Așteptându-l pe Moș Nicolae...



Aseară, în fața unui mag. Lidl din Brașov erau din nou, la cerșit, 2 copii frumoși: Andrada și Samson. De câte ori îi găsesc acolo, îi iau cu mine înăuntru și le aduc puțină bucurie în inimioare. Samson are 12 ani, e cel mai mare dintre cei 6 copii ai familiei... o familie fără posibilități. El ziua merge la școală, iar seara, până la ora 22 e "de serviciu" în fața magazinului Lidl. La ora 22 când se închide magazinul, merge pe jos până la capătul de linie al autobuzului cu care merge acasă, în Săcele. Fără să iau în calcul acest aspect, l-am încărcat de câteva ori cu lapte și alte lucruri… Doar aseară am aflat aceste detalii, dar mi-a spus că e obișnuit să care, pentru că tot el cară și lemnele din pădure.
Cât am stat împreună la rând la casă, l-am întrebat cum se poartă lumea cu el și cu sora lui... Nu bine. Lumea vede niște copii care cerșesc și condamnă asta... și se uită urât sau chiar face remarci răutăcioase, fără a se gândi că un copil, la 12, respectiv 8 ani, nu ar trebui să aibă griji de adult, nici să stea în frig să suporte umilințele oamenilor, că un copil nu cerșește de plăcere, că nu poate alege singur ce să facă...
În serile friguroase de iarnă, copiii ar trebui să se bucure de confortul și pacea unui cămin călduros... să se joace, să viseze. Au o viață întreagă la dispoziție ca să aibă responsabilități și încercări de adulți...
Mă doare că nu pot face mai mult decât să le aduc puțină speranță și bucurie în suflețelele mici și fragile. Când mă văd cei doi copilași, li se luminează chipurile...
Nu vreau să judec, dar nu pot să fiu de acord cu părinții care se resemnează cu situații din acestea și chinuiesc copilașii... Știți ce m-a mirat la Samson? Faptul că atunci când l-am întrebat ce să-i cumpăr, a spus că ceva pentru o ciorbă... Și mă impresionează maturitatea lui și faptul că e responsabil. Mi-a spus că mama lui are nevoie de bani pentru un tratament, iar el i-a zis când a plecat de acasă: "Mama, îți promit că o să fac tot ce pot eu..."
Dacă ne-am gândi o clipă cât de fragil e sufletul unui copil, cât de mult îi putem influența viața cu o privire, cu o vorbă sau cu un gest, poate am fi mai blânzi și mai puțin indiferenți… Nu, nu încurajez cerșetoria... Nu ne obligă nimeni să dăm… dar dacă totuși avem posibilitatea să adăugăm în coșul de cumpărături o portocală în plus, sau un pachețel mic de biscuiți cu care să facem o bucurie unui suflețel care este nevoit să depindă de bunătatea noastră, să nu ezităm…

Celor care au nevoie de lucruri le doresc ca Moșul să le aducă toate lucrurile necesare. Celor care au nevoie de mângâiere, de pace, de putere și de speranță, le doresc ca Moșul să le aducă toate acestea. Iar tuturor vă doresc să vă aducă Moșul multă IUBIRE! Și fiecare dintre voi să fiți un Moș bun și darnic pentru cineva care așteaptă...

Voi încheia mesajul meu cu o poezie scrisă de Petronela-Vali Slavu.

Scrisoare către Moș Nicolae

E prima dată când îţi scriu…
Am auzit că vei veni
cu daruri multe la copii.
Ai mei dorm toţi, că e târziu.

Scrisoarea nu e prea frumoasă.
Mă iartă! -ţi scriu la lumânare
și mâna-mi tremură cam tare,
că este frig la noi în casă.

Nu sunt flămând... cu fraţii mici
am împărţit un colţ de pâine.
M-aş bucura de-aş şti că mâine
va fi să treci şi pe aici.

Ştiu, mulţi copii sunt cu nevoi,
eu nu-ţi cer jucării frumoase,
ci-n ghetele acestea roase
să pui, te rog, ghetuţe noi!





În lumea mea...



Mi se spune adesea că sunt naivă şi că trăiesc într-o lume frumoasă, ireală. Într-adevăr, lumea în care trăiesc eu este frumoasă, iar eu nu voi renunţa niciodată să cred în ea doar pentru că nu este totul perfect. Voi crede până la ultima bătaie a inimii mele în lumea mea frumoasă, în care oamenii sunt buni, frumoşi, sinceri şi au intenţii onorabile.
În lumea mea frumoasă oamenii nu au scopuri ascunse, nu găsesc o oportunitate în fiecare persoană şi nu iubesc din interes. 
În lumea mea frumoasă oamenii nu se bucură de necazul cuiva, nu fac rău pe ascuns, nu sunt prefăcuţi şi nici perfizi. 
În lumea mea frumoasă oamenii se ajută, dăruiesc și nu trăiesc doar pentru ei înșiși. 
În lumea mea frumoasă oamenii nu judecă, nu condamnă şi nu execută fără milă. 
În lumea mea frumoasă, oamenii nu pedepsesc şi nu se răzbună, ci iartă. 
În lumea mea frumoasă oamenii îşi declară sentimentele, îşi spun “Te iubesc!”, se îmbrăţişează, se ţin de mână şi îşi oferă mângâieri. 
În lumea mea frumoasă oamenii nu se bârfesc unii pe alţii, nu răspândesc zvonuri şi nu tac atunci când cineva este nedreptăţit, înjosit sau umilit. 
În lumea mea frumoasă oamenii sunt demni, nu decad la acte josnice și nu găsesc plăcere în răutăţi şi în acte mârşave. 
În lumea mea frumoasă oamenii respectă credinţa celorlalţi şi respectă ceea ce alţii iubesc. În lumea mea frumoasă oamenii nu sunt invidioşi, ci se bucură de reuşitele şi de fericirea celorlalţi. 
În lumea mea frumoasă o prietenie nu se sfârşeşte deodată cu prima neînţelegere, iar greşelile se uită, nu se reamintesc la fiecare supărare. 
În lumea mea frumoasă iubirea nu se transformă în ură de la o clipă la alta. 
În lumea mea frumoasă oamenii iubesc adevărul şi n-au nevoie de complimente şi linguşiri care să le hrănească orgoliile. 
În lumea mea frumoasă oamenii se adună ca să facă bine, nu rău.
În lumea mea frumoasă oamenii construiesc, nu distrug. 
În lumea mea frumoasă oamenii zâmbesc, nu se uită urât. 
În lumea mea frumoasă oamenii mângâie, nu lovesc. 
În lumea mea frumoasă oamenii iubesc, nu dispreţuiesc…



Invidia, prostia şi răutatea nasc monştri



Văzând că unii mă vorbesc de rău pe diferite bloguri sau pe pagini de facebook, m-aţi întrebat cine sunt aceste persoane, de ce fac asta şi ce părere am despre ele. Voi răspunde din respect faţă de cititorii mei, singura ocazie în care voi vorbi despre asta pentru că, așa cum am mai spus, pe mine nu mă veți vedea bălăcărindu-mă cu nimeni pe nicăieri, nici măcar pentru a-mi apăra reputația. 
Cine sunt aceste persoane? Păi, cred că prin purtarea lor se descriu foarte bine şi își arată calitățile, pentru că identitatea lor este prea puţin importantă. Pentru mine sunt nişte nimeni disperaţi să mă transforme și pe mine într-o nimeni... și se iluzionează că vor reuși cu 2-3 minciuni aruncate pe ici pe colo să distrugă ceea ce eu prin munca mea și prin ceea ce însemn am construit.  
Desigur că eu îmi cunosc duşmanii, pentru că ştiu foarte bine cum am relaţionat cu lumea, pe cine şi cu ce am supărat. Pe aceste persoane care mă denigrează pe unde apucă le-am supărat cu simplul fapt că am ales să mă îndepărtez de ele atunci când am realizat că nu avem aceleaşi valori, aceleaşi preocupări şi că nu au ce căuta în viaţa mea. Iar purtarea lor de acum îmi confirmă că am ales corect, că într-adevăr nu erau persoanele care să merite încrederea și prețuirea mea. 
Şi, pentru că nu toată lumea ştie să piardă, pentru că nu toţi ştiu să încheie relaţiile civilizat, pentru că nu toţi ştiu să accepte cu demnitate o respingere sau un abandon, unii nu mai au pace dacă nu se răzbună, dacă nu denigrează, dacă nu distrug. Adevărata faţă a unora se vede abia după ce aceştia încheie o relaţie cu cineva… Atunci scot din ei tot ce e mai urât şi mai rău.  

Ce părere am despre asemenea persoane? Aceeaşi părere pe care o am despre oricine bârfeşte şi vorbeşte de rău pe cineva cu care a încheiat o relaţie: foarte proastă. Pentru că am deja destulă experienţă în privința oamenilor încât să ştiu că numai persoanele cu caractere dubioase au asemenea apucături. Preocuparea asta pentru bârfă şi denigrarea altor oameni este o caracteristică a persoanelor care n-au acces la cultură, la educaţie, la bunătate și a căror stimă de sine este extrem de scăzută. Ei simt o plăcere maladivă şi compulsivă de a face rău și dezvoltă niște obsesii bolnăvicioase.

Chiar dacă aparent ar trebui să mă deranjeze apucăturile acestor persoane, vă spun sincer, că îmi este indiferent ce fac. Aş putea să mă apăr demascându-le şi arătând lumii (cu dovezi concrete) cine sunt (pentru că nu-s puţine lucrurile care nu le fac cinste pe care le ştiu despre ele) dar asta m-ar face să cobor la nivelul lor, unul nu tocmai onorabil.

Ştiu că vor exista mereu guri sparte care să debiteze inepţii şi enormităţi, cât şi minţi înguste care să asculte şi să creadă tot ce aud. Dar totodată ştiu că oamenii de calitate, inteligenţi şi cu discernământ nu se uită în gura celor care vorbesc de rău şi nu-şi fac o părere bună despre aceştia. Elita firavă a societăţii, care crede orice subiect demn de can-can şi care iubeşte circul, nu mă interesează. Ştiu că oamenii cu preocupări normale şi sănătoase nu pierd vremea ascultând păreri, că n-au nevoie de descrierile altora pentru a cunoaște un om. 

Când am decis să devin persoană publică mi-am asumat şi păreri contra mea (ale celor care nu mă plac - au tot dreptul) şi, de ce nu, reacţiile nebuneşti ale celor invidioşi, care nu suportă succesul meu… Culmea este că aceste persoane, care azi se străduiesc să îmi strice reputaţia, au tăcut ani de zile după ce am încheiat relaţiile cu ele (tocmai pentru că nu aveau ce spune rău despre mine și nici ce să-mi reproșeze), ba chiar mi-au zâmbit și au fost amabile… Nu-i cam dubios că doar de când am ajuns în centrul atenţiei și-au amintit că au ceva urât de spus despre mine, iar zâmbetele lor perfide s-au transformat în priviri urâcioase? 
De când lumea și pământul se știe că orice realizare și orice succes atrage după sine şi câţiva duşmani. 

Nu voi începe acum să mă apăr în faţa lumii şi nici să mă justific pentru toate prostile pe care le spun unii despre mine… Ar fi o pierdere inutilă de timp şi de energie. Eu pot dovedi în orice clipă cine am fost, ce am făcut, cine sunt şi ce fac. Faptele mele şi oamenii din viaţa mea sunt mărturie a tot ceea ce am însemnat şi însemn eu ca om. Nu am fost un om perfect, am greşit şi eu în viaţă, nu am ştiut întotdeauna să mă port ireproşabil, dar nici nu am făcut greşeli reprobabile care să mă transforme într-un om detestabil, demn de a fi condamnat şi executat de cei care se erijează în călăi, uitând că nu sunt perfecţi şi că nu au niciun drept să judece şi să execute. Dumnezeu și oamenii care mă cunosc îmi sunt martori că nu am făcut rău cu bună ştiinţă, că nu am adus prejudicii financiare sau morale nimănui, că nu datorez bani, că nu am stricat relaţii, că am ajutat cât am putut (uneori chiar şi peste puterile mele) şi că intenţiile mele au fost mereu onorabile.
Ştiu, pe unii i-am deranjat cu asertivitatea mea, cu faptul că nu le-am dat acces la viaţa mea personală, că nu i-am lăsat să îmi invadeze sufletul şi viaţa, că nu am făcut eforturi ca să le fiu pe plac, că nu am făcut compromisuri de dragul aparenţelor şi pentru a păstra relaţii inutile cu persoane cu care nu aveam aceleași principii de viață, preocupări și valori morale.

Aşadar, ce părere pot avea despre aceste persoane care decad de la orice calitate umană, cărora invidia şi răutatea le-au întunecat sufletele şi minţile atât de mult, încât nu se mai pot controla, încât au decurs la cele mai mari mojicii, inclusiv la insulte şi la batjocură la adresa familiei mele şi a tatălui meu (pe care nici măcar nu l-au cunoscut vreodată), care-mi jignesc cititorii şi-i cataloghează în fel şi chip de parcă ar avea calitatea care să le permită să îşi dea cu părerea despre sute de mii de oameni și care încearcă să instige lumea împotriva mea cu îndemnuri criminale? 
Ce părere să am despre nişte persoane care îşi fac profile false pe facebook numai ca să facă rău, care sub anonimat se simt protejate, uitând că Dumnezeu vede totul şi că nu rămâne nimic neplătit în viaţa asta, că va veni o zi când conștiința lor le va deveni propriul judecător și călău?
Ce părere să am despre nişte persoane care găsesc o plăcere bolnavă în flecăreală despre alţii, care dedică ore în şir din timpul lor ca să facă rău, care mint cu nerușinare, care scornesc povești dubioase și a căror fiecare vorbă este otravă şi are menirea de a face rău?
La o privire mai atentă, veţi observa că aceste persoane sunt dedicate răului, că nu au alte activităţi şi precupări. Nu veţi vedea discuţii frumoase şi culte, ci doar bârfe şi instigare la comportament antisocial. Nu le veţi vedea sărind să ajute pe cineva, nu le veţi vedea implicate în cazuri sociale - aşa cum fac prietenii mei dragi, care iau câte un copil de pe stradă, îl spală, îl îmbracă cu haine curate şi îl hrănesc, care se zbat să ajute familii sărace, care au mereu o vorbă bună şi care prin tot ce fac încearcă să înfrumuseţeze lumea asta sătulă de circ, de prostie, de răutate și de dezbinare…
Părerea mea despre cei care recurg la asemenea gesturi este că sunt persoane nefericite și triste, care se detestă profund şi care nu se mai respectă deloc, care nu se mai tem de nimic și care nu mai iubesc nimic. Nu sunt cu nimic diferite de personajele ridicole, inculte și patetice care merg să bălăcărească persoane publice prin emisiunile televizate... 

Cu siguranţă toţi avem slăbiciunile noastre, nemerniciile noastre şi defectele noastre, dar unii ţin cu tot dinadinsul să le arate lumii întregi, să dea un exemplu execrabil, să arate cum nu ar trebui să fie un om. Cred că le face plăcere să se tăvălească prin mocirlă, că se simt bine în posturi degradante, pentru că “doamnelor!”, nu vă face cinste deşănţarea pe site-uri publice, defilarea cu bârfe şi cu discuţii demne de uşa cortului... Nu e o onoare să denigrezi un om, nu-ţi creezi o imagine imaculată cât timp murdăreşti pe altcineva şi în niciun caz nu vei fi mai presus decât cel pe care încerci să-l înjoseşti cu minciuni şi calomnii. Poate păcăliți câțiva naivi (fani ai Narcisei a lui Guță), dar nu subestimați chiar pe toată lumea!

Nu pot decât să compătimesc persoanele care au ajuns într-un asemenea stadiu de degradare sufletească şi să sper că într-o zi vor cunoaşte iubirea… pentru că e clar că acum nu au acces la iubire, la bunătate şi la frumos… și că viețile lor sunt pustii și lipsite se sens dacă au atâta timp și energie să se ocupe cu asemenea prostii. De exemplu, una dintre aceste persoane este mamă... și nu înțeleg de ce preferă să aloce ore întregi ca să mă denigreze pe mine, în loc să petreacă timp de calitate cu copiii ei (mai ales că nu are foarte mult timp liber), să le citească ceva, să le facă o prăjitură sau să-i țină pur și simplu în brațe și să se bucure de pacea și de alinarea pe care o poate oferi un copil...  
Dacă aș fi mamă, aș face tot posibilul să nu decad, să fiu un exemplu bun pentru copiii mei, să nu existe ceva în purtarea mea care să-i facă pe copiii mei să se rușineze de mine... înțelegi madam "C"? Înțelegi că faptul că eu nu mă apuc să te demasc pe tine acum pe site-uri publice și să spun toate lucrurile rușinoase pe care le știu despre tine, e un favor pe care ți-l fac, ca să nu ajungi într-o zi în postura ingrată să citească copiii tăi lucruri urâte despre mama lor? Pentru că așa procedează un om responsabil și bun, nu acționează sub impulsul invidiei și a urii... așa cum faci tu, care nu mai ai alt scop decât să-mi faci rău, lovind în mine cu nepăsare și indiferență față de oamenii care mă iubesc și pe care-i rănesc răutățile tale.

Acestea fiind spuse, sper să nu fiu nevoită într-o zi să mă apăr de aceste persoane care nu au loc de mine... pentru că nu aș vrea să vadă ce înseamnă să plătească pentru inconștiența și nedreptățile pe care le fac. Oricum plătesc deja cu vârf și îndesat cu nefericirea lor, cu neputința de a-și depăși condiția degradantă, slăbiciunile și frivolitatea... 

Până atunci, mă concentrez strict pe prietenii și pe cititorii mei buni și frumoși, oameni care îmi umplu viața și sufletul până la refuz, oameni de calitate de la care învăț mereu, care în urma fiecărui text scris îmi trimit gândurile lor (mă apreciază sau mă ceartă, după caz), oameni care nu mă lasă să fiu ridicolă și nici să uit care e menirea mea... aceștia sunt oamenii care merită atenția și prețuirea mea. 
Gânduri bune! 


Așa a vrut Dumnezeu. Nu zău?!



Dacă detest ceva pe lumea asta, atunci detest afirmaţia rostită fără pic de discernământ la oricare nenorocire care se întâmplă: „Aşa a vrut Dumnezeu.”
Mă întreb: ce om care îl iubeşte, care îl respectă sau care îl cunoaşte, cât de cât, pe Dumnezeu, poate face o asemenea afirmaţie? Ce om îl poate desconsidera atât de mult pe Dumnezeu, încât să îl insulte atât de urât, încât să-l învinovăţească de toate nenorocirile şi de toate relele lumii?
De ce pentru toate greşelile noastre, pentru neatenţii, iresponsabilităţi, slăbiciuni şi neputinţe trebuie să fie altcineva răspunzător şi vinovat, nu noi înşine?
Oare atunci când se întâmplă câte un accident, apasă Dumnezeu acceleraţia în locul oamenilor care nu adaptează viteza la condiţiile de drum? Oare El este neatent?
Atunci când un nenorocit ordinar violează o copilă sau o femeie, îl pune Dumnezeu să o facă?
Oare atunci când cineva ucide, loveşte Dumnezeu cu obiectul care cauzează moartea?
Oare atunci când oamenii tratează lucruri importante cu superficialitate, trebuie să vină Dumnezeu să verifice, să repare, să se asigure că avionul, helicopterul, trenul, maşina, sunt bune de călătorie?
Oare Dumnezeu cum se simte când noi îl acuzăm de toate nenorocirile, ca pe cel mai rău, mai nedrept, mai ucigaş și mai nemilos din lume?
Dumnezeu nu face alegeri în locul nostru... şi dacă îngăduie anumite lucruri, e pentru că respectă ceea ce ne-a oferit: liberul arbitru. El ne-a creat o lume frumoasă, cu cele mai frumoase condiții și posibilități, cu dreptul deplin de a face alegeri, unde noi ar fi trebuit să trăim în pace și în armonie...
Un lucru e cert: prea puţini îl cunosc cu adevărat pe Dumnezeu... prea puţini îl respectă şi au înţeles ce vrea El de la noi... deşi vrea atât de puţin... deşi merită atât de mult... iar noi? Îl insultăm, îl învinovăţim, îl subestimăm şi îl îndurerăm...
Nu daţi cu piatra în mine, gândiţi înainte... nu Dumnezeu m-a pus să scriu acest mesaj și nu Dumnezeu vă pune să fiți orgolioși, încât să nu vă placă adevărul din rândurile mele...



Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa.



Recunosc, mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de ipocriţi, de prefăcuţi, de curioşi, de indecenţi, de cei care invadează vieţi şi care cotropesc suflete.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei incapabili să mă cunoască și cărora trebuie să le explic mereu cine sunt, cum sunt, ce vreau şi ce intenţii am.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei care nu înţeleg că le datorez doar respectul... şi că prietenia şi iubirea sunt alegeri personale de drept.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei care vorbesc prea mult, deşi cunosc prea puţin, care critică mereu, care sunt mereu nemulţumiţi, care sunt aroganţi, cinici şi răutăcioşi.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei care nu pot accepta că fiecare om are dreptul să aleagă cine este, cum trăieşte şi pe cine să iubească.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei care trăiesc cu impresia că ştiu mai bine decât mine care-mi sunt limitele şi ce merit.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei indecişi, care azi mă iubesc şi mâine mă detestă, cu care trebuie să îmi controlez fiecare gest şi fiecare cuvânt de teamă că-i pot pierde de îndată ce nu le fac pe plac.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de vânătorii de greşeli, faţă de cei care defilează cu principii morale închipuite, care se erijează în judecători morali imaculaţi şi condamnă, desfiinţează şi execută pe oricine nu este pe placul lor.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei care flecăresc inutil, pentru care singurele subiecte de discuţie sunt bârfele, care n-au niciodată ceva bun de spus, de la care nu învăţ nimic şi care doar mă încarcă negativ şi îmi irosesc timpul.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de infatuaţi, de intelectualii închipuiţi, de cei care consideră că au calităţi care să le permită să decidă ce este bun sau rău, urât sau frumos.
Mi-am pierdut răbdarea şi toleranţa faţă de cei care se aşteaptă să le seduc orgoliile.
Mi-am pierdut definitiv răbdarea şi toleranţa faţă de oamenii ieftini, cu preocupări ieftine şi cu minţi înguste.



O revelație de toamnă...



Vine un moment când te cuprinde o lehamite de toţi închipuiţii care se cred mai buni, mai morali, mai deştepţi, mai nu ştiu cum şi mai îndreptăţiţi să nu ştiu ce... Şi îţi dai seama că ai fi pur şi simplu tâmpit dacă te-ar preocupa părerile lor sau purtarea lor...
Şi abia atunci începi să îţi vezi de viaţa ta, ignorându-i, aşa cum ai tot dreptul să faci. Şi nu te mai interesează absolut deloc cine te place şi cine nu, cine a reuşit să te cunoască şi cine nu, cine te înţelege şi cine nu...
Realizezi că ar fi o adevărată irosire să te străduieşti să convingi mereu, să faci pe plac mereu, să te justifici mereu, să dovedeşti mereu...

Cine sunt, până la urmă, acești închipuiți? Ce importanță au în viața ta, cu ce contribuie ei la evoluția ta, de ce ar trebui să te afecteze părerile lor greșite, prejudecățile lor, limitele lor, ignominiile lor, invidia și frustrările lor? Ce drept au ei asupra alegerilor tale? Trăiesc ei în locul tău? Plătesc ei în locul tău pentru alegerile tale greșite? Se bucură ei în locul tău pentru reușitele tale?

Atunci când te cuprinde acea lehamite realizezi că ai devenit liber, că nu mai eşti sclavul unei societăţii care, cu cât este mai imperfectă, cu atât mai multă perfecţiune pretinde...



Certaţi la bine, nu la necaz...



De când e lumea şi pământul oamenii se ceartă. Uneori se ceartă şi se duşmănesc din motive puerile şi nu neapărat pentru că ar avea ceva de împărţit. Orgoliile sunt cele care-i reţin pe oameni să se împace şi ajung să nu-şi vorbească ani de zile, crezând cu tot sufletul că se urăsc. 

Şi tatăl meu cunoştea un om cu care nu îşi vorbea de ani de zile. Când se întâlneau întâmplător, treceau unul pe lângă celălalt fără ca să se salute. 
Într-o zi, tata a aflat de la un vecin că acelui om îi arsese casa. Preotul din oraş a umblat din casă în casă să ceară ajutor pentru a face curăţenie în urma incendiului şi pentru a ajuta omul să îşi reclădească un cămin, dar pe tata l-a ocolit, ştiind că era supărat pe acel om. Când tata a aflat, s-a dus val-vârtej la poarta preotului şi i-a reproşat că, în loc să bată şi la ușa lui, l-a ocolit. 
-Păi, de unde să ştiu eu că ai vrea să-l ajuţi? Ştiam că sunteţi certaţi. – i-a spus preotul. 
-Suntem certaţi la bine, părinte, nu la necaz! , i-a răspuns tata. 
Acea replică mi s-a întipărit în minte, cu toate că nu am înţeles-o atunci prea bine. 
A doua zi, tata a chemat pe cineva cu o căruţă, a încărcat-o cu căpriori, scânduri, ţigle şi alte materiale de construcţie pe care le avea pe acasă şi ne-am dus împreună la omul cu care era certat. Îmi amintesc perfect zâmbetul şi uimirea omului istovit de atâta muncă şi de tristeţe. 
-Nu credeam că ai să vii, i-a spus lui tata strângându-i mâna bucuros. 
Tata l-a îmbrăţişat strâns, iar eu am rămas cu imaginea lor muncind alături cu alţi oameni din oraş dornici să ajute omul aflat în necaz. Acea împăcare mi-a dat un sentiment de bine şi de pace... şi totodată a fost o lecţie pentru mine. 
Eram convinsă că tata îl ura pe acel om şi, probabil că şi tata era convins de asta. Dar a fost nevoie de o nenorocire ca să înţeleagă că nu îl ura, că îl iertase de mult şi că acolo unde există omenie nu este loc de orgolii copilăreşti. Poate că și pentru tata a fost o lecție acea experiență, poate că și el a învățat ceva despre el însuși atunci... 

Îmi spunea ieri o persoană excepţională că trebuie să îmi iubesc şi duşmanii, iar eu i-am spus că pot doar să nu-i urăsc, dar că nu cred că aş putea să-i iubesc. Apoi, mi-am dat seama că dacă oricare dintre cei cu care sunt certată (nici nu mai contează din ce motiv) ar avea un necaz, n-aş sta pe gânduri şi aş ajuta. Poate că asta înseamnă, de fapt, să-ţi iubeşti şi duşmanii, dar suntem prea mândri şi prea orgolioşi să recunoaştem… sau poate că încă nu ne cunoaștem pe noi înșine suficient de bine, poate nu suntem pregătiți să ne debarasăm de orgolii, de teamă că ne-am dezgoli sufletele și ne-am lăsa bunătatea și sensibilitatea la vedere... 
Oricum, n-ar trebui să aşteptăm ca unul dintre noi să aibă un necaz pentru a ne împăca… sau măcar pentru a ne ierta unii pe alții.




Răutatea este cel mai grav handicap omenesc.



Eu cred că un om împăcat cu sine, senin, moral şi cu o viaţă normală, nu are timp de prostii, nu are preocupări mizerabile, nu caută să distrugă, să intrige și să denigreze alți oameni. Cei preocupați cu lucruri degradante, cu bârfe, certuri şi încercări de a le tulbura altora pacea sufletească și de a le strica reputația, sunt doar niște oameni singuri, vexați, complexați, slabi, temători, sărăciți de calități umane, de lumină sufletească şi de bunătate, lipsiți de dragoste (oare de ce?!); și care au decăzut, care nu se mai prețuiesc şi nu se mai respectă nici măcar atât cât să își păstreze demnitatea...
Cândva, înainte să înțeleg cum sunt structurați şi cum funcționează astfel de oameni, mă supăram pe ei... Acum doar îi compătimesc și sper că vor reuși să-și învingă toate slăbiciunile și să devină oameni cu intenții onorabile, demni și care să merite respectul și dragostea de care depind atât de mult sufletele lor singure și bolnave... 
Răutatea este o boală corozivă pentru suflet. Cred că numai un om care se detestă profund își otrăvește sufletul și își irosește viața, abandonându-se urâtului și răului...
Dacă tu nu te iubești pe tine însuți, cum ai vrea să te poată iubi alții?

Cel mai mare dușman al omului rău este el însuși. 

Cu cât un om mă urăşte mai tare, cu atât mai mult îmi întăreşte convingerea că se simte inferior mie şi că se simte slab în fața mea. Iar asta mă face să îl tratez cu compasiune, chiar dacă s-ar aştepta să îi răspund cu aceeaşi ură. Răutatea are întotdeauna o cauză: invidie, prostie, frustrare, complexe de inferioritate sau chiar boli psihice.

Nu vă panicați în fața celor care vă dușmănesc și care încearcă să vă facă rău. Nu-i dușmăniți și nu vă băgați în luptele lor murdare.
E mai onorant să pierzi o luptă rămânând OM decât să o câștigi decăzând.
La un moment dat dușmanii vor obosi și vor avea propriile necazuri, proprii dușmani care să încerce să le tulbure liniștea. 
Nimic nu rămâne neplătit în viața asta. Primești ce oferi, ai ce meriți.
Atunci când se vor întreba de ce li se întâmplă vreo nenorocire sper să realizeze că nu fac decât să plătească răul pe care l-au făcut altora.
Așa cum spunea și Benjamin Franklin: "Orice începe la mânie se termină în rușine." 


Aş fi putut înţelege...



Aş fi putut înţelege că nu mă mai iubeşti. Aş fi putut înţelege că ai realizat că nu sunt eu persoana alături de care să îţi doreşti un viitor. Aş fi putut înţelege că te-ai schimbat, că nu mai mai vezi la fel, că nu mă mai preţuieşti la fel. Aş fi putut înţelege că nu mă consideri destul de bună pentru tine, că îţi doreşti mai mult, că îţi doreşti altceva. Aş fi putut înţelege că vrei o altă persoană în viaţa ta. Aş fi putut înţelege că te-ai îndrăgostit de altcineva, fără să te obosesc cu lamentări, cu reproşuri şi cu întrebări fără rost. Aş fi putut înţelege că vrei să pleci, să nu mă mai vezi, să uiţi de mine, ca și cum n-aș fi făcut vreodată parte din lumea ta.
Aş fi putut înţelege că nu mai însemn nimic pentru tine, dacă mi-ai fi spus toate acestea cu sinceritate şi cu puţină blândeţe… cu acea blândețe cu care ar trebui să anunţi un suflet dependent de dragostea cuiva că-i iei totul. Că-l laşi singur, fără niciun vis.
Aş fi înţeles totul, oricât de greu mi-ar fi fost să accept… Dar n-am reuşit să înţeleg trădarea. N-am reuşit să înţeleg laşitatea şi lipsa de demnitate de care ai dat dovadă. N-am reuşit să înţeleg lipsa de respect pe care mi-ai arătat-o atunci când m-ai lăsat să cred că eu port vina nefericirii noastre. N-am reuşit să-ți înţeleg lipsa de considerație şi atitudinea perfidă. N-am reuşit să-ţi înţeleg lipsa conştiinţei şi cruzimea cu care mi-ai prelungit agonia când ai văzut cât de greu îndur supliciul de a mă simţi nedorită, neiubită, în plus.
N-am reuşit să înţeleg de ce n-ai făcut măcar un ultim gest de omenie şi să mă părăseşti “frumos”, cu eleganță. Fără amintiri urâte, fără să mă faci să te detest. Fără să-mi împovărezi sufletul cu regrete şi cu complexe nemeritate.
Şi nu, n-am reuşit să înţeleg de ce nu te-ai gândit măcar o clipă şi la mine, la faptul că este deja prea mult că îmi năruiești un vis şi că n-ar mai trebui să îmi năruiești şi încrederea în oameni. 
N-am reușit să înțeleg de ce m-ai irosit, de ce m-ai risipit, de ce m-ai folosit. N-am reușit să-ți înțeleg egoismul și indiferența. N-am reușit să înțeleg cum te puteai bucura atât de curând de o altă iubire, de alte îmbrățișări, de alte visuri, de alte promisiuni... N-am reușit să înțeleg cum ai putut să devii dintr-o dată un străin nepăsător. 
N-am reuşit să înţeleg de ce ţi-a fost mai uşor să taci, să te prefaci şi să mă amăgeşti. N-am reușit să înțeleg de ce nu m-ai lăsat liberă din clipa în care n-ai mai avut nevoie de mine, de ce m-ai lăsat să visez în continuare și să lupt inutil să te fac fericit. N-am reuşit să înţeleg de ce m-ai supus îndoielilor, spaimei şi nesiguranţei. N-am reuşit să înţeleg cum e posibil ca iubirea să devină indiferenţă atât de uşor…
Aş fi putut înţelege că ai decis ca povestea noastră de iubire să nu aibă un final fericit pentru mine, dar n-am reuşit să înţeleg de ce ai ales să îmi oferi un final apoteotic, nemeritat, plin de regrete şi dureri.
Aş fi putut înţelege că nu mă mai iubeşti, dacă mi-ai fi vorbit cu sinceritate şi cu puţină blândeţe… pentru că te-am iubit atât de mult încât aş fi putut înţelege că trebuie să te pierd…

Scris cândva, demult... 




Curaj și suflet



Mi-am amintit cu mult drag de o scenă din copilăria mea, când mă pregăteam de o serbare. Urma să cânt un cântec dedicat mamei şi aveam mari emoţii la gândul că toţi copiii din şcoală şi familiile lor mă vor vedea. Emoţiile mele au fost amplificate şi de o remarcă făcută de cineva care a spus că o altă fetiţă cânta mai frumos acel cântec și că nu ar fi trebuit să îl cânt eu. 
Înainte de serbare i-am spus lui tata că am emoţii mari şi că îmi e teamă că nu voi cânta destul de bine, iar el mi-a spus:
"Tu cântă cu tot sufletul şi așa cum știi mai bine. Nu te gândi la lume. Nu te opri din cântat nici măcar dacă încep să te huiduie. Dacă va exista măcar un singur om care să te asculte şi căruia îi va plăcea cum cânţi, merită să cânţi mai departe. Eu voi fi acolo şi știi deja că îmi place foarte mult cum cânţi."
Cuvintele lui mi-au dat o forţă şi un curaj de nedescris. Emoţiile au dispărut ca prin farmec şi, într-adevăr, am cântat cu toată inima, reușind să emoționez publicul care m-a aplaudat energic.
  
Pentru mine acea experienţă a fost o lecţie importantă. Atunci am învățat că totul trebuie făcut cu implicare sufletească și cu încredere de sine, că nu ar trebui să mă las descurajată de cei care nu cred în mine, nici de cei care par a fi mai buni decât mine, că n-ar trebui să îmi pese de cei care m-ar putea dezaproba, care ar putea să nu mă placă și să mă huiduie - pentru că, dacă va exista măcar un om căruia să îi placă ceea ce fac, care să se bucure de ceea ce ofer, merită tot efortul şi dăruirea mea. 
Tot de la tatăl meu am învățat că a face ceva e totuși o realizare spre deosebire de a nu face nimic, indiferent dacă rezultă un succes sau un eșec...    

Dacă m-aș fi temut de părerile lumii și de huiduielile celor care nu m-ar putea plăcea, n-aș mai fi făcut nimic, n-aș mai fi dăruit nimic, n-aș mai fi scris o carte, nu mi-aș mai fi deschis sufletul în fața unei lumi mai frumoase decât mi-am imaginat vreodată și aș fi trecut prin lumea asta fără a aduce măcar o bucurie sau o învățătură oamenilor din jur, fără a lăsa măcar o amprentă frumoasă în sufletul cuiva...



Propuneri pentru DEX



Dacă tot ne adaptăm noului, modernului și unei societăți din ce în ce mai pestrițe, am câteva propuneri de cuvinte noi pentru DEX:

preocupac = persoană preocupată obsesiv de viaţa şi de persoana oricui înafară de propria viaţă şi propria persoană. Aceste persoane trăiesc mai mai mult poveştile altora decât propriile poveşti. Preocupacii suferă de obicei de boli precum: curiozitate morbidă, invidie, mania persecuţiei şi ipocrizie.

comentac = persoană care debitează enormităţi; care simte nevoia să îşi dea cu părerea oricând, despre orice şi despre oricine, convinsă că deţine adevărul absolut şi o inteligenţă unică, superioară care să-i permită să dezbată subiecte despre care habar nu are

pândac = persoană care, neavând şansa să vadă lucrurile din interiorul vieţii tale, pândeşte totul din afară, prin crăpăturile ferestrelor sau pe gaura cheii

răspândac = persoană cu o plăcere maladivă pentru bârfă, avidă după informaţii (de obicei negative) pe care le răspândeşte tuturor, denaturând realitatea şi dând o altă amploare faptelor. În lipsă de informaţii concrete aceasta îşi completează deficitul cu scorneli. Scopul şi intenţiile răspândacilor sunt, de obicei, defăimarea persoanelor pe care nu le agreează.

Alte propuneri?  J




Ești doar un spectator.



Privind de pe margine drama sau eşecul cuiva este foarte uşor să îţi dai cu părerea. Începi să judeci alegerile celuilalt, convins că tu ai fi ales altfel, că nu ai fi greşit, că fi acţionat altfel, că nu ai fi irosit şanse. Pentru că de pe margine totul pare simplu...
E la fel ca atunci când priveşti un sportiv. Ai impresia că ai alerga mai repede decât el, că ai face o performanţă mai bună. Sau ca atunci când priveşti un dansator. Ţi se pare atât de simplu să dansezi aşa ca el, să pluteşti... Asta pentru că nu eşti în locul lui, pentru că nu ai trăit tot ce a trăit el ca să ajungă acolo, nu ai făcut atâtea sacrificii şi nu ai pătimit atât. Nu simţi ce simte el, nu faci efortul pe care îl face el. Nu-i simţi emoţiile, nici durerile, nici temerile... Nu simţi durerea învingerii, a eşecului, urmate de privirile dezaprobatoare ale celor care aveau aşteptări de la el şi pe care i-a dezamăgit...
La fel este şi cu poveştile de viaţă. Văzând drama cuiva, eşecul sau neputinţa sa, îţi spui că în locul acelei persoane tu ai fi făcut altfel... Dar tu nu eşti în locul acelei persoane. Eşti doar un spectator care priveşte totul de pe margine şi care nu simte nimic. Un spectator care se amăgeşte cu iluzia că e mai puternic, mai bun, că ar face totul mai bine, că nu ar greşi, că nu ar eşua... Ești doar un spectator incapabil să simtă și să înțeleagă...
Dar asta se întâmplă până într-o zi, când vei trece de partea celui privit de pe margine şi vei avea proprii spectatori care să te judece şi care să nu te înţeleagă, convinşi că, dacă ar fi în locul tău ar face lucrurile mai bine...
Până atunci, te bucuri de spectacolele pe care le vezi, comentând şi judecând dramele, eşecurile, rătăcirile, slăbiciunile, neputinţele şi alegerile celorlalţi...



Într-o zi te saturi!



Într-o zi oboseşti şi te saturi. Te saturi să convingi oameni încăpăţânaţi şi să lupţi cu ei pentru binele lor.
Te saturi să te explici mereu, să îți justifici fiecare cuvânt, fiecare acțiune și fiecare neputință.
Te saturi să le dovedești mereu ce sentimente ai celor care au impresia că nu sunt destul de apreciați și de iubiți. 
Te saturi să le gâdili orgoliile, să-i menajezi şi să le spui doar ceea ce le place să audă unor oameni care nu suportă adevărul, care au pretenţia să fii ipocrit de dragul unei relaţii armonioase. Te saturi să-i tratezi de parcă ar fi mai presus decât tine şi de parcă le-ai datora toată atenţia şi dăruirea ta.
Te saturi să te rogi de oameni mofturoşi, care se cred centrul universului şi care trăiesc cu impresia greşită că toţi ceilalţi sunt datori să le stea la dispoziţie şi să le facă pe plac.
Te saturi să îi tot asculţi pe cei care se văicăresc din orice motiv banal şi nesemnificativ, care au mereu câte un motiv de nemulţumire, care nu văd nimic bun şi frumos în nimic şi în nimeni. Te saturi de tendinţa obsesivă de victimizare a unora.
Te saturi să fii folosit, irosit, istovit, enervat. Te saturi de vampiri energetici, de oameni egoişti, indiferenţi la sentimentele tale, care te încarcă negativ și care îți fură pacea sufletului
Te saturi să faci mereu eforturi disperate să-i mulţumeşti şi, devii deodată indiferent. Imun. Pentru că realizezi că nimeni nu este nici mai presus și nici mai important decât tine. Și pentru că realizezi că meriți altceva.




E doar o etapă...



Ştiu, cuvintele mele nu te vor ajuta acum. Poate că le scriu, de fapt, pentru mine, deşi mi-aş dori foarte mult să îţi ofer o mângâiere.
Cândva am fost în situaţia ta. Deplorabilă. Sufeream atât de mult încât mă detestam. Mă uram pentru alegeri şi pentru eşecuri. Mă învinovăţeam pentru tot ce nu mi-a reuşit, pentru visurile fără de care am rămas brusc şi pentru oamenii care nu mă mai iubeau.
Sufeream atât de mult, încât fiecare bătaie a inimii mele însemna o durere. Fiecare respiraţie mi se părea un efort de nedescris. Eram ca un mort viu. Ziua îmi purtam cu greu masca după care încercam să îmi ascund tristeţea, iar noaptea, în singurătatea dintre cei patru pereţi, plângeam până la epuizare. Nici măcar puţinele ore de somn nu treceau fără suferinţă.
Mă durea totul. Mă dureau amintirile şi mă durea neputinţa de a redobândi tot ceea ce pierdusem.
Nu-mi mai doream nimic, înafară de viaţa mea din trecut. Eram blocată în acel trecut, prizoniera unor iluzii frumoase şi a unor sentimente pentru nişte oameni care m-au uitat și pentru care nu mai însemnam nimic. Trecutul era doar o poveste în care doar eu mai eram prezentă, într-o singurătate cumplită, pentru că ceilalţi îşi trăiau deja prezentul.
Eram atât de disperată încât nu mai iubeam nimic înafară de tot ceea ce pierdusem. Şi eram sigură că nu voi mai putea iubi nimic şi pe nimeni, că nu voi mai avea niciun vis, niciodată, că nimic nu va putea compensa ceea ce, fără să vreau, pierdusem.
Nici nu mai ştiu câte zile am agonizat... şi nici cum mi-am revenit. Ştiu doar că am pierdut clipe, ore şi zile în şir netrăind... de fapt, murind puţin câte puţin.
Privind în urmă, văd toată acea experienţă grea ca pe o etapă. O etapă prin care trebuia să trec. O poveste cu oameni pe care trebuia să îi întâlnesc, să-i iubesc şi să-i pierd. Dacă mi-ar fi spus atunci cineva că după acea etapă mă va aştepta o poveste mai frumoasă şi oameni mai buni, alte şanse şi o viaţă trăită frumos, nu aş fi crezut. Dar azi am dovada. Am dovada că nimic nu este de netrecut şi de neîndurat, că sufletul are puteri nebănuite de a se reclădi, că toate etapele grele ne fac mai puternici. Că IERI trebuie uitat şi că doar AZI și MÂINE contează, pentru că doar azi și mâine înseamnă noi șanse...

Şterge-ţi lacrimile, adună-ţi forţele şi ieşi dintre cei patru pereţi. Iartă-i pe cei care te-au rănit cândva, desprinde-te de trecut şi nu mai irosi timp din viaţa ta. Ai un drum înainte și îţi datorezi zâmbete - nu lacrimi, fericire - nu tristeţe, visuri împlinite - nu eşecuri, o viață trăită frumos – nu irosită. Scapă de tot ce îţi îngreunează mersul şi mergi fără a mai privi înapoi. Îţi promit că într-o zi, mai curând decât îţi imaginezi, vei reuşi din nou să zbori!




Atât.






Azi la Libris cartea Fluturi cu autograf!



Dragii mei, 

mi-ați scris de multe ori că v-ar plăcea să aveți cartea Fluturi cu autograful meu. 
Cei de la Libris  vă îndeplinesc această dorință. Toate cărțile comandate azi la Libris vor avea semnătura mea. Mai mult de atât, transportul este gratuit, prin curier, până la voi acasă.
Am semnat cu mult drag acele cărți, știind că vor ajunge la cititorii mei minunați.
Cărțile se pot comanda aici: http://bit.ly/FLUTURI

Pe blogul celor de la Libris am acordat un interviu pentru cititorii mei, pe care îl puteți citi aci: http://bit.ly/Interviu-Irina-Binder

Totodată, am recomandat și câteva cărți preferate de mine, pe care le găsiți aici: http://www.libris.ro/nlmrc

Vă recomand cu drag să vă abonați la newsletterul Libris pentru a primi mereu știri despre noutățile editoriale, interviuri, informații despre promoții și evenimente! Găsiți opțiunea de abonare de îndată ce intrați pe site-ul lor: Libris  

Vă trimit gânduri bune și vă mulțumesc pentru că sunteți minunați! 

Irina 






Noi doi aniversăm 2 ani :)



Îl iubesc de 2 ani. Uneori îmi vine să-l omor. Nu pentru că are el o problemă, ci pentru că nu întotdeauna suport eu adevărul. Şi, pentru că m-am dezobişnuit să aibă cineva grijă de mine, să îi pese, să mă apere, să mă protejeze, să mă cicălească atunci când fac tâmpenii. M-am dezobişnuit să lupte cineva atât de mult pentru binele meu.
Dar, când îmi vine să îl omor, spune sau face un gest atât de frumos, încât mă dezarmează de toată nebunia şi încăpăţânarea mea.
De doi ani mă suportă cu toate capriciile mele. Şi mă iubeşte aşa cum sunt: urâtă, morocănoasă, imposibilă, neatentă, aiurită, absentă…
În doi ani nu mi-a spus nici măcar un cuvânt nelalocul lui. În doi ani n-am văzut pic de răutate în acest om. Îl iubesc pentru că nu îmi spune doar ce-mi place să aud. Şi pentru că mă iubeşte atunci când alţii mă detestă. Pentru că mă înţelege fără să fiu nevoită să mă justific. Îl iubesc pentru toate gesturile mărunte care îmi arată cât de mult mă iubeşte şi mă preţuieşte: pentru nopţile în care se trezeşte la oră fixă să îmi aducă medicamentul (atunci când fac câte un tratament)… şi pentru toată cicăleala în care îmi spune cum să am grijă de sănătatea mea.
Pentru că ştie ce balsam de păr folosesc şi de unde trebuie să îl comande. Da, e un detaliu din câteva zeci, prin care îmi dovedește că este atent și prezent. Pentru că îmi cunoaşte toate tabieturile şi, mai ales toate neatențiile. Şi pentru că nu uită nimic. Pentru că nu m-a deranjat niciodată cu nimic. Pentru că se uită cu mine la filme siropoase şi la desene. Şi pentru că seara, când sunt prea obosită şi prea stresată să mai citesc cele câteva pagini dintr-o carte (aşa cum mi-am propus), îmi citeşte el. Pentru că mă răsfață. Și pentru că mă înțelege atunci când am nevoie să plâng.
Îl iubesc pentru că ştie când să fie bărbat, când să fie copil şi când să fie prieten. Şi îl iubesc pentru că are grijă de toţi oamenii mei dragi. Nu-i aşa? :)
Îl iubesc pentru că el e pacea mea. Şi pentru că învăţ de la el. Pentru că, niciodată nu mi-a răspuns înapoi atunci când i-am vorbit altfel decât cu respect și cu iubire...
Şi nu, n-am încercat să-i construiesc un profil de bărbat perfect, fiindcă nu e. Dar e perfect pentru mine. Şi asta e tot ce contează.
Şi nu, n-am să-i fac promisiuni. Şi nici nu vreau promisiuni. E posibil ca într-o zi să nu ne mai înţelegem la fel de bine. Sau, se poate îndrăgosti de altă femeie... face parte din firescul vieţii. Nu sunt cea mai minunată... Așadar, de ce n-ar avea dreptul să aleagă alta mai bună, mai frumoasă, mai potrivită lui? Dar ştiu că îl voi iubi mereu pentru tot ce a însemnat în viaţa mea, pentru că a fost cu mine atunci când am avut cea mai mare nevoie şi când a trebuit... Şi am să-l respect mereu, orice alegere va face. Fiindcă îl iubesc şi fiindcă mi-a oferit o poveste frumoasă de iubire.

Nu-ţi spun la mulţi ani, dragul meu, pentru că nu ştiu dacă mulţi ani alături de mine sunt ceea ce e mai bine pentru tine.  :) Dar îţi doresc cu toată inima mea să fii pe cel mai bun drum pentru tine şi alături de cei mai iubitori şi mai buni oameni!

Aș fi enumerat toate calitățile tale, toate lucrurile speciale pe care le faci, dar aș scrie prea mult riscând să plictisesc sau să creez suspiciuni... pentru că tu chiar ești minunat! 
Te iubesc!




Aș opri timpul tău, dragă mamă...



Dacă aş putea, aş opri timpul pentru tine, dragă mamă. Aş opri timpul tău, ca să poţi trăi, în sfârşit, tot ceea ce nu ai trăit la timp. 
Aş opri timpul tău ca să nu îmbătrâneşti atât de devreme, ca să mai ai răgaz pentru a te simţi frumoasă, femeie, plină de viaţă.
Aş opri timpul tău ca să-ţi ofer toate momentele pe care le-ai fi meritat, toate mângâierile, toate îmbrățișările, toate bucuriile de care ai fost privată, toate cuvintele frumoase pe care nu ți le-am spus la timp.
Aş opri timpul tău ca să te odihneşti, să îți relaxezi mâinile atât de muncite, să ai și tu timp doar pentru tine. Să te văd bucurându-te de lucrurile pentru care ai muncit atât de mult, să faci numai ce-ți place și nu doar ceea ce trebuie. 
Aș opri timpul ca să te răsfăț, să te alint și să te copleșesc cu iubire. Să îți șterg lacrimile și să le acopăr urmele cu sărutări. 
Aş opri timpul tău ca să mă pot plimba cu tine, să îţi împărtăşesc din visurile mele şi să îţi aflu cele mai frumoase poveşti. 
Aș opri timpul tău ca să te cunosc și să te înțeleg. Să îți aflu durerile, temerile, dorințele neîmplinite, să știu cum aș putea să îți bucur sufletul și cum ar trebui să fiu ca să fii mândră de mine. 
Aş opri timpul tău ca să îţi împlineşti visurile frumoase pe care le-ai abandonat atunci când ai început să visezi doar pentru mine. 
Aş opri timpul tău ca să te văd râzând şi ca să memorez fiecare zâmbet al tău, de care îmi va fi atât de dor atunci când mă vei lăsa singură și când voi avea nevoie de o amintire sacră. 
Aș opri timpul tău ca să primești fiecare clipă de fericire atât de meritată. 
Aş opri timpul tău ca să învăţ de la tine tot ce trebuie să ştiu despre viaţă, despre renunţări, despre puterea de a trăi prin şi pentru cei dragi.
Aş opri timpul tău ca să nu pleci de lângă mine…




Educaţia începe cu lumea poveştilor



Una dintre cele mai frumoase poveşti pe care mi le-a spus tata când eram copil, a fost despre doica lui.
Era o doamnă trecută de 50 de ani, care lucra în casa bunicilor mei de când era tânără. Era omul bun la toate, cunoştea rostul casei şi cred că era persoana în care bunicii mei aveau cea mai mare încredere. Ştiam de la tata că doica lui a fost mereu singură. De când s-au născut tatăl meu şi fraţii lui, acea femeie a avut grijă de ei.

Tata mi-a povestit că doica lui avea o carte de poveşti din care îi citea seara înainte de culcare. “Cred că mi-a spus cele mai frumoase poveşti”, mi-a spus tata.
Când era mic, tata privea cartea groasă de poveşti ca pe ceva miraculos şi minunat. Cartea stătea sus, pe cel mai înalt raft din bibliotecă, iar doica o lua ori de câte ori tata o ruga să îi citească o poveste.
Anii au trecut, doica a murit, iar tata a ajuns bărbat în toată firea. Într-o zi, când a trebuit să reamenajeze casa în care a copilărit, a găsit în mulţimea de cărţi acea carte fantastică din care doica lui îi citea poveştile minunate cu care i-a înfrumuseţat copilăria. Şi-a amintit de îndată că una dintre poveşti îi plăcea cel mai mult şi că o ruga mereu pe doica lui să i-o citească. Nostalgic, tata a luat cartea prăfuită şi a privit-o. Coperţile învechite şi cartonate cu scris auriu nu-i spuneau nimic tatălui meu. A deschis nerăbdător cartea, sperând că va găsi acolo poveştile minunate care i-au încântat copilăria, dar în cartea aceea cu scris gotic, nu erau poveşti… Era scris cu totul şi cu totul altceva. Atunci tata a realizat că doica lui nu ştia să citească, ci inventa poveştile pe care i le spunea cu atâta dragoste şi răbdare sau poate că îi spunea poveşti pe care le auzise şi ea în copilăria ei.
Este o poveste despre dragostea unei femei pentru un copil care avea nevoie de poveşti, de momente frumoase care să îl ajute să viseze.
Tata a păstrat cartea ca şi cum acolo chiar s-ar fi aflat poveștile pe care doica lui i le “citea”.

V-aţi gândit vreodată cât de important este pentru un copil ca părinţii lui să îi citească poveşti? Părinţii de azi au uitat să mai facă asta. Suntem obosiţi, împovăraţi de griji şi trăim cu un simţ al datoriei copleşitor. Preocupaţi să le oferim copiilor “totul” uităm ce este mai important pentru ei.
Copiii nu îşi vor mai aminti ce lucruri le-aţi oferit, dar îşi vor aminti cu mult drag ce momente le-aţi oferit. Cele mai frumoase amintiri ale lor trebuie să fie despre apropierea dintre ei şi părinţi, despre momentele calde, de fericire, despre momentele când au fost ajutaţi să înţeleagă, să creeze, să viseze, când au fost copleșiți cu dragoste și atenție…
Educaţia începe cu lumea poveştilor… mă credeţi?
Un copil poate învăţa enorm din poveşti. Ia gândiţi-vă la „Cuore- inimă de copil”, la “Micul prinţ”, la “Singur pe lume”, la “Colţ alb”…

Dragi părinţi, citiți-le poveşti copiilor voștri. Găsiţi câteva minute seara, nu neapărat în fiecare seară, dar măcar de două ori pe săptămână. Nu vă abandonaţi copiii în faţa televizoarelor, mulţumiţi că sunt cuminţi, iar voi vă puteţi face treburile. Petreceţi momente cu ei. Cândva vă vor lipsi, vă veţi trezi alături de nişte adolescenţi care nu vă înţeleg şi pe care nu îi înţelegeți, înstrăinaţi unii de alţii şi regretând că nu aţi făcut ceea ce trebuia la timpul potrivit…
Citindu-le poveşti, veţi retrăi şi voi copilăria, vă veți relaxa, vă veţi bucura de minunatele poveşti aparent naive, dar din care puteţi învăţa atât de mult! Citindu-le copiilor, veți fi aproape de ei, le veți putea descoperi visurile, pasiunile, curiozitățile...
Ar fi frumos ca pe cărțile pe care le cumpărați să faceţi adnotări, să scrieţi data şi ceva drăguţ ce v-a impresionat la copiii voştri şi, când aceştia vor avea la rândul lor copii, poate le dăruiţi cartea/cărțile din care le-aţi citit voi cândva… Ar fi un cadou minunat, de suflet!

Şi, pentru că anticipez deja întrebarea voastră “ce cărţi ne recomanzi pentru copii”, vă dau o lista mică, deocamdată. Lângă fiecare titlu găsiți și link unde puteți comanda cartea, cu transport gratuit prin curier, până la voi acasă.

Micul prinț:  http://bit.ly/miculprint
Cuore, inimă de copil: http://bit.ly/inimadecopil
Regatul de gheață: http://bit.ly/regatuldegheata
Prinț și cerșetor: http://bit.ly/printsicersetor
Fantasticul domn vulpe: http://bit.ly/Fantasticul-domn-vulpe
Coliba unchiului Tom: http://bit.ly/Coliba-unchiului-Tom

Aștept cu drag și recomandările voastre pentru că am mulți copilași cărora vreau să le dăruiesc cărți frumoase!




Trebuie să știi când e cazul să pleci...



Când am suferit pentru prima oară din cauza unei prietene (pe la 14 ani), am avut norocul să îl am pe tata alături. El găsea mereu cuvintele potrivite cu care să îmi aline tristeţea şi cu care să mă facă să înţeleg şi să accept anumite situaţii. 
Aveam pe atunci o prietenă care se purta din ce în ce mai rece cu mine şi căreia aveam impresia că nu mai reuşeam nicicum să îi fac pe plac, deşi o preţuiam foarte mult. 
Când i-am spus tatălui meu că nu mă mai înţeleg nicicum cu acea prietenă, mi-a amintit brusc de o cunoştinţă care avea prostul obicei ca atunci când mergea în vizită la cineva, să stea mai mult decât se cuvenea, uneori până noaptea târziu, deranjând. Era vestită pentru obiceiul ei deranjant de a veni şi de a uita să mai plece. 
Nu înţelegeam care era legătura dintre acea cunoştinţă şi prietena mea, dar tata m-a lămurit. 
Trebuie să ştii când e timpul să pleci din casa unui om. Trebuie să simţi când eşti nedorită și nu trebuie să aștepți până când deranjezi sau până când devii o neplăcere. Nu abuza de ospitalitatea unui om. La fel este şi într-o prietenie. Trebuie să ştii când e cazul să te retragi. Să nu insişti să rămâi acolo unde observi că nu eşti bine primită. Sufletul omului este ca o casă. Nu insista să rămâi dacă nu eşti dorită acolo...”