Șefuțul



M-a sunat o prietenă să-mi povestească, resemnată, că probabil va rămâne fără job. Şeful ei (nou în funcţie) a ameninţat-o că o va da afară, după ce o colegă “binevoitoare” l-a instigat împotriva ei. Cică acea colegă ar fi genul de angajată linguşitoare care-i scutură cu palma sacoul şefului, spunându-i: “Şefu’, mă scuzaţi, era să aveţi o scamă!“
Prietena mea mi-a spus să scriu o postare în care să-mi spun părerea despre cum ar trebui să fie un şef, iar ea o va printa şi i-o va lăsa pe birou. Bineînţeles că îmi voi spune părerea, dar niciodată nu voi putea învăţa un şefuţ să fie un şef. Spun "şefuţ" fiindcă există două tipuri de „conducători“: şefi şi șefuți. “Leader” este deja o calitate care nu vine la pachet cu învestirea într-o funcţie. 
Șefuțul este acel om investit într-o funcţie, care trăieşte cu impresia că odată cu funcţia i s-au dat și drepturi și calități pe care, de fapt, nu le are. Șefuțul caută în permanenţă să-şi arate puterea și autoritatea, pe care le percepe greşit, desigur şi nu va rata nicio ocazie să-şi valideze superioritatea faţă de angajaţi. El simte în permanență nevoia să-şi arate “măreţia” şi, pentru că n-are stofă de şef, pedepseşte, umileşte şi execută. Aplică teroarea emoţională şi devine tiran. Persecută cu o plăcere care-l face să fie ridicol şi demn de milă.
Șefuțul uită că a fost şi el “jos”, că a fost stângaci, că a învăţat şi el de la alţii şi că a greşit.
Șefuțul uită să mai fie om după ce i se dă funcția de conducere.
Un şef este decent şi respectabil, de aceea nu ascultă niciodată bârfele angajaţilor şi nu-l interesează vieţile personale ale acestora. Șefuțul iubeşte bârfa, intriga şi trădarea şi-l preocupă chestiile mărunte, interesându-l ce maşină şi-a luat nu ştiu care angajat, cine cu cine are relații prin firmă…
Un şef n-are nevoie de turnători şi nu se teme că-şi pierde funcţia, fiind conştient de calităţile şi de valoarea lui, pe când șefuțul depinde de turnători, de intrigi şi de prostii ca să rămână "sus".
Un şef se laudă cu succesele lui şi cu impactul pozitiv pe care l-a avut asupra angajaţilor, pe când un şefuţ se va lăuda cu "puterea" exercitată asupra angajaţilor, cu pedepsirea şi umilirea lor. Am văzut şi eu un prost care a spus cu o satisfacţie care mi-a creat repulsie: "Am dat-o afară, să vadă toată lumea cine-i şeful!" Dăduse afară o femeie divorţată, care-şi creştea copilul singură şi care avea rate, profitând de naivitatea şi slăbiciunea femeii care nu ştia că avea și drepturi, nu numai îndatoriri.
Șefuțul are o gândire opacă, e paranoic, orgolios și isteric. El inspiră teamă, nu respect. Îl flatează lingușirile angajaților și este ușor de manipulat.
Aş putea să scriu mult şi bine despre cum ar trebui să fie un şef, dar ştiu că un şefuţ nu va putea înţelege niciodată că nicio funcţie nu-i poate da calităţile umane pe care nu le are.
Ceea ce trebuie să ştie șefuții este că persoanele care încearcă să-şi impună respectul stârnind teamă, sunt patetice şi ridicole. Cu cât mai slab şi mai nesigur este un om, cu atât mai puternic încearcă să pară.
Numai cei cu complexe de inferioritate simt nevoia să-şi arate superioritatea. Oamenii care se simt mici în interiorul lor sunt disperaţi să pară mari în ochii celorlalţi.

PS. Cei care sunteți angajați și aveți de-a face cu șefuți, înainte să vă îmbolnăviţi de stres şi să vă lăsaţi terorizaţi, umiliţi şi hărţuiţi, interesaţi-vă care vă sunt drepturile. Superiorii n-au dreptul să recurgă la intimidări, ameninţări şi teroare psihologică. Fiți demni. Poziția ghiocelului e pentru sclavi. Iar dacă ajungeţi în postura să vi se ceară să vă daţi demisia, consultaţi înainte un avocat. Nu permiteți niciun abuz. 



De ce nu ne mai suntem de ajuns?



Am constatat cu tristeţe că oamenii nu-şi mai sunt de ajuns unii altora. Spun asta fiindcă văd din ce în ce mai des oameni care sunt împreună în diverse locuri, dar care, în loc să comunice, să-şi vorbească, să se privească şi să se bucure unii de alţii, sunt preocupați de telefoane.
În restaurante, pe terase, la spectacole, pe stradă sau în natură, vezi oameni stând unii lângă alţii ca nişte străini care doar împart mese şi încăperi şi... atât. Nu emoţii, nu bucurie, nu învățături...
Oare chiar nu mai avem ce să ne spunem? Eu am prieteni cu care, atunci când mă întâlnesc, deşi vorbim ore şi chiar zile, când ne despărţim, rămânem cu senzaţia că nu ne-am spus tot ce aveam să ne spunem, că ne-ar mai fi trebuit timp să ne bucurăm unii de alţii.

Și totuși, la un moment dat, am făcut și eu greșeala să fac un om să se simtă singur alături de mine. Eram pe o terasă cu iubitul meu şi l-am surprins privindu-mă într-un fel aparte, în timp ce luasem telefonul mobil să verific dacă am primit răspuns la un mesaj. L-am întrebat de ce mă priveşte aşa şi mi-a spus: "Pentru că mi-e dor de tine." "Dar sunt aici.", i-am spus. "Nu eşti.", mi-a răspuns.
Avea dreptate. Nu eram cu el, eram în lumea virtuală, căreia unii dintre noi au ajunsă să-i aparţină mai mult decât lumii reale.

Aşteptam ieri pe coridorul unei clinici şi am văzut ceva care m-a întristat. Un bătrân cu fiica lui aşteptau să între la o consultaţie, cred. El îi vorbea femeii, dar aceasta era foarte atentă la telefon. Stătea pe facebook şi dădea scroll la postări, de parcă erau mai interesante decât ceea ce-i spunea tatăl ei. La un moment dat, bătrânul - care părea obosit şi bolnav, a întrebat-o ceva, iar ea i-a răspuns răstit, după care şi-a văzut în continuare de telefonul ei.
M-am gândit atunci că aş fi putut fi eu cu tata, pe care azi aş da orice să-l mai am şi să-mi mai vorbească. Îmi venea să merg la ea şi să-i spun că ar trebui să-i acorde atenţie, să se poarte frumos, fiindcă va veni ziua în care-i va fi foarte dor de tatăl ei...

Paradoxal, deşi avem atâtea căi de comunicare (sms, whatsapp, messenger, e-mail, etc) noi nu mai comunicăm cu adevărat între noi. Şi, pentru că nu mai comunicăm între noi, nu ne mai cunoaştem. Poate de aceea ne grăbim să ne iubim, ca mai apoi să ne grăbim să ne uităm unii pe alții.
Mă întristează să văd atâţia străini împreună... oameni care, în loc să se privească, să se ţină de mâna, să se îmbrăţişeze şi să-şi împărtăşească emoţiile şi visurile, sunt atât de distanți.
Şi atunci, de ce mai avem nevoie unii de alţii? Doar ca să nu fim singuri? Pentru că am impresia că suntem mai singuri împeună decât separaţi unii de alţii...

Încerc să-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă pentru o perioada omenirea ar rămâne fără internet? Ştiu, pare o tragedie de neînchipuit, dar poate fi asta mai tragic decât să te trezeşti dintr-o dată singur în viaţă, fără prieteni, fără familie, fără niciun om cunoscut? Eu cred că ar fi o bună oportunitate ca oamenii să înveţe din nou să fie împreună,  să se bucure unii de alţii şi să-şi fie de ajuns.



10 cărți motivaționale pe care ar trebui să le citiți



Dragii mei,

la categoria de postări "10" voi adăuga azi zece cărți motivaționale și de dezvoltare spirituală pe care consider că ar trebui să le citiți neapărat.
Sunt cărți care vă vor ajuta să vă redescoperiți, să faceți schimbări bune în viețile voastre, să învățați să vă administrați emoțiile, să faceți alegeri bune și să evoluați frumos. Asemenea cărți pot fi prieteni și profesori de nădejde care să vă ajute să descoperiți puterea și frumusețea din voi și din oamenii din jurul vostru.
Sub fiecare titlu vă ofer link de unde puteți comanda cartea respectivă (cu transport gratuit prin curier).

1. O porție zilnică de înțelepciune - http://bit.ly/o-portie-zilnica

2. Când totul se schimbă, schimbă totul - http://bit.ly/Cand-totul-se-schimba

3. Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul - http://bit.ly/calugarul-care-si-a-vandut

4. Sentimentele îngropate de vii nu pier niciodată -
     http://bit.ly/Sentimentele-ingropate-de-vii

5. Ești ceea ce gândești - http://bit.ly/Ești-ceea-ce-gândești

6. Iubește-te pe tine însuți și lasă-i pe ceilalți să facă ce vrei tu - 
     http://bit.ly/Iubeste-te-pe-tine-insuti

7. Arta de a găsi dreapta măsură - http://bit.ly/Arta-de-a-gasi-dreapta-masura

8. Omul devine ceea ce gândește - http://bit.ly/Omul-devine-ceea-ce-gandeste

9. A iubi înseamnă a ierta - http://bit.ly/A-iubi-inseamna-a-ierta

10. Iubește-te pe tine însuți și vindecă-ți viața - http://bit.ly/Iubeste-te-si-vindeca-ti-viata


Aștept cu drag și recomandările voastre, dacă ați citit cărți care v-au plăcut și care v-au ajutat.


 

10 milioane de vizualizări!



Pentru că azi blogul meu a depășit 10.000.000 de vizualizări vreau să vă mulțumesc pentru că îmi sunteți alături în această lume frumoasă cu oameni minunați!
Când scriu, simt că mă destăinui unor prieteni buni. Sper că în scrierile mele ați găsit și lucruri din care să învățați câte ceva... și sper că am reușit, măcar uneori, să vă inspir și să vă reamintesc cât de buni și de frumoși sunteți. 
Să nu uitați nicio clipă că sunteți  m i n u n a ț i  și să nu lăsați pe nimeni să vă facă să credeți că sunteți altfel. 
Vă asigur de dragostea și prețuirea mea și vă doresc să aveți toată fericirea și iubirea de care depind sufletele voastre frumoase! 
10 milioane de mulțumiri, prieteni dragi! 




Un timp cu sufletele la vedere...



Oamenii observă orice, numai ce ar trebui nu. Judecă după aparenţe. Observă că eşti gras, slab, sărac, bogat, că te-ai tuns, că ai o bluza nouă, o maşină nouă...
Dacă eşti gras/ă este pentru că mănânci ca toate animalele grase (gen porc, vacă, hipopotam...).
Dacă eşti slab/ă eşti anorexic/ă, sclifosit/ă, schelet ambulant...
Dacă ești om al străzii, cu siguranță ești un bețiv și un nimeni care a pierdut totul din vina lui.
Dacă zâmbeşti şi râzi, eşti drogat, altfel n-ai putea să te bucuri în vremurile astea grele.
Dacă eşti trist, preocupat sau plângi, eşti depresiv/ă, inadaptat/ă, nebun/ă.
Dacă eşti tensionat/ă şi nervos/nervoasă eşti coleric/ă, scelerat/ă, agresiv/ă, Hitler.
Există câte o explicaţie ridicolă pentru tot ce este greu de înţeles şi de acceptat. Mai uşor decât să înţelegi este să judeci, să condamni şi.. să anulezi. Să izolezi oameni care nu-s pe placul tău doar pentru că arată şi se poartă diferit.
Fiecare stare fizică sau sufletească are o cauză, are o poveste în spate, o poveste pe care, deşi nu o vedem şi nu o cunoaştem, există. E povestea fiecăruia, pe care şi-o poartă permanent şi pretutindeni: pe stradă, la cumpărături, la serviciu... iar uneori, povestea e o adevărată povară, greu de purtat.
Poate că ar trebui ca o perioadă, până ce lumea va înţelege că orice stare omenească are o cauză, noi să umblăm cu poveştile la vedere... cu tricouri pe care să scrie:
"Sunt gras/ă pentru că mănânc compulsiv încercând să umplu golurile sufleteşti şi lipsa iubirii, pentru că încă nu sunt pregătit/ă să scap de dependențele mele, de frici, de masca de protecție..."
sau:
"Sunt gras/ă pentru că am o boală, nu pentru că mănânc ca toate animalele cu care ai tu tendinţa să mă compari, dar fac eforturi să slăbesc, ca tu să nu mă mai privești ca pe ceva dezagreabil."
sau:
"Sunt slab/ă pentru că muncesc mult şi am o viaţă grea."
sau:
"Sunt slabă pentru că trec printr-o perioadă grea a vieţii, sunt bolnav/ă..."
Sunt trist/ă, încruntat/ă, tensionat/ă pentru că am acasă un copil cu Sindrom Down,
pentru că mama mea e bolnavă,
pentru că mâine nu am bani să-mi plătesc chiria,
pentru că sunt singur/ă,
pentru că nu pot avea copii,
pentru că am pierdut pe cineva drag,
pentru că în copilărie am suferit abuzuri,
pentru că n-am bani să-mi trimit copilul în excursie cu şcoala şi mă doare că-i refuz o bucurie,
pentru o mie de alte motive care dor, întristează și descurajează.

Privirile și remarcile dezaprobatoare pot intensifica durerile și complexele oamenilor, îi pot descuraja și mai mult și-i pot arunca nemilos în cea mai cumplită singurătate.
Poate că ar trebui, măcar pentru o perioadă, să avem sufletele la vedere... transparente... să poată vedea lumea nu doar cum arătăm , ci şi ce simţim, ce temeri avem, ce griji, ce poveri şi mai ales cum sunt sufletele noastre... cât de buni putem fi, cât de frumoşi, cât de loiali, cât de iubitori...



Am să mă iubesc!



Am să mă iubesc. Am să mă iubesc, în sfârşit și cu adevărat. Am să mă iubesc fiindcă acum ştiu că eu sunt tot ce am, că eu sunt cea mai bună prietenă a mea, familia mea, totul meu. Am să mă iubesc atât de mult încât singura persoană de care voi depinde de acum, voi fi eu.
Am să mă iubesc cu tot ce însemn, cu toate defectele mele, cu toate slăbiciunile, neputinţele şi decăderile mele.
Am să mă iubesc atât de mult, încât niciodată nu voi mai gândi despre mine că sunt urâtă - indiferent ce formă va lua trupul meu - şi nu voi mai lăsa pe nimeni să mă încarce cu complexe.
Am să mă iubesc atât de mult încât voi înţelege că sunt unică în lume şi că nu pot fi comparată cu nimeni, că scopul meu este să fiu cea mai bună varianta a mea, nu să mă irosesc concurând cu alţii sau încercând să depăşesc pe cineva.
Am să mă iubesc atât de mult încât îmi voi tolera slăbiciunile şi nu-mi voi mai condamna neputinţele. Am să mă iubesc atât de mult încât îmi voi ierta rătăcirile şi decăderile, îngăduindu-mi să greşesc, uneori.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu-mi voi mai sabota niciodată pacea şi fericirea şi nu-mi voi mai refuza nimic din ceea ce mi-ar putea bucura sufletul.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu voi mai lăsa pe nimeni să decidă ce şi cât merit sau să facă alegeri în locul meu.
Am să mă iubesc atât de mult încât voi fi mereu bună şi blândă cu mine, iar zâmbetul senin va fi expresia mea permanentă.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu mă voi mai irosi în poveşti în care nu voi avea un rol frumos.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu-mi voi mai încărca sufletul cu regrete și dureri nemeritate.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu voi trece prin vieţile oamenilor fără a lăsa o amprentă frumoasă în sufletele lor.
Am să mă iubesc atât de mult încât voi alege compasiunea în locul urii şi iertarea în locul răzbunării.
Am să mă iubesc iubind!


Fragment din Fluturi vol. 3 - care se va publica în curând...



Clarins - cea mai bună cremă de mâini!


Este atât de bună, încât trebuie să scriu despre ea.
Am încercat toate cremele de mâini la care am avut acces. Zeci. Am încercat creme cu ingrediente naturale, organice, cu tot felul de ingrediente active, cu vitamine, am încercat uleiuri organice, loțiuni de mâini și de corp, creme pentru copii, tratamente complexe. 
Apa, săpunurile, detergenții, poluarea, soarele, frigul, toate acestea contribuie la deshidratarea, deteriorarea și îmbătrânirea pielii mâinilor, cât și a unghiilor. Pielea mâinilor este cea mai expusă factorilor degradanți, de aceea necesită o atenție deosebită.
Am încercat să găsesc crema potrivită pentru pielea mâinilor mele, de aceea am testat cam tot ceea ce am găsit pe piață. Am ajuns la concluzia că majoritatea cremelor calmează și catifelează pe moment, dar nu regenerează cu adevărat și nu oferă protecție pe termen lung. De îndată ce mâinile sunt expuse apei și factorilor care le deteriorează, pielea își recapătă aspectul nesănătos și sensibilitatea.    
Nici o cremă nu m-a ajutat așa cum a "promis" producătorul. Cele pe care le vedeți în poză sunt doar o mică parte din cremele de mâini testate de mine în ultima perioadă și sunt, totuși, creme bune, dar pentru întreținere, pentru piele mai puțin sensibilă sau deteriorată. 
Mi-am amintit că în urmă cu câțiva ani am avut o cremă de mâini Clarins și că mi-a plăcut foarte mult. Am căutat-o prin magazine și am testat-o din nou. 


Este extraordinară! Este răspunsul și rezolvarea la problemele mâinilor mele. Efectele sunt imediate și de durată. Hidratează, regenerează și protejează. Nu încarcă pielea, ci lasă o senzație plăcută și mătăsoasă, iar mirosul este foarte plăcut. 
S-ar putea să vă descurajeze prețul (100 ml costă în jur de 80 lei), dar crema este "spornică"- are o textură care nu necesită să folosiți o cantitate mare la o aplicare (așa cum necesită cremele onctuoase). 
Dacă ar fi să comparăm alte creme (cât de cât bune) care au un preț de 30-35 lei (pentru o cantitate de 50 ml) vom realiza că prețul cremei Clarins  nu este exagerat deloc, cu atât mai mult cu cât produsul este excepțional.   
Efectul fiind de durată, pielea este protejată și nu este nevoie să aplicați crema de câteva ori pe zi, așa cum se întâmplă în cazul altor creme. Eu o aplic seara, înainte de culcare și o dată în timpul zilei, când simt nevoia. 
Pentru mine, crema de mâini Clarins este o revelație și o recomand cu drag!

O puteți cumpăra de aici: Clarins cremă tratament pentru mâini și unghii




Nimeni nu merită conștiința ta încărcată.



O conștiință încărcată este ca o umbră care îți reamintește în permanență că ai greșit și că ai fost slab.
Azi, vă voi povesti despre ceva ce mi-a încărcat conştiinţa. Este vorba despre ceva ce i-am ascuns tatălui meu, cu intenţia să nu-l supăr şi să nu-i stric relaţia cu fratele lui.
Fratele tatălui meu locuia în Germania de foarte mulţi ani, dar venea în România în fiecare an. Tata îl diviniza, deşi unchiul meu nu era nici pe departe omul care părea a fi. Unchiul meu nu venea în România neapărat pentru noi, ci pentru a se distra, pentru amantlâcuri şi pentru prietenii lui. 
Cu toate că tata îl iubea mult pe fratele lui şi că se străduia să îi facă pe plac, unchiul meu nu era niciodată mulţumit. L-a terorizat toată viaţa pe tata cu lecţii de morală, reproşându-i că se căsătorise cu o femeie mai tânără cu cu 30 de ani (cu mama mea), că nu repara casa (deşi tata era deja bolnav şi nu-l preocupa decât să mă crească pe mine), pentru că era noroi în curte, pentru că franjurile covoarelor nu erau aliniate, pentru că în casă nu era ordinea exemplară care exista în casele din Germania. Tata, eu, casa noastră, vieţile noastre, erau comparate și raportate la Germania, de parcă Germania ar fi fost paradisul cu oameni perfecţi.
Niciodată nu l-am auzit pe unchiul meu să-l laude pe tata pentru ceva. Îl critica şi îl umilea, iar tata suferea, crezând că nu era bun de nimic, că nu merita nimic şi că unchiul meu venea la noi doar pentru că era prea bun şi prea minunat. Tata a trăit mereu cu impresia că unchiul meu era net superior, deoarece el era realizat frumos în Germania, avea o familie perfectă (nu destrămată ca a noastră), avea o viaţă minunată, mulţi prieteni şi era un om minunat. Îi era recunoscător pentru ceea ce ne aducea din Germania (dulciuri şi lucruşoare), neştiind că amantelor lui le cumpăra apartamente şi maşini, cu bani pe care îi justifica soţiei lui ca fiind pentru mine şi tata. Noi eram un paravan pentru aventurile lui din România.
Când aveam 13 ani, unchiul meu a încercat să abuzeze de mine. Era obişnuit să cumpere femei cu cadouri frumoase din Germania şi probabil că a crezut că mă va putea cumpăra şi pe mine. Poate că în mintea lui bolnavă s-a gândit că o fetiţă de 13 ani se va prostitua pentru nişte dulciuri.
Nu i-am spus nimic tatălui meu. Nu am vrut să-i stric bucuria de a avea un frate, ştiind câtă nevoie avea de familia lui care-i lipsea atât de mult.
Acum ştiu că am greşit ascunzându-i ceva atât de grav. L-am lăsat să creadă că fratele lui era minunat şi să sufere de complexe de inferioritate, să se compare, să creadă că nu va putea fi destul de bun pentru fratele lui şi că nu-l va putea mulţumi niciodată… L-am lăsat să iubească pe cineva care nu ar fi meritat, pe cineva care l-a trădat.
Am crezut că ascunzând aşa ceva îl voi proteja pe tata de o suferinţă şi că nu-i voi lua ceva ce iubea atât de mult. Dar am greşit.
Corect faţă de oamenii pe care-i iubim este să nu le ascundem nimic, oricât de tare i-ar putea durea un adevăr.
Nimeni nu merită lăsat să iubească oameni falşi, răi, periculoşi, trădători.
Atunci, la 13 ani, nu am realizat consecinţele tăcerii mele. Nu m-am gândit că tata nu merita să iubească un om fals, că nu merita să se simtă inferior şi vinovat doar pentru că i se părea că fratele lui era perfect.
Dar azi ştiu. Şi nu mai tac. Nu mai tac atunci când cineva se află în pericol de a iubi pe cineva care nu merită.
Nu mai tac când văd ipocrizie, când văd persoane care, sub pretextul prieteniei şi iubirii se folosesc de oameni. 
Mă întreb adesea dacă tata m-ar putea ierta că i-am ascuns totul şi că l-am lăsat să trăiască iluzionându-se că are un frate bun… şi nu, n-am să mai fac această greşală niciodată, n-am să le mai ascund celor pe care îi iubesc atunci când voi vedea în preajma lor oameni nedemni de dragostea lor.
Știu, asta mă va costa. Voi plăti cu dușmănia celor demascați și cu suspiciunea că sunt un om intrigant, că vreau să dezbin. Nu contează. Eu mă voi purta corect. 
Nimeni nu merită conștiința mea încărcată, cu atât mai puțin trădătorii.  



Te rog să mă ierți că m-ai rănit!



Uneori, între "te iubesc" și dispreț este o barieră extrem de fragilă.
Am aflat asta în urma unor povești despre niște "prietenii" care au început extrem de frumos și care s-au terminat brusc, lăsând oameni cu întrebări fără răspuns...
Nu mai știu ce trebuie să faci ca să câștigi un prieten, dar știu că pentru a-l pierde trebuie doar să fii bun, iar el să te rănească... 
Cei care rănesc nu-și mai cer iertare, nu mai regretă, pleacă, pur și simplu, renunță la prietenia ta și-ți arată într-un mod atât de brutal că nu ai însemnat nimic, că doar tu ai iubit și ai prețuit.

Trăim într-o lume în care unii oameni plâng când pierd telefoane mobile și când li se strică mașinile, dar care n-au niciun regret atunci când pierd un prieten, un om care i-a iubit, care le-a fost alături și cu care au împărțit momente bune și clipe triste.
Unii oameni cred că pot pleca oricând și oricum dintr-o casă, dintr-o poveste, dintr-un suflet... Greșesc, dezamăgesc și rănesc, dar tot ce fac este să plece, fără rămas bun, fără nicio urmă de regret... fără a explica, fără a cere iertare, fără a șterge o lacrimă...
... și ușa sufletului se închide în urma lor, iar deodată cu ea se încheie o poveste despre cum n-ar fi trebuit să fie. 

Oricât de frumos ar suna acel "te iubesc!", oricât de mult ar depinde sufletele noastre de dragoste și de prietenie, ar fi bine să nu ne grăbim să credem în iubiri declarative, să nu ne iluzionăm, să nu avem așteptări prea mari și să fim pregătiți să nu mai însemnăm nimic pentru unii care, cândva, ne declarau iubirea...
Și totuși... noi să fim prieteni! Să fim acei prieteni pe care ni i-am dori, să fim demni de încrederea și prețuirea celorlalți, iar "te iubesc" să fie spus din suflet, asumat și cu multă responsabilitate. Să nu amăgim oameni, să nu-i rănim, să nu-i determinăm să se teamă și să nu mai creadă în prietenie.

Te rog să mă ierți că M-AI rănit!



De neînvins...



În adolescenţa mea am fost martora unei întâmplări pe care nu am reuşit să o uit niciodată.
Era o zi frumoasă de iarnă. Mergeam să vizitez o colegă de școală care locuia la marginea oraşului. Pe drum m-am bucurat nespus de peisajele pe care natura le oferea în toată splendoarea ei. În faţa mea, la câţiva paşi, mergea un călugăr. La un moment dat, un bărbat care venea din sensul opus s-a oprit în faţa călugărului. Îl cunoşteam pe acel bărbat ca fiind recalcitrant. Se certase cu multă lume din oraş, vorbea foarte urât şi îşi bătea frecvent soţia şi copiii. Am observat că i-a spus ceva călugărului, însă acesta nu i-a răspuns şi a încercat să-şi vadă de drum. Bărbatul s-a întors după călugăr şi, vizibil înfuriat, i-a dat acestuia o palmă. Călugărul nu a ripostat, ci a făcut câţiva paşi pentru a se îndepărta, însă bărbatul agresiv l-a oprit şi i-a mai dat o palmă. Călugărul n-a reacţionat nici de această dată, ci s-a îndepărtat de omul care îl atacase. Bătăuşul şi-a văzut de drum doar după a înjurat şi a scuipat în urma călugărului. Pe partea cealaltă a drumului o femeie şi un bărbat au privit indiferenţi acea scenă, apoi au mers mai departe. N-am înţeles de ce nu au intervenit să-l apere pe călugăr şi-mi uram neputinţa de a fi făcut ceva.
M-a durut şi m-a speriat ceea ce am văzut atunci. Şi m-a făcut să-l urăsc pe bărbatul agresiv care lovise şi umilise un om blând, care nu-l deranjase cu nimic în drumul lui.
L-am ajuns pe călugăr din urmă şi, când am trecut pe lângă el, l-am privit discret. Era tânăr şi avea un chip senin şi frumos, cu trăsături care-mi inspirau blândeţe şi încredere. Dar pe faţa lui am zărit urme de lacrimi. Văzându-mă că-l privesc, mi-a zâmbit. Mi-a dăruit un zâmbet senin ca cerul. Zâmbetul lui m-a încurajat şi mi-a alungat îngrijorarea. În sinea mea l-am admirat pe călugăr pentru forţa interioară. O forţă despre care atunci, copil fiind, nu ştiam prea multe.
Când m-am întors acasă i-am povestit totul tatălui meu şi l-am întrebat de ce unii oameni se poartă aşa. Tata, mâhnit şi furios, mi-a spus că oamenii proşti urăsc ceea ce nu cunosc şi ce nu au capacitatea de a înţelege. "Se tem de cei diferiți de ei, mai ales când este vorba despre cineva mai bun, care are ceva ce ei știu că nu vor avea niciodată."
Am plâns atunci pentru nedreptatea şi umilinţa pe care a trebuit să le trăiască acel călugăr. M-am revoltat în interiorul meu de fiecare dată când mi-am amintit şi l-am compătimit pe călugărul blând şi învins. Însă cu timpul, percepţia mea asupra acelei întâmplări s-a schimbat.
A trebuit să treacă ani şi să trăiesc experienţe de viaţă cu oameni care lovesc şi insultă ca să învăţ că nu cel lovit este învins, ci acela care loveşte. Şi am realizat că nu durerea călugărului ar fi trebuit să o plâng atunci, ci sminteala acelui bărbat care îl lovise. Nu nedreptatea la care a fost supus călugărul ar fi trebuit să-mi stârnească mila, ci răutatea omului agresiv.
Acum ştiu că, de fapt, cel umilit nu a fost călugărul lovit și înjurat, ci acel bărbat care s-a purtat nebunește. Nimic nu umilește și nu degradează mai tare ca purtarea neomenească.
Când văd persoane care condamnă şi atacă vehement pe cineva, recunosc de îndată slăbiciunea, teama, complexele şi prejudecăţile. Ştiu deja că atacă doar cei care se simt ameninţaţi de un spirit superior.
Privind în urmă la scena pe care am văzut-o în adolescenţa mea, încerc să-mi imaginez cum ar fi fost dacă acel călugăr ar fi ripostat... 
Aceea a fost lecţia mea despre cum trebuie să răspunzi atacurilor şi răutăţilor. 
Eu cred că bunătatea poate fi mereu și o soluție și un răspuns...
După câţiva ani, l-am revăzut pe călugăr ajutând o familie căreia îi arsese casa. Muncea cot la cot cu toată lumea, transmiţându-le tuturor încrederea, bucuria şi forţa lui. Zâmbetul lui, purtarea lui și exemplul frumos pe care mi l-a dat, mi-au arătat că omul bun este de neînvins.



Azi m-a bucurat...



... să aflu că Fluturi  a fost cea mai citită carte și în 2015. 
Timp de 3 ani a fost pe locul 1 în topul librăriilor.
Vă mulțumesc pentru asta! 






Anul acesta, la cererea voastră, voi publica Fluturi 3. 




La mulți ani, 2016!



Celor cărora am pentru ce să le mulțumesc, cu toată inima mea le mulțumesc și îi asigur de recunoștința mea.

Celor cărora ar trebui să le cer iertare pentru ceva ce am făcut sau pentru ceva ce nu am făcut, le cer iertare și sper că nu i-am dezamăgit atât de tare încât să nu mai creadă în mine.  

Celor care m-au dezamăgit și m-au rănit le promit că-i voi ierta, că nu voi avea niciun resentiment față de ei și că voi găsi puterea să mă rog pentru binele lor.

Celor fericiți în această noapte vreau să le spun să nu uite de recunoștință, să nu uite că e minunat să fii fericit, dar este și mai minunat să dăruiești fericire.

Celor triști în această noapte vreau să le spun că nu există necaz care să nu treacă și le doresc inimi puternice pentru a accepta și a depăși orice greutate.

Celor care în noaptea aceasta au un loc gol la masă vreau să le spun că oamenii pe care-i iubim ne locuiesc inimile pentru totdeauna și nimeni nu ni-i poate smulge de acolo. Ei ne bat în piept, deci nu pot fi mai aproape de atât...

Celor singuri în noaptea aceasta vreau să le spun că atâta timp cât există Dumnezeu niciun suflet nu va fi singur pe lume și le doresc să găsească oameni buni care să le fie aproape și care să le ofere toată iubirea de care depind sufletele lor.

Celor care au avut un an greu le doresc să aiba în noul an multă fericire, pace, mângâieri și multă dragoste!  

Celor care mă iubesc le promit dragostea mea până la ultima bătaie a inimii mele.

Vouă, tuturor, vă doresc un an nou plin cu bucurii, cu realizări frumoase, cu oameni buni și iubitori! Sufletele să vă fie pline de pace și de iubire!

Lui Dumnezeu îi mulțumesc pentru tot, pentru fiecare clipă în care l-am simțit aproape și pentru VOI - darul frumos prin care mi-a arătat cât de mult mă iubește!

La mulți ani, oameni dragi! 




10 lucruri adorabile descoperite anul acesta

Dragii mei,

Ultima postare din categoria "10" pe care o voi scrie anul acesta este despre 10 lucruri pe care le-am descoperit în 2015 și care vor rămâne printre preferatele mele. 
Nu voi insista cu informațiile despre produse, dar vă ofer link-uri unde puteți citi despre ele.

1. Parfumul Bonbon - Viktor&Rolf. E acel ceva nou care îmi lipsea în rutina parfumurilor mele. 
Îl găsiți aici: canar.ro


2. Pudrele Guerlain Meteorites. M-am îndrăgostit iremediabil de ele! 
    Le găsiți în magazinele Sephora. 


3. Mierea de Manuka. O ador! Am scris despre ea aici: Articol Mierea de Manuka


4. Volumul de poezii "Oglinzi", scris de Camelia Radulian și albumul cu același nume, cu cântece interpretate de Dan Pantiș. Este cel mai frumos "pachet" pentru suflet. 
Va fi disponibil în curând în librării. 


5. Brățările și charm-urile Thomas Sabo. Adorabile! Le mulțumesc prietenilor mei care mi-au dăruit această brățară! 
Bijuterii Thomas Sabo, aici: http://www.thomassabo.com/


6. Produsele de îngrijire Lancome Genifique. Sunt minunate! 
Le găsiți aici: canar.ro 


7. Ceaiurile și cafeaua de la "Camera din față". Sunt senzaționale! 
Le găsiți aici: http://cameradinfata.ro/


8. Produsele de baie Lolita Lempicka. Sunt un adevărat răsfăț. 
Le găsiți în magazinele de beauty. 


9. Balsamul de păr Moroccanoil. Este cel mai bun balsam de păr (cred că pot afirma asta după ce am încercat cele mai bune balsamuri). 
Îl găsiți aici: Moroccanoil-conditioner


10. Cartea Arta de a găsi dreapta măsură. Trebuie să o citiți! O să vă ajute foarte mult să faceți alegeri bune, să învățați ce înseamnă simțul măsurii în toate. 


Aștept cu drag să-mi spuneți și voi ce lucruri bune ați descoperit în 2015! 



Ai dreptul să pleci, dar nu și să te întorci.



Atunci când ne-am îndrăgostit unul de celălalt ţi-am spus ce înseamnă pentru mine o relaţie de iubire. Ţi-am spus că eu nu-ţi voi lua libertatea şi că te voi iubi aşa cum eşti, la pachet cu tot ceea ce însemni tu şi cu toată lumea ta. Ţi-am spus că eu nu voi încerca să te transform în produsul meu, că eu doar voi încerca să te ajut să devii cea mai bună varianta a ta, dar fără a încerca să-ţi forţez alegerile şi evoluţia. Şi te-am asigurat că eu nu am aşteptări nerealiste, că vreau doar să mă respecţi, să îmi respecţi alegerile şi să respecţi ceea ce iubesc.
Ţi-am spus atunci că eu când iubesc, nu posed. Că îţi voi respecta obiceiurile şi nevoile. Că vreau să te simţi liber, să faci doar ceea ce vrei, să nu te simţi constrâns şi dator şi că nu vreau să devii un bufon care să-mi facă mie pe plac. Şi ţi-am spus că mi s-ar părea îngrozitor să fii lângă mine, dar tu să-ţi doreşti să fii în altă parte. Că nu merit să mă înşeli şi să mă umileşti prefăcându-te că eşti prezent în viaţa mea şi că mă iubeşti.
Ţi-am spus că sunt un om rezonabil și realist şi că iau în calcul şi posibilitatea să te îndrăgostești cândva de o altă femeie... una mai frumoasă ca mine, una care să-ţi ofere mai mult decât pot eu să-ţi ofer, una care să te împlinească mai mult decât mine. Și ți-am spus atunci că dacă într-o zi nu mă vei mai iubi, poţi să pleci. Ți-am promis că oricât de tare mă va durea plecarea ta, nu-ţi voi condamna alegerea, nu-ţi voi îngreuna situaţia cu reproşuri şi cu victimizări şi nu voi încerca să te opresc. Te-am asigurat atunci că sunt conştientă că poţi alege unde să te afli şi lângă cine, dar nu şi pentru cine să-ţi bată inima. Şi ţi-am promis că n-am să te urăsc dacă vei alege să pleci şi să mă laşi într-o singurătate cumplită. Ba chiar te-am rugat să nu mă menajezi, să nu-ţi amâni plecarea doar de mila mea sau din vreun simţ al datoriei. Te-am rugat să pleci de îndată ce nu-ţi va mai face plăcere să fii în prezenţa mea, de îndată ce nu vei mai simţi nevoia să te grăbeşti spre casă, să mă vezi, să mă îmbrăţişezi, să împarţi cu mine casa, perna, visurile... Te-am rugat să pleci de îndată ce te vei simţi străin de mine şi să o faci fără a aştepta un moment potrivit... Te-am încurajat să nu eziţi să mă laşi singură, chiar dacă va trebui să pleci când voi fi cea mai fericită, când voi avea cel mai mult nevoie de tine sau poate de sărbători...
Ţi-am spus atunci că vei avea dreptul să pleci oricând vei dori, dar am uitat să-ţi spun că nu vei avea şi dreptul să te întorci.
Îmi pare rău că am omis să îţi spun şi asta. Credeam că ştii şi tu că sufletele oamenilor nu au un buton de pauză pentru perioade în care unii sunt în căutarea sinelui, a ceva mai bun şi a fericirii...
Credeam că ştii şi tu că nimeni nu e dator să aştepte şi să mai spere după ce a fost abandonat şi rănit. Credeam că ştii şi tu că oamenii sunt dependenţi de iubire, dar nu depind de iubirea celor care nu-s dispuși să iubească. Credeam că știi și tu că odată ce închizi anumite uși în urma ta acestea nu se vor mai deschide niciodată. Credeam că ştii şi tu că aşa cum unii nu sunt de neînlocuit pentru tine, nici tu nu ești de neînlocuit pentru alții. Credeam că știi și tu că oamenii care nu cer nimic sunt conștienți totuși de ceea ce merită. 
Credeam că ştii că ai oricând dreptul să pleci, dar nu şi să te întorci.



Suferi sau pleci. Ai de ales.



Când am ajuns la prietena mea acasă, m-a întâmpinat încruntată şi a început să se văicărească plină de nervi (aşa cum făcea de obicei), de data aceasta furioasă pe sora iubitului ei. Am încercat să o liniştesc, dar ea trântea şi bombănea într-una.
-Doamne, tu chiar te legi de orice motiv ca să-ți strici dispoziția?, i-am spus.
Ca și cum nu m-ar fi auzit, și-a continuat pledoaria despre cea care o supărase. 
Văzând-o cât era de înverșunată și de agitată, mi-am amintit că o visasem în noaptea aceea. Dar n-a fost un vis, ci un coşmar. Un coşmar despre cum uitasem să merg la ea şi alergam disperată pe scările blocului ei, iar acestea nu se mai terminau ca să pot ajunge la uşa ei. Am realizat atunci că prietena mea chiar era un om de coşmar.
Ani de zile m-a torturat. Mi-a torturat sufletul în fel şi chip şi mi-a testat răbdarea, toleranţa şi bunătatea. I-am îndurat toate mofturile, toate nemulţumirile, toate toanele şi multe, multe reproşuri. Îmi reproşa orice: ba că nu-i spuneam nu ştiu ce, ba că nu o sunam, ba că nu o chemam când ieşeam cu alţi prieteni (care nu o voiau sub nicio formă în preajma lor).
M-a cuprins deodată un sentiment ciudat de oboseală şi de lehamite. Dintr-o dată n-o mai vedeam ca pe o prietenă, ci ca pe un terorist. Nu-mi plăcea deloc ceea ce simţeam. Sufletul meu îşi dorea cu disperare să nu piardă o prietenă, dar realizam că ea nu-mi fusese prietenă niciodată, că doar eu i-am fost ei prietenă.
Ea s-a dus să se îmbrace ca să plecăm în oraș, iar eu m-am aşezat pe canapeaua din sufrageria ei, sfârșită, de parcă tocmai ajunsesem din acel coşmar în care alergam pe scări. Filmul prieteniei noastre mi se derula cu repeziciune prin minte, da fără prea multe secvenţe frumoase. Erau puţine momentele despre ea bucuroasă şi mulţumită şi prea multe despre ea încruntată, furioasă, vorbindu-mi de sus şi criticându-mă. De câteva ori mă făcuse să plâng şi-mi aminteam indiferenţa ei la lacrimile mele. "Doamne, de ce am îndurat eu atâtea? De ce am pierdut atâta timp cu ea?, mi-am spus. Timp în care am fost dispusă să-i fiu alături şi să-i ascult toate poveştile despre persoanele pe care nu le plăcea. Fiindcă ea nu plăcea pe nimeni. Avea ceva de criticat la oricine: la mama ei, la bunica ei, la vecini, colegi, iubiţii pe care i-a avut, surorile şi mamele iubiţilor ei... Uneori aveam impresia că ura pe toată lumea. Şi pe mine. Sigur şi pe mine, altfel nu mi-ar fi reproşat fiecare pas și fiecare gest. Mi-am amintit ce scandal mi-a făcut cândva doar pentru că nu-i spusesem că era ziua de naştere a unui prieten comun. Mi-a făcut morală şi mi-a spus că a "durut-o enorm" că nu m-am gândit să-i spun și ei. Pentru un asemenea fleac s-a simţit trădată şi s-a victimizat în fel şi chip.
Toată prietenia noastră a însemnat pentru mine numai justificări. Avea nişte crize paranoice şi suferea de mania persecuţiei pentru că mă acuza tot timpul că nu îmi păsa de ea, că nu voiam să o chem când ieşeam cu alţi prieteni, că nu-i povesteam totul…
Mi-am amintit și de o vacanţă la Mare, când s-a supărat pe mine că n-am lăsat-o să stea în mașină pe scaunul din faţă, lângă iubitul meu. Mi-a stricat vacanţa, fiindcă a fost tot timpul indispusă şi ţâfnoasă. Când n-a mai putut ţine în ea, a izbucnit şi mi-a reproşat că nu m-a interesat că ei îi este rău în maşină dacă stă în spate. (Nu i-a fost rău deloc.) Iubitul meu mă avertizase de acasă că n-are de gând să-i suporte mofturile şi să-i facă pe plac şi că n-are decât să vină cu trenul, dacă nu-i convine să călătorească pe bancheta din spate. El ştia deja că ea îi teroriza pe toţi cu capriciile ei, mai ales că nu numai o dată mă văzuse plângând din cauza ei. Când el pleca din ţară, îmi aducea mereu câte un parfum. De fiecare dată când ea afla că am un parfum nou (sau orice lucru nou), în loc să se bucure, aşa cum ar fi fost normal, se apuca să-mi dea de înțeles că și ea și-ar dori acel parfum, dar că nu-şi permitea (deşi şi-ar fi permis) şi mă făcea să mă simt vinovată. Într-o zi l-am întrebat pe iubitul meu dacă se va supăra pe mine dacă-i voi da prietenei mele ultimul parfum pe care mi-l adusese. "De când prietenele sunt datoare să-şi dea lucrurile? I-ai dat destule, nu-i ajunge? Dacă mâine se va plânge de alt lucru, ce faci? Dă-i toate lucrurile din casă, dacă vrei!" Iubitul meu s-a supărat pe mine şi mi-a ţinut o predică despre cât sunt de fraieră, argumentând cu faptul că ea câştiga aproape dublu faţă de mine, că avea o situaţie materială bună, deci şi-ar fi putut cumpăra orice dorea. Dar, de dragul meu şi pentru liniştea mea (ce aiurea sună, nu?), cu prima ocazie când a plecat din ţară, i-a cumpărat şi ei acelaşi parfum pe care mi l-a cumpărat mie, doar că o cantitate mai mică. S-a bucurat prietena mea, dar când a văzut parfumul meu a spus: "Aaa, ţie ţi l-a luat pe cel mare?" Din nou m-am simţit aiurea. Nici aşa nu era bine pentru ea.
În minte îmi veneau tot felul de scene pe care le făcuse. Şi m-am văzut pe mine străduindu-mă de fiecare dată să-i ofer, să o fac să se simtă bine, să fie fericită, să se simtă iubită. Eu chiar o iubeam şi empatizam că toanta cu toate durerile ei închipuite. Am făcut mereu cum i-a plăcut ei şi am uitat complet de plăcerile mele.
Ea nu se bucura de nimic. Iar dacă ea nu se bucura, le strica și altora bucuria. Era tot timpul concentrată doar asupra lucrurilor pe care nu le avea sau a lucrurilor care nu-i plăceau. La plimbare, la masă, oriunde, trebuia să i se asculte ofurile cu care-i încărca pe ceilalți negativ. 
Nimeni din anturajul meu nu o plăcea. Toţi mă întrebau de ce accept o persoană atât de negativă şi de urâcioasă în viaţa mea. Dar eu mă încăpățânam că ea era prietena mea. O prietenă extrem de posesivă, obsedată de control, egoistă, cu așteptări aberante, care mă persecuta și-mi tulbura pacea sufletului dacă nu-i convenea ceva.
- Hai să mergem, sunt gata., mi-a spus prietena mea, întrerupându-mi brusc gândurile.
- Eu nu mai merg nicăieri., m-am trezit spunând.
Simţeam nevoia să fug de acolo, să fiu cât mai depate de ea. Prietena mea mă privea contrariată şi aveam impresia că va sări să-mi scoată ochii.
- Cum adică nu mai mergi?
- Pur şi simplu. Am realizat că nu vreau să merg în oraş cu tine. Nu-mi face nicio plăcere să petrec câteva ore auzindu-te cum te văicăreşti pentru orice prostie, cum îi vorbeşti pe toţi de rău, cum reproşezi. N-am chef de tine şi de frustrările tale. N-am chef să mă mai încarc negativ doar pentru că tu eşti o inadaptată și o urâcioasă.
- Eşti nebună la cap? Ce te-a apucat?!
- Nu m-a apucat nimic. Dar vezi tu, lumea asta nu e doar despre tine. Nu e doar despre ceea ce vrei tu, nici despre ceea ce-ţi place ţie şi ce ţi se cuvine ţie. Nu e despre mofturile tale. Lumea asta este şi despre mine, şi despre ceea ce vreau eu şi mai ales despre ceea ce merit eu. Iar eu nu merit o prietenă ca tine. De fapt, tu nu meriţi o prietenă ca mine. Aşa că, adio! Să nu mă mai cauţi niciodată. Regret fiecare clipă pe care am petrecut-o în preajma ta. Regret fiecare minut în care, în loc să mă bucur de soare, de ploaie, de mâncare, de vacanţă și de oameni, eu am detestat totul doar pentru că tu vedeai ceva greşit în tot. N-am amintiri frumoase cu tine și n-am învățat nimic bun de la tine. Mi-am pierdut timpul degeaba. Să fii sănătoasă şi fericită!
Ultima replică i-am spus-o din hol, apoi am închis uşa în urma mea. Am închis acolo o parte din viaţa mea, un capitol  pe  care nu-mi mai doream să mi-l amintesc.
Este adevărat, pe drumul spre casă am plâns, fiindcă nu-mi era uşor să renunţ, dar totodată îmi simțeam sufletul ușor. După câteva zile am realizat cât de bine îmi era fără ea. Fără reproşurile ei, fără privirile ei urâcioase şi tăceri apăsătoare care-mi transmiteau că o supăra ceva la mine şi care mă făceau să mă simt ca un om de nimic. Eram liniştită.
Desigur, ea nu a înţeles de ce am ales să nu mai fim prietene. S-a lamentat şi s-a plâns prietenilor comuni că am părăsit-o fără niciun motiv, cu toate că ea m-a iubit. Dar eu nu am simţit niciodată că ea m-ar fi iubit, din contră. Am simţit tot timpul că nu sunt destul de bună pentru ea, că îmi va fi imposibil să o mulţumesc vreodată, că sunt o pacoste, nu o bucurie. În preajma ei m-am simţit tot timpul sub lupă, neputincioasă, tristă şi singură. Iar prietenia înseamnă altceva. Un prieten nu-ți inspiră nelinişte şi teamă, ci pace și siguranță. Prietenia nu înseamnă posesivitate. În preajma unui prieten te simţi liber. Prietenii nu te transformă în bufonul lor şi nu au pretenţia să le fii mereu la dispoziţie şi să le faci mereu pe plac. Prietenii nu concurează cu tine, nu te fac să te simţi vinovat dacă ai mai mult şi nici inferior dacă ai mai puţin. Prietenii nu te fac să te simţi inutil, nedorit, neiubit, lipsit de valoare. Prietenii nu te irosesc, nu abuzează de bunătatea ta și nu te folosesc ca să-și aline singurătatea sau ca să-și atingă scopurile. Prietenii te respectă, nu te umilesc și nu te expun ridicolului. Prietenii nu uită tot ce ai făcut bun, de îndată ce i-ai deranjat cu ceva. Prietenii nu te dușmănesc de îndată ce nu le faci pe plac.



Scrisoare pentru mama




Mama păstează lucruri la care nici nu te aștepți. Am întrebat-o într-o zi care este cea mai frumoasă amintire pe care o are (legată de mine) și mi-a arătat această scrisoare (foarte lungă) din care vă împărtășesc doar prima pagină. I-am scris-o cu ani în urmă, când am plecat din țară. 
A fost nevoie să ajung departe de mama ca să îmi dau seama ce înseamnă pentru mine și ca să am curajul să-i spun tot ce simt pentru ea...

Cred că fiecare mamă trebuie să primească, la un moment dat, o asemenea scrisoare...

Dacă le-ați scrie mamelor voastre o scrisoare, ce le-ați spune? 





Acum știu... mai mult.



A mai trecut un an din viaţa mea. A fost un an frumos şi încărcat cu de toate. Un an în care am trăit intens şi în care am învăţat multe despre viaţă, despre oameni, dar mai ales despre mine.
Un an în care m-am redescoperit, în care m-am maturizat şi în care mi-am îngăduit să trăiesc aşa cum am vrut. Un an în care am scris un capitol frumos al poveștii mele de viață.
A fost un an care mi-a oferit multe lecţii, aşadar, lista mea de "Acum știu" s-a îmbogăţit considerabil, fiindcă acum ştiu mai mult decât știam în anii trecuți.
Acum ştiu că "prea târziu" este doar la ultima bătaie a inimii, dar că nimic nu trebuie amânat până atunci, deoarece nu știi niciodată când ajungi la capătul vieții.
Acum ştiu că viaţa merge înainte, niciodată înapoi, că trecutul nu mai merită nici lacrimi, nici timp dedicat, că el şi-a primit deja timpul lui, emoţiile lui, suferinţele lui.
Acum ştiu că regretele nu schimbă nimic şi nu ajută pe nimeni, că părerile de rău nu vindecă răni, dar că trebuie să ne îngăduim să mai şi greşim, dar şi să ni se greşească.
Acum ştiu că până şi cel mai urâcios om merită să-i zâmbeşti, fiindcă surâsul tău este, de fapt, un dar pentru tine, nu pentru el, pentru că surâsul tău te înfrumusețează pe tine.
Acum ştiu că este o greşeală să amâni să te bucuri de tine doar pentru că nu îţi place cum arăţi în exterior; că frumuseţea interioară este cea care-i face pe oameni să te iubească cu adevărat.
Acum ştiu că nimic nu te face mai frumos decât să fii pentru alţii pace, alinare, încredere, sprijin, bucurie.
Acum ştiu că Dumnezeu ne-a dat lacrimile ca să ne plângem durerile adevărate și bucuriile, nu răutăţile celor care vor să ne facă nefericiţi, nu fricile, nu slăbiciunile.
Acum ştiu că după ce un om a închis o uşă în urma lui, nu ştii dacă se va mai întoarce vreodată.
Acum știu că lumea e plină de oameni dispuși doar să primească, nu și să ofere. 
Acum ştiu că unii oameni n-au nevoie de motive ca să te urască, iar altora nu le ajung toate motivele din lume ca să te poată iubi.
Acum ştiu că unora nu le este de ajuns nici măcar totul, că nu le vei fi niciodată suficient, -oricât te-ai strădui, dar nu pentru că nu eşti tu destul de bun, ci pentru că ei au goluri interioare prea mari, pe care se străduiesc neîncetat să le umple.
Acum ştiu că nu disperarea, nu suferinţele, nu neajunsurile și nu teama, ci doar dragostea ne apropie de Dumnezeu și ne învaţă cum să ne rugăm.
Acum ştiu că oamenii buni nu pot vorbi urât despre nimeni, că oamenii siguri de calitățile și de valoarea lor nu caută să evidențieze defectele altora, că orice denigrare a cuiva este, de fapt, un strigăt disperat al neîncrederii, al complexelor și frustrărilor celor care se simt mici, lipsiți de valoare, neiubiți.  
Acum ştiu că unora nu le pasă de tine cât timp nu ieşi în evidenţă, dar nu te vor ierta dacă vei fi fericit şi se vor strădui să-ţi tulbure bucuria şi pacea sufletului.
Acum ştiu că războaiele nu ajută pe nimeni, că ele doar distrug, că nimic nu urâțește și nu degradează mai tare ca ura și cearta.
Acum ştiu că, la un moment dat, ne vine rândul fiecăruia să dezamăgim pe cineva, să însemnăm ceva rău în viaţa cuiva, fiindcă nu întotdeauna suntem cei buni în relaţiile noastre.
Acum ştiu că oricât de mulţi oameni ne-ar iubi, că oricât de mulţi prieteni am avea, vor exista momente în care nu ne vom avea decât pe noi înşine.
Acum ştiu că întotdeauna vor exista alţii mai buni, mai frumoşi, mai iubiţi, care vor avea mai mult, iar să încerci să-i întreci este o irosire dacă ai deja ceea ce-ţi trebuie pentru a trăi frumos şi pentru a fi fericit.
Acum știu că "trebuie" este doar despre mine și doar pentru fericire. 
Acum știu ce merită și ce nu să privesc, să ascult, să cred, să iubesc.
Acum ştiu că orice are un preţ, dar nu orice are neapărat şi valoare.
Acum ştiu că atunci când iubeşti un om nu-l posezi, nu-l faci dependent de tine și nu depinzi de el.
Acum știu că de cele mai multe ori, a te încăpățâna să păstrezi pe cineva lângă tine îți face mai mult rău decât dacă ai lăsa omul să plece.
Acum ştiu că unii oameni vor însemna doar un capitol, nu povestea.
Acum ştiu că oameni care, la un moment dat, ne umplu sufletele până la refuz, pot deveni atât de mici, încât abia dacă îi mai simţim rătăciţi printr-un colţ de suflet.
Acum ştiu că nu primeşti întotdeauna ce meriţi, că ceilalţi nu se poartă mereu la fel cum te porţi tu cu ei, dar că seara, când îți spui rugăciunea contează doar cum te-ai purtat tu cu oamenii, nu şi cum s-au purtat ei cu tine. 

Acum ştiu mai mult… şi totuşi, cred că mai am atât de multe de învăţat.