Unii se descriu mâzgălind porți și garduri...



Cândva, în adolescenţa mea, m-am certat cu o prietenă. Aceasta a fost atât de supărată pe mine, încât era stăpânită de o dorinţă nebună de a se răzbuna. Și a recurs la niște gesturi nebunești.  
Într-o zi, am găsit scris cu cretă pe poartă: “Aici locuieşte o proastă”. Am șters repede sperând că nu a văzut prea multă lume.  Recunosc, primul impuls a fost să merg să-i scriu şi eu ceva pe poartă, dar mi-am stăpânit pornirea. A doua zi, am găsit iarăşi scris pe poarta mea: “Aici stă o proastă și o hoață”. Am şters din nou şi toată ziua m-am gândit cum să fac să mă răzbun şi eu pe fosta mea prietenă. Aveam de gând să-i scriu pe poartă cu vopsea, nu cu cretă, ca să o învăţ minte. Dar m-am luat cu treburi şi cu lecţii şi furia mi-a mai trecut.
A treia zi toată poarta mea era scrisă cu tot felul de insulte şi minciuni. Am şters totul sub privirile tatălui meu, care văzuse și scenele din zilele precedente.
De data aceasta eram hotărâtă să mă răzbun.
- Să ştii că o să-i scriu şi eu pe poartă, dar cu vopsea!, i-am spus tatălui meu, ca să-l previn de eventuale reclamaţii venite din partea prietenei mele sau a părinţilor ei.
- De ce să faci asta?
- Pentru că şi ea îmi scrie pe poartă de 3 zile!
- Şi e frumos ce face ea? Îţi place?
- Nu!
- Atunci de ce vrei să fii şi tu la fel de urâtă ca ea?
Frustrată că tata nu mă încuraja în nebunia mea, m-am supărat pe el. Mă simțeam nedreptățită și neînțeleasă.
În ziua următoare, tata m-a trezit şi m-a prevenit că poarta este din nou scrisă.
- O să-i scriu şi eu pe poartă ca să ştie toată lumea cine e ea!
- Deja ştie toată lumea cine e ea. A arătat prin faptul că încearcă să te facă de ruşine scriindu-ţi prostii pe poartă. Dar se face singură de ruşine., mi-a spus tata.
Am pornit cu un burete ud să şterg poarta, dar tata m-a oprit.
- Lasă aşa, nu mai şterge. Ce ai de gând, să faci curat la nesfârșit în urma ei? Las-o să se facă de rușine dacă asta vrea. Poarta aia mâzgălită arată cine e ea, nu cine ești tu. 
- Dar vede toată lumea ce minciuni scrie!
- Şi ce dacă? Numai proştii se iau după tot ceea ce mâzgălesc nebunii pe garduri. Îţi pasă de proşti?
Şi nu am mai şters. Am lăsat poarta aşa până când ploaia a şters ultima urmă de cretă.
Iar eu m-am convins că tata avea dreptate, pentru că lumea care trecea pe lângă poartă condamna gestul urât făcut de cea care în trecut îmi fusese prietenă.
 
Şi azi mă mai confrunt cu situaţii în care anumiţi oameni scriu insulte şi minciuni pe “garduri” şi pe “porţi” cu scopul de a-mi crea o reputaţie proastă. Dar nu mai simt nevoia să şterg în urma lor, nici să mă apăr în faţa lumii. Privesc cu seninătate la gesturile lor disperate şi la felul urât în care aleg să-şi arate caracterele, slăbiciunea şi lipsa stimei de sine. Prin ceea ce fac se descriu perfect, fiindcă faptele noastre ne reprezintă.  
Porţile închise prin care nu se poate intra și prin care nu se poate vedea nimic îi fac pe unii oameni să simtă dorinţa de a le vandaliza. Iar poarta mea este închisă definitiv pentru anumite persoane. Pentru restul oamenilor poarta este deschisă. Ştiu că vor exista oameni care vor intra pe poartă, aşa cum vor exista şi oameni care se vor opri să citească mâzgăliturile de pe ea, lăsându-se influenţaţi şi descurajaţi. Înseamnă că aşa trebuie să fie.



Azi m-a bucurat...




Stop!



Atât de obositori sunt cei care te obligă să te justifici tot timpul, să le dai explicaţii cu privire la ce-ai făcut sau ce n-ai făcut, de ce nu i-ai sunat, de ce nu le-ai răspuns la sms, de ce nu le-ai spus şi lor că au băgat portocale la alimentară - de parcă ai vreo obligaţie faţă de cineva! Singura obligaţie pe care o avem faţă de ceilalţi este respectul, dar şi pe ăla trebuie să-l meriţi, până la urmă, nu să-l impui. Nu datorăm nimic nimănui. Avem doar datoria morală să fim corecţi cu toată lumea. Dar nu datorăm nimănui atenţie, prietenie, iubire, timp, favoruri. Nimeni nu are dreptul să abuzeze de timpul nostru, de nervii noştri şi de bunătatea noastră.
Sunt extrem de obositori cei care emit mereu pretenţii, care au mereu aşteptări, care stau tot timpul cu mâna întinsă şi care cred că li se cuvine totul şi că toată lumea trebuie să le stea la dispoziţie.
Obositori sunt oamenii veşnic nemulţumiţi, care se supără de îndată ce nu le convine ceva şi care te indispun cu reacţii de copii bosumflaţi și răzgâiați.
Obositori sunt cei cu vocaţie de victimă şi cei care suferă de mania persecuţiei, care se simt tot timpul neglijaţi şi nedreptăţiţi. Şi sunt foarte obositori cei care au tot timpul ceva de bombănit şi de criticat, care se văicăresc din orice motiv şi care te încarcă negativ cu frustrările lor personale.
Am obosit şi m-am săturat de cei cărora, oricât de mult le ofer, nu le ajunge şi nu-s mulţumiţi, pentru care niciun efort nu este suficient şi care nu apreciază nimic. Şi m-am săturat până peste cap de cei care au tot timpul câte un reproş de făcut, care cântăresc fiecare cuvânt şi fiecare gest ca să se convingă că nu e destul pentru ei și că au un motiv să îmi tulbure pacea sufletului.
Nu mai sunt dispusă să pierd niciun minut din viaţa mea cu justificări şi cu explicaţii inutile date celor care se consideră prioritari şi care emit fel şi fel de pretenţii absurde. Nu mai sunt dispusă să mă indispun din cauza reproşurilor şi a crizelor de personalitate şi de gelozie pe care le au cei care nu-şi cunosc lungul nasului şi care n-au simţul măsurii.
Bunătatea şi iubirea sunt alegeri personale, nu obligaţii, nu îndatoriri. Şi acestea trebuie meritate, nu impuse.
Personal, nu am nicio datorie la nimeni. Dacă sunt amabilă, dacă ajut, dacă ofer, dacă sunt prietenă, dacă iubesc, o fac doar pentru că vreau eu, doar când vreau eu şi doar când pot eu. Nu trăiesc pentru alţii. Am făcut asta în trecut şi m-am irosit aiurea cu și pentru oameni care n-au meritat.
Eu nu pretind nimic de la nimeni. Nu am pretins de la ceilalţi nici măcar un comportament echitabil. Însă de data aceasta trebuie să le spun "stop!" celor care abuzează de timpul meu şi de nervii mei. S-a tras de mine din toate părțile. M-ați obosit peste măsură. Am ajuns să mă irosesc făcând eforturi supranaturale ca să mulțumesc pe toată lumea. Și m-am neglijat pe mine.  
Sunt a mea, nu a lumii. Iar singurele datorii pe care le am în lumea asta sunt faţă de mine, nu faţă de alții. Pentru că nimeni înafară de mine nu munceşte în locul meu şi pentru mine, nimeni nu suferă în locul meu şi pentru mine, nimeni nu face sacrificii în locul meu şi pentru mine. Nimeni nu ştie şi poate pe nimeni nu interesează că am şi eu necazurile mele, problemele mele de sănătate, frustrările mele personale, durerile mele, pe care, însă, nu le arunc în sufletul nimănui. Dacă nu mă văicăresc toată ziua și dacă nu-mi exprim mereu nemulţumirile, nu înseamnă că stau confortabil pe un nor pufos şi mă plictisesc privind spectacolul lumii.
Încercați să aveți așteptări rezonabile de la ceilalți!




E pace și totuși război...



Am observat că se montează sirene pe clădiri, iar reprezentanții de la primărie inspectează buncărele, gonind locatarii care le-au transformat în beciuri personale pline cu murături și dulcețuri, depozite de lucruri vechi și tot felul. Nu știu ce să cred despre asta, dar vă întreb: sunteți pregătiți de un eventual război? Pentru că nu m-aș mira să ne pască unul... Poate ar trebui să ne pregătim fizic și sufletește, să facem o gentuță cu strictul necesar (acte, poate ceva medicamente și provizii) pe care să o putem înfășca rapid în caz de ceva. Sunt sigură că nu suntem pregătiți să trăim fără confortul cu care ne-am obișnuit, să abandonăm tot ce avem și să fugim în lume cu ceea ce avem pe noi și ceea ce putem băga într-o geantă...
Oricum, pace nu e. Lumea e într-o continuă luptă. Mulți duc războaie, Dumnezeu știe pentru ce, dar atâta ură și atâta agresivitate nu am văzut în toată viața mea. Pe toate "fronturile" lumea se luptă. În familii, între colegi, pe străzi, pe facebook, peste tot. Desigur, armele folosite sunt cuvintele și, probabil că unii ar recurge și la agresiune fizică... și chiar ar ucide.
N-am crezut că-mi va fi dat să văd atâta ceartă, atâta dezbinare, atâta minciună, atâta decădere umană și morală. Este tristă și îngrijorătoare toată preocuparea asta pentru răutăți și urât. Este de neînțeles intoleranța față de oricine și de orice.
Cei care nu se mai pot opri din huiduit, din insultat și din intrigat, suferă cu certitudine de o ură patologică. Sunt bolnavi și capabili de orice nebunie, numai să-și descarce furia.  
Din păcate, aceștia nu vor înțelege niciodată că lupta o duc cu ei înșiși, nu cu cei pe care-i detestă și pe care se zbat să-i distrugă, pe oameni pe care nici măcar nu-i cunosc, care nu le datorează nimic, care nu le-au adus niciun prejudiciu, care au dreptul să-și trăiască viețile așa cum vor, să facă alegeri după bunul plac.
Este de ajuns să nu-ți placă o persoană, să nu-i împărtășești o opinie și se trece direct la ură, iar de la ură la un război furibund împotriva acelei persoane. Am văzut oameni care se poartă de parcă și-au pierdut mințile efectiv, care nu mai au niciun Dumnezeu, care spun enormități și care recurg la acte  grosolane, fără a realiza cât de mult decad și cât de mult se irosesc. Unii nu mai au simțul ridicolului, nu mai au nimic sacru, nu mai au nici măcar o urmă de demnitate. 
Cred că ăsta e războiul adevărat, un război urât în care, aparent luptăm unii contra altora, dar în realitate luptăm împotriva noastră. Cei porniți să distrugă se autodistrug. Ei se detestă atât de mult, încât renunță și la ultima fărâmă de frumos și de bine din ei.
Poate vă par pesimistă. Nu sunt. Sunt foarte realistă. Și îmi pare rău pentru cei care se luptă continuu și nu pot face pace cu ei înșiși. Îmi pare rău pentru cei incapabili să fie buni, să fie demni, care se irosesc și decad pentru scopuri mărunte. Îmi pare rău că unii urâțesc lumea asta, că strică armonia, că tulbură suflete și ucid visuri. 
Găsiți un buncăr imaginar și protejați-vă de războaiele acestora. Luați în gentuța de urgență bunătate și iubire și așteptați cuminți pacea.  




Buni de sărbători...



Știți ce părere am eu despre "Să fim buni de sărbători?" Am spus-o cândva și s-au atacat toți filantropii de ocazie. Nu o să mai repet, n-are rost. Tot aștept sărbătorile să văd și eu bunătatea. Și să pot fi bună în voie, fără a fi considerată ciudată, ipocrită, interesată și mai știu eu cum. Pentru că mai nou, a face un bine, a dărui ceva sau a te purta, pur și simplu, omenește, a devenit pentru unii o ciudățenie. 
Mai nou, normalitatea prevede să fii indiferent și egoist. Să trăiești doar pentru tine și ai tăi, în rest, să nu vezi și să nu auzi. Să treci pe lângă oameni leșinați pe drum, să nu-ți pese dacă vezi pe cineva bătând un copil, o femeie... De ce să te bagi tu? E copilul lui, e femeia lui...
Și să nu-ți pese dacă vezi o bătrână care abia merge prin ploaie, udă leoarcă. Ce caută pe stradă în timp ce moartea o caută pe-acasă, nu? Și cum să iei în mașina ta o babă udă ca să o duci acasă? S-o ia altul, dacă n-are ce face. 
Sau de ce ai ajuta o gravidă cu ditamai burta să-și dezghețe parbrizul, când o vezi chinuindu-se, cocoțată pe mașină. Zău, e ciudat să te oferi să dai cu racleta și pe parbrizul ei și să o lași să stea în mașină, la căldură. Ce ești tu, sluga ei? Sau ce, ai lăsat-o tu gravidă? Zău așa! 
Iar dacă vezi o farmacistă neobrăzată că urlă ca o dementă la un bătrân neîndemânatic, taci. E normal să-l trateze așa. Tu nu ești în locul ei să știi câți hodorogi mocăiți și ursuzi vin să o streseze. 
Dacă vezi că un bleg și-a lăsat geamul la mașină deschis, în timp ce afară plouă cu găleata, râzi și pleci. Bine, dacă ai chef, poți face o poză ca să o pui pe facebook, să râdă toată lumea de toanta sau tontul care și-a uitat geamul deschis. Ar fi maxim de ciudat să cauți o pungă sau un nailon, ceva, pe care să-l fixezi cu ce poți, astfel încât să-i acoperi geamul ca să nu-i plouă ăluia în mașină.
Știi că ai în bloc un vecin bătrân căruia i-au tăiat curentul pentru că nu are 35 lei să plătească factura? Asta e viața. Nu e neam cu tine și nu îți lasă ție casa. Doar nu o să dai 35 lei ca să-i plătești factura și nici n-o să le propui celorlalți vecini să adune câte 2 lei de apartament ca să-l ajutați. Vor spune toți că ești nebun și ciudat. N-are rost să încerci, te faci de rușine! 
În cazul în care într-un magazin sau în alt loc public te incomodează cineva, să nu cumva să-i zâmbești sau să fii amabil. O să creadă ori că ești nebun, ori că ești drogat. Ori că faci mișto și poate te alegi și cu o înjurătură. Îi arunci o privire urâcioasă și, dacă e cazul, bombăni ceva, o înjurătură, un reproș. Nimeni nu trebuie să rămână nepedepsit. 
Ar fi multe de spus despre cum ar trebui să fim sau să nu fim ca să nu le dăm de bănuit celor normali. Celor care sunt buni de sărbători...



Povestea cărții Fluturi



Pentru că mulți se întreabă cum a ajuns cartea Fluturi să aibă un asemenea succes, o să vă spun povestea ei.
Primele fragmente din carte au fost publicate aici, pe acest blog. Scriu aici din anul 2010.
Mi-am propus ca blogul “Insomnii” să fie refugiul meu, “jurnalul” căruia să mă destăinui, doar că este un jurnal pe care îl poate citi toată lumea.
Am jurnal de când am învăţat să scriu. Am început la îndemnul tatălui meu, scriind zicale care îmi plăceau, poezii, refrene ale unor cântece, dar mai ales programul pedepselor pe care le primeam când eram copilă. :)
Cu timpul, jurnalul meu a evoluat. Am scris în el tot ce mi-a trecut prin cap, umplând caiete groase cu tot felul de gânduri, frământări, momente speciale şi scrisori imaginare, pe care nu le-am trimis niciodată celor cărora le scriam.
În 2010 am început să public pe acest blog mici fragmente din jurnalul meu. Şi, pentru că am avut şi o poveste frumoasă de spus, mi-am propus să o împărtăşesc. Cititorii care m-au urmărit de la început îşi amintesc cu siguranţă că le-am spus că aş scrie o carte care să se numească "Fluturi". Conştientă că nu sunt scriitoare, că nu am un talent nemaipomenit la scris şi că editurile n-ar publica orice carte, eu totuşi mi-am propus să o public (chiar şi finanţată de mine), măcar câteva exemplare pe care să le dăruiesc oamenilor dragi din viaţa mea, cărora mi-aş fi dorit să le împărtăşesc acea poveste.
Fluturi era un vis pe care voiam să mi-l împlinesc şi o promisiune pe care o făcusem cuiva foarte drag.
Povestea era bine păstrată în jurnalul meu. Iar într-o zi mi-a trecut prin minte să o public pe blog, nu toată, ci fragmente. Şi aşa am făcut. M-am trezit în scurt timp asaltată de mii de cititori care îmi cereau să mai postez din poveste şi care mă rugau să public cartea. Ok, voi publica, mi-am spus. Şi am început să mă interesez care sunt condiţiile pentru publicarea unei cărţi. Am citit pe internet foarte multe declaraţii ale unor scriitori care spuneau că nicio editură nu publică autori necunoscuţi, că nu au şanse decât persoanele publice din ţara asta, că baţi degeaba la poarta editurilor dacă nu ai o carte care să fie wow. Recunosc, m-am descurajat fără să încerc măcar să iau legătura cu vreo editură. Nu renunţ la visurile mele, dar nici nu mă hazardez. Mi-am spus atunci că Dumnezeu ştie mai bine dacă trebuie sau nu să public această carte, iar dacă va trebui, o voi publica. O prietenă mi-a spus în glumă: “Aştepţi cumva să trimită Dumnezeu manuscrisul la edituri?”
Care manuscris? Eu aveam vreo 3 caiete de 500 de file pline cu amintiri… şi o poveste în inimă şi în minte, care trebuia să prindă contur.
Am mai postat pe blog câteva fragmente, de dragul cititorilor.
Într-o zi, am primit un mesaj pe facebook de la un editor. Mare mi-a fost mirarea când mi-a spus că mi-ar publica povestea. Dar nu mi-a plăcut că a vrut să intervină în poveste, sfătuindu-mă să o fac mai comercială, să adaug scene de sex şi alte minuni. NU. Povestea nu va fi confecţionată aşa cum ar vrea editorii. Dacă va fi publicată, va fi scrisă exact aşa cum a fost. Şi am spus “Nu.” Eu, o necunoscută, o simplă contabilă, fără abilităţi de scriitoare.
După câteva luni am mai primit o ofertă de a publica povestea. Am spus că mă mai gândesc. Iar după încă câteva zile mi-a scris directoarea Editurii ForYou, propunându-mi să îmi publice povestea.
Chiar vreţi să mă publicaţi pe mine, o necunoscută? Nici măcar nu am talent…”, am spus. Iar doamna Vişan mi-a explicat ce anume vede în povestea mea şi în felul meu de a scrie. A crezut în acel “altceva”, în sinceritatea şi autenticitatea poveştii şi a felului de scriere. M-am interesat cine este doamna Vişan şi ce cărţi publică editura dânsei. O carte de vizită impresionantă! Şi am decis să public. A durat câteva luni să pot lega povestea, scoţând din jurnale ceea ce era esenţial. Îmi amintesc că aveam toată casa în renovare şi scriam pe unde apucam, în praf şi în zgomote de maşini de găurit. Când povestea a prins un contur, i-am trimis-o editoarei să îşi dea cu părerea. Mă aşteptam să intervină, să îmi ceară să fac modificări, dar nu a vrut decât să adaug şi 2-3 încercări de a scrie versuri, pentru că i-au plăcut. Recunosc, cu versurile nu mă pot lăuda deloc. Dar uneori simt nevoia să mă exprim aşa şi rândurile curg, pur şi simplu. Nu le cosmetizez, nu scriu cu dicţionarul în mână. Habar n-am de rimă și ritm. I-am spus doamnei Vişan că nu aş publica şi acele poezii, dar ea a insistat că este un jurnal, iar în jurnal omul scrie ce îl taie capul, chiar şi reţete de prăjituri, până la urmă. Iar Fluturi nu se dorește a fi o capodoperă literară, ci o carte autentică, scrisă cu o exprimare liberă, pentru că atunci când oamenii scriu în jurnalele personale, nu scriu pentru public sau pentru critici, ci doar pentru ei înşişi și se exprimă liber.
Eram nerăbdătoare să public cartea şi am vrut să o public în data de 12.12.12. Din cauza asta, editura a fost nevoită să facă totul într-o grabă nebună. Dar, cu toate că în carte au scăpat câteva greşeli (în foarte multe cărți am văzut greșeli :) ), mă bucur că visul meu s-a împlinit şi că am putut să public cartea chiar de ziua cuiva drag. A fost un “dar” promis.
Nu m-am gândit niciodată la beneficii financiare de pe urma cărţii mele. De ce ar cumpăra lumea cartea unei necunoscute? Voiam 100 de exemplare pe care să le pot dărui. Când editoarea mi-a spus că vrea să tipărească 2.000 de exemplare, am intrat în panică. “Vreţi să rămâneţi cu ele pe cap?”, am întrebat-o. Dar ea ştia deja că va fi o carte de succes.
În prima zi în care am anunţat pe facebook că am publicat cartea, s-au comandat la editură câteva sute de exemplare. În două luni cartea se vindea deja în toate librăriile din țară și au început să o vândă și librăriile româneşti din Republica Moldova, Canada și Londra. Dintr-o dată numele meu a devenit cunoscut, iar presa şi televiziunile mă invitau la fel şi fel de emisiuni şi evenimente.
Azi îmi văd cartea peste tot. Iar oamenii mă recunosc când mă întâlnesc pe undeva. De 2 ani cartea mea este pe primul loc în topurile vânzărilor din librării. 
Recunosc, nu am sperat niciodată la un asemenea succes. Şi nici să fiu citită de oameni atât de speciali şi de diverşi (ca vârstă şi condiţie socială). Iar surpriza cea mai mare am avut-o aflând că m-au citit foarte mulţi bărbaţi.
Dacă ar fi să scriu despre toate satisfacţiile pe care mi le-a adus această carte, aş putea scrie încă o poveste. O poveste frumoasă, despre oameni minunaţi pe care i-am întâlnit, despre mii de mesaje şi de poze primite de la cititori din toată lumea, care mi-au mărturisit că Fluturi le-a schimbat gândirea și priorităţile, că i-a determinat să îşi dorească să fie buni şi să trăiască frumos. Şi m-am bucurat enorm când mii de oameni, mai ales adolescenți, mi-au mărturisit că datorită cărţii mele au început să îndrăgească lectura.  
Poate că povestea mea este una banală. Poate că nu am deloc talent la scris. Dar oamenii au trăit povestea şi au ştiut ce să extragă din ea. Iar povestea mea a adus schimbări bune în foarte multe vieţi. Sute de mii. Dar şi dacă ar fi bucurat măcar un suflet, tot ar fi meritat să o scriu.
Nu am scris pentru critici şi sunt conştientă că probabil i-aş dezamăgi. Iar ei n-ar trebui să emită pretenţii de la un om care nu a studiat litere şi care nici măcar nu a citit destul încât să dobândească un limbaj literar mai evoluat. Am scris ca și cum aș povesti celor mai buni prieteni. Iar oamenii au primit cartea exact așa cum am oferit-o eu: cu tot sufletul.
Desigur, cartea mea este şi criticată. Nu de persoane care au calităţi care să le permită să facă o critică adevărată, ci de anumiţi cititori care n-au rezonat cu povestea, care n-au fost capabili să înțeleagă ceea ce era esențial, cărora nu le-a plăcut felul de exprimare sau care au găsit o mie şi unul de motive pentru care să nu le placă deloc cartea mea. Un important om de literatură mi-a spus aşa: “E imposibil să nu găseşti nimic plăcut într-o carte, iar cei care o demontează vehement, au clar un scop ascuns.” Așa am aflat că și în lumea literară există un fel de mafie, scopuri, războaie, ură și invidii. Recunosc, nu m-am așteptat la asta de la oameni care pretind că au cultură și valori, dar am înțeles că disperarea după faimă și bani alterează anumite caractere.
Unii susţin că regretă că au citit cartea mea, dar omit faptul că sunt (cred) singura scriitoare care am publicat un sfert din carte pe blog (aici: Cartea Fluturi), pagină cu pagină, tocmai pentru a le arăta oamenilor cum şi ce scriu şi pentru a-i ajuta să aleagă corect, să nu cumpere/citească o carte despre care nu ştiu nimic și care ar putea să nu le placă. Am fost corectă. Iar cei care nu recunosc că au citit cartea pentru că au fost curioşi să o citească toată, sunt sigură că, deşi susţin că nu le place cartea şi au lansat fel şi fel de războaie împotriva ei şi a mea, vor citi şi volumul 3 (pe care îl voi publica în vara aceasta). 
Succesul meu a venit la pachet şi cu invidii, cu demontatori, şi cu oamenii din trecutul meu cu care nu m-am înţeles şi care acum şi-au amintit că “i-am supărat” cândva, dar mi-am asumat toate acestea. M-aş fi îngrijorat dacă printre cei câteva sute de mii de cititori n-ar fi existat câţiva cărora să nu le fi plăcut cartea.
Povestea cărţii Fluturi este pentru mine una dintre cele mai frumoase experienţe. Am câştigat prieteni pe viaţă, am întâlnit oameni extraordinari și valoroşi cu care este o adevărată onoare şi binecuvântare să fii prieten; am clădit, am reuşit să ajut - o dorinţă pe care am avut-o ori de câte ori m-am simţit mică şi neputincioasă în faţa necazurilor unor oameni pe care aş fi vrut să îi ajut. Dar cea mai frumoasă parte din toată povestea cărţii Fluturi sunteţi voi, cititorii mei minunați, care sunteți buni cu mine, care m-ați copleșit cu frumusețea și iubirea voastră, de la care am învățat atât de multe lucruri bune.
Vă mulţumesc şi vă asigur de toată preţuirea şi dragostea mea!

Irina Binder



Poți fi oricine, dar nu cu mine!



Într-o seară, când mă pregăteam să-i felicit pe facebook pe cei ale căror zile de naștere apăreau la evenimente, m-am trezit că printre prietenii mei se afla cineva cu un nume ciudat, pe care nu îl mai văzusem. Am intrat pe acel profil să identific persoana. N-avea poze și nu am găsit niciun detaliu care să mă ajute să îmi dau seama cine e acel om din lista mea. Nume fictiv, poze anapoda, poate nici ziua de naștere nu era reală și eu mă apucam să-i fac urări aiurea.
Am intrebat acea persoană (care avea un nume de femeie) cine este și am avut surpriza să îmi spună că este, de fapt, un bărbat. De ce și-o fi schimbat numele, nu știu... și nici nu mă interesează. Pa! 
Aveți tot dreptul să vă schimbați numele pe profilele de facebook. Oamenii se mai căsătoresc sau mai divorțează. Aveți dreptul chiar și să aveți porecle sau nickname-uri (cât timp știu cine sunteți). Dar cât timp vă schimbați numele, nickname-ul, n-aveți nici măcar o poză la profil după care să vă identific și să știu și eu cu cine interacționez; cât timp deveniți o "Mariana" dintr-un "Florinel", mă bulversați și încep să am dubii. Nu am încredere în cei care au ceva de ascuns (în principal identitatea). Iar cei care se dau femei în loc de bărbați (și invers) mi se par chiar nesimțiți (ca să nu spun perverși). Îmi place să știu exact cu cine am de-a face, chiar și în lumea virtuală. Și consider că atâta timp cât eu nu mă ascund, cât mi se cunoaște numele real, sexul și mutra, merit același respect din partea interlocutorilor.
Nu vă cere nimeni să vă expuneți public mai mult decât sunteți dispuși să o faceți, tocmai de aceea aveți posibilitatea să vă protejați datele pe care le publicați pe facebook. Sunt setări care le permit doar prietenilor să vadă pozele voastre și alte date de identificare.  
Fiecare știe ce motiv are să-și schimbe identitatea sau să și-o ascundă, dar mie asta nu îmi place și punct. Nu-mi inspiră încredere persoanele care au conturi de facebook anonime și fără prieteni reali…  
Pe facebook poți fi oricine, dar nu cu mine. 
Acesta este motivul pentru care în lista mea de prieteni (de pe Facebook) vor rămâne doar cei care se poartă cu respectul despre care ziceam. Așa cum în casa mea nu primesc pe oricine sau așa cum pe stradă sau în locuri publice nu stau de vorbă cu necunoscuți (care poartă măști dubioase, cărora să nu le cunosc nici numele, nici sexul, nici chipul), nici aici, în lumea virtuală nu o fac.
Trag un semnal de alarmă asupra persoanelor care nu-și dezvăluie identitatea. Am văzut povești despre femei îndrăgostite de femei care susțineau că sunt bărbați, despre oameni naivi care au dat bani împrumut unora pe care nu-i mai găsesc și despre perverși bolnavi mintal care își fac conturi de facebook false, cu scopul de a face rău, de a intriga, de a instiga și de a strica imaginea unor persoane. Aș avertiza copiii, adolescenții și tinerii să nu stea la discuții cu persoane care se ascund, dubioase. Se fac multe lucruri urâte din spatele monitoarelor, sunt mulți oameni rău intenționați, pedofili, infractori și tot felul de nebuni. Aveți grijă și protejați-vă!

Bine ar fi ca acest mesaj să nu lezeze orgolii, ci să-i învețe pe unii să se poarte omenește, cu respect și cu responsabilitate. 



Folosiți creme de ochi!



După ce am auzit mai multe femei care au afirmat că nu folosesc creme de ochi, am decis să le “salvez” pe cele care procedează așa şi care nu ştiu cât de importantă este îngrijirea zonei din jurul ochilor.
Pielea din jurul ochilor (numită zona perioculară) este foarte sensibilă. Spre deosebire de pielea tenului, cea din jurul ochilor este mult mai subţire şi mult mai expusă ridării. Această zonă va fi marcată în timp de expunerea la soare, de frig, poluare, un regim de viaţă nesănătos, fumat, lipsa odihnei, lipsa hidratarii, dar mai ales de mimica feţei (emoţiile pe care le exprimăm prin contractarea muşchilor faciali). 
Nu suntem conştiente că fiecare clipit (v-aţi gândit vreodată de câte ori clipim pe zi?), fiecare zâmbet şi fiecare încruntare afectează zona sensibilă din jurul ochilor, favorizând apariția ridurilor de expresie.
Cine nu poartă ochelari de soare riscă şi mai mult îmbătrânirea zonei perioculare, pentru că atunci când ne expunem la soare (şi la lumină puternică) expresia feţei nu este relaxată.
Verificaţi şi dacă faţa voastră este relaxată cât timp staţi în faţa calculatorului sau a TV-ului. Dacă vă încruntaţi (din cauza sensibilităţii la lumină) înseamnă că riscul de a vă rida este şi mai mare.

Aşadar, oricât de tinere sunteţi, aveţi nevoie de o îngrijire specială a zonei perioculare. Această îngrijire nu presupune costuri exorbitante şi nici timp mult dedicat.
Este suficient să vă demachiaţi cu regularitate (în fiecare seară şi, după caz, în fiecare dimineaţă) şi să folosiţi o cremă adecvată. Însă este foarte important de ştiut că în zona ochilor nu se foloseşte decât demachiant special pentru această zona. În niciun caz nu folosim demachiantul de faţă obişnuit. Demachiantele de ochi sunt concepute special pentru a îndepărta machiajul fără a agresa pielea. Şi nu uitaţi un detaliu esenţial: niciodată nu punem demachiant pe discul uscat. Acesta trebuie umezit puţin cu apă pentru a reduce risipa de produs şi pentru a asigura o demachiere mai facilă, mai delicată.

Cremele de ochi au rolul de a hidrata pielea, de a-i menţine elasticitatea (prin suplinirea aportului de colagen şi alte substanţe nutritive), de a preveni şi a combate ridurile, de a elimina cearcănele, de a ilumina.
Există creme de ochi pentru toate buzunarele. Nu sunt adepta cremelor scumpe (faimoase), dar nu aș face rabat de la calitate când vine vorba de îngrijirea unei zone atât de importante a tenului.
Există şi creme ieftine, din ingrediente naturale, foarte bune. Eu am testat cam tot ce există pe piaţă, am studiat ingredientele (dar și nevoile tenului meu) şi am rămas fidelă câtorva produse pe care le vedeţi şi în poza de mai sus. Eu folosesc o cremă seara (nutritivă) și alta dimineața (de obicei un gel ușor, revigorant). Dar asta nu e o condiție obligatorie în etapa de îngrijire.
Chiar dacă anumite creme vi se par scumpe, nu uitaţi că o cremă de ochi ar trebui să vă ajungă cam 2-3 luni… şi sunt sigură că cheltuiţi banii aceia (30-50 lei/lunar) pe alte lucruri, poate nefolositoare sau poate chiar nocive. Iar dacă acum faceți economie la o cremă bună, mai târziu veți regreta, atunci când veți fi dispuse să cheltuiți oricât pentru a corecta semnele vizibile de îmbătrânire.
Crema de ochi se aplică pe pielea perfect curată și se întinde prin mişcări circulare ale degetului inelar, în sensul acelor de ceasornic, începând din colţul extern al ochiului, fără a apăsa şi fără a brutaliza pielea.
Foarte important de ştiut este că pe lângă îngrijirea corectă a pielii din jurul ochilor, pe lângă protejarea ochilor cu ochelari de soare, trebuie să avem grijă la emotiile pe care le exprimăm prin mimică. Răutatea şi tensionarea îmbătrânesc cel mai tare şi cel mai urât și ne schimonosesc feţele. Fiţi senine, enervaţi-vă (e omeneşte), dar cu bunătate. :) Nu staţi încruntate, fiţi relaxate şi frumoase!

Pentru creme de ochi, demachiante și alte produse de îngrijire și machiaj vă recomand magazinul meu de încredere: Depozitul de cosmetice - www.depozituldecosmetice.ro
unde găsiți produse originale, la prețuri foarte bune, unele chiar și cu 40% mai ieftine față de magazinele de beauty.



Cu Dumnezeu...


Irina Binder

Cei care au citit cartea Fluturi, sau postarea Prietenie, ştiu cine a fost domnul profesor Horaţiu.
În momente mai dificile ale vieţii îmi amintesc de obicei o întâmplare care-mi schimbă brusc starea sufletească şi care mă ajută să iau decizii bune.
Eram într-o zi atât de supărată, de parcă tot universul îmi era împotrivă. În ziua aceea domnul profesor mă aştepta în vizită şi, deşi nu aveam niciun chef să mă vadă în starea aceea deplorabilă, nu am vrut să îl dezamăgesc. Ştiam că se pregătea minuţios pentru fiecare vizită a mea, scoțând din vitrina veche din mahon cele mai frumoase ceşti din porţelan şi făcând negreşit un drum de vreo 3 km până la piaţă ca să cumpere câteva flori pe care să le pună în vaza de pe măsuţă. Desigur, ţinuta lui era mereu impecabilă. Nu l-am văzut decât în spital fără cămaşă perfect călcată şi fără cravată.
De îndată ce m-a văzut în pragul uşii, şi-a dat seama că eram supărată. A aşteptat răbdător să întru şi mi-a preparat ceaiul din flori de tei pe care îl beam de obicei împreună.
"Eu îmi propusesem să te învăţ cum se citesc sonetele lui Shakespeare, dar se pare că ai nevoie să vorbim despre altceva.", mi-a spus zâmbind cu blândeţe. În momentul acela nu am mai putut să-mi opresc lacrimile. Am plâns în tăcere până am obosit, iar domnul profesor a asteptat cuminte să mă liniştesc. Bunătatea şi înţelepciunea lui mă înduioşau. Îl asemănam cu tata, pentru că în preajma lui mă simţeam ocrotită şi ştiam că niciodată nu mă va dezamăgi cu ceva. Am început să-i spun tot ce aveam pe suflet. Nu îmi amintesc tot monologul meu, dar ştiu că i-am spus că obosisem, că parcursesem un drum greu şi anevoios, că mi-era teamă, că nu eram pregătită pentru anumite încercări şi că mă simţeam foarte singură în lupta mea cu viaţa.
- Pe Dumnezeu unde l-ai lăsat?, m-a întrebat domnul profesor.
- Cum adică unde l-am lăsat?
- Pe drumul asta anevoios pe care l-ai parcurs, undeva l-ai abandonat pe Dumnezeu. N-ai zis că eşti singură?
- Eu cred că el m-a abandonat pe mine.
- Eşti sigură? Haide să vedem: cine nu mai crede în tine, tu sau Dumnezeu? Cine e încărcată de temeri, tu sau Dumnezeu?

În seara aceea domnul profesor mi-a spus că un om este înfrânt atunci când îşi pierde nădejdea, curajul şi credinţa.
-Un om fără Dumnezeu chiar e singur, indiferent câţi oameni are alături de el. Şi mereu va simţi teamă şi nesiguranţă, pentru că se bazează doar pe propriile puteri, nu şi pe ajutorul lui Dumnezeu., mi-a spus.

Nu ştiu cât am înţeles atunci din cele spuse de domnul profesor, dar le-am notat în jurnal şi le-am tot recitit.
Acum înţeleg perfect sensul spuselor lui. 

Au mai existat momente în care l-am abandonat pe Dumnezeu, momente în care el n-a avut loc printre oamenii care făceau parte din viaţa mea, dar l-am regăsit de fiecare dată... pentru că El este singurul care aşteaptă neobosit, care iartă neîncetat, care ne primeşte cu braţele deschise, fără a ne reproşa că l-am uitat, fără a se răzbuna că l-am nedreptăţit...

"Dumnezeu este iubire."


Foto: Cătălin Pleșa


Trăim așa cum gândim


Irina Binder

Suntem ceea ce mâncăm şi mâncăm ceea ce gândim. Pornind de la această zicală, mi-a plăcut să mă amăgesc cu gândul că eu mănânc dulciuri multe pentru că sunt dulce… :) Greşit. Medicul care se luptă cu mine ca să mă scape de obiceiurile nesănătoase, adică mâncatul dulciurilor (care nu numai că mi-au crescut glicemia, dar au avut grijă să mă și îngrașe) mi-a spus că n-am nicio şansă cât timp nu renunţ la excese. Şi mi-a explicat legătura dintre exese, mai precis excesul de gânduri negative care ne influenţează alegerile şi duce la excesele alimentare nesănătoase. Într-adevăr mâncăm ceea ce gândim. Bănuiesc că nu numai mie mi se întâmplă să mă răzbun cu o cutie de praline atunci când sunt nervoasă şi stresată. :) La un moment dat, mănânci compulsiv. Şi nici măcar nu realizezi că faci excese. La fel este şi cu gândurile, atât de responsabile de deciziile noastre (începând de la alegerea alimentelor şi a comportamentului). 
Zilele acestea am umblat mai mult pe la doctori şi am constatat ceva extrem de îngrijorător: pe toate coridoarele spitalelor erau foarte mulţi oameni care aşteptau. E evidentă rata de îmbolnăvire a populaţiei şi mi-a confirmat asta şi o prietenă (medic), care a spus că e copleşită de numărul mare de pacienţi care merg la ea.
Şi mai îngrijorător este că aceşti pacienţi sunt tineri. În ultimul timp am auzit despre tineri care au făcut atac cerebral la birou sau infarct în maşină… Acestea sunt rezultatele stresului şi a gândurilor noastre. De aceea spun că ar trebui să ne controlăm gândurile… să nu facem exces de gânduri negative, ca să nu ajungem să facem alte excese care să ne îmbolnăvească.
Probleme, neajunsuri şi oameni care ne fac viaţa amară avem cu toţii. Important este să gândim constructiv, să renunţăm la frici (astea sunt tare dăunătoare!), să încercăm să rezolvăm totul cu calm şi mai ales cu bunătate. Bunătatea ne ajută să luăm decizii bune, să nu ne lăsăm dominaţi de ură, de orgoliu şi de instincte de răzbunare.
Înainte de a lua orice decizie ar trebui să ne întrebăm: îmi face bine acest lucru? Indiferent că vorbim de o bomboană, de o ţigară, de o o vorbă spusă, de o decizie care ne poate influenţa viaţa personală sau pe a altora. Și nu uitați să fiți pentru ceilalți un exemplu bun. Demn de urmat. Să vă admire, să învețe de la voi, să lăsați o amprentă frumoasă în sufletele lor.
Eu cred foarte mult în echilibrul universal şi mai cred in cauză-efect. N-avem cum să facem alegeri proaste care să ne aducă rezultate bune.
Încercaţi să fiţi fericiţi. Nu mai băgaţi în seama toate prostiile, există lucruri mai grave decât ceea ce spune X, sau decât privirea urâtă a lui Y, decât colegul pârâcios și bârfitor, decât colericii şi cei care vor să strice armonia din jur. Nu lăsaţi purtarea altora să o influenţeze pe a voastră, decât dacă vă oferă un exemplu bun de urmat. Nu lăsați urâțenia altora să vă facă și pe voi urâți. Staţi înconjuraţi de oameni buni, de oameni care vă inspiră, cu care să vă simţiţi bine. Nu mai alocați niciun minut lucrurilor urâte, pentru că irosiți un minut în care ați putea să vă oferiți ceva frumos. Nu vă mai pedepsiți singuri și nu vă mai torturați cu lucruri care nu vă fac bine. Şi nu mai lăsaţi nimic să vă tulbure gândurile.
Vă spun asta din propria experienţă, după ce am făcut fel şi fel de alegeri greşite. Din fericire am alături de mine oameni buni, care-mi vor binele şi care mă ajută să revin pe drumul drept atunci când rătăcesc aiurea. 

Fiţi buni și fericiţi. Oamenii buni și senini sunt atât de frumoși și e imposibil să nu fie iubiți!



Azi m-a bucurat...



... acest dar frumos, primit de la un om special, un suflet pe care Dumnezeu l-a trimis în viața mea ca să mă țină de mână atunci când îmi este greu și care să se bucure împreună cu mine pentru realizările mele. 
Am spus mereu că oamenii buni sunt darul lui Dumnezeu prin care ne arată iubirea Lui... Trebuie ca Dumnezeu să mă iubească tare mult dacă îmi trimite oameni atât de buni și de frumoși în viață! 
Mulțumesc, suflet drag și bun! Te prețuiesc nespus și te asigur de dragostea mea sinceră!



Mergem cu picioarele mele!



În copilărie am avut un prieten imobilizat într-un scaun cu rotile. Îl chema Ştefăniţă. A ajuns invalid din cauza unei injecţii făcute greşit. Cel puţin, eu aşa ştiu.
Din cauza invalidităţii de care suferea, universul lui era limitat la casa în care locuia și la familia lui. Nu prea ieşea să se joace pe stradă cu ceilalţi copii, fiindcă aceştia nu prea stăteau într-un loc. Erau obişnuiţi să alerge şi să bântuie oraşul în lung şi-n lat sau să cutreiere pădurile din împrejurimi. Iar Ştefăniţă n-ar fi putut ţine "pasul" cu ei, fiindcă picioarele nu-l mai ajutau.
L-am îndrăgit mult pe Ştefăniţă. Nu simţeam milă pentru el, ci un fel de nevoie de a-i fi alături... şi poate de a-i îndulci puţin copilăria şi de a-l ajuta să nu se simtă singur.
Mi-l amintesc perfect şi acum. Avea nişte ochi albaştri-gri cum e cerul și nişte gene lungi, frumoase. Şi câţiva pistrui simpatici.
Cred că eram o pacoste pentru Ştefăniţă, deşi el era foarte fericit în compania mea. Trăncăneam toată ziua spunându-i fel și fel de povești şi eram foarte energică. Îi citeam, mâncam amândoi, cântam şi ne plimbam pe afară, dar fără să ne îndepărtăm prea mult de casa lui. Îi plăcea mult că îi "tunam" mereu căruciorul cu floricele, cu mascote de pluş şi cu tot felul de minuni. :) 
Într-o zi, copiii de pe stradă au organizat o excursie la cules de fragi.
- Vrei să mergem?, l-am întrebat pe Ştefăniţă, știind cât de mult îşi dorea să zburde şi el alături de ceilalţi copii. Auzea mereu poveşti despre aventurile noastre şi cu siguranță visa la ele.
- Cum să mergem aşa?, m-a întrebat el trist, privindu-şi picioarele inerte.
- Mergem cu picioarele mele!, am spus entuziasmată.
Şi am mers. Nu voi uita niciodată acel efort, pentru că eu, de bucurie că-i pot oferi lui o asemenea aventură, nu m-am gândit că locul unde urma să culegem fragi era greu accesibil... Dar am tras cu toată puterea de căruciorul în care era ţintuit Ştefăniţă şi l-am cărat pe toate dealurile. Încă îmi amintesc bucuria lui, ţipetele lui amestecate cu ţipetele celorlalţi copii, râsetele, soarele care ne mângâia chipurile fericite, mirosul ierbii, fragii dulci...
Seara, când am ajuns acasă, eram epuizată... dar foarte împlinită că am putut să-i ofer lui Ştefăniţă o asemenea experiență. Chiar dacă picioarele lui n-au mers, sufletul lui a zburdat. 

Am sperat mereu că Ştefăniţă va putea merge din nou. Şi-l încurajam ori de câte ori îmi spunea că el nu va mai putea merge niciodată. "Ba da, o să mai poţi merge, o să vezi! Până atunci, mergem cu picioarele mele peste tot!" îi repetam adesea.


Uneori, şi sufletele oamenilor ajung invalide în urma unor răni provocate de oameni care dezamăgesc şi care distrug visurile, speranţele, încrederea... Devin incapabile "să meargă" singure şi au nevoie de "picioarele" altui suflet pentru a mai putea merge şi pentru a învăţa din nou să se bucure de viaţă.
Dar ştiu că fiecare suflet "invalid" va găsi la un moment dat un alt suflet sănătos și puternic care să-l susţină, care să-i redea încrederea şi care să-i ofere iubirea de care are nevoie pentru a-l ajuta să poată zburda din nou...

Cu drag, pentru toţi cei care nu pot să meargă...




Azi m-a bucurat...



... acest dar primit de la o artistă pe care o iubesc de când mă știu: Ileana Șipoteanu. 
Dacă atunci când eram copil și-i cântam cântecele (cu un spray pe post de microfon), mi-ar fi spus cineva că într-o zi Ileana îmi va face un dar și va deveni prietena mea, nu aș fi crezut. O admir foarte mult, iar celebrele cântece "Ai venit prea târziu, ai plecat prea curând" și "Ce mult te-am iubit", le-am cântat de zeci de ori și poate de sute de ori în gând. 
Încă îmi amintesc versurile și încă ascult cu drag cântecele cu care am crescut.
Ileana Șipoteanu este o artistă excepțională, este o femeie superbă și mai ales un om frumos și bun. 
Este una dintre vedetele valoroase cu care țara aceasta se poate mândri! 




Mă întreb uneori...



De ce unii oameni îşi pălmuiesc copiii, dar mângâie cu atâta grijă telefoanele mobile şi lucrurile care le plac?
De ce unii oameni vorbesc atât de amabil şi de duios cu străinii, dar cu atâta lipsă de respect şi cu atâta răceală cu proprii părinţi?
De ce unii oameni ţin minte cele mai mici gafe pe care le fac anumite persoane, dar uită multitudinea de lucruri frumoase pe care acestea le-au făcut?
De ce unii oameni sunt buni şi corecţi în faţa lumii, dar pe ascuns fac rău şi sunt nişte monştri?
De ce unii oameni arată compasiune în faţa celor care suferă, dar pe ascuns se bucură de necazurile şi de eşecurile lor?
De ce unii oameni vând iluzii frumoase şi se fac iubiţi, ca mai apoi să ucidă visuri şi să condamne la singurătate?
De ce pe unii oameni îi incomodează şi îi frustrează succesul şi reuşitele altora, dar sunt nepăsători la necazurile şi la durerile lor?
De ce unii oameni pretind mereu şi stau cu mâna întinsă, dar nu oferă niciodată nimic?
De ce unii oameni rănesc neîncetat, dar nu alină și nu mângâie niciodată? 
De ce unii oameni sunt atât de receptivi la tot ce este rău şi urât şi atât de imuni la tot ce este frumos şi la iubire?

Atâtea de ce-uri la care probabil că n-am să aflu răspunsurile niciodată...



Weekend-urile sunt pentru suflet!



A existat o perioadă în viaţa mea în care mi-am dedicat toate sâmbetele exclusiv pentru curăţenia din casă. Începeam de îndată ce mă trezeam şi mă opream abia seara, epuizată. Şi nu, nu aveam o vilă cu multe camere, ci doar un apartament. Dar întorceam toată casa pe dos. Spălam geamurile, lustrele, uşile, faianţa... Ştergeam praf imaginar şi spălam lucruri care erau curate, pentru că am ştiut mereu să menţin ordinea şi curăţenia în casa mea. Nu ştiu cum am deprins acea obişnuinţă, dar regret acea perioadă.  
Prietenii mei mă considerau obsedată. Mă invitau în oraş, la iarbă verde, la mare, la săniuș, la filme și în tot felul de locuri ca să ne distrăm, iar eu îi refuzam. Aveam treabă! Ei încercau să îmi spună că mă port anormal şi că am o casă exagerat de curată, dar până nu luam eu la mână fiecare lucru şi fiecare locușor din casă, nu aveam linişte. N-aş fi renunţat la obiceiul meu pentru nimic în lume. Desigur, duminica eram obosită și nu prea mai aveam energie să ies din casă şi să mă bucur de viaţă. 
La un moment dat s-au plictisit şi prietenii mei de refuzurile mele şi nu m-au mai invitat nicăieri.
M-am trezit într-o zi realizând că eram sclava unei locuinţe. Şi a lucrurilor din casa mea. Că acordam mai multă importanţă locuinţei şi lucrurilor, decât mie însămi. Că în loc să mă răsfăţ pe mine, eu răsfăţam mobila, covoarele, faianţa, geamurile...
Realizam că am irosit zeci de sâmbete în care aş fi putut să mă bucur de viaţă, de soare, de oamenii frumoşi din viaţa mea, de linişte şi de relaxare.
Din acel moment mi-am promis că weekend-urile le voi dedica numai şi numai sufletului meu. Că voi ieşi din casă indiferent de anotimp şi de starea vremii, că voi sta cât mai mult cu oameni dragi, că mă voi răsfăţa cu tot ceea ce îmi place, cu o cafea bună în centrul oraşului, privind clădirile superbe și trecătorii, cu plimbări prin păduri, cu liniştea şi relaxarea pe care le pot oferi o carte citită afară în natură, un film bun, o piesă de teatru, un concert...
De atunci încerc să fac curăţenia în casă vinerea seara, iar dacă nu reuşesc, nu mă stresez deloc, fac lunea sau într-una din zilele săptămânii.
Am învăţat să preţuiesc weekend-urile şi să mă bucur de ele la intensitate maximă. Weekend-urile sunt doar pentru a face ceea ce-mi place, nu ceea ce trebuie. Şi apoi, cine zice că trebuie neapărat să fac ceva anume? Doar noi ne impunem anumite reguli sau limite.

Doamnelor şi domnişoarelor, nu vă mai irosiţi zilele preţioase de weekend făcând treburi casnice! Nu vă amendează nimeni dacă faceţi aceste treburi în cursul săptămânii, câte puţin, seara, aşa cum puteţi. N-ajunge că muncim toată săptămâna? : ) 
Bucuraţi-vă de zilele libere şi de oamenii dragi din viaţa voastră! Sunt atâtea locuri de vizitat, atâtea cărţi de citit, atâtea filme de văzut şi atâţia oameni de cunoscut şi de iubit! Răsfăţaţi-vă pe voi şi pe oamenii voştri dragi, nu mobila, nu covoarele, nu lucrurile din casă. Lucrurile nu pleacă nicăieri şi sunt trecătoare. Ele există ca să ne folosim de ele, nu ca să ne folosească ele pe noi.
Faceţi ceea ce vă place, ceea ce vă bucură inimile, coafaţi-vă, răsfăţaţi-vă cu băi aromate, faceţi-vă manichiura, fiţi frumoase şi relaxaţi-vă. Petreceți momente frumoase cu copiii voștri, cu părinții, cu prietenii, cu voi înșivă. 
Zilele irosite nu le mai puteți recupera. 

Vă doresc weekend-uri cât mai frumoase!




Sunt obosită...



Sunt foarte obosită. Nu munca mă obosește, nici alergătura continuă ca să rezolv toate lucrurile care sunt în seama mea, nici responsabilitățile...
Mă obosesc oamenii triști, nervoși, negativi, împovărați, veșnic apăsați și tensionați. Oamenii care au uitat să se bucure de viață și care se poartă de parcă toată lumea le e împotrivă, de parcă toți îi incomodează, de parcă nimic și nimeni nu este bun și frumos în lumea asta. Inadaptații. 
Mă obosesc oamenii veșnic nemulțumiți și bombănitori, incapabili să trăiască frumos și să fie fericiți, așa cum sunt, cu ceea ce au, cu oamenii pe care-i au în preajmă. 
Atât de simplu este să critici, să dezaprobi și să respingi, în loc să faci un minim efort să-i înveți pe ceilalți (dacă tot știi mai bine), să-i ajuți, să le oferi sprijin... Orice mediocru poate batjocuri munca altora, poate râde de defectele altora, poate critica greșelile altora și poate arăta cu degetul ceea ce dezaprobă... Și totuși, și acestea presupun efort, și acestea consumă timp și energie... dar rezultatul acestui efort este nul. Satisfacția este inexistentă, asta în cazul în care nu cumva există și oameni care se simt împliniți nefăcând nimic bun sau fiind inutili. De fapt, știu foarte bine că există și oameni care se simt împliniți atunci când fac rău, când reușesc să strice și să rănească. 
 obosesc oamenii care selectează continuu, care pun etichete în grabă și superficial.  
Mă obosesc cei cu spirit critic, care privesc de sus, care râd mereu de cineva, care au mereu o părere negativă despre cineva... și sunt convinsă că, de fapt, părerea proastă despre ei înșiși, frustrările și complexele personale îi fac să vadă ceva greșit la toți ceilalți. 
Mă obosesc atâtea priviri încruntate, scrutătoare și suspicioase. Și mă obosesc discuțiile inutile, flecăreala despre alții, vorbăria care are ca scop doar defăimarea sau intriga.
Mă obosesc închipuiții morali, cei care judecă fără pic de decență alegerile altora, care se cred mai presus și care-și compară mereu calitățile și alegerile bune, dar niciodată defectele și alegerile proaste.
Mă obosește ipocrizia cu care ne privim, cu care ne turnăm complimente gratuite și mă obosesc amabilitățile prefăcute.
Mă obosesc cei cu spirit polițienesc, care nu cred niciodată nimic, în fața cărora trebuie mereu să te justifici, care caută ceva negativ în cele mai bune și mai frumoase intenții, imuni la frumos, la bunătate, la iubire. 
Mă obosesc oamenii care nu se bucură de nimic, pentru care totul este o povară și un motiv de văicăreală: munca, vremea de afară, traficul, pantofii incomozi, mâncarea, colegii, șeful, copilul, vânzătoarea din nu știu care magazin...
Mă obosesc cei care strică armonia din jur și care au o plăcere maladivă să tulbure pacea altor suflete.

Toți avem dureri și probleme. Și niciunul dintre noi nu este perfect. Ar trebui să fim toleranți unii cu ceilalți, să ne imaginăm că anumite zâmbete ascund lacrimi și grimase de durere, pentru că nu întotdeauna ne arătăm pe chipuri starea sufletească și pentru că nici nu purtăm fiecare câte o pancartă pe care să scriem pentru lume că suntem cu moralul la pâmânt, că avem temeri, că avem dureri, că avem nevoie să fim înțeleși, că ne-ar ajuta puțină blândețe, puțină considerație, puțină bunătate... 



Nu toți știu cum să se despartă


irina binder

Calitatea unui om se poate vedea și după felul în care vorbeşte despre oamenii din trecutul lui. 
Poate de aceea n-am ascultat cu plăcere bârfe despre foste/foşti prietene/prieteni, iubite/iubiţi.
Ştiu deja că se exagerează întotdeauna cu detaliile menite să-i strice imaginea celuilalt şi să-l plaseze pe plângăcios în postura de victimă. 
În situații de criză, cum ar fi o despărțire, oamenii slabi devin răi și decad. Și nu-și pot stăpâni dorința de răzbunare...

Îmi amintesc de o discuţie în care un tip vorbea foarte urât despre fosta lui iubită. I se plângea unei prietene că fosta era o nenorocită, înșirându-i toate defectele posibile pe care le poate avea un om.
“Mai băiete, tu acum vrei să mă convingi că ai fost chior sau prost?”, l-a întrebat prietena mea.
Tipul respectiv a amuţit. Nu-i venea să creadă că nu era compătimit. Văzând stupoarea de pe faţa omului, prietena mea a adăugat:
“Dacă după atâţia ani ai numai lucruri urâte de spus despre femeia cu care ai stat, înseamnă că ai fost ori chior de n-ai văzut cum e ea cu adevărat, ori prost că ai acceptat-o. Şi să ştii că nu e o mândrie să fii prost. Şi nici să vorbeşti de rău pe cineva de care te-ai despărţit. Până la urmă ai mâncat cu ea la masă și ați dormit în același pat, ce naiba!”
Şi i-a închis gura. Probabil că omul s-a dus la altă uşă să se plângă de femeia oribilă care merita dispreţul tuturor. Dar mai târziu s-a însurat cu ea.
Desigur, am văzut și prieteni care s-au bălăcărit și care după un timp s-au împăcat... :) 

Cert este că unii oameni nu ştiu să se despartă. De fapt, majoritatea oamenilor nu ştiu să se despartă. Şi nu-şi pot continua vieţile dacă nu-l discută vehement pe celălalt. Orgoliile rănite nasc fel și fel de povești. Iar naivii ascultă cu gura căscată şi-l compătimesc pe cel care se plânge cât de bun şi de perfect a fost el, cât de mult s-a dedicat şi s-a dăruit, ca până la urmă să-i fie înşelate aşteptările. 
Ai fost bun? Fii bun până la capăt. Oamenii buni știu să piardă cu demnitate și fără să decadă la acte grosolane.

Ați văzut cât sunt de dezagreabili cei care merg pe la TV și povestesc despre relațiile lor, încercând să denigreze persoanele de care s-au despărțit? La fel de urâți sunt și cei care povestesc prietenilor și cunoscuților... 

Mă opreşte într-o zi o cunoştinţă şi-mi spune:
- Am auzit că te-ai certat cu Cutăreasca.
- Eu nu m-am certat. Pur şi simplu am ales să nu mai fim prietene., i-am spus.
- Dacă ai şti ce spune despre tine...
- Nu mă interesează ce spune. Eu ştiu sigur că nu are ce spune rău despre mine. Dacă ea vorbeşte aiurea, vorbeşte despre ea, nu despre mine.
- Eu ştiam că minte... Știu câte ai făcut pentru ea și ce fel de om ești...

Da, dar ţi-a plăcut totuşi un zvon negativ. Să recunoaştem, suntem mai receptivi la zvonuri negative decât la cele frumoase. Şi nu ai fost asertivă să-i dai peste nas celei care mă bârfea şi s-o întrebi dacă din toată perioada în care am fost prietene n-are nimic bun de spus despre mine.

Oamenii care încearcă să strice reputaţia cuiva o fac ori pentru că aşa îşi descarcă ei furia, ori pentru că au ca scop să îl facă pe acel om să nu mai fie credibil în fața lumii... Pentru că se simt în pericol ştiind că le pot fi date în vileag caracterele îndoielnice și lucrurile compromiţătoare pe care le-au făcut şi care, dacă s-ar afla, le-ar strica  imaginea imaculată pe care se străduiesc să o mențină. Şi, cu mintea lor micuţă dar diabolică, se apucă şi-l denigrează pe cel care ştie adevărurile compromiţătoare despre el. Scornesc fel şi fel de minciuni menite să îl facă pe omul acela să nu mai fie deloc credibil în faţa lumii. E măsura lor disperată de siguranţă… Patetic, nu? Demn de oameni primitivi…

Pe mine mă amuză cei care ascultă toate bârfele şi nu trec prin filtrul raţiunii informaţiile. Mai mult de atât, le transmit şi mai departe. E ca şi cum au călcat în ceva mizerabil şi duc mizeria pe covoarele tuturor… Ei, pe covorul meu, nu! Eu nu ascult bârfe despre foste şi foşti, indiferent dacă vorbim despre simple prietenii sau despre relaţii de iubire.
Ştiu deja că adevărul fiecăruia este diferit şi că se exagerează foarte mult din dorinţa de a da o altă amploare lucrurilor.
Văicărelile astea sunt atributul oamenilor slabi, care suferă de mania persecuţiei și care au nevoie de cineva sa le valideze calitățile și să le confirme că sunt victime.

Te-ai despărţit de cineva? Continuă-ţi viaţa şi taci. Nu te ajută deloc să denigrezi omul cu care ai încheiat o relaţie. Din contră. Decazi. Pentru că nu e o mândrie să vorbeşti de rău un om cu care ai împărţit o parte din viaţă, indiferent cum v-aţi despărţit. Iar bârfitorii nu pot lăsa o impresie bună decât persoanelor de calitate îndoielnică.
Dacă ești un om de calitate îți duci durerile în tăcere și te respecți într-atât încât să nu devii mai mizerabil decât cel pe care încerci să-l ponegrești. 





Si Intense mă inspiră!


Depozitul de cosmetice

Pentru că una din pasiunile mele sunt parfumurile, azi vă voi povesti despre o nouă descoperire cu care mă răsfăţ în primăvara aceasta: Si Intense - Giorgio Armani.
Dacă lunile trecute eram convinsă că nu mă mai poate surprinde niciun parfum, iată că m-am trezit îndrăgostită de miresmele lui Si.
O prietenă de-a mea, atunci când vrea să spună despre ceva anume că este deosebit, spune că acel lucru "nu este pentru oricine". Probabil că nici Si Intense nu este pentru oricine. Este sofisticat, rafinat, elegant, surprinzător. Îl găsesc potrivit femeilor cu personalitate, îndrăzneţe, sigure pe ele. Care vor să iasă din anonimat. Şi pasionale. 
Este un parfum ciprat - fructat, o combinaţie dulce - amăruie, în care se regăsesc câteva arome după care sunt înnebunită: vanilie, frezii, trandafir, bergamotă, mandarină...
Este genul de parfum de care ţi se face dor şi după care tânjeşti atunci când pierzi contactul cu el.
Pe mine Si Intense mă inspiră să spun "Da!" la orice mă face fericită și să nu îmi refuz nimic din ceea ce-mi bucură inima!
Îl recomand cu drag!

Îl puteţi cumpăra de pe Depozitul de cosmetice : www.depozituldecosmetice.ro. la prețul de 219 lei (30 ml), 319 lei (50 ml) și 449 lei (100 ml).