Certaţi la bine, nu la necaz...



De când e lumea şi pământul oamenii se ceartă. Uneori se ceartă şi se duşmănesc din motive puerile şi nu neapărat pentru că ar avea ceva de împărţit. Orgoliile sunt cele care-i reţin pe oameni să se împace şi ajung să nu-şi vorbească ani de zile, crezând cu tot sufletul că se urăsc. 

Şi tatăl meu cunoştea un om cu care nu îşi vorbea de ani de zile. Când se întâlneau întâmplător, treceau unul pe lângă celălalt fără ca să se salute. 
Într-o zi, tata a aflat de la un vecin că acelui om îi arsese casa. Preotul din oraş a umblat din casă în casă să ceară ajutor pentru a face curăţenie în urma incendiului şi pentru a ajuta omul să îşi reclădească un cămin, dar pe tata l-a ocolit, ştiind că era supărat pe acel om. Când tata a aflat, s-a dus val-vârtej la poarta preotului şi i-a reproşat că, în loc să bată şi la ușa lui, l-a ocolit. 
-Păi, de unde să ştiu eu că ai vrea să-l ajuţi? Ştiam că sunteţi certaţi. – i-a spus preotul. 
-Suntem certaţi la bine, părinte, nu la necaz! , i-a răspuns tata. 
Acea replică mi s-a întipărit în minte, cu toate că nu am înţeles-o atunci prea bine. 
A doua zi, tata a chemat pe cineva cu o căruţă, a încărcat-o cu căpriori, scânduri, ţigle şi alte materiale de construcţie pe care le avea pe acasă şi ne-am dus împreună la omul cu care era certat. Îmi amintesc perfect zâmbetul şi uimirea omului istovit de atâta muncă şi de tristeţe. 
-Nu credeam că ai să vii, i-a spus lui tata strângându-i mâna bucuros. 
Tata l-a îmbrăţişat strâns, iar eu am rămas cu imaginea lor muncind alături cu alţi oameni din oraş dornici să ajute omul aflat în necaz. Acea împăcare mi-a dat un sentiment de bine şi de pace... şi totodată a fost o lecţie pentru mine. 
Eram convinsă că tata îl ura pe acel om şi, probabil că şi tata era convins de asta. Dar a fost nevoie de o nenorocire ca să înţeleagă că nu îl ura, că îl iertase de mult şi că acolo unde există omenie nu este loc de orgolii copilăreşti. Poate că și pentru tata a fost o lecție acea experiență, poate că și el a învățat ceva despre el însuși atunci... 

Îmi spunea ieri o persoană excepţională că trebuie să îmi iubesc şi duşmanii, iar eu i-am spus că pot doar să nu-i urăsc, dar că nu cred că aş putea să-i iubesc. Apoi, mi-am dat seama că dacă oricare dintre cei cu care sunt certată (nici nu mai contează din ce motiv) ar avea un necaz, n-aş sta pe gânduri şi aş ajuta. Poate că asta înseamnă, de fapt, să-ţi iubeşti şi duşmanii, dar suntem prea mândri şi prea orgolioşi să recunoaştem… sau poate că încă nu ne cunoaștem pe noi înșine suficient de bine, poate nu suntem pregătiți să ne debarasăm de orgolii, de teamă că ne-am dezgoli sufletele și ne-am lăsa bunătatea și sensibilitatea la vedere... 
Oricum, n-ar trebui să aşteptăm ca unul dintre noi să aibă un necaz pentru a ne împăca… sau măcar pentru a ne ierta unii pe alții.




Răutatea este cel mai grav handicap omenesc.



Eu cred că un om împăcat cu sine, senin, moral şi cu o viaţă normală, nu are timp de prostii, nu are preocupări mizerabile, nu caută să distrugă, să intrige și să denigreze alți oameni. Cei preocupați cu lucruri degradante, cu bârfe, certuri şi încercări de a le tulbura altora pacea sufletească și de a le strica reputația, sunt doar niște oameni singuri, vexați, complexați, slabi, temători, sărăciți de calități umane, de lumină sufletească şi de bunătate, lipsiți de dragoste (oare de ce?!); și care au decăzut, care nu se mai prețuiesc şi nu se mai respectă nici măcar atât cât să își păstreze demnitatea...
Cândva, înainte să înțeleg cum sunt structurați şi cum funcționează astfel de oameni, mă supăram pe ei... Acum doar îi compătimesc și sper că vor reuși să-și învingă toate slăbiciunile și să devină oameni cu intenții onorabile, demni și care să merite respectul și dragostea de care depind atât de mult sufletele lor singure și bolnave... 
Răutatea este o boală corozivă pentru suflet. Cred că numai un om care se detestă profund își otrăvește sufletul și își irosește viața, abandonându-se urâtului și răului...
Dacă tu nu te iubești pe tine însuți, cum ai vrea să te poată iubi alții?

Cel mai mare dușman al omului rău este el însuși. 

Cu cât un om mă urăşte mai tare, cu atât mai mult îmi întăreşte convingerea că se simte inferior mie şi că se simte slab în fața mea. Iar asta mă face să îl tratez cu compasiune, chiar dacă s-ar aştepta să îi răspund cu aceeaşi ură. Răutatea are întotdeauna o cauză: invidie, prostie, frustrare, complexe de inferioritate sau chiar boli psihice.

Nu vă panicați în fața celor care vă dușmănesc și care încearcă să vă facă rău. Nu-i dușmăniți și nu vă băgați în luptele lor murdare.
E mai onorant să pierzi o luptă rămânând OM decât să o câștigi decăzând.
La un moment dat dușmanii vor obosi și vor avea propriile necazuri, proprii dușmani care să încerce să le tulbure liniștea. 
Nimic nu rămâne neplătit în viața asta. Primești ce oferi, ai ce meriți.
Atunci când se vor întreba de ce li se întâmplă vreo nenorocire sper să realizeze că nu fac decât să plătească răul pe care l-au făcut altora.
Așa cum spunea și Benjamin Franklin: "Orice începe la mânie se termină în rușine." 


Aş fi putut înţelege...



Aş fi putut înţelege că nu mă mai iubeşti. Aş fi putut înţelege că ai realizat că nu sunt eu persoana alături de care să îţi doreşti un viitor. Aş fi putut înţelege că te-ai schimbat, că nu mai mai vezi la fel, că nu mă mai preţuieşti la fel. Aş fi putut înţelege că nu mă consideri destul de bună pentru tine, că îţi doreşti mai mult, că îţi doreşti altceva. Aş fi putut înţelege că vrei o altă persoană în viaţa ta. Aş fi putut înţelege că te-ai îndrăgostit de altcineva, fără să te obosesc cu lamentări, cu reproşuri şi cu întrebări fără rost. Aş fi putut înţelege că vrei să pleci, să nu mă mai vezi, să uiţi de mine, ca și cum n-aș fi făcut vreodată parte din lumea ta.
Aş fi putut înţelege că nu mai însemn nimic pentru tine, dacă mi-ai fi spus toate acestea cu sinceritate şi cu puţină blândeţe… cu acea blândețe cu care ar trebui să anunţi un suflet dependent de dragostea cuiva că-i iei totul. Că-l laşi singur, fără niciun vis.
Aş fi înţeles totul, oricât de greu mi-ar fi fost să accept… Dar n-am reuşit să înţeleg trădarea. N-am reuşit să înţeleg laşitatea şi lipsa de demnitate de care ai dat dovadă. N-am reuşit să înţeleg lipsa de respect pe care mi-ai arătat-o atunci când m-ai lăsat să cred că eu port vina nefericirii noastre. N-am reuşit să-ți înţeleg lipsa de considerație şi atitudinea perfidă. N-am reuşit să-ţi înţeleg lipsa conştiinţei şi cruzimea cu care mi-ai prelungit agonia când ai văzut cât de greu îndur supliciul de a mă simţi nedorită, neiubită, în plus.
N-am reuşit să înţeleg de ce n-ai făcut măcar un ultim gest de omenie şi să mă părăseşti “frumos”, cu eleganță. Fără amintiri urâte, fără să mă faci să te detest. Fără să-mi împovărezi sufletul cu regrete şi cu complexe nemeritate.
Şi nu, n-am reuşit să înţeleg de ce nu te-ai gândit măcar o clipă şi la mine, la faptul că este deja prea mult că îmi năruiești un vis şi că n-ar mai trebui să îmi năruiești şi încrederea în oameni. 
N-am reușit să înțeleg de ce m-ai irosit, de ce m-ai risipit, de ce m-ai folosit. N-am reușit să-ți înțeleg egoismul și indiferența. N-am reușit să înțeleg cum te puteai bucura atât de curând de o altă iubire, de alte îmbrățișări, de alte visuri, de alte promisiuni... N-am reușit să înțeleg cum ai putut să devii dintr-o dată un străin nepăsător. 
N-am reuşit să înţeleg de ce ţi-a fost mai uşor să taci, să te prefaci şi să mă amăgeşti. N-am reușit să înțeleg de ce nu m-ai lăsat liberă din clipa în care n-ai mai avut nevoie de mine, de ce m-ai lăsat să visez în continuare și să lupt inutil să te fac fericit. N-am reuşit să înţeleg de ce m-ai supus îndoielilor, spaimei şi nesiguranţei. N-am reuşit să înţeleg cum e posibil ca iubirea să devină indiferenţă atât de uşor…
Aş fi putut înţelege că ai decis ca povestea noastră de iubire să nu aibă un final fericit pentru mine, dar n-am reuşit să înţeleg de ce ai ales să îmi oferi un final apoteotic, nemeritat, plin de regrete şi dureri.
Aş fi putut înţelege că nu mă mai iubeşti, dacă mi-ai fi vorbit cu sinceritate şi cu puţină blândeţe… pentru că te-am iubit atât de mult încât aş fi putut înţelege că trebuie să te pierd…

Scris cândva, demult... 




Curaj și suflet



Mi-am amintit cu mult drag de o scenă din copilăria mea, când mă pregăteam de o serbare. Urma să cânt un cântec dedicat mamei şi aveam mari emoţii la gândul că toţi copiii din şcoală şi familiile lor mă vor vedea. Emoţiile mele au fost amplificate şi de o remarcă făcută de cineva care a spus că o altă fetiţă cânta mai frumos acel cântec și că nu ar fi trebuit să îl cânt eu. 
Înainte de serbare i-am spus lui tata că am emoţii mari şi că îmi e teamă că nu voi cânta destul de bine, iar el mi-a spus:
"Tu cântă cu tot sufletul şi așa cum știi mai bine. Nu te gândi la lume. Nu te opri din cântat nici măcar dacă încep să te huiduie. Dacă va exista măcar un singur om care să te asculte şi căruia îi va plăcea cum cânţi, merită să cânţi mai departe. Eu voi fi acolo şi știi deja că îmi place foarte mult cum cânţi."
Cuvintele lui mi-au dat o forţă şi un curaj de nedescris. Emoţiile au dispărut ca prin farmec şi, într-adevăr, am cântat cu toată inima, reușind să emoționez publicul care m-a aplaudat energic.
  
Pentru mine acea experienţă a fost o lecţie importantă. Atunci am învățat că totul trebuie făcut cu implicare sufletească și cu încredere de sine, că nu ar trebui să mă las descurajată de cei care nu cred în mine, nici de cei care par a fi mai buni decât mine, că n-ar trebui să îmi pese de cei care m-ar putea dezaproba, care ar putea să nu mă placă și să mă huiduie - pentru că, dacă va exista măcar un om căruia să îi placă ceea ce fac, care să se bucure de ceea ce ofer, merită tot efortul şi dăruirea mea. 
Tot de la tatăl meu am învățat că a face ceva e totuși o realizare spre deosebire de a nu face nimic, indiferent dacă rezultă un succes sau un eșec...    

Dacă m-aș fi temut de părerile lumii și de huiduielile celor care nu m-ar putea plăcea, n-aș mai fi făcut nimic, n-aș mai fi dăruit nimic, n-aș mai fi scris o carte, nu mi-aș mai fi deschis sufletul în fața unei lumi mai frumoase decât mi-am imaginat vreodată și aș fi trecut prin lumea asta fără a aduce măcar o bucurie sau o învățătură oamenilor din jur, fără a lăsa măcar o amprentă frumoasă în sufletul cuiva...



Propuneri pentru DEX



Dacă tot ne adaptăm noului, modernului și unei societăți din ce în ce mai pestrițe, am câteva propuneri de cuvinte noi pentru DEX:

preocupac = persoană preocupată obsesiv de viaţa şi de persoana oricui înafară de propria viaţă şi propria persoană. Aceste persoane trăiesc mai mai mult poveştile altora decât propriile poveşti. Preocupacii suferă de obicei de boli precum: curiozitate morbidă, invidie, mania persecuţiei şi ipocrizie.

comentac = persoană care debitează enormităţi; care simte nevoia să îşi dea cu părerea oricând, despre orice şi despre oricine, convinsă că deţine adevărul absolut şi o inteligenţă unică, superioară care să-i permită să dezbată subiecte despre care habar nu are

pândac = persoană care, neavând şansa să vadă lucrurile din interiorul vieţii tale, pândeşte totul din afară, prin crăpăturile ferestrelor sau pe gaura cheii

răspândac = persoană cu o plăcere maladivă pentru bârfă, avidă după informaţii (de obicei negative) pe care le răspândeşte tuturor, denaturând realitatea şi dând o altă amploare faptelor. În lipsă de informaţii concrete aceasta îşi completează deficitul cu scorneli. Scopul şi intenţiile răspândacilor sunt, de obicei, defăimarea persoanelor pe care nu le agreează.

Alte propuneri?  J




Ești doar un spectator.



Privind de pe margine drama sau eşecul cuiva este foarte uşor să îţi dai cu părerea. Începi să judeci alegerile celuilalt, convins că tu ai fi ales altfel, că nu ai fi greşit, că fi acţionat altfel, că nu ai fi irosit şanse. Pentru că de pe margine totul pare simplu...
E la fel ca atunci când priveşti un sportiv. Ai impresia că ai alerga mai repede decât el, că ai face o performanţă mai bună. Sau ca atunci când priveşti un dansator. Ţi se pare atât de simplu să dansezi aşa ca el, să pluteşti... Asta pentru că nu eşti în locul lui, pentru că nu ai trăit tot ce a trăit el ca să ajungă acolo, nu ai făcut atâtea sacrificii şi nu ai pătimit atât. Nu simţi ce simte el, nu faci efortul pe care îl face el. Nu-i simţi emoţiile, nici durerile, nici temerile... Nu simţi durerea învingerii, a eşecului, urmate de privirile dezaprobatoare ale celor care aveau aşteptări de la el şi pe care i-a dezamăgit...
La fel este şi cu poveştile de viaţă. Văzând drama cuiva, eşecul sau neputinţa sa, îţi spui că în locul acelei persoane tu ai fi făcut altfel... Dar tu nu eşti în locul acelei persoane. Eşti doar un spectator care priveşte totul de pe margine şi care nu simte nimic. Un spectator care se amăgeşte cu iluzia că e mai puternic, mai bun, că ar face totul mai bine, că nu ar greşi, că nu ar eşua... Ești doar un spectator incapabil să simtă și să înțeleagă...
Dar asta se întâmplă până într-o zi, când vei trece de partea celui privit de pe margine şi vei avea proprii spectatori care să te judece şi care să nu te înţeleagă, convinşi că, dacă ar fi în locul tău ar face lucrurile mai bine...
Până atunci, te bucuri de spectacolele pe care le vezi, comentând şi judecând dramele, eşecurile, rătăcirile, slăbiciunile, neputinţele şi alegerile celorlalţi...



Într-o zi te saturi!



Într-o zi oboseşti şi te saturi. Te saturi să convingi oameni încăpăţânaţi şi să lupţi cu ei pentru binele lor.
Te saturi să te explici mereu, să îți justifici fiecare cuvânt, fiecare acțiune și fiecare neputință.
Te saturi să le dovedești mereu ce sentimente ai celor care au impresia că nu sunt destul de apreciați și de iubiți. 
Te saturi să le gâdili orgoliile, să-i menajezi şi să le spui doar ceea ce le place să audă unor oameni care nu suportă adevărul, care au pretenţia să fii ipocrit de dragul unei relaţii armonioase. Te saturi să-i tratezi de parcă ar fi mai presus decât tine şi de parcă le-ai datora toată atenţia şi dăruirea ta.
Te saturi să te rogi de oameni mofturoşi, care se cred centrul universului şi care trăiesc cu impresia greşită că toţi ceilalţi sunt datori să le stea la dispoziţie şi să le facă pe plac.
Te saturi să îi tot asculţi pe cei care se văicăresc din orice motiv banal şi nesemnificativ, care au mereu câte un motiv de nemulţumire, care nu văd nimic bun şi frumos în nimic şi în nimeni. Te saturi de tendinţa obsesivă de victimizare a unora.
Te saturi să fii folosit, irosit, istovit, enervat. Te saturi de vampiri energetici, de oameni egoişti, indiferenţi la sentimentele tale, care te încarcă negativ și care îți fură pacea sufletului
Te saturi să faci mereu eforturi disperate să-i mulţumeşti şi, devii deodată indiferent. Imun. Pentru că realizezi că nimeni nu este nici mai presus și nici mai important decât tine. Și pentru că realizezi că meriți altceva.




E doar o etapă...



Ştiu, cuvintele mele nu te vor ajuta acum. Poate că le scriu, de fapt, pentru mine, deşi mi-aş dori foarte mult să îţi ofer o mângâiere.
Cândva, am fost în situaţia ta. Deplorabilă. Sufeream atât de mult încât mă detestam. Mă uram pentru alegeri şi pentru eşecuri. Mă învinovăţeam pentru tot ce nu mi-a reuşit, pentru visurile fără de care am rămas brusc şi pentru oamenii care nu mă mai iubeau.
Sufeream atât de mult, încât fiecare bătaie a inimii mele însemna o durere. Fiecare respiraţie mi se părea un efort de nedescris. Eram ca un mort viu. Ziua îmi purtam cu greu masca după care încercam să îmi ascund tristeţea, iar noaptea, în singurătatea dintre cei patru pereţi, plângeam până la epuizare. Nici măcar puţinele ore de somn nu treceau fără suferinţă.
Mă durea totul. Mă dureau amintirile şi mă durea neputinţa de a redobândi tot ceea ce pierdusem.
Nu-mi mai doream nimic, înafară de viaţa mea din trecut. Eram blocată în acel trecut, prizoniera unor iluzii frumoase şi a unor sentimente pentru nişte oameni care m-au uitat și pentru care nu mai însemnam nimic. Trecutul era doar o poveste în care doar eu mai eram prezentă, într-o singurătate cumplită, pentru că ceilalţi îşi trăiau deja prezentul.
Eram atât de disperată încât nu mai iubeam nimic înafară de tot ceea ce pierdusem. Şi eram sigură că nu voi mai putea iubi nimic şi pe nimeni, că nu voi mai avea niciun vis, niciodată, că nimic nu va putea compensa ceea ce, fără să vreau, pierdusem.
Nici nu mai ştiu câte zile am agonizat... şi nici cum mi-am revenit. Ştiu doar că am pierdut clipe, ore şi zile în şir netrăind... de fapt, murind puţin câte puţin.
Privind în urmă, văd toată acea experienţă grea ca pe o etapă. O etapă prin care trebuia să trec. O poveste cu oameni pe care trebuia să îi întâlnesc, să-i iubesc şi să-i pierd. Dacă mi-ar fi spus atunci cineva că după acea etapă mă va aştepta o poveste mai frumoasă şi oameni mai buni, alte şanse şi o viaţă trăită frumos, nu aş fi crezut. Dar azi am dovada. Am dovada că nimic nu este de netrecut şi de neîndurat, că sufletul are puteri nebănuite de a se reclădi, că toate etapele grele ne fac mai puternici. Că IERI trebuie uitat şi că doar MÂINE contează, pentru că doar mâine înseamnă noi șanse...

Şterge-ţi lacrimile, adună-ţi forţele şi ieşi dintre cei patru pereţi. Iartă-i pe cei care te-au rănit cândva, desprinde-te de trecut şi nu mai irosi timp din viaţa ta. Ai un drum înainte și îţi datorezi zâmbete - nu lacrimi, fericire - nu tristeţe, visuri împlinite - nu eşecuri, o viață trăită frumos – nu irosită. Scapă de tot ce îţi îngreunează mersul şi mergi fără a mai privi înapoi. Îţi promit că într-o zi, mai curând decât îţi imaginezi, vei reuşi din nou să zbori!




Azi la Libris cartea Fluturi cu autograf!



Dragii mei, 

mi-ați scris de multe ori că v-ar plăcea să aveți cartea Fluturi cu autograful meu. 
Cei de la Libris  vă îndeplinesc această dorință. Toate cărțile comandate azi la Libris vor avea semnătura mea. Mai mult de atât, transportul este gratuit, prin curier, până la voi acasă.
Am semnat cu mult drag acele cărți, știind că vor ajunge la cititorii mei minunați.
Cărțile se pot comanda aici: http://bit.ly/FLUTURI

Pe blogul celor de la Libris am acordat un interviu pentru cititorii mei, pe care îl puteți citi aci: http://bit.ly/Interviu-Irina-Binder

Totodată, am recomandat și câteva cărți preferate de mine, pe care le găsiți aici: http://www.libris.ro/nlmrc

Vă recomand cu drag să vă abonați la newsletterul Libris pentru a primi mereu știri despre noutățile editoriale, interviuri, informații despre promoții și evenimente! Găsiți opțiunea de abonare de îndată ce intrați pe site-ul lor: Libris  

Vă trimit gânduri bune și vă mulțumesc pentru că sunteți minunați! 

Irina 






Noi doi aniversăm 2 ani :)



Îl iubesc de 2 ani. Uneori îmi vine să-l omor. Nu pentru că are el o problemă, ci pentru că nu întotdeauna suport eu adevărul. Şi, pentru că m-am dezobişnuit să aibă cineva grijă de mine, să îi pese, să mă apere, să mă protejeze, să mă cicălească atunci când fac tâmpenii. M-am dezobişnuit să lupte cineva atât de mult pentru binele meu.
Dar, când îmi vine să îl omor, spune sau face un gest atât de frumos, încât mă dezarmează de toată nebunia şi încăpăţânarea mea.
De doi ani mă suportă cu toate capriciile mele. Şi mă iubeşte aşa cum sunt: urâtă, morocănoasă, imposibilă, neatentă, aiurită, absentă…
În doi ani nu mi-a spus nici măcar un cuvânt nelalocul lui. În doi ani n-am văzut pic de răutate în acest om. Îl iubesc pentru că nu îmi spune doar ce-mi place să aud. Şi pentru că mă iubeşte atunci când alţii mă detestă. Pentru că mă înţelege fără să fiu nevoită să mă justific. Îl iubesc pentru toate gesturile mărunte care îmi arată cât de mult mă iubeşte şi mă preţuieşte: pentru nopţile în care se trezeşte la oră fixă să îmi aducă medicamentul (atunci când fac câte un tratament)… şi pentru toată cicăleala în care îmi spune cum să am grijă de sănătatea mea.
Pentru că ştie ce balsam de păr folosesc şi de unde trebuie să îl comande. Da, e un detaliu din câteva zeci, prin care îmi dovedește că este atent și prezent. Pentru că îmi cunoaşte toate tabieturile şi, mai ales toate neatențiile. Şi pentru că nu uită nimic. Pentru că nu m-a deranjat niciodată cu nimic. Pentru că se uită cu mine la filme siropoase şi la desene. Şi pentru că seara, când sunt prea obosită şi prea stresată să mai citesc cele câteva pagini dintr-o carte (aşa cum mi-am propus), îmi citeşte el. Pentru că mă răsfață. Și pentru că mă înțelege atunci când am nevoie să plâng.
Îl iubesc pentru că ştie când să fie bărbat, când să fie copil şi când să fie prieten. Şi îl iubesc pentru că are grijă de toţi oamenii mei dragi. Nu-i aşa? :)
Îl iubesc pentru că el e pacea mea. Şi pentru că învăţ de la el. Pentru că, niciodată nu mi-a răspuns înapoi atunci când i-am vorbit altfel decât cu respect și cu iubire...
Şi nu, n-am încercat să-i construiesc un profil de bărbat perfect, fiindcă nu e. Dar e perfect pentru mine. Şi asta e tot ce contează.
Şi nu, n-am să-i fac promisiuni. Şi nici nu vreau promisiuni. E posibil ca într-o zi să nu ne mai înţelegem la fel de bine. Sau, se poate îndrăgosti de altă femeie... face parte din firescul vieţii. Nu sunt cea mai minunată... Așadar, de ce n-ar avea dreptul să aleagă alta mai bună, mai frumoasă, mai potrivită lui? Dar ştiu că îl voi iubi mereu pentru tot ce a însemnat în viaţa mea, pentru că a fost cu mine atunci când am avut cea mai mare nevoie şi când a trebuit... Şi am să-l respect mereu, orice alegere va face. Fiindcă îl iubesc şi fiindcă mi-a oferit o poveste frumoasă de iubire.

Nu-ţi spun la mulţi ani, dragul meu, pentru că nu ştiu dacă mulţi ani alături de mine sunt ceea ce e mai bine pentru tine.  :) Dar îţi doresc cu toată inima mea să fii pe cel mai bun drum pentru tine şi alături de cei mai iubitori şi mai buni oameni!

Aș fi enumerat toate calitățile tale, toate lucrurile speciale pe care le faci, dar aș scrie prea mult riscând să plictisesc sau să creez suspiciuni... pentru că tu chiar ești minunat! 
Te iubesc!




Aș opri timpul tău, dragă mamă...



Dacă aş putea, aş opri timpul pentru tine, dragă mamă. Aş opri timpul tău, ca să poţi trăi, în sfârşit, tot ceea ce nu ai trăit la timp. 
Aş opri timpul tău ca să nu îmbătrâneşti atât de devreme, ca să mai ai răgaz pentru a te simţi frumoasă, femeie, plină de viaţă.
Aş opri timpul tău ca să-ţi ofer toate momentele pe care le-ai fi meritat, toate mângâierile, toate îmbrățișările, toate bucuriile de care ai fost privată, toate cuvintele frumoase pe care nu ți le-am spus la timp.
Aş opri timpul tău ca să te odihneşti, să îți relaxezi mâinile atât de muncite, să ai și tu timp doar pentru tine. Să te văd bucurându-te de lucrurile pentru care ai muncit atât de mult, să faci numai ce-ți place și nu doar ceea ce trebuie. 
Aș opri timpul ca să te răsfăț, să te alint și să te copleșesc cu iubire. Să îți șterg lacrimile și să le acopăr urmele cu sărutări. 
Aş opri timpul tău ca să mă pot plimba cu tine, să îţi împărtăşesc din visurile mele şi să îţi aflu cele mai frumoase poveşti. 
Aș opri timpul tău ca să te cunosc și să te înțeleg. Să îți aflu durerile, temerile, dorințele neîmplinite, să știu cum aș putea să îți bucur sufletul și cum ar trebui să fiu ca să fii mândră de mine. 
Aş opri timpul tău ca să îţi împlineşti visurile frumoase pe care le-ai abandonat atunci când ai început să visezi doar pentru mine. 
Aş opri timpul tău ca să te văd râzând şi ca să memorez fiecare zâmbet al tău, de care îmi va fi atât de dor atunci când mă vei lăsa singură și când voi avea nevoie de o amintire sacră. 
Aș opri timpul tău ca să primești fiecare clipă de fericire atât de meritată. 
Aş opri timpul tău ca să învăţ de la tine tot ce trebuie să ştiu despre viaţă, despre renunţări, despre puterea de a trăi prin şi pentru cei dragi.
Aş opri timpul tău ca să nu pleci de lângă mine…




Educaţia începe cu lumea poveştilor



Una dintre cele mai frumoase poveşti pe care mi le-a spus tata când eram copil, a fost despre doica lui.
Era o doamnă trecută de 50 de ani, care lucra în casa bunicilor mei de când era tânără. Era omul bun la toate, cunoştea rostul casei şi cred că era persoana în care bunicii mei aveau cea mai mare încredere. Ştiam de la tata că doica lui a fost mereu singură. De când s-au născut tatăl meu şi fraţii lui, acea femeie a avut grijă de ei.

Tata mi-a povestit că doica lui avea o carte de poveşti din care îi citea seara înainte de culcare. “Cred că mi-a spus cele mai frumoase poveşti”, mi-a spus tata.
Când era mic, tata privea cartea groasă de poveşti ca pe ceva miraculos şi minunat. Cartea stătea sus, pe cel mai înalt raft din bibliotecă, iar doica o lua ori de câte ori tata o ruga să îi citească o poveste.
Anii au trecut, doica a murit, iar tata a ajuns bărbat în toată firea. Într-o zi, când a trebuit să reamenajeze casa în care a copilărit, a găsit în mulţimea de cărţi acea carte fantastică din care doica lui îi citea poveştile minunate cu care i-a înfrumuseţat copilăria. Şi-a amintit de îndată că una dintre poveşti îi plăcea cel mai mult şi că o ruga mereu pe doica lui să i-o citească. Nostalgic, tata a luat cartea prăfuită şi a privit-o. Coperţile învechite şi cartonate cu scris auriu nu-i spuneau nimic tatălui meu. A deschis nerăbdător cartea, sperând că va găsi acolo poveştile minunate care i-au încântat copilăria, dar în cartea aceea cu scris gotic, nu erau poveşti… Era scris cu totul şi cu totul altceva. Atunci tata a realizat că doica lui nu ştia să citească, ci inventa poveştile pe care i le spunea cu atâta dragoste şi răbdare sau poate că îi spunea poveşti pe care le auzise şi ea în copilăria ei.
Este o poveste despre dragostea unei femei pentru un copil care avea nevoie de poveşti, de momente frumoase care să îl ajute să viseze.
Tata a păstrat cartea ca şi cum acolo chiar s-ar fi aflat poveștile pe care doica lui i le “citea”.

V-aţi gândit vreodată cât de important este pentru un copil ca părinţii lui să îi citească poveşti? Părinţii de azi au uitat să mai facă asta. Suntem obosiţi, împovăraţi de griji şi trăim cu un simţ al datoriei copleşitor. Preocupaţi să le oferim copiilor “totul” uităm ce este mai important pentru ei.
Copiii nu îşi vor mai aminti ce lucruri le-aţi oferit, dar îşi vor aminti cu mult drag ce momente le-aţi oferit. Cele mai frumoase amintiri ale lor trebuie să fie despre apropierea dintre ei şi părinţi, despre momentele calde, de fericire, despre momentele când au fost ajutaţi să înţeleagă, să creeze, să viseze, când au fost copleșiți cu dragoste și atenție…
Educaţia începe cu lumea poveştilor… mă credeţi?
Un copil poate învăţa enorm din poveşti. Ia gândiţi-vă la „Cuore- inimă de copil”, la “Micul prinţ”, la “Singur pe lume”, la “Colţ alb”…

Dragi părinţi, citiți-le poveşti copiilor voștri. Găsiţi câteva minute seara, nu neapărat în fiecare seară, dar măcar de două ori pe săptămână. Nu vă abandonaţi copiii în faţa televizoarelor, mulţumiţi că sunt cuminţi, iar voi vă puteţi face treburile. Petreceţi momente cu ei. Cândva vă vor lipsi, vă veţi trezi alături de nişte adolescenţi care nu vă înţeleg şi pe care nu îi înţelegeți, înstrăinaţi unii de alţii şi regretând că nu aţi făcut ceea ce trebuia la timpul potrivit…
Citindu-le poveşti, veţi retrăi şi voi copilăria, vă veți relaxa, vă veţi bucura de minunatele poveşti aparent naive, dar din care puteţi învăţa atât de mult! Citindu-le copiilor, veți fi aproape de ei, le veți putea descoperi visurile, pasiunile, curiozitățile...
Ar fi frumos ca pe cărțile pe care le cumpărați să faceţi adnotări, să scrieţi data şi ceva drăguţ ce v-a impresionat la copiii voştri şi, când aceştia vor avea la rândul lor copii, poate le dăruiţi cartea/cărțile din care le-aţi citit voi cândva… Ar fi un cadou minunat, de suflet!

Şi, pentru că anticipez deja întrebarea voastră “ce cărţi ne recomanzi pentru copii”, vă dau o lista mică, deocamdată. Lângă fiecare titlu găsiți și link unde puteți comanda cartea, cu transport gratuit prin curier, până la voi acasă.

Micul prinț:  http://bit.ly/miculprint
Cuore, inimă de copil: http://bit.ly/inimadecopil
Regatul de gheață: http://bit.ly/regatuldegheata
Prinț și cerșetor: http://bit.ly/printsicersetor
Fantasticul domn vulpe: http://bit.ly/Fantasticul-domn-vulpe
Coliba unchiului Tom: http://bit.ly/Coliba-unchiului-Tom

Aștept cu drag și recomandările voastre pentru că am mulți copilași cărora vreau să le dăruiesc cărți frumoase!




Trebuie să știi când e cazul să pleci...



Când am suferit pentru prima oară din cauza unei prietene (pe la 14 ani), am avut norocul să îl am pe tata alături. El găsea mereu cuvintele potrivite cu care să îmi aline tristeţea şi cu care să mă facă să înţeleg şi să accept anumite situaţii. 
Aveam pe atunci o prietenă care se purta din ce în ce mai rece cu mine şi căreia aveam impresia că nu mai reuşeam nicicum să îi fac pe plac, deşi o preţuiam foarte mult. 
Când i-am spus tatălui meu că nu mă mai înţeleg nicicum cu acea prietenă, mi-a amintit brusc de o cunoştinţă care avea prostul obicei ca atunci când mergea în vizită la cineva, să stea mai mult decât se cuvenea, uneori până noaptea târziu, deranjând. Era vestită pentru obiceiul ei deranjant de a veni şi de a uita să mai plece. 
Nu înţelegeam care era legătura dintre acea cunoştinţă şi prietena mea, dar tata m-a lămurit. 
Trebuie să ştii când e timpul să pleci din casa unui om. Trebuie să simţi când eşti nedorită și nu trebuie să aștepți până când deranjezi sau până când devii o neplăcere. Nu abuza de ospitalitatea unui om. La fel este şi într-o prietenie. Trebuie să ştii când e cazul să te retragi. Să nu insişti să rămâi acolo unde observi că nu eşti bine primită. Sufletul omului este ca o casă. Nu insista să rămâi dacă nu eşti dorită acolo...”




Extraordinarul este acum şi aici!



Atâtea amânări şi irosiri în aşteptarea extraordinarului!
Pentru mine, extraordinarul înseamnă, pur şi simplu, viaţa. Viaţa cu tot ce înseamnă din clipa în care deschid ochii în zorii unei zile şi până noaptea târziu, când adorm cu gândul la oamenii dragi, la planurile de viitor şi când îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru reuşite, pentru şanse şi pentru oamenii minunaţi pe care mi i-a adus aproape.
Mie mi se pare extraordinar faptul că pot vedea. Şi că pot merge. Mirosul cafelei mi se pare extraordinar.
Florile din balconul meu şi faptul că le pot îngriji, ajutându-le să fie frumoase, mi se pare extraordinar.
Zâmbetele oamenilor pe care îi întâlnesc, micile atenţii şi dovezi de prietenie pe care ni le oferim unii altora, mi se par extraordinare. Îmbrăţişările şi mângâierile mi se par extraordinare. Împăcările mi se par extraordinare. Muzica, râsetele copiilor şi vocile oamenilor dragi mi se par extraordinare. Aromele şi culorile fructelor mi se par extraordinare. Ploaia, nuanţele naturii, anotimpurile cu toate capriciile lor, cerul în toate stările lui şi razele soarelui care încălzesc tot ce ating, mi se par extraordinare. Liniştea din mijlocul naturii mi se pare extraordinară. Momentul în care împart cu cineva un covrig, pe o bancă în parc, mi se pare extraordinar.
Braţele primitoare şi confortabile ale iubitului meu mi se par extraordinare. Mâinile mici şi harnice ale mamei mele mi se par extraordinare. Faptul că o mai pot vizita pe mama mi se pare extraordinar. Exuberanţa prietenilor mei mi se pare extraordinară. Faptul că în fiecare zi am ceva de făcut mi se pare extraordinar. Faptul că pot dărui, că am pe cine mângâia, că am pe cine iubi, mi se pare extraordinar. Faptul că pot hrăni un animal flămând mi se pare extraordinar. Faptul că pot aduce bucurie unui suflet mi se pare extraordinar.
Şansa de a cunoaşte oameni, de a vorbi cu ei, de a împărtăşi învăţături şi visuri, mi se pare extraordinară.
Voi sunteţi extraordinari!
Extraordinarul nu este atunci şi acolo. Este acum şi aici. În clipa de faţă, în tot ce avem, în oamenii de lângă noi.
Extraordinarul înseamnă viaţa trăită, nu acele momente la care visăm şi pe care le plănuim mult timp, sacrificând ceea ce suntem, ceea ce avem şi timpul atât de preţios, netrăit...

Vă doresc să aveţi o zi extraordinară!



Despre suflete mari, despre suflete mici...



O anumită experienţă și anumite persoane mi-au amintit de o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă, când eram copil. Am să vă las pe voi să descoperiţi mesajul acestei povestioare...
Întâmplarea din copilăria mea este despre un bărbat care avea atunci aproximativ 35-40 de ani şi care locuia cu mama lui. Bărbatul avea patima băuturii şi nu ştiu dacă l-am văzut treaz vreodată, iar dacă totuşi l-am văzut, l-am evitat cu siguranţă. L-am evitat pentru că ştiam deja de la toată lumea care îl stigmatiza, că era un om condamnabil, dizgraţios. Auzisem că era divorţat. 
Ce vedea lumea? Un beţiv divorţat care locuia cu mama lui. Ce gândea lumea? Că era divorţat din cauza viciului urât pe care îl avea. De fapt, realitatea era cu totul alta decât închipuirile lumii. Nu el a fost de vină pentru acel divorţ şi, tocmai acel divorţ l-a aruncat în patima băuturii, transformându-l într-un om plin de complexe, slab, decăzut.
Adesea l-am văzut pe acel bărbat batjocorit în public, ori de vreo tanti care n-avea loc de el pe undeva, ori de copii... iar într-o zi, l-am văzut în mijlocul unei umilinţe urâte, căzut la pământ şi batjocorit de nişte tineri teribiliști și inumani, în faţa câtorva oameni curioși care asistau la batjocura aceea în care omul era lovit cu picioarele şi udat cu apă... Bărbatul era într-o stare avansată de ebrietate şi nu se putea apăra... Probabil că vreo persoană care văzuse acea scenă, a alertat-o pe mama bărbatului, pentru că am văzut-o pe aceasta alergând într-un suflet ca să îşi salveze băiatul. M-aş fi aşteptat ca aceasta să îl certe, văzându-l expus la acea batjocură, dar am văzut o mamă plânsă, care a îngenuncheat lângă fiul ei şi care, sub privirile curioase şi dezaprobatoare ale spectatorilor şi-a ajutat fiul, ştergându-i faţa de apa aruncată pe el. Cu toată blândeţea şi grija din lume, l-a ajutat să se ridice, i-a aranjat hainele şi, deşi era o mână de femeie, l-a purtat sprijinit de ea către casă, lăsând în urmă privitorii care s-au purtat ca oprobiul public într-o piaţă comună în care se execută un condamnat.
Pentru acea femeie, acel bărbat nu era un beţiv, era copilul ei... şi nu era un om demn de dispreţ şi de batjocură, ci un suflet care avea nevoie de ajutor şi de înţelegere.
N-am uitat niciodată chipul femeii şi dragostea din toate gesturile ei... Ea îi cunoştea durerea, slăbiciunile, ştia ce experienţe l-au făcut să ajungă atât de slab, deci, îl înţelegea...

A trecut ceva timp de atunci şi am văzut fel şi fel de oameni „căzuţi la pământ”, slabi, care greşesc, care se abat de la drumul drept... dar NICIODATĂ nu am mai văzut o atitudine ca a acelei mame... Ba chiar am văzut cât de uşor trec oamenii de la respect la dispreţ, de la prietenie la duşmănie, de la iubire la ură, cât de uşor judecă tot ceea ce nu înţeleg şi condamnă ceea ce nu cunosc, cu câtă înverşunare şi plăcere pedepsesc fără a face nici cel mai mic efort să cunoască, să înţeleagă, să ajute...
Ştiu, unii dintre voi o să gândiţi că acea femeie era mama acelui bărbat, nu o străină... De fapt, fiecare femeie e mama, sora, fiica, soţia, prietena cuiva... Şi fiecare bărbat este tatăl, fratele, fiul, prietenul cuiva... Şi cred că a fi OM înseamnă a te purta ca mama, tatăl, sora, fratele, fiica, fiul, soţia, soţul, prietena, prietenul cuiva, chiar dacă este vorba de purtarea faţă de un străin...

Am auzit adesea îndemnul „Dacă nu poţi face bine, nu face nici rău.” Ştiţi ce e trist? Că ori de câte ori apare şansa de a face un bine cuiva, oamenii devin deodată indiferenţi şi neputincioşi... De ce, oare? Dar când e vorba de a face un rău, se unesc, devin preocupaţi, dobândesc „puteri” și investesc timp și energie ca să distrugă... De ce oare nu investesc iubire? 
De multe ori am văzut oameni care s-au unit să distrugă, să denigreze, să bârfească şi să facă rău unui om „căzut la pământ” şi, cu regret vă spun, am văzut prea rar oameni unindu-se să ajute, să înţeleagă, să facă mai mult decât ceea ce fac sufletele mărunte şi sărace ca nişte peşteri goale şi pustii, care se mulţumesc să facă parte din oprobiul public, să trăncănească şi să nu întindă o mână spre omul „decăzut”, chiar dacă acesta a fost cândva un prieten cu care au împărţit aceeaşi masă, timp, sentimente, promisiuni...
Totuşi, am acel exemplu frumos din copilărie, pe care mi l-a dat acea femeie şi căreia ar trebui să îi mulţumesc toată viaţa, fiindcă m-a ajutat (prin lecţia dată atunci) să nu fac parte din „justiţia” ridicolă formată din oameni mici care se simt mari atunci când arată cu degetul spre cineva, care condamnă şi pedepsesc, care anulează şi desfiinţează, care se simt superiori când scot în evidenţă defectele altora, uitând că, dacă s-ar privi cu sinceritate în oglindă, nu le-ar plăcea imaginea lor...
De obicei, aceşti oameni defilează ţanţoşi cu moralitatea lor închipuită, îşi asumă calităţi pe care nu le au, se erijează în iubitori de Dumnezeu - deşi trăiesc în contradicţie cu toate principiile creştine, se amăgesc că sunt buni şi, cu toate acestea, se miră că sunt foarte singuri, fiindcă nu au pe nimeni în viaţa lor, în casa lor, în sufletul lor...



Omul bun...



Omul bun are mereu pus deoparte un zâmbet pentru cei încruntaţi, o vorbă bună pentru cei descumpăniţi, o mângâiere pentru cei îndureraţi.
Omul bun privește cu duioșie, vorbește cu iubire și se dăruiește cu drag. 
Omul bun nu se teme de sărăcie şi nici nu face compromisuri care nu-i fac cinste pentru a deveni bogat.
Omul bun nu se teme de oamenii răi, fiindcă el ştie că răutatea este o slăbiciune şi că puterea adevărată este bunătatea, iar ea învinge întotdeauna.
Omul bun nu se teme de singurătate fiindcă ştie că Dumnezeu nu-l părăseşte niciodată și că mereu îi va trimite un suflet care să-i umple singurătatea.
Omul bun nu se teme de suferinţe, fiindcă ştie că fiecare durere are alinarea ei și că fiecare încercare are învățătura ei.
Omul bun nu se răzbună pe cei care l-au rănit şi iartă mereu, fiindcă noaptea, înainte de culcare spune mereu: „...şi ne iartă nouă greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri...
Omul bun nu judecă, ci ajută.
Omul bun nu se simte mare când îi ajută pe alţii, ci se simte binecuvântat, fiindcă ştie că a ajuta este o onoare şi o oportunitate înălțătoare.
Omul bun are o inimă puternică, iar ea îl ajută să rămână mereu drept și să nu se prăbuşească în momentele grele ale vieţii.
Omul bun vede ceva frumos chiar şi în cel mai urât om sau lucru, vede ceva bun chiar şi în cel mai rău om sau lucru, vede ceva de valoare chiar şi în cel mai banal om sau lucru.
Omul bun rămâne bun oricât de mult l-ar încerca viaţa şi oricât de mult l-ar dezamăgi oamenii pe care-i întâlnește.
Omul bun nu își va pierde niciodată speranța, încrederea, puterea, credința, duioșia, iubirea...



Lucruri pe care nu le ştiţi despre mine…



Când am început să scriu public, mi-am asumat ca lumea să îşi formeze fel şi fel de păreri despre mine, să mă placă sau nu, să mă aprobe sau nu, să mă înțeleagă sau nu, să mă iubească sau nu...
Unii îmi tot reproşează că am aere de vedetă, că m-am ajuns, că mă cred prea sus pentru a răspunde la mesaje, la comentarii şi că se ajunge foarte greu la mine...
Nu sunt vedetă şi nici nu îmi doresc să fiu. Nici măcar să devin populară nu mi-am dorit… Când am scris cartea Fluturi, intenţia mea a fost să public doar câteva volume pe care să le dăruiesc oamenilor dragi, nicidecum nu am sperat că ea va deveni bestseller şi că mă va cunoaşte atât de multă lume.
Pentru mine, noţiunea de vedetă înseamnă mai mult decât popularitate, înseamnă realizări remarcabile, contribuţii la înfrumuseţarea lumii şi un exemplu bun de urmat…
Pe mine nu mă veţi vedea niciodată la televizor lăudându-mă cu garderoba mea sau cu genţile mele (aşa cum fac “vedetele” de azi), eu nu mă voi lăuda niciodată cu lucrurile mele, pentru că nu ele mă definesc. Pe mine nu mă veţi vedea niciodată bălăcărindu-mă public prin emisiuni cu oameni cu care nu m-am înţeles şi care nu ştiu să îşi rezolve problemele în particular, cărora le place să îşi spele rufele în public, care se simt bine în postura de victimă şi care sunt aspiranţi la popularitate. Pe mine nu mă veţi vedea apărându-mă public de atacurile oamenilor care vor căuta să mă denigreze, pentru că nu îmi pasă de publicul influenţabil şi uşor de manipulat care crede orice zvon şi care se hrăneşte cu scandaluri. Eu ştiu cine sunt şi că nu am niciun păcat neomenesc şi de neiertat şi nici o datorie financiară sau morală neachitată... și mai știu că lumea nu ar trebui să fie un tribunal și că singura justiție dreaptă e cea divină. Pe mine nu mă veţi vedea în emisiuni în care să discut despre poveştile de viaţă ale altora şi nici să îmi dau cu părerea despre oamenii mediatizaţi pentru poveştile lor, despărţiri, divorţuri, colapsuri financiare, alegeri personale (de genul operaţii estetice), lucruri fireşti, pe care opinia publică le vede ca fiind fapte reprobabile şi demne de a fi dezbătute, de parcă n-am avea fiecare dintre noi câte o poveste, drame, decăderi, de parcă ne-am hrăni din durerile și dramele altora...
Ceea ce ar trebui să știe oamenii despre mine găsesc aici... în scrierile mele. 

Sunt un om simplu, firesc, fără nimic special sau nemaivăzut. Sunt un om cu bun simţ, crescut cu nişte valori care m-au structurat şi nimic nu mă poate schimba din omul care sunt: nici popularitatea şi nici succesul. Nu mă voi considera niciodată mai presus de alt om doar pentru că am nişte reuşite pe care alţii nu le au, pentru că sunt conştientă că fiecare om excelează în ceva, că fiecare om are ceva valoros în el, dar nu toţi ştiu asta sau nu toţi au posibilitatea să arate asta… Şi mai ştiu că întotdeauna va exista cineva mai bun decât mine.

Înainte să mă acuzaţi de aere de vedetă, n-ar trebui, oare, să încercaţi să mă cunoaşteţi? N-ar trebui, oare, să nu vă mai grăbiţi să îmi puneţi etichete, să vă gândiți că realitatea mea este alta decât închipuirea voastră? 
De ce prejudecata asta că un om care ajunge să fie popular și să aibă succes trebuie neapărat să se schimbe, să devină infatuat şi să îşi uite rădăcinile şi valoarea adevărată?

Nu dau nici doi bani pe imagini imaculate sau pe poleială, fiindcă știu că, de multe ori, acestea ascund lucruri care nu îmi plac și compromisuri pe care nu mi le doresc...

Nu aspir la celebritate şi nici la admiraţia lumii, nu caut să vând o altă imagine a mea. Sunt un om ca toţi oamenii, căruia nu-i va fi ruşine să îşi recunoască defectele şi slăbiciunile omeneşti. Nu sunt o sfântă, am greşit şi eu, am rănit, am avut momente de slăbiciune şi de rătăciri, dar am un suflet sincer, iubesc oamenii şi nu am niciun scop ascuns în relaţiile cu ei. 
Dacă voi fi văzută vreodată cu mâna întinsă, va fi doar ca să ofer, niciodată ca să cer. 

Nu m-am comparat niciodată cu nimeni, nu am concurat cu nimeni, nu trăiesc să dovedesc cuiva că pot mai mult, că am mai mult, că ştiu mai mult. Dacă mi-am dorit să am mai mult, nu a fost pentru a depăşi condiţia sau statutul cuiva, a fost doar pentru că îmi doresc o viață de calitate și pentru că detest senzaţia de handicap, atunci când aş vrea să ajut şi nu pot face nimic pentru alţii... Aș fi putut să fac mai mult, să construiesc mai mult, să am mai mult, dar ambițiile mele nu se limitează la a avea, de aceea nu m-am irosit și nu m-am vândut pentru lucruri, pentru funcții, pentru chestii trecătoare...

Nu sunt narcisistă, fiindcă sunt foarte sinceră cu mine şi îmi cunosc meritele și calitățile obiective. De mică am învăţat să preţuiesc fiecare apreciere fiindcă primeam laude şi complimente rar și în porţii mici şi trebuia să muncesc mult pentru ele…
Ştiu foarte bine să fac diferenţa între iubirea adevărată şi cea declarativă sau interesată… 

Am fost, sunt şi voi fi acelaşi om, indiferent dacă mă plimb cu maşini de lux sau cu autobuzul. O geantă de firmă sau o bijuterie scumpă nu mă fac să mă simt mai preţioasă, nu îmi cresc stima de sine, dar o faptă care îmi împlineşte sufletul, cum ar fi o banală bomboană dată unui bătrân care se bucură, mă face să mă simt cineva… Eu trăiesc pentru a fi cineva în sufletul meu, nu în ochii lumii. Sufletul meu nu se hrăneşte cu laude şi ovaţii, iar atunci când le primesc, o fac cu modestie şi recunoştinţă şi mă gândesc mult dacă sunt demnă de ele şi ce ar trebui să fac ca să le merit, să nu dezamăgesc… Sufletul meu se hrănește cu iubirea oamenilor dragi, cu fericirea lor, cu împlinirile lor...

Îmi cunosc foarte bine valoarea, nu mă voi iluziona cu merite închipuite. Nu mi-am dorit să scriu o capodoperă literară, am spus o poveste şi am făcut-o în felul meu, cu originalitate și cu mult suflet, fără a mă gândi vreo clipă că vreun cititor va fi dezamăgit de poveste sau de stilul de scriere.
Succesul cărţii mele i se datorează lui Dumnezeu, care a avut un scop atunci când a dus cartea mea în atâtea case, dar şi oamenilor buni care m-au citit cu sufletul, care au înţeles mesajul poveştii şi intenţia mea, care au ştiut ce să ia din cartea mea şi care nu s-au erijat în mari cititori cu pretenţii (așa cum fac niște copilițe care au citit și ele 3 cărți în viața lor), demontându-mi stilul de scriere şi povestea, care nu s-au grăbit să judece personajul principal doar pentru că acesta a avut curaj să se spovedească public, să îşi recunoască slăbiciunile, rătăcirile, greşelile, tristeţile, bucuriile, lucruri pe care unii le țin ascunse...

Sunt bănuită că am aere de vedetă, că aştept să fiu implorată să merg în emisiuni tv şi la evenimente, fără a se gândi cineva că nu sunt genul care să facă prezenţa în locuri şi printre oameni cu care nu am de împărţit timp de calitate şi nici o emoţie frumoasă... Nu găsesc nici o bucurie în a păși pe covoare roșii, în a fi înconjurată de persoane publice, în a fi în centrul atenției... Chestiile astea sunt pentru copilițe visătoare, aspirante la popularitate, care cred că e o realizare să se afle printre oameni celebri...
Ceva mă reține să merg alergând în emisiunile tv în care sunt invitată, simt că aș fura locul cuiva, că aș nedreptăți pe cineva care chiar ar merita să fie arătat public prin realizările sale… Da, sunt modestă şi simt că nu merit să fiu în atenţia publicului, fiindcă nu am realizări remarcabile, n-am muncit pe rupte şi n-am făcut sacrificii - aşa cum fac sportivii şi artiştii acestei ţări. Am scris doar o carte, nici măcar o capodoperă… dar e a mea, o iubesc și îmi iubesc cititorii! 

Este simplu să judeci ceea ce nu cunoşti, este simplu să crezi că poţi cunoaşte bine un om doar citindu-i câteva gânduri, judecându-l la prima lui ieșire nervoasă și doar prin prisma lucrurilor pe care nu le aprobi la el.
Mă întristează să văd că se pun etichete superficial, că nu se face niciun efort pentru a cunoaşte omul în profunzime… 
Ar fi multe de aflat despre mine, fiindcă sunt un om complex… și știu că nici dacă aș povesti despre mine în zeci de pagini unii tot n-ar fi capabili să mă cunoască... Sunt oameni care se află zi de zi în preajma mea și tot nu mă cunosc, așa că... :) 

Uneori par că zbor, deși mă târăsc, pentru că am și eu durerile mele, dorurile mele, grijile și temerile mele, dar îmi iau puterea din iubirea pentru oamenii dragi și mă pun pe locul al doilea... pentru că mă gândesc mereu că poate ceilalți nu au puterea mea, că poate nu-s obișnuiți cu dureri și au nevoie de sprijin...
Sunt un suflet de copil și vreau să rămân așa, pentru că viața m-a obligat să fiu un suflet matur și bătrân în copilărie, când ar fi trebuit să mă bucur de inocență... 
Sunt un om plin de complexe de toate felurile, dar căruia iubirea celorlalți îi dă un curaj nebun și o forță fantastică. N-am ambiție când vine vorba de mine, amân și mă neglijez, dar mă dau peste cap când cineva drag are nevoie de mine...

Cei care mă acoperă cu statutul de vedetă şi au impresia că eu trăiesc într-un palat de cleştar, ar trebui să ştie că eu muncesc, că am un job de 8 ore pe zi, că am responsabilităţi şi probleme ca toţi oamenii, că nu îmi e străină nici o suferinţă, că am trecut prin fel şi fel de etape… Şi, de dragul unei imagini de divă fericită cu o viață utopică nu voi ascunde faptul că am avut şi greutăţi în viaţă, că la un moment dat am pierdut tot și m-am reclădit de la zero, că am avut o perioadă când am mâncat doar pâine goală cu apă, pentru că am preferat să nu depind de nimeni, ca să nu-mi poată spune nimeni “ţi-am dat”, “te-am ajutat” sau detestabilul "dacă nu eram eu..." Nu din orgoliu n-am vrut ajutorul nimănui, ci pentru că nu am vrut să mă transform într-o neputincioasă... Am vrut să lupt şi să merit tot ce dobândesc. Nu regret nimic din tot ce am trăit. Toate experienţele m-au format aşa cum sunt. E adevărat, am simţit gustul amar al dezamăgirii când oameni care îmi declarau iubirea în gura mare şi care ştiau că am necazuri, nu au venit să bată la uşa mea ca să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, măcar de o vorbă bună… M-am iluzionat cu gândul că totuși n-au fost indiferenţi, ci doar au considerat că trebuia să le cer ajutorul… Dar le mulţumesc pentru asta, ştiţi de ce? Pentru că de la ei am învăţat să nu aştept să mi se ceară ajutor, ci să mă duc eu să-l ofer şi, mai ales, să fiu o prietenă prezentă, care să cunoască realitatea vieţilor prietenilor mei, nu să n-am habar de tragediile lor. 

Cei care trăiesc cu impresia că sunt vedetă ar trebui să ştie că eu n-am ambiţii de copii săraci, că nu aspir la bogaţii şi la opulenţă, că aş da oricând o cină romantică în cel mai luxos hotel din Dubai, pe o pungă de pufuleţi mâncată pe un petec de iarbă, împreună cu oameni dragi mie; că sunt un om cu respect faţă de oameni, că le spun “Sărut mâna” vecinilor bătrâni şi bătrânilor care vând în piaţă; că mă înduioşează mâinile muncite, că ştiu să apreciez orice efort şi că apreciez orice dovadă de afecţiune care mi se arată, că mă bucur ca un copil de un măr, de o bombonică, de un breloc ieftin… 
Nu fac diferenţe între oameni pe criterii sociale sau de etnie, eu nu aleg oamenii după frumuseţea fizică sau după criterii superficiale; ştiu că pot învăţa de la oricine şi că, de multe ori, cel mai simplu om îţi poate oferi cea mai preţioasă învăţătură, că sufletele frumoase şi valoroase nu au chip, nici lucruri anume, nici funcţii sociale…

N-am nevoie de celebritate pentru a mă simţi împlinită, nici de lucruri, nici de frumuseţe fizică. Mă simt incomod atunci când sunt invidiată și, uneori îmi pare rău că sufletul meu nu este la vedere...
Sunt omul care nu găseşte nici o bucurie în a fi admirat de la distanţă, dar căruia i se umple sufletul de soare şi de pace atunci când e îmbrăţişat, când vorbeşte cu oameni senini şi calzi, când poate fi util cu ceva, nu un simplu trecător...

V-aș putea povesti mult și despre defectele mele, despre psihozele mele... Sunt o ciudată pentru că nu mănânc după nimeni, dar mă pup cu câinii de pe stradă... Sunt obsedată de punctualitate şi de ordine, sunt un spirit critic, mă aprind uşor, cert și spun enormităţi atunci când vreau să pedepsesc pe cineva care m-a rănit, dar dacă un om îmi arată că îi pare rău că a greşit, indiferent ce mi-a făcut, în loc să îl resping, simt nevoia să îl iau în braţe şi să îl alint…
Înainte să judec fapta unui om, caut să-i înţeleg intenţia, iar înainte de a scoate pe cineva din viaţa mea, îi mai acord o şansă, două, trei, dar niciodată pe a patra. 

Sunt omul care nu se grăbeşte să condamne, care, atunci când află că o persoană a înşelat, a făcut un avort sau o altă greşeală, nu vede fapta urâtă a acelei persoane, ci faptul că ea are, de fapt, un necaz… fiindcă a greşi, cu voie sau fără, înseamnă a avea un necaz. Oricine poate să condamne şi să arate cu degetul, dar eu vreau să fac mai mult decât să judec și să anulez, fiindcă eu cred cu toată inima în reabilitare şi ador să văd oameni care evoluează, care reuşesc să devină cine trebuie să fie.

Acesta este omul pe care unii se grăbesc să îl catalogheze, pe care nu reuşesc să îl cunoască şi îl judecă fără a-l înţelege… Nu voi face nici un compromis de dragul unei imagini bune, de dragul banilor sau de dragul de a avea parte de admirația lumii.
Și nu mă voi schimba pentru nimic în lume, indiferent cât de sus sau de jos mă va duce viața. Știu deja că nu se moare din pâine și apă, știu că oamenii care azi te iubesc cel mai mult pot fi primii care dispar când ți-e greu, că nimic nu-ți aparține (decât tu însuți), că te poți reclădi de la zero, că poți iubi iar și iar, că poți pierde iar și iar... și știu că există Dumnezeu, care te poartă în brațe atunci când nu mai poți să mergi, care îți trimite un om bun atunci când rămâi singur, care îți trimite un vis nou atunci când nu mai aspiri la nimic...

Mă simt bine în lumea mea frumoasă, aici, printre oamenii simpli şi banali, dar buni şi sinceri, care nu vând imagini, care nu văd câte o oportunitate în fiecare persoană, care nu trăiesc doar pentru a dovedi lumii ceva… 

Sunt un om puternic, capabil să se reinventeze și să o ia mereu de la zero, nu depind de nimeni, dar depind de iubire... și slavă Domnului, am alături oameni care mă copleșesc cu iubirea lor sinceră și necondiționată, așadar am TOT ce îmi trebuie.
Sunt conştientă că vor fi mereu oameni care mă vor iubi, dar şi oameni care nu mă vor plăcea, ba chiar și oameni care mă vor detesta, treaba lor de ce… e povara lor, nu a mea.
Nu pot promite că voi fi un om perfect, pot spune doar că îmi doresc să fiu un om bun şi să însemn ceva bun în vieţile celor care mă cunosc… Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu toată iubirea de care sunt capabilă sper că voi reuși. Tata spunea că "nu contează ce-au spus oamenii despre mine ieri, nici ce spun azi, nici ce vor spune mâine, ci doar ceea ce vor simți la sfârșit"... 

Vă mulțumesc celor care mă înțelegeți, care mă placeți, care mă iubiți, dar și celor care nu mă puteți înțelege și accepta și vă cer iertare că nu știu cum, că nu am putere, nici timp și nici răbdare să vă ajut să mă percepeți așa cum sunt cu adevarat... 
Prioritatea mea sunt oamenii care mă merită, care au nevoie de mine, cu care nu trebuie să mă explic și să mă justific mereu... care știu cum sunt și care n-au nevoie de dovezi...