#Timp pentru tine



Dragi prietene,


Multe dintre voi m-aţi rugat să vă împărtăşesc detalii din viaţa mea personală, să vă povestesc ce hobby-uri am, ce produse folosesc, cum reuşesc să îmi fac timp pentru toate, pentru oamenii dragi și pentru mine.

Ştiţi deja că am un loc de muncă, diverse responsabilităţi, că scriu, că mă ocup de cazuri sociale și că îmi fac timp să mă bucur şi de mine, să călătoresc şi să mă distrez.

În ultima perioadă mottoul meu este: Fă-ți timp pentru tine!

Eu iubesc natura și oamenii de aceea fac tot posibilul să-mi petrec cât mai mult timp afară și împreună cu persoane dragi. Ador să mă plimb prin păduri bogate, să dorm pe iarbă, să citesc la umbra unui pom prietenos sau să stau, pur și simplu să privesc cerul și să ascult muzica naturii.

Îmi mai place uneori să mă trezesc foarte devreme și să umblu pe străzile din centrul orașului. Îmi iau o cafea și mă plimb admirând clădirile vechi și văzând cum orașul se trezește la viață.

V-am povestit cândva că marele meu regret este că multe weekenduri din viață le-am irosit cu treburi casnice, că în loc să fi făcut ceva frumos pentru mine, am muncit în casă de parcă aș fi iubit casa și lucrurile mai mult decât pe mine însămi, de parcă locuința mea merita mai mult decât sufletul meu. Prietenii mă chemau pe afară, dar eu refuzam argumentând că am treabă. De fapt, era vorba despre niște automatisme, despre o viață programată greșit, despre obsesii.

Am învățat din tot ceea ce nu mi-am oferit și acum știu să-mi administrez timpul astfel încât să nu-mi neglijez nici casa, dar să-mi ofer mie mai mult timp și mai multe bucurii. Pentru a reuși să rezolv totul și să nu neglijez nimic am învățat să fac alegeri în cel mai mic amănunt, fiindcă am realizat cât de important este chiar și cel mai neînsemnat lucru. Una dintre alegerile mele bune care-mi salvează timpul este detergentul #Persil 360° Complete Clean, produsul care mă ajută să am rufe curate în timp scurt şi fără efort. Realizezi importanța unui produs abia când îi vezi eficiența, când vezi că te ajută în realitate exact unde ai mai mare nevoie: să salvezi timp și energie pentru a-ți trăi viața cum trebuie, nu să stai să speli haine.

Trăim într-o perioadă în care femeia trebuie mereu să se autodepăşească, în care trebuie să facă foarte multe lucruri în timp foarte scurt şi ştim toate că nu este uşor.

Dacă aş putea să vă învăţ ceva pe fiecare în parte, atunci aş vrea cu tot sufletul să vă învăţ să vă faceţi timp pentru voi, dar şi să faceţi alegeri bune. Încă mai cunosc femei care se irosesc, care trăiesc prea puțin, care au uitat că viața nu presupune doar munca de la serviciu și cea de acasă, că e important să ai o carieră, o casă curată, o familie îngrijită, însă fără a-ți neglija propria persoană.

Este foarte important să vă oferiți timp pentru voi, pentru a vă răsfăța într-un salon de înfrumusețare, pentru a vă plimba, pentru a petrece timp de calitate cu oamenii dragi vouă, pentru a citi, pentru a viziona un film și sper că și voi vă oferiți ceea ce meritați!



Iartă-te, mamă!



Iartă-te, mamă, pentru puținele clipe în care ai îndrăznit să te bucuri de ceva! Iartă-te pentru atunci când ai avut curaj să savurezi o prăjitură, iartă-te pentru că după ani de zile ai mers la o piesă de teatru, iartă-te că acum ți-ai cumpărat un ruj bun! 
Iartă-te pentru că îți dorești un pat comod și o lenjerie brodată, iartă-te că visezi și tu la lucruri lumești și firești, la o vacanță, la puțină mângâiere, la puțină iubire...
Iartă-te pentru prea puținele zile în care nu ai reușit să faci tot ce trebuia, pentru atunci când ai fost prea obosită, pentru rarele dăți în care ai spus nu, pentru atunci când nu ai mai putut. 
Iartă-te pentru tot ce nu ai reușit să oferi, iartă-te că nu ai reușit să te împarți la o mie, ci doar la toți oamenii pe care i-ai iubit! 
Iartă-te pentru puținele dăți în care ai reușit să ațipești după amiaza, pentru prea puținele momente de liniște de care te-ai bucurat.
Iartă-te, mamă, pentru toate reproșurile care ți s-au făcut, iartă-te pentru tot ce nu ai reușit să faci atunci când credeai că ești supraom.
Dar iartă-te, mamă și pentru toate paharele de șampanie nebăute, pentru toate zilele în care nu ți-ai alocat timp să te aranjezi ca să te simți frumoasă, iartă-te pentru fiecare dată când nu ai folosit parfumul tău scump, știind că dacă îl vei consuma nu-ți vei mai lua altul!
Iartă-te și pentru durerea de oase pe care ai dobândit-o dormind ani la rând pe canapeaua incomodă din sufragerie, doar pentru a le asigura celor dragi un somn odihnitor și intimitate.
Iartă-te pentru mâinile și picioarele obosite după atâția ani de trudă și iartă-ți ridurile cu care te-ai trezit într-o zi pe chip! 
Iartă-te și pentru toți pantofii pe care nu ți i-ai cumpărat considerând că ai tăi încă mai sunt buni, așa tociți cum erau și că ai preferat să le mai cumperi celor dragi încă o pereche, chiar dacă aveau destule.
Iartă-te pentru că ai fost la coafor doar când a trebuit să mergi la vreun eveniment, pentru că ai renunțat la atât de multe, pentru că ți-ai amânat fericirea și ai abandonat atâtea visuri!  
Iartă-te pentru toate cireșele pe care nici măcar nu le-ai gustat doar pentru a le lăsa celor dragi și iartă-te că în toată viața ta ai văzut marea de prea puține ori! 
Iartă-te pentru că de multe ori casa ți-a fost ca un loc de muncă, ca o închisoare, ca un hotel pentru alții, ca un restaurant, ca un refugiu pentru sufletele rănite și atât de rar ți-a fost ca un cămin, ca locul în care să te bucuri și să-ți găsești liniștea!
Iartă-te că ai cerut prea mult de la tine și prea puțin de la alții. 
Iartă-te pentru că te-ai irosit, te-ai neglijat și ți-ai abandonat sufletul...
Iartă-te pentru toate momentele de singurătate, pentru că doar ție ți-a fost dor când cei dragi ai tăi se bucurau de viață departe de tine.
Iartă-te că ți-ai ascuns durerile și temerile, că nu ai îndrăznit să te plângi, că ai plâns pe ascuns, că nu te-a mângâiat nimeni când ți-a fost rău, că nu te-a știut nimeni când nu ai mai putut, că nu ți-a adus nimeni când nu ai avut!
Iartă-te pentru că ai crezut că ai doar datorii, nu și drepturi, iartă-te pentru că ai crezut că trebuie doar să oferi, nu și să primești, iartă-te pentru că ai considerat că nu ți se cuvin atât de multe lucruri!
Iartă-te, mamă pentru că acum, târziu, ți-ai amintit că ești femeie și că viața nu înseamnă doar să muncești și să te dăruiești altora. 
Iartă-te pentru că le-ai aparținut tuturor, dar ție prea puțin! 
Iartă-te pentru toate momentele în care nu ai fost înțeleasă, pentru atunci când ai fost alungată, pentru atunci când în loc să fii întâmpinată cu iubire ai avut parte de răceală.
Iartă-te că ai trăit pentru ceilalți și că i-ai iubit pe toți mai mult decât pe tine!
Iartă-te, mamă pentru toate momentele în care nu ți s-a spus Mulțumesc!, Iartă-mă!, Mi-e dor de tine!, Ești minunată!, Te iubesc! 
Iartă-te pentru toate așteptările, pentru toate renunțările, pentru toate neputințele tale! 
Iartă-te, mamă că ai tăcut atât, că ai iertat atât, că ai uitat atât! 
Iartă-te, mamă, iar pe noi iartă-ne pentru că nu am știut ce înseamnă să fii mamă!  

Cu drag, unei mame. 



Despre minunata întâlnire de la Dublin



Dragii mei,

azi vă voi povesti despre o experiență minunată și anume întâlnirea cu cititorii mei din Dublin, care a fost în 26 mai, chiar de ziua românilor de pretutindeni.
Am mers acolo invitată de Organizația "Grupul Românilor din Irlanda"/"Romanians in Ireland"  un grup de oameni deosebiți care se străduiesc să le ofere românilor de acolo evenimente culturale deosebite, dar și sprijin la nevoie. 
Domnul Marius Maroșan, fondatorul grupului, a primit titlul de cetățean model al Dublinului, datorită implicării în problemele comunității (puteți citi despre asta aici: Articol Marius Maroșan
Marius face parte și din Consiliul Românilor de Pretutindeni și se zbate pentru problemele Diasporei, participând la diverse întâlniri cu reprezentanții instituțiilor din România și chiar la Parlamentul European. Eu am rămas profund impresionată de implicarea lui în problemele românilor, mai ales că muncește mult și are o familie superbă (are 3 copii minunați!).

Organizația a înființat și o bibliotecă cu cărți în limba română  Carte pentru suflet și minte și aplaud frumoasa lor inițiativă! Îmi amintesc de anii în care am locuit în Germania și când mi-aș fi dorit posibilitatea să am acces la cărți în limba română, dar nu am avut. Veți găsi acolo și cărțile mele (și de împrumutat, dar și de cumpărat).

De românii din Dublin  am fost primită cu multă căldură. Dacă ar fi fost după mintea lor mi-ar fi arătat în 4 zile toată Irlanda, nu doar tot Dublinul - care este un oraș absolut senzațional. 
În ziua în care am ajuns în Dublin am fost darul unei cititoare (Ioana) care împlinea 30 de ani și care și-a serbat ziua în casa unor prieteni români, o casă superbă la periferia Dublinului, într-o zonă verde splendidă.
În următoarea zi am vrut să bat orașul pe jos, așa cum îmi place să fac atunci când merg în orașe europene și astfel am parcurs vreo 17 km vizitând și făcând cumpărături. Am avut alături două prietene foarte dragi Isa și Feli și pot spune că ne-am distrat minunat.   
Întâlnirea cu cititorii mei a fost duminica. Nu m-am așteptat ca atât de mulți români din Dublin să mă citească, iar acolo am aflat că sunt mult mai mulți, dar nu au reușit să vină din diferite cauze.
Am avut surpriza să descopăr că și doamna ambasador Manuela Breazu ne-a onorat cu prezența. A fost o bucurie să o cunosc pentru că este o persoană încântătoare!  
O altă persoană minunată ne-a fost alături: doamna doctor Diana Finnegan, o româncă frumoasă care susține evenimentele Organizației și care a înființat DF Medical Centre, prima clinică multidisciplinară românească din Irlanda. La eveniment am aflat că această clinică își dorește să ajute și să susțină și femeile abuzate (un subiect despre care am și vobit pe parcursul întâlnirii). 
Tot în Dubin am mai cunoscut încă un om minunat, pe Alexandru Soare, cel care a înfiițat o firmă de recrutări și care ajută românii să-și găsească locuri de muncă. Îl găsiți aici: Equal People Recruitment
M-am bucurat să aflu că românii din Dublin au sprijin din partea ambasadei, că au susținere în problemele juridice și că sunt uniți.  

Întâlnirea a fost ca un dialog relaxat între prieteni. Le-am vorbit românilor de acolo despre ce înseamnă "acasă", despre mine, despre diferite experiențe personale, iar ei mi-au pus întrebări la care le-am răspuns cu toată sinceritatea. Mi-a plăcut enorm energia publicului și sensibilitatea lui și am plecat de acolo cu sufletul plin de căldura cu care m-au copleșit și cu sentimentul că am lăsat în urmă prieteni pe care îi cunosc de-o viață.

Vă mulțumesc mult tuturor celor care ați făcut posibilă întâlnirea noastră: familiei Maroșan, familiei Modirca, Tinei și lui Ciprian, Florinei Avram, Dianei Finnegan și tuturor membrilor organizației! Mulțumesc, Marius Modirca pentru cele mai bune brioșe pe care le-am savurat vreodată! :) 
Mulțumesc, Alexandru Soare pentru exemplul frumos de român pe care-l dai! 
Mulțumiri publicului superb și cald pentru dragostea cu care m-a primit și m-a urmărit! Am legat prietenii frumoase și durabile și pentru asta mă pot considera binecuvântată! 
Am promis că voi reveni la Dublin cu ocazia lansării noului roman, dar și pentru a susține o conferință în care vom dezbate 3 subiecte esențiale: Cine suntem?, Cum trăim? și Pe cine iubim? Scopul acestei întâlniri va fi să realizăm ce e important în viață și cum să devenim puternici și cea mai bună variantă a noastră. 
Abia aștept să-mi revăd prietenii de acolo și să-i cunosc și pe cei care nu au reușit să vină în 26 mai. 

Dublin este o amintire minunată despre suflete minunate, despre români care ne fac cinste peste hotare și despre prietenie! 

Vă iubesc și vă mulțmesc pentru amintirile de neuitat!  
  



Povestea întâlnirii de la Cluj




Alexandra: "La conferința de la Cluj Irina Binder a strălucit pur și simplu și a arătat cât de mult își merită dragostea publicului. Am văzut o Irina sinceră și incredibil de caldă care a transmis multă iubire. A urcat pe scenă și a cerut să vadă publicul din sală, apoi ne-a arătat cât de mult iubește oamenii. Cu o naturalețe și gingășie cuceritoare, dar și cu mesaje profunde transmise publicului, Irina ne-a dovedit că are multe de spus și că nu degeaba este cea mai citită și vândută scriitoare din ultimii ani, dar și cea mai iubită persoană publică. [...] Am fost la multe lansări de carte și evenimente, însă la nici o personalitate nu am simțit atâta dragoste și căldură cum am simțit la Irina."

Ana-Maria: "Nu mi-am imaginat vreodată că este posibil să stai un minut cu un om și să nu te poți despărți de el. Am plâns tot drumul până acasă după ce m-am despărțit de Irina..."

Mirela: "O să fiu sinceră și o să recunosc că uneori prin scrierile ei am perceput-o pe Irina Binder ca fiind arogantă, dar când am cunoscut-o am descoperit cel mai modest și mai cald om pe care l-am cunoscut. M-a uimit cu sinceritatea cu care a vorbit publicului și cu bunătatea ei. Fata asta respiră iubire și transmite iubire prin fiecare silabă! La sfârșit s-a format un rând de sute de persoane care așteptau pentru autograf, iar Irina s-a ridicat de pe scaun pentru a îmbrățișa fiecare om! Am crezut că va obosi până voi ajunge eu la ea, dar când mi-a venit rândul ea a deschis brațele și m-a întrebat: "Cum te numești și de unde vii, fată frumoasă?" Am avut impresia că m-a îmbrățișat o mamă, nu o persoană străină. [...] 

Roxana: "Irina este exact cum mi-am imaginat-o: caldă, iubitoare și are cea mai blândă voce, iar îmbrățișarea ei parca îți dă putere!"

Acestea sunt câteva impresii de la evenimentul de la Cluj, statusuri în care am fost etichetată.

Nu știu cum s-a văzut povestea din sală (da, întâlnirea de la Cluj a fost o poveste), dar de pe scenă s-a văzut minunat! Nu m-am așteptat să văd atâția oameni frumoși la un loc, oameni care au venit să mă cunoască, unii străbătând sute și chiar mii de kilometri pentru a ajunge la Cluj. 
Evenimentul a început cu un recital susținut de Trupa lui Bunu, niște copii senzaționali, talentați și plini de energie. Apoi, Dan Pantiș, care nu-mi este doar bun prieten ci și cântărețul meu preferat de folk, a cântat două cântece pe versurile poetei inimii mele: Camelia Radulian. Camelia mi-a fost alături la eveniment, venind tocmai din Craiova ca să mă susțină. 
Alături de mine au fost și câțiva dintre cei mai dragi prieteni, veniți tocmai din Brașov, Craiova, Tulcea, Oradea, Dîmbovița, dar am simțit și susținerea celor care nu au putut fi prezenți.
Am avut alături și echipa Editurii For You, cea mai tare editură, cu care am o colaborare de peste 5 ani și de care mă leagă o prietenie foarte frumoasă. 
Trupa lu Bunu mi-a făcut o surpriză și m-a invitat pe scenă să cântăm "Nebun de alb", cântecul îndrăgitului interpret de folk Emeric Imre, pe versurile lui Adrian Păunescu. Am cântat cu teamă să nu acopăr vocea talentatei și superbei soliste Dana Patricia Novăcescu. 
Când a venit rândul meu să urc pe scenă pentru a-mi susține conferința am avut senzația că mă aflu în fața unor prieteni. Am cerut să se aprindă luminile în sală, fiindcă mi-am dorit să văd oamenii, să văd fiecare chip. Am fost copleșită să descopăr că au venit atât de mulți oameni la întâlnirea cu mine, deși aflasem că în Cluj se desfășurau în același timp 4 evenimente frumoase, greu de refuzat. 
Am simțit din sală o energie fantastică, am simțit susținere și bunătate și nu am avut deloc emoții. Am vorbit cu sinceritate și cu mult drag, ca și cum le-aș fi vorbit celor mai buni prieteni. Nu am avut niciun discurs pregătit, am vrut să fie totul natural, așa cum i-am obișnuit pe prietenii mei și prin scrierile mele. 
Am văzut priviri pline de admirație, dar eu am admirat cu toată ființa fiecare om pe care am reușit să-l privesc. De pe scenă se vedea minunat! Chipuri senine și atâta frumusețe, încât mi-a fost greu să ofer pe măsura frumuseții oamenilor din sală. 
La sfârșit publicul a făcut un rând interminabil și, cu o răbdare de fier, a așteptat peste două ore să ia un autograf de la mine. Am îmbrățișat fiecare persoană care a urcat pe scenă și am reținut fiecare chip. Niciodată nu am fost îmbrățișată de atât de mulți oameni și cu atâta iubire. Am plecat de la eveniment cu sufletul plin și cu amintirea unor oameni care au crezut în mine, care mi-au oferit prietenia lor și cărora le datorez tot ce am eu mai bun. 
Vă mulțumesc tuturor celor care ați fost la eveniment! Știu că ați făcut eforturi să fiți acolo, unii dintre voi ați venit din orașe îndepărtate, chiar și din alte țări și nu vă pot spune cât apreciez asta! 
Vă mulțumesc pentru toate florile, scrisorile, darurile și pentru toate complimentele sincere pe care mi le-ați făcut! Vă mulțumesc celor care mi-ați lăsat câteva impresii în album! 
Vă mulțumesc că mi-ați fost alături în proiectul caritabil pentru care ne-am întâlnit! 
Mi-ați lăsat scrisori și bilete cu întrebări, vă promit că voi răspunde la toate într-o altă postare aici pe blog.

Ce m-a impresionat cel mai mult: frumusețea publicului.
Ce m-a emoționat cel mai tare: o persoană care mi-a spus că a venit de dragul cuiva care mă iubea nespus și care în decembrie a murit.
Ce nu mi-a plăcut: că timpul  a trecut prea repede și nu am reușit să spun tot ce mi-ar fi plăcut să vă spun și să ne cunoaștem mai bine.

Mulțumiri:
- Organizatorilor: dlui Ion Novăcescu (novacescu.ro) și dnei Andrea Ilyas, doi oameni extraordinari și foarte dedicați scopurilor frumoase
- Fabrica de lideri (stați cu ochii pe ei, au proiecte foarte frumoase)
- Fundației Armonia - cu sprijinul căreia acest eveniment a suținut un act caritabil
- Sponsorilor: NTT DATA (care susțin foarte multe evenimente), Farmec (minunate produsele lor!), Hotel Opera Plaza (un hotel superb unde voi reveni cu drag!),  Mobila Dalin (foarte frumos mobilierul lor!), World Class România (neapărat să faceți sport!) :)
- Editura For You - cea care mi-a publicat cărțile Fluturi și Insomnii
- Fotografilor Cosmin Lucian Ignat și Bianca Demian
- Cinema Florin Piersic , PMA Invest, Cluj AM.RO, Păpădie events, Radio Napoca Fm  și Berăria Culturală.










Vă mulțumesc cu tot sufletul, tuturor! 




Lansare album "Ai venit prea târziu"



Dragii mei,

trebuie să vă împărtășesc o experiență foarte frumoasă. Am fost invitată la lansarea albumului muzical "Ai venit prea târziu" al îndrăgitei interprete de muzică ușoară Ileana Șipoteanu. Nu știu dacă există iubitori de muzică ușoară care să nu cunoască minunatul cântec "Ai venit prea târziu, ai plecat prea curând"(text: Mala Bărbulescu și muzica: Dumitru Lupu), dar și alte cântece din repertoriul artistei, devenite șlagăre.
Cântăreață și actriță, Ileana Șipoteanu a contribuit masiv la îmbogățirea patrimoniului cultural românesc. Îndrăgită atât în țară cât și peste hotare, Ileana a susținut numeroase concerte în România, dar și peste hotare. A obținut și numeroase premii pentru cariera sa artistică și este una dintre cele mai apreciate artiste din generația de aur a muzicii ușoare românești. 
Eu am iubit-o de la început pe Ileana și mă consider binecuvântată că mi-a devenit prietenă. 
Așa cum am spus și la lansarea albumului său, în viața mea Ileana nu a venit prea târziu (așa cum spune titlul noului album), ci atunci când Dumnezeu a considerat că merit încă o dovadă frumoasă a iubirii Lui. Mi-a trimis un om ca Ileana nu numai pentru a mă bucura de prezența ei încântătoare, ci și de exemplul frumos pe care-l oferă ea ca om, ca femeie, ca mamă, ca soție, ca prietenă. Știu că nu îi place să fie lăudată, dar trebuie să spun că admir cu tot sufletul eleganța ei, ținuta morală, integritatea, spiritul vesel, dar mai ales sufletul nobil și cald. 
Știu că Ileana are foarte mulți admiratori printre cititorii mei, de aceea am vrut să aflați despre noul ei album. Lansarea a avut loc la magazinul Muzica din București si a fost un eveniment deosebit. Ileana a fost înconjurată de mulți oameni deosebiți, copleșită cu dragostea lor și a strălucit pentru cei care i-au fost alături.
Minunatul CD se găsește la Magazinul Muzica din București. 
Felicitări, dragă Ileana și mult succes în continuare!  




Închei cu o dedicație pentru voi: minunata piesă "Romantică femeie"(muzica: Dumitru Lupu, versuri Maria Răileanu). 




Când ești iubire nu poți reacționa cu ură...



Am văzut într-un magazin o scenă demnă de un film din perioada Neoliticului. O mamă abia a reuşit să-şi apere băieţelul de furia unui tip susţinut şi de consoarta lui (fiindcă unele femei susţin purtarea de stadion a bărbaţilor de lângă ele).
Băieţelul se făcea vinovat de faptul că a lovit-o pe duduia care savura o băutură de la Starbucks, iar aceasta a scăpat-o pe jos. Dramă mare. Şi-a stropit pantofii, deci acel copil trebuia pedepsit aspru. Cu mă-sa şi cu tot neamul care i-a permis să trăiască pe planeta asta și să alerge prin magazine.
Credeţi că a sărit cineva în apărarea copilului şi a femeii? Nu. Unii se uitau ca la circ, alţii se uitau pe rafturile magazinului ca şi cum nimic nu se întâmpla tocmai lângă ei. Eu am reacţionat, ca întotdeauna, până ce, vorba mamei mele, într-o zi mă va bate vreun nebun.
Mama băiatului speriată, băiatul speriat, tipul urla, înjura şi gesticula, iar duduia păgubită de preţioasa băutură era foarte afectată, revoltată şi aştepta să i se facă dreptate. O scenă ridicolă în care cei doi au arătat cât de răi şi de urâţi pot deveni doar pentru că au fost deranjaţi şi păgubiţi de o banală băutură.
Astfel de scene am văzut destul de des: în trafic, în magazine, chiar şi eu am avut parte de circ când nişte musafiri de-ai mei au inundat-o (neintenționat) pe vecina de sub locuinţa mea. Ea ştia că eu nu mai locuiesc acolo, aşa că s-a dus peste ei, a făcut circ pe scara blocului deranjând și vecinii, iar pe mine m-a abordat cu apelative şi cu furie, cu toate că ştia că nu sunt genul de om care să las pe cineva cu pagube.

Înţeleg că nu e plăcut să-ţi creeze cineva un discomfort, înţeleg că te enervezi când cineva îţi produce o daună, dar asta nu e o scuză să devii neom.
Adevărata faţă a unui om o cunoşti în momente critice. Iar când pentru nişte lucruri eşti capabil să calci în picioare sufletul şi demnitatea unui om, înseamnă că eşti mic de tot. Să preţuieşti mai mult un lucru decât un om arată doar ce valori ai.

Tatăl meu mi-a oferit o lecţie frumoasă în copilărie, când am spart geamul uşii de la bucătărie. M-am temut de furia lui, ştiind de la alţi copii că au fost pedepsiţi şi chiar bătuţi când au stricat ceva. Când tata a venit acasă şi m-a văzut speriată şi plângând, mi-a spus că nimic nu e mai preţios ca mine, că un geam spart nu merită lacrimile mele şi că se bucură că nu m-am accidentat când geamul s-a spart.

Faptul că eşti victima unui accident neintenţionat, că ţi s-a produs o daună, că ai fost deranjat de neatenţia cuiva, nu-ţi dă dreptul să devii agresor verbal, să umileşti şi să răneşti pe cineva. Numai primitivii îşi pierd cumpătul şi cred că îşi fac dreptate cu scandal. Urlatul, insultele şi agresivitatea nu fac dreptate nimănui și nu repară stricăciunile. Şi cred că nu există niciun lucru atât de valoros pe lume încât să merite să devenim neoameni pentru el: nici o băutură, nici un vas spart, nici un telefon mobil, nici o bluză pătată, nici un perete ud, nici o maşină zgâriată…

Cu răbdare şi cu bunătate se pot repara lucrurile. Cu omenie. La un moment dat, fiecare dintre noi ajungem în situaţia aceea în care am vrea să ni se ia toate lucrurile doar pentru a ni se aduce înapoi un om pe care l-am pierdut… Să nu aşteptăm până atunci pentru a preţui oamenii, indiferent cine sunt ei. 
Nu există ceva mai preţios şi mai important pe lume decât OMUL. 



Călătorind prin Europa - un album minunat!



Am așteptat cu nerăbdare publicarea acestui album deosebit al cărui autor este George Hudiță și care a fost publicat recent de Libris Editorial! 
Este un album de cuvinte încrucișate, foarte frumos și distractiv! Pe lângă faptul că vă va pune mintea la contribuție, o să vă poarte prin Europa și vă va stârni curiozitatea să descoperiți informații noi și să vă doriți să vizitați locuri noi.
Acest album va fi pentru voi un mod foarte plăcut de a vă deconecta de la rutina zilnică, de a vă relaxa și de a interacționa cu cei din jur. Este o joacă frumoasă care vă va aduce numai beneficii: relaxare, învățăminte și distracție. Și neapărat să-l dăruiți copiilor, va fi pentru ei un mod sănătos de a se distra, de a se cultiva și de a-i îndepărta puțin de nocivele tablete și telefoane.

Am avut surpriza plăcută să aflu că autorul a adăugat în album și o pagină dedicată Fluturilor și vreau să-i mulțumesc pentru asta! Cititorii mei vor fi foarte încântați!  

Vă recomand cu drag acest album pentru voi, dar și pentru a-l dărui persoanelor dragi. Este un cadou deosebit, iar dacă mergeți în vacanță, nu plecați fără el! 
Felicitări, George Hudiță pentru ideea genială, pentru munca și dăruirea puse în album și felicitări celor de la Libris pentru că au publicat un asemenea album! Era nevoie de așa ceva, de diversitatea și beneficiile pe care le oferă o asemenea creație! 

Albumul "Călătorind prin Europa" îl puteți comanda cu transport gratuit prin curier, aici:
Călătorind prin Europa






Ciocolată amăruie



“Când plecam unul de lângă celălalt nu ni se părea că ne despărțim, 
ci că mergeam să ne așteptăm altundeva.”
 Cesare Pavese

La început ne aveam doar unul pe celălalt. Locuiam împreună cu chirie într-o mansardă a unui imobil din perioada interbelică. Doar puţinele haine pe care le aveam erau ale noastre, dar nu ne lipsea nimic. Încă îmi amintesc că aveam două farfurii, două linguri, însă numai o furculiţă. Ne contraziceam de fiecare dată care să folosească mai întâi furculiţa, fiecare din noi cedându-i-o celuilalt, dar nu am cedat niciodată presiunilor ei de copilă răsfăţată.
Prima investiţie pe care am făcut-o a fost într-o plapumă groasă, pe care, când ne-am mutat în altă casă, am folosit-o pe post de saltea, aşezată direct pe podea.
Munceam amândoi, iar după muncă ne grăbeam să ajungem în micul nostru cămin, nerăbdători să fim din nou împreună. Pe atunci numai cei foarte bogaţi aveau televizoare cu care să îşi omoare timpul. Noi jucam cărţi şi şah, iar în nopţile geroase de iarnă stăteam înghesuiţi unul lângă celălalt, iar eu îi citeam cărţi pe care cu greu le procuram. Îi plăcea să îi citesc, iar uneori adormea și eu o priveam recunoscător ca pentru un miracol.
Nu ne-am certat niciodată. Ea era atât de blândă şi de bună, încât era incapabilă să se supere vreodată.
Am întrebat-o într-o zi ce-i place la mine, eu fiind un băiat foarte sărac de la ţară şi nici măcar o frumuseţe, şi mi-a spus că mă iubeşte fiindcă o fac să râdă. Într-adevăr, râdea foarte mult. Nicio muzică nu era la fel de frumoasă ca râsul ei, iar când râdea umplea orice spaţiu și orice inimă cu fericire. Probabil că mă iubea şi pentru că o respectam şi o alintam. Nu am contrazis-o niciodată şi nu am făcut-o niciodată să se simtă altfel decât cea mai importantă şi stăpâna inimii mele. Mă mai iubea şi pentru că în fiecare duminică îi cumpăram o ciocolată amăruie. Știam că adora ciocolata amăruie, dar nu ne permiteam să cumpărăm decât duminica, iar în unele duminici doar cu eforturi din partea mea, eforturi despre care ea nu a ştiut nimic. Uneori mergeam pe jos până la muncă, pe viscol şi prin ploaie, pentru a economisi banii pe care i-aş fi dat pe biletul de tren cu care mergeam la serviciu. Nu voiam să o privez de bucuria ei de duminică şi mi-am promis că, orice se va întâmpla, mereu va primi duminica o ciocolată amăruie. Şi mie îmi plăcea enorm ciocolata amăruie, dar i-am spus că nu mă dau în vânt după ea, ca să îi rămână ei, să se bucure ea de toată. Mă bucuram mai mult privind-o pe ea cum o savura decât dacă i-aş fi simţit eu gustul.
Într-o seară în care ne hotărâserăm să ieşim la plimbare, am privit-o cum se aranja ca să fie frumoasă. A scos un ruj dintr-un sertar şi cu un băţ de chibrit a scos din el puţină culoare, pe care şi-a întins-o pe buzele-i frumoase şi pline. Nu ştiam că nu mai avea ruj şi mi-am promis în sinea mea că nu voi mai permite să se întâmple asta. Am privit-o cu drag cum s-a îmbrăcat şi abia atunci am văzut că tocurile pantofilor ei erau tocite vizbil. Mi-am promis atunci că am să muncesc oricât ca să nu îi mai lipsească nimic celei care îmi dăruia atâta fericire şi care a pornit alături de mine în călătoria complicată şi plină de neprevăzut numită viaţă.
Am muncit cât doi oameni la un loc. Nu am refuzat nicio ofertă de muncă, indiferent cât de greu mi-a fost. Iubirea pentru ea îmi dădea forţă. Ştiam că orice bănuţ în plus îi poate oferi ei măcar o ciocolată amăruie.
După patru ani de muncă asiduă, am reuşit să închiriez o casă mai spaţioasă. Era căminul perfect pentru noi doi. Îmi amintesc perfect ziua în care am dus-o să vadă căsuţa noastră. A păşit cu emoţie în holul spaţios, apoi a cercetat curioasă fiecare încăpere, rostindu-şi planurile legate de cum va decora camerele. O priveam din sufragerie şi mi se părea cea mai frumoasă fiinţă de pe pământ. Atunci am realizat că pentru a fi frumoasă o femeie trebuie doar să fie fericită. Mi-a sărit în braţe şi mi-a mulţumit, iar eu am învârtit-o fericit. Nu a vrut să mai aştepte să mobilăm casa. Ne-am mutat peste câteva zile, luând cu noi puţinele lucruri pe care reuşiserăm să le agonisim. După câteva luni a venit pe lume fiul nostru. Fericirea de atunci nu am mai simţit-o niciodată.
Soţia mea a fost o mamă minunată, iar eu am înţeles că nu poate să mai fie aceeaşi soţie atentă, dar îmi lipsea. Îmi lipseau momentele noastre, îmi lipsea să îmi verifice ţinuta când ieşeam din casă şi îmi lipsea să îmi adoarmă în braţe, să îi aud inima bătând în liniştea nopţii. Dormea mai mult cu copilul nostru şi îi dedica lui tot timpul ei. Cu toate că au fost perioade în care m-am simţit neglijat de ea, a fost cea mai bună prietenă a mea.
Mi-am găsit refugiu în muncă şi mi-am înfiinţat propria afacere. Acum aveam şi copilul, căruia trebuia să îi construiesc un viitor. Peste câţiva ani am reuşit să cumpăr casa în care locuiam, iar soţia mea a fost foarte fericită.
În prima zi în care l-am dus pe băiatul nostru la şcoală am fost atât de mândru încât aveam impresia că mi se umflase pieptul ca acelor cocoşi care se pregătesc de luptă.
Anii au trecut în zbor, nu ştiu cum, nu ştiu când. Am realizat cum s-a dus timpul abia într-o dimineaţă în care m-am trezit înaintea soţiei mele. Ea dormea lângă mine şi i-am privit chipul mângâiat de câteva raze de soare. Abia atunci am observat că pe lângă tâmple părul îi albise. M-am întrebat când a trecut timpul şi cum de am permis să se întâmple asta. Realizam dintr-o dată că, fără să vreau, mă purtasem mult timp de parcă aş fi fost supărat pe ea. O perioadă nu i-am mai cumpărat nici măcar acea ciocolată amăruie şi atunci mi-am promis că nu voi mai lăsa să se întâmple asta, că nu o voi mai neglija. Abia atunci am realizat că noi doi uitaserăm cumva să ne mai iubim. Uitaserăm să ne mai privim unul pe celălalt cu dragoste, uitaserăm să mai vorbim unul cu celălalt şi mi-am promis că voi recupera tot ceea ce nu făcusem aşa cum ar fi trebuit.
M-am ridicat uşor din pat şi am plecat să cumpăr ciocolată amăruie. Când m-am întors cu o sacoşă plină cu ciocolată, mi-a zâmbit. Avea acelaşi zâmbet cu care mă cucerise în urmă cu 40 de ani. Doamne, când au trecut 40 de ani?
A desfăcut o ciocolată şi a început să mănânce din ea cu o poftă copilărească. Văzând că mă uit lung, mi-a spus zâmbind: „Doar nu vrei şi tu! Ţie nu-ţi place ciocolata amăruie.” Atunci a fost pentru prima dată când i-am spus că de fapt îmi place la nebunie ciocolata amăruie, iar ea a înţeles pe loc cât de mult am iubit-o. M-a îmbrăţişat într-un fel aparte, diferit, ca şi cum braţele ei îmi mulţumeau. Acea îmbrăţişare mi-a oferit, parcă, toate îmbrăţişările pe care uitase să mi le ofere atâta timp.
Fiul nostru a ajuns medic, iar eu am mi-am trăit visul prin el. Ceea ce nu reuşisem eu din lipsă de posibilităţi reuşise el, iar eu eram foarte mândru de el. Nu-mi mai doream decât să nu se ruşineze vreodată cu mine. Fiul meu m-a făcut fericit şi mândru. S-a căsătorit cu o femeie cumsecade şi ne-a dăruit nepoţi frumoşi şi cuminţi. Atunci am aflat că viaţa aduce permanent bucurii dacă ţi-o construieşti frumos. Plecarea fiului nostru într-un alt oraş în care a ales să muncească ne-a lăsat un gol mare în suflete şi în casă. Atunci ne-am regăsit din nou unul pe celălalt şi am învăţat din nou să ne bucurăm unul de altul.
Când am sărbătorit nunta de aur, mi s-a părut ireal că trecuseră atâţia ani şi că eu încă mai aveam impresia că totul s-a întâmplat atât de repede, prea repede că să fi avut şansa să realizez câte aş fi putut face altfel, poate mult mai bine...
Mi-am privit soţia şi o vedeam la fel ca în ziua în care ne căsătorisem. Avea aceleaşi trăsături blânde şi aceiaşi ochi senini. Câteva riduri îi tranformaseră puţin chipul, iar părul alb i se potrivea foarte bine. Atunci am realizat că o femeie nu este frumoasă doar atunci când este tânără, ci și atunci când e bunică.
După petrecerea pe care am organizat-o cu ocazia nunţii noastre de aur, am desfăcut o ciocolată amăruie şi am mâncat-o împreună pe terasa casei noastre, bucurându-ne de ea ca nişte copii.
Atunci am observat că soţia mea purta inelul de argint pe care i-l dăruisem în urmă cu 50 de ani, când eram doar un băiat sărac care încerca să îşi construiască un viitor.
- Ai păstrat acest inel? am întrebat-o uimit şi emoţionat.
- L-am purtat mereu, mi-a spus cu o voce blajină.
Cum de nu am observat timp de 50 de ani că purtase inelul? E adevărat, în cei 50 de ani i-am dăruit alte inele, din aur cu safire şi cu briliante, dar ea l-a purtat mereu şi pe acela, acolo lângă verighetă. Atunci am realizat că existau cu siguranţă multe lucruri pe care eu nu le observasem. Regretam. Nu puteam să-mi explic neatenţia mea. Am dat vina pe preocupările cotidiene și pe stres, dar mi-am promis că nu voi mai lăsa să se întâmple asta.
Ajungând la anii bătrâneţii sosise timpul să descopăr şi eu la ce se gândesc de obicei bătrânii. Cert este că au multe frici. Mie îmi era frică de moarte. Nu de moartea mea, ci de moartea ei. Îmi doream să mor primul, să nu fiu nevoit să trăiesc fără ea. Ştiind-o pe ea alături, până şi moartea mi se părea sigură şi frumoasă. Însă ea a plecat prima. Niciodată nu am fost mai nefericit. Atunci am realizat că sărăcia de care m-am temut şi pe care am detestat-o toată viaţa mea era de dorit în comparaţie cu golul lăsat de plecarea soţiei mele. Atunci am aflat că nu există sărăcie şi durere mai mare decât singurătatea. Tot atunci am înţeles ce înseamnă, de fapt, iubirea. Iubirea nu moare deodată cu oamenii care ne părăsesc. Mi-a fost greu să accept şi să mă obişnuiesc cu lipsa soţiei mele. Încă o mai căutam prin casă şi aveam impresia că o auzeam uneori strigandu-mă de undeva din grădină. Dacă înainte să moară mă enervam când uita să ia ceva din casă şi mă deranja să îi duc, acum mi-aş fi dorit enorm să mă strige, să îi pot fi de folos.
Abia după ce am rămas fără soţia mea am realizat că nu mai aveam nimic. Nu-mi mai găseam locul prin casă şi nici rostul pe lume. Încercam să mă consolez cu gândul că îl aveam totuşi pe fiul nostru şi că aveam nepoţii. Aveam totuşi o familie, chiar dacă familia mea era incompletă fără ea, soţia mea.
Într-o zi, când nu am mai suportat singurătatea şi dorul de soţia mea, am decis să merg la fiul meu în vizită. L-am întrebat dacă mă primeşte şi mi-a confirmat. Aveam de gând să stau o săptămână să mă bucur de el şi de nepoţi, gândindu-mă că nu mai aveam nicio garanţie că îi voi vizita şi altă dată. Eram deja bătrân, iar inima mea era slăbită. Nu ştiam cât mai aveam până ce urma să plec şi eu după soţia mea. Speram că prin fiul meu şi prin copiii lui aveam să o mai văd pe minunata mea soţie de care îmi era atât de dor, dar nu am regăsit-o în ei. Cu excepţia unor mici asemănări fizice, nimic nu-mi amintea de ea. Ei nu aveau cădura ei, nu aveau blândeţea ei, nu ştiau să transmită iubire aşa cum o făcea ea.
M-au primit bucuroşi, dar după două zile am avut senzaţia că îi incomodam. Aveau o casă mare şi totuşi simţeam că îi încurcam. Fiul meu era distant, iar nora mea îmi făcea tot felul de observaţii. E adevărat, nu eram obişnuit cu casa aceea, mai uitam o uşă deschisă, mai lăsam telecomanda în altă parte decât pe masă, dar nu am vrut să îi supăr. La un moment dat chiar am simţit că ar trebui să plec. Îmi era greu să accept, dar nu eram dorit acolo. Prezenţa mea nu era o plăcere pentru ei. Am plecat plângând. Nu mă mai simţeam iubit de nimeni. Şi mă durea că niciodată fiul meu nu mi-a arătat un mic semn că ar fi mândru de mine. Poate că nu era. Eu nu am reuşit să devin medic, am fost doar un simplu muncitor la căi ferate, apoi constructor.
M-am refugiat în casa mea unde, chiar şi singur fiind, simţeam cumva iubirea soţiei mele. Iubirea ei rămăsese în fiecare lucru, în fiecare colţişor şi, mai ales, în amintirile mele. Realizam acum că, de fapt, nu am fost niciodată sărac. Nu după ce am avut-o pe ea, cea mai minunată fiinţă din lume, cea care m-a făcut să mă simt iubit, împlinit, mândru şi recunoscător.
Când fiul nostru a decis să dăm lucrurile mamei lui, a venit acasă. Am sortat împreună hainele şi lucrurile care i-au aparţinut soţiei mele şi le-am pus în pachete care aveau să ajungă la o asociaţie umanitară.
Într-o cutie dreptunghiulară, aflată în dulapul soţiei mele, am găsit câteva lucruri: poze, o şuviţă din părul băiatului nostru tăiată când era copil, scrisorile pe care ni le-am trimis noi după ce ne-am cunoscut şi o hârtie de la o ciocolată amăruie. Păstrase acea hârtie de la o ciocolată amăruie pe care i-o dăruisem în urmă cu 50 de ani. Oare de ce o păstrase tocmai pe aceea? Am încercat să-mi amintesc ceva despre acea ciocolată şi am realizat că aceea fusese prima pe care i-o dăruisem. S-a întâmplat în ziua în care am cerut-o de soţie. Mi-am amintit că i-am spus atunci că nu am ce să-i ofer în afară de dragostea mea. Ea mi-a mulţumit pentru ciocolată şi a mâncat-o pe toată ca un copil care abia o aşteptase. Atunci şi numai atunci am minţit-o: i-am spus că nu îmi place ciocolata amăruie. Voiam doar să o aibă ea pe toată. Şi acum îmi amintesc că împrumutasem banii cu care am cumpărat acea ciocolată. Acum îmi vine greu să cred că un om poate fi atât de sărac încât să nu aibă bani pentru o ciocolată, dar atunci erau alte vremuri, iar ciocolata era un lux.
În aceeaşi cutie am găsit şi o felicitare. Era datată cu zece ani în urmă şi îmi era destinată. Am început să o citesc cu emoţie. Mâinile îmi tremurau, aşa că am aşezat felicitarea pe masă. Soţia mea o scrisese cu ocazia zilei mele de naştere, dar nu mi-o dăduse. Îmi mărturisea că a avut o viaţă frumoasă alături de mine şi că îmi era recunoscătoare. Îmi mulţumea pentru toată fericirea, pentru că am respectat-o şi pentru că am făcut tot posibilul să nu îi lipsească nimic. În stilul ei amuzant mi-a mărturisit că, dacă ar fi să aleagă din nou, ar alege acelaşi băiat sărac de care s-a îndrăgostit în urmă cu 50 de ani. În încheiere mi-a scris: „Trebuie să îţi mărturisesc ceva, chiar dacă e amuzant să mă destăinui după 50 de ani de convieţuire cu tine. Nu mi-a plăcut niciodată ciocolata amăruie. Atât de mult te-am iubit şi te iubesc!”


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Tu ce carte ai lua acasă?


Iată că vin din nou cu vești bune pentru voi, iubitorii de cărți, dar înaine de asta vreau să vă povestesc ceva.
În urmă cu ceva timp am aflat povestea unei cititoare, o fată de liceu care nu-și permitea să își cumpere cărți, dar mergea în librărie și citea câte puțin din cărțile care-i plăceau. M-a impresionat și mă gândesc cu drag că sunt multe persoane care iubesc să citească, dar care nu-și permit mereu să cumpere cărțile dorite. 

Sunt foarte curioasă, voi aveți vreo carte pe lista de așteptare pe care abia așteptați să o luați acasă? Sau poate vreo persoană dragă vouă își dorește mult o carte anume?
Dacă da, vestea bună este că astăzi eMAG vine cu o ofertă de nerefuzat: un Voucher de 20% reducere la peste 25.000 titluri de cărți, plus transport gratuit!


Această ofertă eMAG este valabilă doar astăzi, iar aici găsiți multitudinea de cărți și voucherul:  
Eu mi-am propus să dăruiesc cuiva cartea Cărarea Împărăției, dar m-aș bucura să-mi sugerați și voi titluri de cărți care v-au plăcut sau pe care vi le doriți. 


Spor la cumpărături! 

Succesul unora e boala altora...



Dacă am refuzat să public cu anumite edituri, acestea mă bălăcăresc pe unde apucă și caută să instige lumea împotriva mea. Mai sunt și niște scriitori frustrați că nu au avut succesul meu și care cred că se vor afirma dacă mă denigrează pe mine. Jenant... și umilitor să recunoști în felul acesta că ești invidios și că ești dispus să decazi oricât pentru a ieși din anonimat. 
Culmea este că ăștia defilează cu pretenții de oameni culți și cu valori, dar se contrazic prin comportamentul deplorabil demn de personajele din emisiunile dizgrațioase de cancan. ☺ Mă amuză ce războaie pornesc împotriva mea (doar pentru că ei consideră că n-ar trebui să am eu atâta succes), dar cât de indiferenți sunt față de problemele omenirii, ale țării, cum tac dacă văd o nedreptate, cum sunt indiferenți în fața cazurilor sociale... și asta spune totul despre ei, despre preocupările lor, despre valorile lor. Țațe cu o plăcere maladivă să bârfească și să spurce.
Desigur că orice prost va găsi un prost și mai mare care să-l asculte cu gura căscată... Cei fără discernământ sunt ușor de manipulat și de instigat. Iar obsedații de mine, câteva personaje dubioase și cu minți insalubre, care de 4 ani nu pot respira dacă nu mă atacă într-o zi, așteaptă ca muștele o grămadă de mizerie pe care să se așeze și să se scalde în toată urâțenia lor.
Eu i-am ignorat și îi voi ignora în continuare. Poate că tocmai asta îi frustrează: că nu mă iau la trântă cu ei în mocirlă. I-am lăsat să spună ce vor, să facă mizerie, să mă amenințe cu moartea, să mintă, să îmi jignească familia (chiar și pe tatăl meu decedat), prietenii și cititorii. Nu s-au gândit o clipă că rănesc oameni care mă iubesc, că-i provoacă stres mamei mele sau măcar că nu dau un exemplu bun acestei societăți prea mult contaminată de lucruri nocive. Ura le-a întunecat mințile atât de tare încât nici măcar nu mai realizează că sunt ridicoli, penibili, patetici, dizgrațioși.
Am înțeles că sunt bolnavi, că au psihoze grave și i-am privit cu compasiune. Trebuie să fii grav bolnav dacă timp de 4 ani, cauți zi de zi să denigrezi o persoană pe care nu o cunoști, care nu ți-a greșit și la care singurul lucru care te deranjează este că are succes. Eu nu înțeleg purtarea asta, eu nu mi-aș pierde niciun moment din viață să scriu sau să discut despre ceva/cineva care nu-mi place. Dar nebunii ăștia mă tratează mai rău decât pe Hitler, zici că sunt mai nocivă și mai periculoasă pentru omenire decât orice terorist! 💣 Păcat că nu sunt la fel de înverșunați împotriva celor care fac rău cu adevărat, păcat că nu-și folosesc timpul și energia constructiv, ca să schimbe ceva în lumea asta, ca să ajute, ca să lase în urma lor ceva frumos… Dacă tot sunt atât de pricepuți, atât de buni, de ce nu-și folosesc timpul, energia și genialitatea pentru a scrie capodopere? Să scrie cărți cu care să-mi dea peste nas, să-mi arate cum se face, să învăț ceva de la ei… fiindcă în urma lătrăturilor lor din ultimii ani nu am învățat nimic. Am văzut doar dejecții mintale.
Între timp eu am promovat cărțile editurilor care caută să mă defăimeze, așa cum am promovat și scriitori care ulterior au pornit atacuri împotriva mea. Unul dintre acești scriitori m-a lingușit la început, l-am promovat, apoi, nemulțumit că nu-i făceam zilnic reclamă, a devenit dușmanul meu și a început să facă pe criticul literar și pe moralul desăvârșit (cu toate că își vinde cărțile ilegal, nu prin distribuitori autorizați, ci cui apucă, fără a plăti impozite la stat...).  😉  
Dar, satisfacția mea este că am răspuns cu bine la rău, că până și cei care mă dușmănesc trăiesc de pe urma mea, că pâinea de pe masa unora mi se datorează. 😃 
Nu sunt supărată pe ăștia, mi-aș face păcate să mă supăr pe oameni bolnavi. Îmi este doar milă că sunt nefericiți, că se otrăvesc zilnic și mai ales că tot ce fac se va întoarce împotriva lor.
Am văzut comentariul unei cititoare, o fată de 15 ani care a îndrăznit să-mi ia apărarea. Printre altele a spus așa: “Mi-ar fi rușine să am așa o mamă, să văd că poate comenta cu atâta răutate, nu mai spun că nu aș citi niciodată o carte scrisă de un scriitor care se poartă atât de urât și care vorbește despre alții cu atâta dușmănie.” Păcat că detractorii mei nu înțeleg că prin purtarea lor își fac doar reclamă negativă și că străduința lor de a mă denigra îmi face, culmea!, reclamă bună. 😄  
Oamenii sănătoși la cap nu înghit orice gogomănie, oamenii cu preocupări curate nu savurează mizerii, așadar n-aveți decât să debitați orice, să mă urâți oricât, nu mie îmi faceți rău. Păcat de voi, de ambițiile voastre mici, de lipsa voastră de stimă de sine.
Dacă eu voi muri, în urma mea rămân multe lucruri frumoase și fapte bune, am construit mult, am ajutat și am inspirat lumea la bine (chiar dacă nu sunt un om perfect), n-am trăit degeaba, dar în urma voastră va rămâne doar mizeria pe care o împrăștiați... Sunteți o rușine pentru societate, pentru familiile voastre și pentru voi înșivă. Sunteți niște triști.
Eu n-am timp de voi, sunt ocupată să mă bucur de ceea ce am, de ceea ce sunt și de ceea ce fac. În timp ce voi pierdeți timpul pe internet încercând să faceți rău, eu muncesc, țin în brațe copii care au nevoie de dragoste, fac cumpărături pentru oameni care nu au posibilități, citesc povești unor copilași bolnavi, mă plimb, stau cu oameni care mă iubesc, vorbesc cu oameni minunați care mă inspiră și mă ajută să evoluez, râd, zâmbesc, trăiesc, IUBESC. 
Nu sunt capabilă să urăsc, nu mă voi încrunta doar pentru că niște nebuni n-au loc de mine pe pământul ăsta. Bunătatea este răspunsul meu la orice răutate, seninătatea este răzbunarea mea, iar Dumnezeu este dreptatea mea.
Eu vă doresc succes și să fiți măcar sănătoși dacă fericiți nu puteți fi doar pentru că Irina Binder are succes! 😉
Îmi văd de drumul meu. Dacă m-aș opri la toți câinii care mă latră nu aș mai ajunge niciodată acolo unde îmi doresc. 





Povara



Copilul meu,

Azi, am înţeles că nu mai sunt cine am fost pentru tine. Eu nu mai simt că îţi sunt mamă, ci simt că-ți sunt doar o povară. Azi am aflat cu uimire că mama este mamă doar cât timp copilul are nevoie de ea, dar când ea are nevoie de copilul ei, devine o povară.
Cândva eram cea în braţele căreia căutai adăpost şi alinare. Eram fiinţa pe care o iubeai cel mai mult, singura în care credeai, singura de a cărei companie aveai nevoie. Când îţi eram mamă mă întrebai cu spaimă în privire şi în glas dacă am să te părăsesc vreodată. Îmi desenai flori, fluturi şi căsuţe colorate şi îmi promiteai că atunci când vei fi mare, vei avea şi tu grijă de mine, aşa cum am avut eu de tine ori de câte ori ai fost bolnav. Mă mângâiai pe față cu mânuțele tale mici și îmi spuneai că mă iubești. Azi, abia dacă mă mai privești. Azi te supără neputința și neîndemânarea mea. Te deranjează prezența mea în căminul tău și simt că abia aștepți să plec.
Ţi-aş fi ascuns şi acum boala mea şi nu te-aş fi împovărat cu necazurile mele, dar am îmbătrânit, nu mai am putere şi nu mai ştiu cum să duc singură toate suferințele. 
Ani de zile te-am ferit de supărările mele, te-am protejat de grijile mele, nu am vrut să ştii că nu mai pot, că nu mai am, că mă tem. Am vrut să te simţi în siguranţă, să nu cunoşti grijile oamenilor mari, să te bucuri de copilărie, apoi de tinereţe, apoi de familia ta. Ţi-am ascuns durerile, neajunsurile şi nefericirea mea știind că într-o zi îţi va veni rândul să le ai pe ale tale, iar acum, când văd cum e să te simţi povară pentru propriul copil mă rog Cerului să ai sănătate şi să nu fii nevoit să depinzi de copiii tăi, să nu ajungi să simţi ce simt eu acum. Sentimentul că ești o povară pentru ființa pe care o iubești cel mai mult pe lume, pentru ființa căreia i-ai dat viață și pentru care ai fi în stare să-ți dai viața, provoacă mai multă durere decât orice boală.
Se pare că bătrânețea și boala nu-ți iau doar puterile și liniștea, ci te lasă și singur pe lume.   
Mă iartă că mă plâng acum, dar nu m-a pregătit nimeni pentru ceea ce simt azi. Nu am avut timp să mă obişnuiesc cu ideea că într-o zi nu voi mai fi pentru tine decât o povară. Mă iartă că am lăcrimat în faţa ta, că am căutat adăpost în casa ta, că mi-am aşezat sufletul la picioarele tale! 
Şi mă iartă, copilul meu că nu-ţi mai pot fi ceea ce am fost cândva!

Cu dragoste infinită,
Mama




Pentru toți cei care "nu fac discriminări".



Nu știu dacă există ceva mai dureros și mai nedrept decât tristețea unui copil. Și când motivul tristeții lui este răutatea adulților, este dureros de greu. 
Știu că vei citi asta, mama lui Andrei. Și știu că veți citi asta, doamna cadru didactic care nu știi să educi copiii și nu faci niciun efort să înveți părinții copiilor "normali" să nu discrimineze copiii din familii fără posibilități, fără părinți cu jeepuri care te cadorisesc cu parfumuri, bijuterii și alte prostii cu care poți fi cumpărată. Înțeleg, unii oameni chiar sunt de vânzare, au doar preț, nu și valoare...  

După ce s-a simțit umilit, respins și nedorit doar pentru că a fost singurul copil din clasă neinvitat la ziua de naștere a odorului Andrei, băiețelul meu trist s-a refugiat în casă și a continuat să picteze chipul Maicii Domnului pe bucata de geam spart găsită undeva prin spatele curții. N-a vrut nici în ruptul capului să renunțe la bucata aia de sticlă, dar mi-a promis că nu se va tăia. A pictat ținând sticla cu o mănușă și a plâns...  Demnitatea și încrederea pe care am reușit să i le insuflu după o lungă perioadă, i-au fost spulberate de gestul inuman făcut de niște adulți care s-au gândit să-l separe de ceilalți copii.
Băiețelul despre care vă vorbesc este un copil minunat, bun, cuminte, harnic, credincios și generos și nu spun asta doar pentru că este unul dintre copiii care au devenit ai mei. 
A mai zâmbit doar când m-a văzut pe mine intrând pe poartă, dar zâmbetul lui era diferit. Lipsea bucuria. Mi-a spus printre lacrimi durerea lui, iar eu am avut misiunea deloc ușoară să îi explic că nu el are o problemă, ci societatea asta ipocrită care susține că nu face discriminări, dar face! 
Dacă întrebi 100 de persoane dacă fac discriminări, majoritatea vor spune că nu, ba chiar că detestă discriminarea de orice fel, dar dacă îi pui în fața unui fapt împlinit, vei vedea cum mint, cum se mint, cum se cred buni, în timp ce realitatea este alta...  

Se pare că eu știu ce trebuie să spun ca să iau durerea din sufletul unui copil, iar băiețelul meu a înțeles de ce este respins. A înțeles cum funcționează lumea... și că uneori nu suntem respinși pentru că nu suntem destul de buni pentru ceilalți, ci pentru că ceilalți nu sunt destul de buni pentru noi. 

Băiețelul meu ar fi avut bani de cadou, mama lui Andrei, dacă asta era condiția să vină la ziua fiului tău... Ar fi venit cu un cadou frumos pentru felia de tort cu care l-ai fi servit, dacă pentru tine totul este condiționat de un schimb. Și nu, nu este murdar, chiar dacă tatăl lui care are doar o mână spală hăinuțe cu acea mână... Nu ți-ar fi murdărit canapelele și covoarele, nu s-ar fi năpustit ca un sălbatic asupra platourilor cu mâncare, nu ar fi fost un exemplu urât pentru ceilalți copii... Dar ai dreptate: băiețelul meu chiar este diferit. E diferit, fiindcă el nu urlă la părinți și nu înjură sau trântește când nu i se face pe plac, el nu refuză mâncarea cerând altceva, el se roagă înainte să mănânce și se bucură de orice i se dă. Băiețelul meu nu găsește amuzant să spargă melci cu piatra, el îi salvează din calea pașilor grăbiți. Băiețelul meu nu jignește copiii, nu râde de ei, iar dacă are ceva dulce împarte cu oricine. Băiețelul meu nu s-ar rușina niciodată cu un prieten sărac, fiindcă părinții lui nu l-au învățat așa.
Băiețelul meu, chiar dacă nu mai este de câțiva ani sărac, îmbrăcat ponosit și înfometat, nu scapă de eticheta de "sărac", însoțită de prejudecăți cum că ar fi și murdar și poate needucat... Asta pentru că există persoane ca tine, mama lui Andrei, persoane cu prejudecăți, care se mulțumesc să trăiască în abundență și să-i marginalizeze fără pic de suflet pe cei care nu au. Persoane care cred că pot decide ce merită anumiți copii și ce nu, ce pot, ce știu, ce simt...
Și, cu toate acestea, băiețelul meu va fi un om bun. Va scăpa de etichetele pe care i le lipesc unii... Și știu sigur că orice răutate de care a avut și va avea parte în viața lui, o va întoarce înapoi sub forma unui act de bunătate... 
Băiețelul meu chiar e diferit, iar oamenii vor învăța de la el ceea ce nu pot învăța de la cei ca tine, mama lui Andrei... fiindcă Dumnezeu, în bunătatea Lui, îi va oferi bogăția sufletească de care au nevoie cu adevărat oamenii