi false de facebook doar ca să aibă acces la profilul meu privat, după ce le-am blocat profilele inițiale) :)) De ce, oare, îi interesează ce fac, de ce-mi dedică atâta timp și atenție? De ce nu trece o zi fără să-mi pronunțe numele, de ce mă cară mereu prin gândurile lor? :)
Eu știu răspunsul... dar mai știu că avem ceea ce merităm. Unii fac alegeri proaste în detrimentul lor. Incapabili să iubească, își umplu sufletele goale cu ură. Trist, nu-i așa? 
Cert este că faptele sunt cele care arată mai mult decât evident diferența dintre aceste persoane și mine. Ele se adună să bârfească și să facă rău, eu mă adun cu oameni buni și facem lucruri frumoase pentru noi și pentru cei care au nevoie de noi. Ele stau ascunse după monitoare, încruntate și tensionate, eu zâmbesc relaxată și mă bucur de viață, de prezența oamenilor dragi, de cuvinte frumoase, de îmbrățișări și râsete. Ele iau mărunțiș de la cei interesați să-mi facă reclamă negativă cărții (ce patetic!), eu dau bani să ajut oameni. Ele își dedică timpul să distrugă visuri, eu împlinesc visuri. Ele insultă și înjură, eu mă rog. Ele urăsc, eu iubesc. Ele se irosesc cu lucruri urâte, eu trăiesc frumos. Nu mă preocupă nimic din ceea ce este urât și nociv. Îmi prețuiesc viața și mă prețuiesc pe mine atât de mult, încât nu m-aș irosi pentru nimic în lume cu lucruri care m-ar întrista și care nu mi-ar face cinste.  
Dacă aceia care mă detestă consideră că eu merit timpul și energia lor, eu consider că ei nu merită timpul meu, pacea mea, demnitatea mea. 
N-am timp și nici chef să mă cert, să mă justific, să mă apăr și nici măcar să citesc aberațiile celor cu atracție patologică pentru scandaluri. N-am timp și nici chef să mă supăr, să mă încrunt, să mă gândesc vreo clipă la cei care nu au loc sub același cer cu mine. 
Dumnezeu mă iubește, oamenii apropiați mă iubesc, sute de mii de oameni mă admiră și știu să ia de la mine ceea ce este bun. Scopul meu este să însemn ceva bun pentru ceilalți și nu-i pot înțelege pe cei care și-au făcut ca scop principal în viață să fie toxici și răi. E trist să fii atât de mărunt și să ai ambiții atât de mărunte, să umpli lumea cu urât și cu exemplu negativ... dar n-am timp nici să-i compătimesc pe cei care fac alegeri proaste, pe cei slabi, care nu-și pot depăși condiția. 
Am fluturi în cap, pe cap, în urechi, în toată casa, în viață și în suflet. Sunt ai mei, am dreptul să-i am și mă bucur de ei și fără a avea aprobarea celor cărora nu le plac Fluturii! :) 




"Moartea este doar o graniță a vieții, nu și a iubirii."



Într-unul dintre sutele de mesaje primite de la voi, cineva mi-a scris aşa: “Te rog mult să scrii o încurajare pentru părinţii care şi-au pierdut copii. Tu ai un fel aparte de a alina durerile şi de a încuraja oamenii...” 
Primul meu gând a fost: “Cum să nu scriu?!”, apoi am realizat cât de grea este o asemenea sarcină… N-au cum niște simple cuvinte să poată alina o durere atât de mare… 
Nu am cunoscut o astfel de suferinţă, dar cunosc oameni care trăiesc această tragedie. Ce-i poţi spune unui om care a pierdut totul? Pentru că, până la apariţia unui copil în viaţa omului, toate lucrurile par a însemna “totul” lui, însă din clipa în care dă viaţă unui suflet, "totul" omului se rezumă la copilul lui. I se schimbă toată viaţa şi toate priorităţile. Din momentul acela omul învaţă să nu mai trăiască pentru el, ci pentru sufletul căruia i-a dat viaţă. Fără copilul lui nu mai are aer, fiindcă acea făptură, indiferent că este un copil micuţ, un adolescent, sau un adult, este bucăţică din inima părintelui şi este raţiunea lui de a trăi…
Orice pierdere este sfâşietoare, pentru că niciodată nu vom fi pregătiţi să pierdem pe cineva drag. Nici măcar atunci când suntem bătrâni nu suntem pregătiţi să ne pierdem părinţii care ne-au dat viaţă, fiindcă sufletele noastre depind de iubirea lor, însă a-ţi pierde copilul cred că este una dintre cele mai mari dureri. Este o durere pe care nu o înţelegi, pe care nu o poţi accepta, pe care nu o poţi vedea ca făcând parte din firescul vieţii… este o durere pe care o vezi ca pe o mare nedreptate pe care ţi-o face viaţa. 
Nu ştiu ce poate simţi un om care şi-a pierdut copilul… probabil că un gol imens, o agonie continuă, un dor mistuitor… Copilul este o bucată ruptă din propria inimă şi nu îţi poţi simţi inima întreagă decât atunci când ai aproape acea bucată care o completează. Din momentul în care ai pierdut acea bucată de inimă care bătea în pieptul copilului tău, nu mai poți fi întreg niciodată. 
Poate că nu vom afla şi nu vom înţelege niciodată de ce se întâmplă astfel de nedreptăţi… Cu toate acestea trebuie să ne continuăm viaţa, aşa cum putem, cu o jumătate de inimă, uneori târându-ne, uneori în genunchi şi atât de rar zburând… Dar, aşa cum am mai spus, atunci când iubeşti pe cineva îl porţi în suflet şi nu ţi-l poate lua nimeni şi nimic de acolo, nici măcar moartea.
Chiar dacă nu-i mai avem alături de noi pe cei care pier, ei ne locuiesc sufletele pentru totdeauna. Și, oricât de tare ne-ar lipsi îmbrățișările lor, vocile lor, privirile lor, avem amintirile prețioase care ne amintesc cât de norocoși am fost să-i avem alături. 
De câte ori m-a răpus dorul de oamenii dragi pe care i-am pierdut, m-am gândit la ei şi la ce şi-ar dori ei pentru mine. Am realizat că i-ar durea să mă ştie suferind, că şi-ar dori să fiu fericită, să trăiesc frumos şi să nu îi uit. Cred că acest gând m-a ajutat de multe ori să zâmbesc privind spre cer, în loc să plâng privind spre pământ… 
Mi-a trebuit ceva timp să accept că fiecare om are călătoria lui numită viaţă, că unii îşi încheie călătoria mult prea devreme şi pe neaşteptate… Dar cred cu toată fiinţa mea că la sfârşitul călătoriei noastre, ne regăsim cu toţi cei care au plecat înaintea noastră şi că acolo vom fi nedespărţiţi pentru o eternitate. Până atunci, este datoria noastră să facem călătoria noastră cât mai frumoasă, gândindu-ne că fiecare clipă de fericire ne este împărtăşită şi de cei care ne iubesc din Cer.

Cu toată dragostea mea trimit un gând bun pentru toate sufletele care au pierdut o bucată din inima lor!



:)



Doamne, cât de mică este lumea unora... redusă la cei pe care nu-i plac, la răutăți, intrigi, răzbunări și la flecăreli inutile despre cei pe care-i detestă...
Știu că pentru unii seninătatea, fericirea și bunăstarea altora sunt greu de suportat, dar să dedice mai mult timp pentru a tulbura pacea celor pe care-i invidiază și pe care-i urăsc decât își dedică pentru împlinirea și evoluția lor, mi se pare trist. Foarte trist. Sau, poate că unii sunt atât de bolnavi și se detestă atât de tare, încât îi împlinește mai mult nefericirea altora decât fericirea proprie.
În acest timp, ceilalți, cei detestați, se bucură de viață și de oamenii cu care împart totul. Adorm împăcați, rostind și auzind "te iubesc". Se trezesc zâmbind, cu sufletele pline de pace, cu gânduri frumoase și constructive. Îmbrățișează, râd, plâng de bucurie și, din când în când plâng de dor sau împreună cu cineva drag care suferă. Mângâie, alină, dăruiesc, se roagă. Trăiesc viața senini, fără gânduri negre, fără preocupări bolnave și fără a se înjosi. 
Iubesc și sunt iubiți...




Gândul zilei







Prietenilor mei



În fiecare an, înainte de ziua mea de naştere, tata încerca să afle ce cadou îmi doream. Am avut fel şi fel de doleanţe, unele copilăreşti, altele aproape nebuneşti. Iar într-un an, i-am spus că mi-aş dori foarte mult un cal.
- Un cal?! Niciodată. Crezi că un cal e ca un căţel sau o pisică? Un cal are nevoie de îngrijire specială., mi-a spus tata convingător.
- Atunci nu vreau nimic altceva., i-am spus.
- Îţi ajung câinii, pisicile, iepurii şi restul animalelor pe care le avem.
Tata m-a mai întrebat de câteva ori ce mi-aş dori de ziua mea, dar eu nu am mai insistat cu calul. Ştiam că nu poate fi înduplecat şi că un nu rămâne nu, iar argumentele lui au fost mai mult decât convingătoare ca să susţină acel refuz categoric.
Am renunţat la visul de a avea un cal.
Ziua mea din acel an m-a întâmpinat cu o iarnă splendidă, ca în povești. Am fost la școală, dar nu m-am grăbit să ajung acasă, ci m-am hârjonit cu colegii pe stradă, jucându-ne cu zăpadă. De obicei, tata mă aştepta la poartă la ora la care știa că mă întorceam de la școală, dar atunci nu l-am găsit în fața porții. Probabil se plictisise să mă aștepte sau poate că gerul l-a gonit în casă. Am intrat în curte bucuroasă, ştiind că tata mă va întâmpina cu o îmbrăţişare, cu pupici și complimente, dar şi cu un cadou.
Când am închis poarta în urma mea, am văzut un cal care stătea sub streaşina casei. Era acoperit cu una dintre păturile noastre.
„Nu se poate să fie al meu!“, mi-am spus în gând. Inima îmi bătea nebuneşte. De îndată a ieșit și tata din casă, iar zâmbetul lui mi-a confirmat că acel cal era al meu. Cu teamă m-am apropiat de cal şi l-am studiat puţin, apoi am alergat spre braţele larg deschise ale tatălui meu. “Eşti cel mai bun tată din lume!”, i-am spus!
Pe noul meu prieten l-am numit "Amurg". Mi-a fost prieten devotat ani de zile. Mi-a adus atâta bucurie, am râs atât de mult pe seama lui şi i-am încredinţat atâtea secrete, încât aş putea scrie o carte despre prietenia noastră frumoasă şi aventuroasă. Fără prietenia lui, aș fi fost mai săracă în amintiri frumoase.
Din păcate, Amurg a trebuit să mă părăsească într-o zi. Durerea pierderii lui a fost sfâşietoare. Nici măcar promisiunea că voi primi un alt cal nu m-a putut linişti. Pe Amurg nu îl putea înlocui nimeni.
Nu mi-am mai dorit alt cal. Mă îngrozea gândul la o altă despărțire. Eram sigură că nu aș mai putea suporta o asemenea durere.

Cu timpul am realizat că la fel se întâmplă şi cu prietenii oameni. După ce pierzi un prieten, nu te grăbeşti deloc să ai altul. Îţi este teamă că vei pierde din nou şi că vei suferi. Ai nevoie de timp pentru a accepta, pentru a te resemna și pentru a fi pregătit să te implici din nou sufleteşte.
Pe parcursul vieţii am pierdut prieteni extraordinari. Plecarea fiecăruia dintre ei m-a pustiit şi m-a descumpănit de fiecare dată. 
Cândva am avut un prieten bătrân. Când a împlinit 80 de ani, i-am spus plângând: “Dacă ştiam că voi ajunge să vă îndrăgesc atât de mult, v-aş fi evitat. Nu vreau să-mi imaginez ziua în care o să vă pierd.” Iar el mi-a spus cu o blândeţe care mi-a atins inima:
“Eu îmi voi îndeplini doar rolul meu în viaţa ta. Un an, doi, cât consideră Domnul. Oamenii vin şi pleacă din vieţile noastre. Fiecare vine când trebuie şi stă atât cât îi este dat. Importantă este misiunea, nu durata.”
Avea dreptate prietenul meu drag. Acum nu îmi pot imagina viața fără prezența lui și fără prezența tuturor prietenilor dragi pe care i-am avut până acum și pe care-i am în prezent. Fiecare a avut rolul său precis şi a contribuit la bagajul meu sufletesc, îmbogăţindu-mă cu amintiri frumoase și cu câte o poveste. Și sunt sigură că și eu am avut și am rolul meu în viețile lor. 
Azi nu mă mai tem să iubesc. Mă implic cu tot sufletul şi nu mă gândesc la clipa despărţirii, ci la cum pot să fructific cât mai frumos prezentul cu oamenii dragi. Iar pentru prietenii buni pe care Dumnezeu mi i-a dăruit, pot spune doar atât: Doamne, eşti cel mai bun Tată din lume!





Oamenii sunt frumoşi când sunt fericiţi



Am fost la un restaurant cu oameni dragi și am stat afară pe terasă. La un moment dat, am observat un cuplu care dansa pe una dintre aleile terasei. Erau frumoşi şi euforici. M-am bucurat de fericirea lor şi nici o clipă nu m-am gândit că făceau ceva nepotrivit, chiar dacă acel restaurant nu era unul în care să se danseze de obicei. Dar ei nu aveau niciun stres. Erau în lumea lor. Şi erau foarte frumoşi.
La o masă alăturată erau patru fete tinere care şuşoteau şi râdeau de cei doi care dansau, de parcă aceştia făceau ceva indecent sau nebunesc. Am privit în jur şi am realizat că nu toată lumea se bucura de buna dispoziţie a celor doi. Unii se uitau ciudat, alţii strâmbau din nas a dezaprobare, de parcă cei doi făceau ceva care să deranjeze.
Atunci am realizat că numai românii sunt refractari la fericirea şi la buna dispoziţie a altora. Ce, nu-i aşa? Nu suntem obtuzi? Dacă mâine aţi vedea un cuplu dansând pe stradă sau într-un loc public, nu aţi considera că cei doi sunt săriţi de pe fix, beţi sau drogaţi? Sincer? :)

Într-una dintre vacanţele mele în străinătate am descoperit un bar cu muzică country. Mi-a plăcut mult energia de acolo, veselia şi faptul că se dansa. Am învăţat unul dintre dansurle de grup şi seara mergeam acolo. M-am distrat minunat. Copii, tineri şi oameni foarte bătrâni dansau cu o plăcere nemaipomenită. Bucuria şi energia lor erau molipsitoare. Erau oameni din toate colțurile lumii, dar care se purtau de parcă erau prieteni de-o viață.

Într-o noapte, am simţit nevoia să iau puţin aer... de fapt, să plâng undeva, singură. Eram tristă şi aveam senzaţia că mă strângeau pereţii casei. Am plecat la Belvedere - un refugiu aflat pe drumul către Poiana Braşov, de unde se poate vedea tot oraşul. Era trecut de miezul nopţii. Din când în când mai oprea câte o maşină, pasagerii coborau să admire oraşul, să facă poze, apoi plecau. Eu stăteam cuminte în mașină, cu luminile stinse și cu geamurile coborâte, să simt aerul răcoros și să mă bucur de liniște.
La un moment dat, am văzut un cuplu coborând dintr-o maşină. Erau fericiţi şi jucăuşi. După felul în care erau îmbrăcaţi, am tras concluzia că veneau de la o petrecere din Poiana Braşov.
După ce s-au contrazis pe tema unei clădiri pe care nu o identificau în peisajul din noapte, s-au sărutat, s-au îmbrăţişat şi au început să danseze. Fără muzică. Ea fredona ceva, un vals. Am căutat valsul lui Shostakovich și l-am pus să se audă suficient de tare încât să îl audă şi ei. Au privit amândoi spre maşina mea, apoi au început să danseze cu şi mai mult elan. Au dansat tot valsul, iar când s-a terminat, mi-au făcut cu mâna zâmbind şi au urcat în maşina cu care s-au făcut nevăzuţi în noapte.
Episodul acela mi-a schimbat starea sufletească. Bucuria lor m-a contaminat și m-am întors acasă neplânsă, fredonând valsul. :)

Cred că ar trebui să învăţăm să ne bucurăm de bucuria altora. Să nu mai fim refractari la ceea ce este frumos, la dragostea oamenilor, la fericirea lor.
Când vedeţi oameni dansând, nu-i faceţi să se simtă stingheri. Încurajaţi-i cu zâmbete, cu aplauze şi alăturaţi-vă lor. Oamenii sunt atât de frumoşi când sunt fericiţi!





Nefericirea ca mod de viață



Se pare că trăim într-o epocă a conflictelor. Este îngrijorător şi trist. Trist că există atât de multă adversitate, atâta preocupare faţă de ceartă, de răzbunare şi de intrigă.
Este trist că există atât de mulţi oameni toxici, care-i contaminează şi pe alţii cu negativismul şi cu răutatea lor.
Am încercat să-i înţeleg pe cei nevrotici, dominaţi de emotivitate şi instincte barbare, blocaţi în obsesii nesănătoase şi în lamentări inutile.
Nu am reuşit. Le pot înţelege anumite momente de furie, anumite abateri, dar nu persistenţa şi preocuparea obsesiv-compulsivă faţă de oamenii pe care nu-i plac.
Nimic nu mi se pare mai trist decât să-ţi faci un mod de viaţă din a te certa, a demola, de a bifa în fiecare zi câte o răzbunare şi câte o faptă rea.
Cei veşnic şi febril preocupaţi de persoanele pe care le urăsc, sunt cei mai nefericiţi oameni. Ei nu-şi găsesc pacea niciodată. Nu au bucurii normale, ci doar plăcerea maladivă de a produce suferinţă şi disconfort.
Din nefericire, aceştia nu conştientizează că au probleme grave. Ei se supraevaluează fals și ridicol. Au o părere disproporționată față de valoarea personală, se cred superiori din punct de vedere moral, invulnerabili, sunt autosuficienţi şi sfidători. În realitate sunt slabi, temători, complexaţi. 
Sentimentul insecurităţii îi face pe oameni răi.
N-am să înţeleg niciodată de ce unii sunt mai dispuşi să fie răi decât buni. De ce sunt mai dispuşi să se certe şi să dispreţuiască, decât să traisca în pace şi iubire.  
Există ambiţii mai frumoase decât să fii toxic și să otrăveşti lumea cu urâtul din tine. Există şi altceva de făcut decât să-ți urmăreşti obsesiv "rivalii", decât să instigi, să bagi intrigă, să insulţi şi să blestemi. Există și alte sentimente înafară de mânie, invidie, ură, răutate. Există și fericire. Dar nu poţi fi fericit cât timp te hrăneşti cu amărăciune, recriminare şi trivialitate. Nu poţi fi fericit cât timp scopurile tale sunt mărunte şi mizerabile.
Nu poţi fi fericit cât timp ești resentimentar și incapabil să scapi de balastul de ură adunat în tine. 
Dar poate că, așa cum unii aspiră la fericire, unii aspiră la nefericire. Până la urmă este și ăsta un mod de viață. E dreptul lor să aleagă. :) 





Un gând postat pe facebook



     Să aveți sufletele pline de pace și de soare, dragii mei! 





Despre un om diferit



Când eram copil, în oraşul în care locuiam trăia un băiat tânăr, poreclit "Ciungul". I se spunea aşa din cauza unui defect pe care îl avea la o mână, în urma unui accident nefericit în care a suferit o arsură gravă. Am aflat că dobândise acea arsură când era adolescent… Fiind mai puţin dezvoltat mintal, copii îl batjocoreau adesea şi îl puneau la tot felul de încercări teribiliste. Când şi-a ars mâna l-au pus să scoată un obiect dintr-un foc, iar el nu a ezitat şi a băgat mâna să salveze acel lucru. 
Pe parcursul vieţii nu a fost scutit de răutăţile lumii… Era stigmatizat de societatea care îl considera diferit. Muncea cu ziua pe la casele oamenilor, ajutând la grădinărit, la cosit, la construcţii… Aşa îşi câştiga pâinica şi câte o porție de mâncare caldă. 
Îmi aduc aminte că toţi cei pe la care lucra cu ziua îi dădeau să mănânce afară, în curte şi numai tata îl punea să mănânce cu noi la masă… 
Pe noi ne ajuta cu grădina, iar mie îmi aducea mereu trandafirii care trebuiau tăiați, ca să-i pun în vază. 
Copiii râdeau de el, iar adulţii îl batjocoreau adesea fiindcă el era credul şi prostuţ... Nu numai o dată am văzut cum era batjocorit şi chiar bătut fără motiv… Unii îl exploatau punându-l la munci grele, iar alţii îi cereau să le care plasele, doar pentru a se amuza pe seama lui și pentru a-l umili. 
Într-o zi, a izbucnit un incendiu la o casă aflată la marginea oraşului. Vecinii s-au adunat ca la spectacol şi priveau flăcările care cuprindeau din ce în ce mai mult din casă. La un moment dat, a apărut şi Ciungul printre oameni şi, fără a sta pe gânduri, a intrat în curte şi a spart uşa casei. Lumea, care privea totul cu mirare, l-a văzut după puțin timp deschizând un geam şi făcându-şi apariţia într-un fum negru şi dens. Avea în braţe un copil mic, de vreo 2 ani, pe care l-a aruncat de îndată pe fereastră. După câteva clipe, a ieşit pe uşa casei ţinând o fetiţă de vreo 5 anişori în braţe. A salvat atunci două vieţi… 
Este povestea unui OM respins şi batjocorit de o societate care nu dă nicio şansă oamenilor bolnavi, oamenilor cu dizabilităţi, oamenilor cu nevoi speciale… şi când spun nevoi speciale, mă refer la nevoia lor de a fi acceptaţi de noi, ajutaţi, respectaţi, încurajați şi iubiţi… 
Nu am înţeles niciodată de ce este mai uşor să oferi batjocură decât respect, lovituri în loc de mângâieri, dispreţ în loc de iubire… 
Mă întreb cum o fi să te simți atât de singur în mulțime, atât de mic printre oameni “mari”, atât de slab printre oameni puternici…
Mi-l amintesc pe Ciungul mâncând mereu alături de câinele lui, de care era nedespărţit. Întotdeauna îi dădea mai întâi câinelui din mâncarea lui şi abia apoi mânca şi el…
Nu știm niciodată ce erou se ascunde într-un om pe care obișnuim să îl desconsiderăm pe criterii superficiale… Și ce păcat că sufletul oamenilor nu este la vedere! Altfel, poate am fi mai buni și mai blânzi cu cei pe care nu avem răbdare să-i cunoaștem, nici putere să-i înțelegem și nici înțelepciune să-i acceptăm și să-i iubim… 

Cu multă dragoste, pentru toți oamenii diferiți.



Amintiri dulci



Azi am fost la Starbucks cu o prietenă dragă și am mâncat o prăjitură. Bine, eu sunt la cură de slăbire, iar ieșirea nu era programată. Irina nu s-ar fi atins de prăjitura aceea, dar o am mereu și pe Liliana cu mine (mă cheamă și Liliana), iar ea nu refuză nimic dulce. Liliana e partea rea din mine (pofticioasă, lipsită de ambiție și perseverență) pe care Irina o cară mereu după ea... Dar, nu despre lupta dintre cele două vreau să vă vorbesc, ci despre altceva. 
Savurând acea prăjitură mi-am amintit de prima mea călătorie în Germania. Când am intrat pentru prima oară într-o cofetărie de acolo, am avut impresia că sunt într-un paradis. Eram o copilă. Nu mai văzusem atâtea prăjituri, iar torturile acelea minunate, tăiate ca să se vadă ce minunății zăceau în ele, mi se păreau fantastice. Eram cu tata și cu fratele lui. Cu "doi moși", așa cum îmi plăcea să le spun pe atunci, în glumă. 
Unchiul meu mi-a spus să aleg ce prăjitură vreau cel mai mult. Misiune imposibilă. Aș fi ales tortul plin cu căpșuni pe deasupra, cel pe care era un strat gros de caramel și ceva migdale, altul plin cu frișcă și fructe de pădure... Eram zăpăcită. Le-aș fi ales pe toate. 
Văzându-mă nehotărâtă, dar fascinată de vitrina plină cu bunătăți, tata mi-a spus: "Alege care te atrage mai mult acum și îți promit că vom veni în fiecare zi până vom pleca înapoi în România, ca să le încerci pe toate." Parcă mi-ar fi promis Paradisul. 
S-a ținut de cuvânt. Cu toate că mătușa mea avea mereu câte un desert acasă, noi doi plecam în fiecare după-masă la o plimbare cu oprire la cofetăria aceea. Am încercat toate torturile și toate prăjiturile. Mergeam pe jos câțiva kilometri până la cofetărie și înapoi, dar tata, deși avea 64 de ani și cancer, nu s-a plâns niciodată de oboseală. Desigur, eu nu știam că avea cancer.

Când am ajuns în Germania, eu și tata am primit în dar de la unchiul meu câte o sumă egală de bani ca să ne cumpărăm ceea ce ne doream. Fiecare dintre noi și-a făcut planuri să-și cumpere ceea ce voia. Eu voiam adidași și alte nebunii, tata lanțuri pentru o drujbă și alte lucruri care nu se găseau încă în România. 
După câteva zile de mers la acea cofetărie, am realizat că tata plătea din banii lui, primiți în dar pentru cumpărături. 
"Dar tu mai ai bani să îți iei ce îți trebuie?", l-am întrebat pe tata. 
Și mi-a spus că nimic nu-i trebuie mai mult decât să mă vadă pe mine bucuroasă. 
În ultimele zile de vacanță, am văzut într-o vitrină un ceas de mână. Nu știu de ce mi-a cășunat atât de tare pe ceasul acela, dar îl doream enorm. Poate că îmi plăcea pentru că era deosebit de alte ceasuri obișnuite. Niciodată nu aș fi îndrăznit să-i spun unchiului meu că îmi plăcea acel ceas, fiindcă eram conștientă și recunoscătoare că îmi dăduse deja destui bani și îmi oferise o vacanță de două luni. N-aș fi vrut să creadă că îmi doream mai mult. Dar tata a observat că admiram acel ceas de fiecare dată când treceam pe lângă vitrina în care era expus. 
"Chiar îți place ție ceasul ăla?", m-a întrebat tata. 
Nu i-am spus că îmi plăcea enorm, dar nimeni nu mă cunoștea mai bine decât tata. 
Eu îmi cheltuisem deja banii primiți de la unchiul meu. Îmi cumpărasem haine, adidași și câteva daruri pentru mama și alte persoane dragi. Îmi mai rămăsese o sumă de bani insuficientă pentru acel ceas și l-am întrebat pe tata dacă nu-i voia el, ca să-și cumpere ceva ce își dorea. "Ai cheltuit atât de mult pe prăjituri..." i-am spus. 
Nu am fost atentă dacă tata și-a cumpărat ceea ce îi trebuia, fiindcă ieșise de câteva ori în oraș și fără mine. Mi-a spus atunci că are destui bani și că ar trebui să-mi iau dulciuri sau altceva cu banii care îmi mai rămăseseră. Și așa am făcut. I-am cumpărat lui un briceag roșu la care se uitase în treacăt, într-un magazin. 
Ne-am întors în România cu trenul. Am o poză de atunci și numai când o văd realizez cât de bolnav și de istovit era tata. Avea riduri adânci și era foarte slab. Acum realizez că pentru el nu era simplu să meargă kilometri pe jos, uneori prin căldură... dar nu s-a plâns niciodată. Mi-l amintesc mereu cum spunea că nu se plânge niciodată fiindcă asta nu-i alină durerile, ci doar îi întristează pe ceilalți. 
Pe tren am povestit cu tata câte în lună și în stele. Vorbeam foarte mult! Bietul tata... 
Am ajuns să povestim și despre ceea ce ne-am cumpărat. Mi-am amintit de briceag și i l-am dăruit. S-a bucurat ca un copil. L-a desfăcut, a testat cuțitașele, era încântat că poate desface și conserve cu el. 
"Tu ți-ai cumpărat tot ce ți-ai dorit?", m-a întrebat tata.
Și mi-am amintit de acel ceas frumos pe care știam că nu aveam să-l văd vreodată pe mâna mea. 
"Da.", am spus. Mințeam. 
Tata mi-a zâmbit ca și cum știa că mințeam și a luat gentuța lui veche din piele tocită, din care a scos o cutie frumoasă, pătrată. Mi-a întins cutia, pe care am luat-o curioasă, dar convinsă că acolo se afla ceva ce își cumpărase el și ce voia să-mi arate. 
În cutie se afla ceasul pe care mi-l dorisem atât de mult. Tata mi-l cumpărase, cu toate că acel ceas costa aproape cât toată suma pe care o primise de la unchiul meu, minus prăjiturile pe care le mâncasem la cofetărie. Atunci am realizat că tata nu își cumpărase nimic pentru el. Nu știam dacă să mă bucur pentru acel ceas pe care mi-l dorisem atât de mult sau să regret că tata nu își cumpărase nimic. 
Acum știu că tata cumpărase tot ce și-ar fi putut dori: multe bucurii pentru mine. Bucurii care durează și azi, fiindcă amintirile sunt eterne. Amintiri dulci și o lecție frumoasă de viață. O lecție despre putere, despre dăruire, despre sacrificiu, despre dragoste. 
Ar trebui ca atunci când voi fi nefericită, când voi simți că nu am nimic și pe nimeni, să-mi amintesc că am avut cândva TOTUL.



Fluturi volumul 3




În pofida faptului că mă dezamăgise şi mă rănise, nu puteam să-l urăsc. Eram supărată pe el şi simţeam nevoia să îl torturez cu reproşuri. Voiam să-l fac să simtă toată durerea mea, să simtă gustul amar al vinovăţiei, dar asta nu mi-ar fi adus mie alinare. Îmi era ciudă că nu-l puteam urî, fiindcă aveam impresia că dacă l-aş fi urât sau dacă măcar nu l-aş mai fi iubit, suferinţa mi-ar fi fost mai uşoară. 
Când cineva ne răneşte avem tendinţa să căutăm alinare în braţele protectoare ale cuiva care ne iubeşte şi în care avem încredere. Eu nu mai aveam braţe primitoare care să-mi ofere linişte şi siguranţă. Aveam doar braţele imaginare ale tatălui meu pentru a mă adăposti.
Priveam omul care mă dezamăgise cel mai tare. Avea un aer vinovat, spăşit, resemnat. Nu-şi ridica privirea şi aveam impresia că nici măcar nu respira. Stătea ca un condamnat care îşi aştepta îngrozit sentinţa. 
Mi-am amintit de îndată de tatăl meu care îmi spusese cândva să nu lovesc niciodată un om aflat la pământ, oricât de gravă ar fi greşeala lui. 
- Învaţă să-ţi stăpâneşti furia şi dorinţa de a-l pedepsi pe cel care te-a rănit. Când omul e la pământ are nevoie de ajutor şi de mângâieri, nu de lovituri. 
- Şi dacă nu le merită? 
- Oricine le merită, dacă tu eşti un om bun. Dacă nu poţi înţelege şi ajuta un om decăzut, cu ce eşti mai bună decât el
Vorbele tatălui meu îmi răsunau în minte ca un ecou. Avea dreptate. Cu ce aş fi fost eu mai bună decât el dacă l-aş fi torturat cu reproşuri și dacă l-aș fi umilit? 
Când un om a greşit, nu-i arăta cât de urât este, ci cât de frumos ar putea fi.”, spunea tata. 
Oricât de frumoase şi de umane erau îndemnurile tatălui meu, în mine se purta o luptă aprigă între orgoliul meu rănit, prejudecăţi şi dragostea pe care i-o purtam celui care mă rănise. Însă dragostea a învins.


Fragment din cartea Fluturi, vol 3, pe care îl voi publica în curând.

Volumele 1+2 se pot comanda aiciCartea Fluturi



Mierea de Manuka


Dragi prieteni,



mi-am propus că dacă va da rezultate bune voi recomanda această miere, pentru că la început, vă spun sincer, nu am crezut în efectele ei miraculoase. Dar este un produs excepțional, care mi-a întărit din nou convingerea că Dumnezeu a lăsat în natură tot ce ne trebuie pentru sănătate și că nu medicamentele sunt cele mai bune în anumite situații.

Mama mea a avut probleme de sănătate în ultimele 6 luni. Am chinuit-o cu tratamente agresive, mai ales pentru helicobacter (pentru care a luat antibiotice care nu au ajutat-o). 
Un prieten preot mi-a povestit despre această miere. Nu am crezut în ea, e miere, până la urmă! Dar disperarea de a o ajuta pe mama m-a determinat să încerc. Mierea rău nu face oricum (dacă nu suferiți de diabet), așadar i-am comandat-o. 
Dacă eu sunt sceptică, ar trebui să o cunoașteți pe mama... nici n-a vrut să audă de ea și m-a certat că am dat 180 de lei pe un borcan de miere, deși pe medicamente am dat mult mai mult și nu au ajutat-o, din contră, i-au făcut mai mult rău. Dar dacă tot am dat banii pe ea, mama s-a simțit datoare să o consume. :)
Rezultatul? Miraculos! Nu numai că a scăpat de helicobacter, dar a simțit o stare de sănătate mult îmbunătățită! Are mai multă energie, tractul intestinal îi funcționeză foarte bine, nu mai are dureri la ficat/fiere, analizele s-au îmbunătățit (mama avea și anemie după o anorexie de 2 luni și niște infecții). 
A consumat câte 2 linguri pe zi (dimineața și seara) pe stomacul gol și i-am cumpărat doar un borcan... 
Se știe că mierea este o bombă de vitamine, că este un puternic antibiotic și antioxidant natural, dar această miere este excepțională. O prietenă și-a ajutat copilașul care avea imunitatea foarte scăzută și răcea mereu. 
Un medic foarte bun mi-a spus că ar fi ideală câte o cură pe an cu această miere. 
Am înțeles că ajută și în curele de slăbire (dacă nu o mâncați cu pâine și unt, desigur! :) ) 

După ce am postat pe facebook acest text despre Mierea de Manuka mi-au scris multe persoane care au folosit-o și care au declarat că le-a ajutat foarte mult în diferite afecțiuni (infecții bucale, eczeme, gastrite, infecții urinare), dar mai ales pentru imunitate.

Despre mierea de Manuka puteți citi aici:  Miere de Manuka 

O puteți comanda aici: Miere-de-Manuka

Eu o recomand cu toată sinceritatea!




Nu sunt încrezută.



M-a abordat o cunoștință ca să-mi reproșeze că în ultimul timp nu mă mai opresc să stau de vorbă. Cică înainte eram mai comunicativă și mai prietenoasă, dar în ultimul timp sunt retrasă și încrezută. 
Sunt sigură că nu este singura care are această părere despre mine.  
"Te-ai ajuns, de aia ești încrezută!" a fost replica acelei persoane. O replică deplasată, dealtfel. 
Nu, nu m-am ajuns și nu sunt încrezută. Știu că termenul "s-a ajuns", se atribuie de obicei celor care au câte o realizare și care devin infatuați, lăudăroși, vanitoși... Dar nu este cazul meu, așa că, mai ușor cu judecățile globale. 
Faptul că am avut anumite realizări în viață nu înseamnă că acestea mă transformă într-un om infatuat. Eu am avut întotdeauna un standard de viață mai mult decât decent, deci nu am avut ambiții de oameni complexați că n-au avut, care să mă transforme într-o persoană ridicolă. Nu m-a văzut nimeni lăudându-mă cu vreun ceas, cu mașini sau cu mai știu eu ce. Nu dobândirea anumitor lucruri înseamnă evoluție, ci dobândirea unui spirit superior. 
Deci, nu faptul că "m-am ajuns" în vreun fel m-a schimbat, ci faptul că am evoluat pe plan spiritual și că nu mai sunt dispusă să fac niciun compromis de dragul de a păstra aparențele și de a mă face plăcută lumii. 
Nu mă mai opresc să stau de vorbă cu oameni care nu au nimic interesant sau frumos de spus. Nu mai stau de vorbă cu oameni ipocriți și curioși, care sunt doar interesați de detalii din viața mea sau a anturajului meu, pe care să le răspândească altora. Și nu mai stau de vorbă cu oameni bârfitori, fiindcă nu mă interesează să aud povești despre alții. Pe mine nu mă interesează nici cine a divorțat, nici ce mașină și-a cumpărat nu știu cine și nici conflictele altora. 
Nu mai stau de vorbă cu oameni cu care trebuie să îmi controlez fiecare vorbă de teamă că sunt suspicioși, paranoici și ranchiunoși. Și nu mai stau de vorbă cu oameni care mă încarcă negativ și care mă obosesc. Sunt sătulă de bârfe, de victimizări, de văicăreli, de drame închipuite și de flecăreli inutile. Nu simt nevoia sa bifez noutățile din viața altora și nici să mă spovedesc despre ale mele. Fericirea sau nefericirea mi le împart doar cu oamenii apropiați.   
De aceea prefer să-i salut de la distanță pe unii și să mă bucur că-i văd bine, sănătoși. 




Promisiune



Mi-am promis că weekend-urile vor fi doar pentru sufletul meu. Asta presupune să fac doar ceea ce îmi place, să las orice griji și responsabilități, să nu mă gândesc la nimic care m-ar putea întrista și încărca negativ și să stau împreună cu oameni dragi. 
Au fost multe weekend-uri pe care le-am sacrificat cu lucruri pe care le credeam prioritare (treburi prin casă și alte nimicuri), uneori am stat cu oameni care aveau preocupări diferite de ale mele (unele opuse placului meu), sau am pierdut timpul nefăcând ceva interesant și frumos. Regret zilele irosite în casă căutând ceva de văzut la televizor sau pierzând timpul pe net. 
În weekend-uri nu mă mai preocupă telefoanele, internetul și problemele existențiale, nu mă mai interesează decât pacea sufletului meu și să-mi reîncarc bateriile, fiindcă în timpul săptămânii muncesc, alerg și trag de mine destul.  
Mi-am promis că voi găsi mereu ceva frumos de făcut, indiferent de starea vremii. Și voi împărtăși și cu voi din momentele mele frumoase. 
Mi-ar plăcea mult să știu că și voi vă dăruiți weekend-uri frumoase. Meritați!

Azi, poze de la Peștera și Măgura (Brașov): Album 12 iulie

Vă doresc o săptămână reușită! 






Tăcerea ca virtute



O întâmplare din copilăria mea (întâmplare de care nu sunt mândră deloc) a fost pentru mine o lecţie dură, dar foarte utilă pentru viaţă.
Fără să mă gândesc la consecinţe, l-am pârât pe un băieţel părinţilor lui, cărora le ascunsese că făcuse o prostioară. Nu ştiu de ce am făcut asta, dar am regretat fapta mea care a avut repercusiuni grave asupra acelui copil.
Părinţii l-au certat şi l-au pedepsit. Câteva zile nu a fost lăsat afară să se joace, dar cel mai dureros pentru el a fost că nu l-au lăsat la petrecerea de ziua de naştere a unei fetiţe de pe strada noastră. Ei doi erau prieteni buni, iar fetiţa aceea, dar şi ceilalţi copii m-au detestat pentru că din cauza mea băieţelul nu a putut fi cu noi.
M-am simţit mizerabil pentru suferinţa pe care am pricinuit-o tuturor şi am simţit tortura fiecărei priviri dispreţuitoare ale copiilor care au fost la petrecere. Când am plecat de la petrecere, m-am oprit acasă la acel băieţel, dar nu a vrut să îmi deschidă poarta. L-am văzut printre scândurile gardului că stătea singur în curte şi că era foarte trist.
Aş fi vrut să dau timpul înapoi, să nu le fi spus părinţilor acelui băieţel ceea ce ştiam. Mă simțeam detestabilă și rușinată.
Dar, aşa cum spuneam, greşeala aceea a fost o lecţie importantă pentru mine. Am învăţat atunci cât de urât este un om care pârăşte. 
Înainte să spunem ceva rău despre cineva, ar trebui să ne punem următoarele întrebări:
1. Trebuie neapărat să spun asta?
2. Ceea ce voi spune îmi va face un bine şi îmi va face cinste ca om?
3. Ceea ce voi spune va face rău cuiva?
4. Eu sunt mai presus din punct de vedere moral decât persoana pe care o judec și o denigrez?
Şi, în funcţie de aceste răspunsuri, ar trebui să alegem dacă spunem ceva sau dacă tăcem pentru totdeauna.

Acum știu că a păstra secretele cuiva înseamnă o virtute, iar divulgarea lor o dezonoare.
Și mai știu că sufletele mărunte găsesc satisfacție în a le face rău celor care au greșit și care sunt la pământ, dar sufletele mărețe pot face mai mult de atât, de aceea nu vor găsi bucurie în necazul și decăderea cuiva, ci vor ajuta omul să se ridice. 

Am văzut pe parcursul vieţii fel şi fel de oameni care s-au pârât și bârfit unii pe alţii: colegi, prieteni, foşti iubiți, fraţi... Privind din afară asemenea spectacole am realizat că a avut multă dreptate Albert Camus când a spus: "Un om este mai mult om prin lucrurile pe care le tace decât prin lucrurile pe care le zice."
Unii nu pot să tacă. Ei cred că lucrurile pe care le știu trebuie neapărat spuse. De atâtea ori am auzit "Îți spun eu adevărul despre..." dar prea rar am aflat un adevăr, iar atunci când era un adevăr, nu mi-a folosit la nimic. 
Aşa cum spuneam într-un interviu, atât minciuna cât şi adevărul sunt bune doar dacă sunt folosite în scopul binelui. Adevărul n-are nicio valoare atâta timp cât este folosit ca armă împotriva altora. Adevărul care răneşte şi care distruge este mai urât decât minciuna.
Lumea este plină de pârâcioşi. Oameni iresponsabili care spun tot ce ştiu şi chiar şi ce nu ştiu, cu toate că sunt conştienţi că fac rău. Atunci când pârăsc, oamenii nu se gândesc la prejudiciile şi la suferinţele pe care le provoacă celor pe care-i pârăsc şi chiar şi altor oameni nevinovaţi.
Divulgarea lucrurilor compromiţătoare nu are niciodată un scop nobil, aşa cum vor unii să pară. Sub pretextul "Îţi spun ca să ştii cu cine ai de-a face" mulţi intenţionează doar să facă rău şi, de multe ori, exagerează şi scornesc tot felul de minciuni.
Pârâcioşii trăiesc cu impresia că arătând greşelile și defectele altora, ei par imaculaţi. De fapt, nimic nu murdăreşte mai tare decât mârşăvia.
Sunt extrem de urâți și de respingători cei care găsesc satisfacție în defăimarea cuiva, în umilirea cuiva, în a produce suferință și a distruge... 



În așteptarea bărbatului perfect...




În concluzie: TOATE merităm bărbați de bărbați, frumos ambalați, educați, pedanți, responsabili, bogați, cu simțul umorului, tandri, romantici, buni soți, tați, amanți, bucătari și whatever. Iar noi nu trebuie să facem niciun efort să-i merităm, fiindcă îi merităm deja prin definiție, doar așa... pentru că suntem femei. 
Iar dacă nu-i găsim pe feții frumoși gata pregătiți să ne ofere relația și viața perfectă, mai bine stăm singure. Nu facem niciun compromis. E mai bine singure decât să adormim în brațele unui tip modest, obișnuit (= și cu defecte și minusuri), care are un job obișnuit, dar care este bun și blând, care nu ne poate oferi neapărat toate lucrurile la care noi visăm (poșetuțe, excursiuțe, spa-uțe, mașinuțe...), dar care ne poate iubi și ne poate face fericite, alături de care să putem evolua, să putem construi, să trăim frumos, pur și simplu. 
Și așteptăm. Că doar colcăie lumea de bărbați perfecți pentru noi, frumos ambalați și crescuți de mamele lor special pentru noi, prințesele. Iar noi avem oricum tot timpul din lume, nu?
În acest timp, există totuși și femei mai puțin pretențioase, mai puțin pline de ele, mai puțin preocupate de părerea lumii și mai mult preocupate de viața lor... Femei care trăiesc prezentul și care nu așteaptă bărbatul perfect pentru a-l iubi și a se lăsa iubite. Sunt acele femei care n-au nevoie de lucruri și de statuturi sociale pentru a iubi și pentru a fi fericite. Sunt acele femei care nu adorm singure, de a căror fericire se bucură cineva și ale căror lacrimi le șterge cineva. Sunt acele femei dispuse să se simtă ale cuiva. Și nu, nu sunt deloc femei proaste sau cu ambiții limitate, ci au altă scară de valori și așteptări mai realiste. Sunt acele femei care nu așteaptă după iluzii frumoase și care au aspirații mai mari decât să primească totul de-a gata. Poate de aceea ele devin cea mai frumoasă variantă a lor și contribuie la evoluția bărbaților lor, ajutându-i să devină oameni de calitate, tați minunați și prieteni pe viață... 
Ele știu că frumusețea, bunătatea și valoarea se cultivă cu iubire, nu cresc pe câmpii... și nu pot fi cumpărate cu bani.




Mesaj postat pe facebook



Mulți dintre voi mi-ați scris că nu aveți conturi pe facebook și că nu mă puteți citi și acolo... Anumite postări le voi publica și pe blog. 



"Fii cea de care lumea să aibă nevoie..."



Tatăl meu mi-a repetat obsesiv că trebuie să trăiesc astfel încât să nu depind de nimeni. Să am casa mea, să am banii mei, să nu am nevoie de lucruri şi de favoruri de la alţi oameni.
Îmi dădea adesea ca exemplu femei cunoscute care erau nevoite să suporte bărbaţi care nu le meritau, doar pentru că depindeau financiar de ei. Aveam o vecină care şi-a irosit viaţa lângă un bărbat leneş, beţiv şi agresiv. Într-o seară, biata femeie s-a refugiat la noi în curte ca să se ascundă de furia soţului ei. Avea faţa tumefiată, plângea şi tremura. Am întrebat-o atunci de ce nu fuge din casa lui şi mi-a spus că nu are unde să se ducă. Nu avea bani, nu avea un loc de muncă, nu avea școală, nu avea nimic. S-a măritat foarte tânără, înainte să îşi construiască un viitor. Era ca o umbră, fără pic de viaţă şi de bucurie în ea. Muncea de dimineaţă până seara şi era prizonieră în casa bărbatului de care depindea. Ea nu a avut un tată ca al meu care să o înveţe că trebuie să se întreţină singură şi să nu depindă de nimeni.
Vezi? De aceea îţi tot spun că trebuie să ai casa ta. Să nu fii nevoită să suporţi un nebun doar ca să ai un acoperiş deasupra capului şi o farfurie de mâncare.”, mi-a spus tata.
Îmi pare rău că atunci eram doar un copil şi am privit ca un simplu spectator la nefericirea și irosirea acelei femei. Dacă povestea aceea s-ar fi întâmplat acum, aş fi învăţat-o cum să înceapă o viaţă de la zero, cum să se reinventeze. Pentru că ştiu că este posibil. Povestea ei mi se pare una dintre cele mai triste, dar văd povești triste și azi. Povești despre femei care nu-și oferă ceea ce merită și care aleg să fie dependente de cineva. Să decidă alții în locul lor ceea ce merită și ce nu.

Cu ceva timp în urmă o prietenă mi s-a plâns că iubitul ei (bogat) o înşală şi că relaţia lor este ca şi inexistentă.
- Şi atunci de ce nu pleci în lumea largă?, am întrebat-o.  
- Şi unde să mă duc? Să stau în chirie? Să muncesc pe un salariu de nimic, în loc să am toate astea?
Da! Fiinda ai “toate astea” cu un preţ mult prea mare: demnitatea și nefericirea. Să munceşti pe un salariu de nimic şi să stai în chirie este mai onorant decât să fii întreţinută de un bărbat care nu te iubeşte şi care nu te respectă.
Poate că este comod să nu faci nimic, dar mi se pare atât de trist să nu faci un efort să îţi oferi ceea ce meriţi. Aparent primim gratis anumite lucruri, dar în realitate plătim foarte scump pentru ele: cu demnitatea şi cu libertatea. Iar libertatea este neprețuită. 

Cândva mi se părea învechită mentalitatea lui tata. Mă supăram pe el când mă certa că ceream o cană de zahăr vreunui vecin sau că împrumutam vreo geantă de la vreo prietenă. Mi se părea că el este un om obtuz şi sociopat. Dar azi îi sunt recunoscătoare pentru că m-a învăţat să nu depind de nimeni și pentru că nu sunt nevoită să cer.
Să faci tot posibilul să baţi la uşile oamenilor ca să le dai, nu ca să le ceri.”, mi-a spus tata. Şi insista adesea cu “Fii cea de care lumea să aibă nevoie, nu cea care să aibă nevoie de lume.




Interviu



O studentă la jurnalism m-a provocat la un interviu aparte, simpatic. Mi-a plăcut că nu este clișeic, cu întrebări de genul: "Ce muzică îţi place" sau "Care e mâncarea ta preferată", adică lucruri care nu sunt relevante pentru a-ți face o părere despre cineva. 
I-am promis că dacă îmi place interviul, îl voi publica pe blog, deci, voila! 

R: Cum ai descrie omul Irina în câteva cuvinte?
Irina: Un om imperfect, dar cu intenţii bune, care iubeşte oamenii, pacea şi viaţa.

R: Ce te inspiră?
Irina: Mă inspiră oamenii buni şi tot ceea ce este frumos. 

R: Ce te face fericită?
Irina: Fericirea celorlalţi, pacea lor, râsetele, îmbrăţişările, iubirea.

R: Ce te enervează?
Irina: Haosul, agitaţia, gălăgia și oamenii nervoși.

R: Zi-mi ceva ciudat despre tine.  Lucruri care nu îți plac, de exemplu. 
Irina: Ciudat ar fi că nu mănânc şi nu beau după nimeni, dar mă pup cu toţi câinii pe care-i întâlnesc. 
Ce nu îmi place? Nu-mi plac vasele şi tacâmurile din plastic. Și nici sacoșele. Și nu suport vase ciobite. Consider că dacă ceva s-a spart, trebuie înlocuit, mai ales că veselă se găsește și foarte ieftină. 

R: Ai ceva dependenţe?
Irina: Da. Sunt dependentă de iubire. 

R: Ce nu îţi lipseşte niciodată din casă?
Irina: Veselia, lumina şi florile. Iar dacă te referi la lucruri, nu-mi lipseşte nimic, pentru că sunt foarte organizată.

R: Spune-mi 3 lucruri care nu-ţi lipsesc niciodată din geantă şi argumentează de ce?
Irina: Banii – pentru că mi se pare sub demnitatea unei femei să nu aibă bani când iese din casă. Actele – pentru că este obligatoriu să le ai mereu asupra ta. Telefonul – pentru că ştiţi deja cât suntem de dependenţi de comunicare.

R: Care este cea mai mare realizarea a ta?
Irina: Nu ştiu dacă am o realizare mare, dar am multe realizări mici. Cred că una dintre cele mai mari realizări pe care le poate avea un om ar fi să poată schimba ceva în bine în lumea asta sau în viața cuiva, iar eu am reușit și nu mă voi opri aici.

R: Care este cel mai mare regret al tău?
Irina: Că am amânat să iau anumite decizii şi că m-am încăpăţânat să stau alături de oameni care m-au irosit.

R: Când te gândeşti la copilăria ta, ce îţi aminteşti?
Irina: Fericire. Arome de fructe, flori, chec şi budincă de vanilie. Raze de soare, ţipetele fericite ale copiilor cu care mă jucam, câinele meu care mă iubea nespus și calul meu care se numea Amurg. Zâmbetul cald al tatălui meu și mirosul frumos al mamei mele.

R: Cum ai descrie prietenul ideal?
Irina: Un om în care să poţi crede cu tot sufletul, în prezenţa căruia să te simţi confortabil şi să nu trebuiască să te controlezi de teamă că i-ai putea leza orgoliul; în sufletul căruia să te simţi în siguranţă, care să se bucure de realizările tale şi care să te ajute să evoluezi. Un om pe care să-l revezi mereu cu bucurie nespusă şi după care să plângi când vă despărţiţi.

R: Dar partenerul de viaţă ideal?
Irina: Omul cu care să-ţi împarţi viaţa cu bune şi rele, alături de care să poţi construi, omul dispus să facă acele mici compromisuri și sacrificii care ajută o relaţie să fie armonioasă.

R: Cum ai vrea să fie copilul tău?
Irina: Să fie un om bun și demn. Să nu facă nimic din ceea ce văd atât de urât şi degradant la unii oameni. N-aș vrea un geniu, ci un copil fericit. 

R: Succesul te-a schimbat?
Irina: Nu. Sunt același om și voi fi același om. Succesul doar m-a responsabilizat. Am o mare datorie față de oamenii care cred în mine și care mă admiră: să nu-i dezamăgesc. 

R: Ca persoană publică eşti expusă şi la bârfe şi răutăţi. Ce părere ai despre asta?
Irina: Nu numai ca persoană publică eşti expusă la bârfe şi răutăţi. Fiecare suntem ţinta bârfelor, a intrigilor şi a răutăţilor, fiindcă lumea în care trăim este pestriţă. Pe mine nu mă mai preocupă de mult timp ceea ce spun gurile rele despre mine, fiindcă ştiu că vorbitul aiurea e preocuparea principală a oamenilor plictisiţi, cu o educaţie şi cu o cultură precară.

R: Crezi că există oameni care te urăsc? Dacă da, de ce şi ce le-ai transmite?
Irina: Da, sunt şi oameni care mă urăsc. De ce? De obicei urăsc cei care nu ştiu să treacă peste despărţiri, care nu ştiu să ierte eventuale greşeli, invidioşii şi cei care nu pot accepta ceva diferit de concepţiile lor.
Ce le-aş trasmite? Că le doresc să-şi recapete demnitatea şi pacea interioară, fiindcă un om care urăşte, recurge adesea la fapte care nu-i fac cinste şi care-l consumă inutil.

R: De ce crezi că unii oameni sunt răi?
Irina: Pentru că sunt nefericiţi, complexaţi, neîmpliniţi şi slabi. Ei se iluzionează că tulburând pacea altor suflete se vor simţi mai bine şi, în loc să facă ceva pentru bunăstarea lor, caută să distrugă fericirea altora. Păcat că aceştia nu realizează că toţi oamenii răi sunt nefericiţi, dar că nu toţi oamenii nefericiţi ar trebui să fie răi.

R: Dacă ai avea şansa să dai timpul înapoi, ce ai schimba la viaţa ta?
Irina: Aş iubi mai mult. Aş iubi cu toată inima, fără să îmi fie teamă de dezamăgiri, fără să îmi impun interdicţii. Aş iubi pe oricine ar merita, indiferent cum s-ar încheia acea relaţie (de iubire sau de prietenie), pentru că azi ştiu că viaţa este compusă din etape, că este un cumul de experienţe de care trebuie să ne bucurăm la intensitate maximă, fără planuri şi aşteptări care să ne aducă deziluzii.

R: Ţi-e teamă de moarte? Dacă ai afla că mai ai o lună de trăit, ce ai face?
Irina: Nu mi-e teamă de moarte, dar ştiu că nu voi fi niciodată pregătită să mor, pentru că mereu trăim cu senzaţia că mai avem atâtea de făcut şi de învăţat, că mai avem mult de iubit. Dacă aş afla că mai am doar o lună de trăit, cred că aş face cumva să fiu cât mai mult cu oamenii mei dragi, să-i fac fericiţi și să le las amintiri frumoase cu mine.

R: Ce părere ai despre minciună?
Irina: Atât minciuna cât şi adevărul sunt bune doar dacă sunt folosite în scopul binelui. Unii se bat cu pumnii în piept că nu mint niciodată, că iubesc adevărul, dar adevărul lor n-are nicio valoare şi nu reprezintă o virtute atâta timp cât îl folosesc ca armă împotriva altora. Adevărul care răneşte şi care distruge este mai urât decât minciuna. Din păcate, unii folosesc adevărul ca pe o virtute, fără a se gândi ce consecinţe are acesta asupra vieţilor celorlalţi, în timp ce alţii folosesc minciuna cu scopul de a face bine şi de a ajuta.

R: Urăşti pe cineva?
Irina: Nu. Sunt prea ocupată să iubesc pentru a avea timp şi energie să urăsc pe cineva. N-am loc pentru ură în sufletul meu. La un moment dat înveți valoarea unei clipe și nu ai irosi-o pentru nimic în lume cu prostii și cu oameni care nu merită.

R: Ce înseamnă pentru tine Dumnezeu?
Irina: Viaţa, iubirea, speranţa, alinarea, totul. Tatăl, mama şi prietenul care mi-au lipsit în cele mai grele momente ale vieţii mele.

R: Ce înseamnă pentru tine iubirea?
Irina: Cred că este elementul care face ca totul să funcţioneze perfect în univers. Este ceva de care depinde tot ce este viu pe acest pământ. Şi este sacră. 

R: Ce nu ai vrea să afle lumea despre tine?
Irina: Lucrurile care ar da un exemplu prost lumii, dar nu pentru că aş vrea ca lumea să creadă că sunt perfectă, fiindcă nu sunt, ci doar pentru că nu aş vrea ca cineva să înveţe ceva greşit de la mine.

R: Ştiu că te implici în diferite cazuri sociale. Cum ai început să ajuţi oameni?
Irina: Dumnezeu a trimis în calea mea oameni care aveau nevoie de ajutor, iar eu nu am trecut nepăsătoare. Satisfacţia de a fi util altora este de neegalat. Nu îmi place să vorbesc despre asta, cu atât mai mult cu cât unii vor crede că încerc să mă laud. Sunt sigură că fiecare om ajută într-un fel sau altul, chiar şi cei mai săraci oameni. Faptul că ei nu au bani şi lucruri pe care să le poată dărui nu înseamnă că nu pot ajuta cu o vorbă bună, cu o mângâiere, cu un exemplu bun, cu timp şi muncă dăruite.

R: Ce nu îţi place la oameni?
Irina: Răutatea, ipocrizia, egoismul, tendința de victimizare, prefăcătoria.

R: Ce părere ai despre adolescenţii din ziua de azi? Şi ce mesaj le-ai transmite?
Irina: Părerea mea despre adolescenţi este că sunt frumoşi, energici şi deştepţi. Mă enervează la culme generalizarea şi compararea lor cu generaţiile trecute. Fiecare generaţie este diferită şi adaptată la posibilităţile vremurilor respective. Adulții ar trebui să fie mai indulgenți, să le acorde încredere și respect și să aibă răbdare ca adolescenții să treacă prin etapele prin care am trecut și noi. Haideți să-i iubim, nu să-i huiduim și să-i dezaprobăm la fiecare pas.
Le-aş transmite adolescenţilor să fie autentici. Să nu se copieze unul pe celălalt, să nu aibă ca etalon modele fără valoare. Să se înconjoare de anturaj sănătos, de oameni care să-i inspire la frumos, de la care să înveţe, cu care să se distreze.  
Să nu se lase descurajați de nimeni și de nimic, să aibă ambiții frumoase și să facă tot posibilul să devină cea mai bună variantă a lor. Nu există om care să nu fie înzestrat cu calități, așa cum nu există om fără defecte. Important este ce lup hrănim - ca în pilda în care sufletul nostru este comparat cu un câmp de luptă pentru doi lupi, unul bun și unul rău și în care se spune că va câștiga cel pe care îl hrănim cel mai des. 

R: Accepţi câteva provocări cu poze care să ne ajute să te cunoaştem mai bine, cu toate că îți vom invada puțin intimitatea? Cititorii își doresc să afle cât mai multe despre tine.
Irina: Da. 

R: Arată-ne ultimul selfie pe care ți l-ai făcut într-un moment special și descrie-ne momentul.
Irina: Eram la lacul Beliș și priveam cu drag un grup de oameni pe care îi iubesc mult și care au venit de prin toată țara, chiar și din Germania și din Austria să ne întâlnim.

R: Pozează tot conţinutul din geanta ta.
Irina: Noroc că azi nu m-aţi prins cu vreun borcan de zacuscă după mine. :)

R: Pozează-ți dulapul cu haine.
Irina: Aici nu m-aţi prins, fiindcă sunt ordonată. :) Am haine prin mai multe dulapuri, dar pozez unul dintre ele. 

R: Pozează primul sertar din stânga pe care îl vezi acum. 
Irina: Aoleu… bine că nu e cel din dreapta! :)

R: Pozează al 2-lea dulăpior de la dreapta la stânga din bucătăria ta.
Irina: Sunt ordonată, v-am spus.  :) 

R: Pozează locul preferat din casă.
Irina

R: Pozează patul pe care dormi, dar fără să îl aranjezi.
Irina: Îl aranjez mereu după ce mă trezesc. 

R: Dedică-le o poză cititorilor tăi. 
Irina: Cu toată dragostea, este o poză cu flori culese de mine duminică, în 28 iunie și postez poza chiar la începutul interviului, ca întâmpinare pentru cititorii mei dragi. 

R: Ce le transmiți cititorilor tăi?
Irina: Că sunt minunați, că sunt mândră de ei, că-i prețuiesc și îi iubesc. Le mulțumesc pentru că sunt mereu buni cu mine și-i rog să ia de la mine doar ceea ce este bun. Am o mare responsabilitate față de ei, dar sunt om și, prin urmare, sunt supusă greșelilor. 
Cititorii mei au un loc numai al lor în sufletul meu, un loc în care sunt în siguranță. Le doresc cu toată inima să aibă tot ceea ce-i face fericiți! 

R: Ți-a plăcut interviul acesta? Ce notă i-ai da de la 1 la 10?
Irina: Da. Nota 10!