Cartea Străinul de lângă mine a fost publicată!

  


Dragii mei,

Noua mea carte Străinul de lângă mine a fost publicată.
Nu vă voi vorbi despre carte, prefer să o descoperiți voi, să nu vă stric suspansul. Tot ceea ce vă pot spune este că povestea este pentru toate vârstele, este o poveste reală și că citind cartea veți avea impresia că vă aflați în fața unei oglinzi. Știu că mulți dintre voi vă veți regăsi și, poate așa cum mi-a mărturisit o persoană care a citit manuscrisul, veți primi forța și curajul să faceți acele schimbări pe care tot amânați să le faceți în viețile voastre.

Mii de mulțumiri tuturor celor care au contribuit la publicarea acestei cărți:
Doamnei  Camelia Soceanu – Director Editura For You,
Doamnei Ana-Maria Datcu – Redactor,
Domnului Stelian Bigan – Tehnoredactor,
Întregii echipe a Editurii For You - site: https://editura-foryou.ro/
Prietenei mele Carmen Voinea-Răducanu  care m-a ajutat la corectură,
Prietenei mele Bianca Demian pentru realizarea designului de pe copertă,
Fotografului Mihai Bota pentru fotografia de pe copertă - site:  www.digitalprofoto.ro/online/,
Fotomodelelor Monica Marincaș și Alexandru Toader - doi tineri absolut minunați care au pozat pentru coperta cărții.

Le mulțumesc și tuturor celor care fac posibil ca voi să primiți cartea, librăriilor, curierilor și tuturor celor care mă înjură ori de câte ori public o carte nouă și creez val de isterie și stres. 😊
Vă mulțumesc vouă, prietenilor și cititorilor mei pentru răbdarea cu care ați așteptat această carte, dar și pentru susținere. Aștept cu drag și cu mult interes impresiile voastre.

Cartea este disponibilă deocamdată cu precomandă exclusiv la Libris și la Diverta  și poate fi comandată deja la următoarele linkuri (click pe link sau pe logo):











Update:
Cartea se poate comanda și la:

Cărturești -> Străinul de lângă mine - comandă CĂRTUREȘTI


Vă trimit gânduri bune cu mult drag!
Irina Binder 




Celor care se plâng mereu de starea vremii




Acum trei ani, în luna iulie, într-o zi splendidă de vară am fost să cunosc o fetiță. Mi-a povestit un preot despre ea și mi-a spus că ar avea mare nevoie de o prietenă, mai ales de una ca mine. 
M-am urcat în mașină și am pornit spre ea. Știa că voi veni și am aflat de la mama ei că m-a așteptat cu o nerăbdare de nedescris. Când am intrat în camera ei, am găsit-o în fotoliul în care își trăia viața. Era cu spatele la ușă, privea afară prin fereastră. Zâmbetul ei a luminat camera și mi-a luminat sufletul. Era o bucurie pură. Am stat amândouă cu fața spre fereastră și am povestit. La un moment dat a început să plouă. Primul meu gând a fost că am lăsat mașina cam departe, că nu am umbrelă, că voi conduce până la Brașov pe ploaie... Apoi, la un moment dat fetița imobilizată a spus: "Doamne ce frumos plouă!" În acel moment parcă am simit toată ploaia lumii pe mine. Am simțit în tonul ei regretul că nu putea zburda prin ploaie, așa cum văzusem mai devreme în privirea ei regretul că nu putea zburda sub cerul liber... Am văzut un suflet care se bucura de ploaie, pur și simplu. Și din ziua aceea am înțeles cât este e minunat să plouă, să fie soare, să ningă și chiar să fie un ger nemilos, pe care să le simți din plin, liber, viu, sănătos! 
Din ziua aceea am înțeles că fericirea mea nu depinde de starea vremii. 
Am condus spre casă cu geamul deschis și am inspirat aerul proaspăt. M-au udat câteva picături de ploaie, dar m-am bucurat de ele. Apoi, de la un moment dat, a răsărit un soare orbitor de care m-am bucurat la fel de mult. Știam că într-o cameră mică, o fetiță privește spectacolul vieții și se bucură doar privindu-l... Aripile ei erau la mine. Și am decis să fiu recunoscătoare pentru asta... 

Bună să vă fie ziua, dragii mei! Fiți fericiți și recunoscători! 







MAME



Astăzi ar trebui să fie despre ele… despre MAMELE noastre. Despre ele, cele care ne-au dat viața noastră, dar și viața lor toată. Din prima clipă a noastră și până în ultima clipă a lor. 
Ele... ale căror singure bucurii sunt bucuriile noastre, ale căror singure visuri sunt visurile noastre. 
Ele care simt nefericirea noastră ca pe o moarte lentă.
Ele care așteaptă oricât, care înțeleg orice și care iartă totul.
Ele care uită că le-am dezamăgit de îndată ce le îmbrățișăm. 
Ele pentru care abia dacă găsim puțin timp... 
Ele, cărora ne plângem ofurile, dar pe care nu avem timp să le ascultăm. 
Ele pe care le facem să se simtă ca niște tâlhari când vin să ne viziteze, acuzându-le că ne invadează casa și intimitatea. 
Ele la care ne răstim uneori și cu care nu avem răbdare, în timp ce cu străinii suntem foarte atenți și buni.
Ele, cărora le ducem lucruri de care nu mai avem nevoie... „Îi duc asta lu’ mama, se va bucura”… în timp ce pentru străini cheltuim bani să le dăruim ce este mai bun.
Ele care ne servesc cu bomboanele păstrate pentru noi, pe care tot de la noi le-au primit cândva, dar de care nu s-au îndurat să se bucure.
Ele de la care plecăm cu sacoșe pline cu mâncare pentru care s-au istovit cu toată dragostea de care sunt capabile. 
Ele care n-au fost răsfățate de bărbații lor, care prea rar au primit flori și recunoștință și cărora unii le strică până și bucuria zilei de 8 martie luând-o în derâdere.
Ele celor cărora le cerem atât de mult și cărora le oferim atât de puțin.
Ele ale căror greșeli le ținem minte toată viața, dar ale căror mii de dovezi de iubire le uităm.
Ele pe care le muncim, cărora le dăm copiii să ni-i crească, fără să ne întrebăm de unde au încă atâta putere și răbdare când noi nu rezistăm nici măcar câteva ore…
Ele pe care le obligăm să ne iubească în tăcere și de la distanță, acuzându-le că sunt prea grijulii și posesive.
Ele care așteaptă înspăimântate vești de la noi, care nu dorm nopțile de grija noastră.
Ele care ne ascund durerile și fricile lor, care ne întâmpină mereu zâmbind și bucuroase, de parcă n-ar fi cunoscut vreodată durerea și spaima.
Ele pe care, inconștienți și egoiști le facem să simtă și să creadă că nu mai au nimic de oferit… iar sentimentul de inutilitate le distruge până și ultima fărâmă de dorință de viață.
Ele care nu-și doresc să ne deranjeze sau să ne fie poveri, care și-ar dori uneori să fie invizibile dacă s-ar putea.
Ele ale căror mâini au forma iubirii.
Ele... uitate, neglijate și de unii abandonate...
Ele pe care învățăm prea târziu să le prețuim și să le arătăm iubirea noastră.
Ele... pe care le căutăm cu flori pe sub iarbă și pe sub zăpezi…

La mulți ani, dragi MAME!  





Viața nu te întreabă...



"Viața nu te întreabă niciodată dacă ești pregătit sau nu de o nenorocire. Nu îți dă niciun preaviz și niciun avertisment înainte să te surprindă cu un necaz care să îți prăbușească întreg universul. 
Nu te întreabă dacă e prea devreme sau prea târziu, nici dacă e corect sau nu.
Nu te întreabă dacă vei suporta sau nu, nici dacă ești pregătit sau nu ca să pierzi tot ce ai.
Nu te întreabă cât de mult iubești pe cineva sau cât de mult depinzi sufleteşte de anumiţi oameni, atunci când îi va răpi de lângă tine, obligându-te să înduri chinul şi amărăciunea singurătății. 
Nu te întreabă dacă ești copil sau încă prea tânăr ca să îți pierzi părinții. 
Nu, viaţa nu te întreabă nici dacă ești sau nu destul de puternic pentru a trece printr-o decepție.
Nu te întreabă cât ai râs, înainte să te facă să plângi, nici cât te-ai bucurat, înainte să te facă să suferi. 
Nu te întreabă dacă meriți sau nu să fii rănit, batjocorit, umilit, trădat, părăsit, judecat. 
Nu te întreabă ce ai făcut bun sau rău și, de multe ori, te răsplătește cu rău pentru faptele tale bune. 
Nu te întreabă dacă vei putea trăi într-un alt loc sau dacă eşti pregătit să renunţi la visele tale şi la drumul ales atunci când îţi schimbă brusc direcţia de mers şi te smulge din locul în care sufletul tău se simte acasă.
Nu te întreabă câte ai și câte ai sacrificat pentru a avea un ceva, atunci când te păgubește de tot ce ai agonisit.
Nu te întreabă cât de fericit ai fost sau dacă măcar ai fost fericit vreodată, înainte de a te copleși cu nefericire.
Nu te întreabă dacă ai apucat să trăiești şi dacă ți-ai împlinit măcar o parte din vise, înainte să te lovească nemilos cu o boală care îți va arăta cu paşi uneori lenţi şi nemiloşi sfârşitul. Sfârşitul planurilor tale, viselor tale, gândurilor tale, iar într-un final, sfârşitul tău.
Nu. Viaţa nu te întreabă niciodată nimic. Nu ține cont de cine ești și de ce ai făcut bun sau rău. Ea doar îți dă un test de supraviețuire, o lovitură şi te lasă să te descurci. Şi aici apar opţiunile... toate sub formă de lecţii, unele mai dure altele mai blânde, dar în urma cărora cu siguranţă te vei schimba, de multe ori atât de mult, până la a nu te mai recunoaște pe tine.
Toate aceste lovituri îți dau ocazia să îți testezi limitele și să forțezi depășirea acestora. Îți dau ocazia să vezi cine te-a iubit cu adevărat și cine te-a iubit doar declarativ şi interesat. Îți vor da ocazia să vezi cine ești, ce poți și ce însemni, atât pentru cei din jurul tău, cât şi pentru tine însăţi.
Cu toate acestea, oricât de multe experiențe vei trăi, nu vei ști niciodată câte poți îndura. Pentru că oamenii nu îşi cunosc limitele. Nu vei ști unde vei ajunge și nici felul în care te vor schimba loviturile primite, care te pot înrăi sau te pot face mai bun;  te pot transforma într-un om puternic, încrezător, luptător sau te pot transforma într-un om vulnerabil, speriat, resemnat.
Viaţa, drumurile, loviturile şi oamenii ei, te pot îndepărta sau te pot apropia de tine... totul ţine doar de alegeri.


Fragment din cartea Fluturi.


Cartea Fluturi se poate comanda aici:

volumele 1 și 2 împreună
volumul 3
Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi


Eveniment în Satu Mare dedicat olimpicilor la matematică



În 17 februarie, de ziua bunătății spontane, am fost invitată la Satu Mare să susțin un eveniment dedicat olimpicilor la matematică. Satu Mare va fi în luna aprilie gazda celui mai important eveniment din lumea matematicii școlare: Olimpiada Națională de Matematică. 
Când am primit invitația de la doamna Doina Muntean (profesor și inspector), în e-mail-ul sobru o frază mi-a făcut inima să tresară: “Ați fi dispusă să dăruiți o oră din viața dumneavoastră pentru cei mai buni copii din România?” Și am acceptat cu multă bucurie, simțindu-mă onorată să pot susține o cauză atât de frumoasă și de importantă. 
Ne mândrim cu copiii olimpici, dar câți dintre noi știm cât efort depun ei, părinții lor și profesorii pentru rezultatele lor? 
La eveniment am povestit despre un olimpic pe care îl cunosc personal. Este un băiat care provine dintr-o familie fără posibilități, cu părinți foarte bolnavi și care, atunci când l-am întrebat de ce a plâns ultima dată (într-un un joc pe care-l fac eu cu copiii că să aflu ce dureri, frici sau complexe au), mi-a răspuns cu o tristețe care m-a copleșit: “Pentru că eu sunt singurul din clasă care nu am niciodată măr. Unii au chiar și banane…” 
Cunosc copii olimpici care nu pot participa la olimpiade pentru că părinții lor nu au bani pentru transport, cazare și de haine decente… Cunosc și copii olimpici cărora nu le lipsește nimic și care totuși se bucură enorm când câștigă un premiu și vin acasă cu un obiect/amintire care reprezintă răsplata pentru munca și eforturile lor. 
Pentru ei s-au mobilizat oamenii minunați din Satu Mare în fața cărora mă înclin cu respect și cu admirație. Vorbim de un proiect grandios și un adevărat act de curaj, fiindcă Olimpiada presupune o desfășurare incredibilă de forțe. Vor participa peste 600 de elevi olimpici și peste 100 de cadre didactice – cei mai buni matematicieni din țară. Susținerea acestor copii înseamnă o contribuție la viitorul acestei țări. 
Evenimentul la care am participat a fost peste așteptările mele. Sala Teatrului de Nord (care este superbă!), a fost arhiplină. Am vorbit în fața unui public minunat. Mulți dintre participanți nu m-au cunoscut prin intermediul cărților mele, însă au venit să susțină cauza pentru care am fost invitată și le sunt recunoscătoare. La fel ca și mine, au dăruit timp din viața lor, dar și bani pentru a susține copiii olimpici. 

Tuturor oamenilor minunați care au contribuit la realizarea acestui proiect le transmit mulțumirile mele pline de recunoștință: 
-Asociației Părinților “Ioan Slavici” Satu Mare - partener al Inspectoratului Școlar Județean Satu Mare în organizarea tuturor activităților destinate Olimpiadei Naționale de Matematică 2018. 
-Bibliotecii Județene Satu Mare: doamnelor Paula Horotan, Raluca Farcău și Vereș Erzsebet. 
-Teatrului de Nord Satu Mare, d-lui director Nagy Orban, pentru implicare în organizarea acestui eveniment. 
- Agenției de Turism Simbotour, doamnei Marcela Papici care s-a implicat în organizarea acestui eveniment și în organizarea Olimpiadei Naționale de Matematică. 
- Hotelului „CITY SATU MARE” – unde am fost găzduită împreună cu prietenele mele și unde m-am simțit minunat. 
- Doamnelor directoare ale Colegiului Național „IOAN SLAVICI”: Păcurar Simona și Dragoș Alina. 
- Domnului Ion Flore de la Liceul de Arte „AUREL POPP” Satu Mare, pentru implicare în organizarea acestui eveniment. 
- Elevilor din Consiliul Elevilor Satu Mare, dar și celorlalți elevi care s-au implicat în organizarea evenimentului și a Olimpiadei. 
- Doamnei inspector Doina Muntean, un om minunat și profesor excepțional care a fost o gazdă minunată și care a depus eforturi ca evenimentul să fie un succes. 
- Minunatei Adelina Muntean, cea care a propus să fiu invitată să susțin acest proiect și care a fost mentor al organizatorilor pe toată durata pregătirii evenimentului, care a realizat grafica pentru cover-ul de Facebook, pentru afișe și pentru invitații. 
- Reprezentanților presei prezenți la eveniment, cu care a fost o plăcere să discut.
- Prietenelor mele care m-au însoțit și prietenilor care m-au susținut de la distanță.
- Publicului numeros pentru prezență și pentru căldura cu care m-a primit.

Am plecat din Satu Mare impresionată de toți cei care s-au implicat în organizarea evenimentului și a Olimpiadei Naționale de Matematică. Am cunoscut profesori extraordinari care „construiesc” oamenii valoroși de mâine și vreau să le transmit încă o dată toată admirația mea pentru eforturile și dăruirea lor. 

Am rămas cu amintiri frumoase, cu satisfacția că încă există oameni cărora le pasă și care se implică atunci când pot face ceva bun pentru viitorul acestei țări și cu dorința de a mă implica în continuare în proiecte de o asemenea anvergură, conștientă de importanța lor. 

Mulțumesc, Satu Mare pentru ospitalitate, pentru exemplul frumos de omenie, dăruire, bunătate și eleganță! 

Mult succes organizatorilor și olimpicilor!






Grași.



„…copilul meu nu mi-a spus de serbare fiindcă îi este rușine cu mine că sunt prea grasă.”

„Mami, gata, nu mai mâncăm. Ajunge. Dacă nu ne oprim acum o să ajungem grași și urâți ca băiețelul ăla, îl vezi?”

„N-au vrut să mă angajeze din cauză că sunt grasă. N-a contat faptul că am studii și multă experiență. Mi-au spus că le pare rău, dar clienții lor vor oameni frumoși.”

Pare greu de crezut că oamenii pot gândi și simți astfel, mai ales în aceste vremuri în care toți se laudă că nu fac discriminări. Ipocrizie. Majoritatea fac discriminări. Majoritatea rănesc grașii chiar și cu o privire mirată, iar cei mai răi cu priviri disprețuitoare și cu afirmații jignitoare.
Grașii sunt stigmatizați, respinși, ridiculizați, batjocoriți în fel și chip, abandonați și părăsiți.
Probabil că nimeni nu știe mai bine decât un gras cum este să te simți disprețuit și umilit.
Văzusem un articol în care o bloggeriță desființa grașii cu o răutate de nedescris. Practic ea instiga lumea împotriva grașilor și îi insulta în cele mai oribile moduri. A fost dureros să descopăr câtă lume i s-a alăturat și ce circ s-a pornit în comentarii, cum se făcea bășcălie pe seama grașilor. Întâmplarea face că eu cunosc una dintre persoanele care insulta grașii și știu că mama ei este obeză…
Grașii sunt o categorie defavorizată. Iar proștii râd de ei, convinși că grașii sunt doar niște leneși care mănâncă prea mult. Dar câți s-au întrebat de ce oare grașii mănâncă mai mult decât ar avea nevoie pentru a se hrăni?

Cu ceva timp în urmă, un bărbat minunat mi-a scris un e-mail foarte lung și mi-a spus povestea lui de viață. O poveste impresionantă despre o viață grea, plină de sărăcie și dezamăgiri. Și mi-a mărturisit durerea lui: că este obez. „După ani de zile în care am făcut foamea și am mâncat resturi de la alții, când am avut (acum este director de multinațională!), nu m-am mai putut opri.”, mi-a scris. Și m-a întrebat ce să facă. Nu știu cât l-a ajutat discuția cu mine, dar azi, acel bărbat este mai slab cu 80 de kilograme… și e fericit. Însă nu i-a fost ușor. Nu s-a oprit din mâncat pur și simplu. Mai întâi de toate a trebuit să-și rezolve probleme emoționale care-l făceau să mănânce compulsiv.

Nicolae Steinhardt spunea foarte frumos următoarele:
“Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacitățile noastre.”
Prea puțini înțeleg asta, fiindcă foarte mulți se grăbesc să judece neputințele altora și să-i respingă. E mai ușor să respingi decât să ajuți, nu-i așa?
Pentru unii grăsimea este un strat de protecție. Alții mănâncă mult încercând să umple niște goluri sufletești. Dacă ați asculta poveștile de viață ale oamenilor grași, ați descoperi că majoritatea ascund  neîmpliniri, dezamăgiri, abuzuri, frici și, mai ales lipsa iubirii.
Am auzit pe cineva spunând: „Nu i-am băgat eu mâncarea pe gât.” Ba ai făcut-o! Fiecare om care rănește un gras, îi bagă mâncare pe gât. Fiecare respingere, fiecare descurajare trimite omul gras să mănânce compulsiv.
Grașii trăiesc în permanență cu sentimentul de vinovăție. De multe ori nici măcar ei înșiși nu cunosc cauzele pentru care se refugiază în mâncare. 
Grașii nu sunt niște nesimțiți care nu se pot opri din mâncat. Viciul lor este doar o slăbiciune. Mâncatul poate fi și un act de autopedepsire pentru cei convinși că nu sunt destul de buni și că nu li se cuvine nimic. Sau poate fi un refugiu, un fel de a umple singurătatea. Sau poate fi doar un stil de viață nesănătos moștenit de la familie. Oricare ar fi motivul obezității unui om, nimeni nu are dreptul să-l judece, să-l desconsidere, să-l facă să se simtă urât, nedorit, neiubit.  
Pe cât sunt grașii de masivi, pe atât sunt de slabi și de fragili… și ușor de rănit. Orice reacție negativă față de grăsimea lor îi descurajează și-i face să își deteste corpul, neputința, pe ei înșiși…
Chiar dacă majoritatea oamenilor cred că grașilor nu le pasă și că nu fac nici un efort să slăbească, ei se chinuie foarte mult. Unii încep diete drastice, se înfometează, se îmbolnăvesc, dar… la prima dezamăgire, la prima dovadă de neiubire, la primul eșec  abandonează lupta și încearcă disperați să-și umple golurile sufletești. Ei cred că umplându-și stomacul vor reuși să-și umple și sufletul. Mâncarea îi liniștește pentru moment...

Oameni neiubiți, neîmpliniți, doar folosiți de cei din jur, copii neiubiți, abuzați (emoțional și fizic) de părinți și de societate, descurajați și criticați tot timpul, adolescenți complexați, oameni care au pierdut și care s-au abandonat crezând că nu sunt buni de nimic, că nu merită să fie fericiți și iubiți… ăștia sunt grașii pe care unii nu-i acceptă și pe care nu-i înțeleg. Iar societatea asta atât de “capabilă”, de „dezvoltată și evoluată spiritual” ce face pentru ei?
Obezitatea este o boală a sufletului… iar de omul bolnav nu râzi, pe omul bolnav nu-l insulți și nu-l abandonezi ca și cum n-ar fi bun de nimic. Pe omul bolnav îl ajuți și o faci cu iubire. Iubirea vindecă și dă aripi.
Înainte să privești cu dizgrație un om gras întreabă-te dacă tu ești mai bun și mai frumos ca el… fiindcă nepăsarea, răutatea și egoismul sunt tot o boală a sufletului, dar una mult mai gravă, un adevărat handicap.

Voi încheia tot citându-l pe Nicolae Steinhardt:
„Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. […] Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur. […] Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației şi gingăşiei unui menuet de Mozart... este un păcat şi o spurcăciune, nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderare, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul.”



Carmen Voinea-Răducanu: Iubirea este magie



M-am gândit vreme îndelungată și am decis ca, într-o zi, pe blogul meu, să încep o serie de interviuri de suflet, de la inimă la inimă, cu oameni pe care-i prețuiesc, cu oameni de la care și voi, cititorii mei, dar și eu avem ceva de aflat. Cu oameni care au lucruri frumoase de spus și ne pot așeza ca într-o oglindă amintiri, sentimente, gânduri și bucurii în care să ne recunoștem sau ne pot încânta sufletul în cuvinte care să ne fie ori balsam pentru inimă, ori ajutor în momente de cumpănă. Sorții au căzut mai întâi pe Carmen, v-am spus mereu că Visătorii nu mor niciodată este una dintre cărțile mele preferate și nu v-am ascuns nici că o iubesc pe autoare, pe prietena mea Carmen Voinea-Răducanu. Așa că mi-am zis ca ea să fie cea cu care deschid această serie de dialoguri între prieteni. A fost o alegere subiectivă, recunosc. Și așa va fi mereu, doar sunt la mine acasă. 😊Asta nu înseamnă însă că nu accept cu bucurie și sugestii din partea voastră.

Vă invit să citiți ce au să-și spună una alteia două scriitoare, două femei, două prietene.

IB: - Noi ne-am cunoscut virtual, știi asta. Dar din prima clipă am simțit că ceva ne apropie, poate un anumit fel de a simți sau de a ne exprima sentimentele. Și m-am întrebat multă vreme, până să te cunosc personal, dar și după aceea, cine e Carmen Voinea-Răducanu? Acum știu mai multe, foarte multe chiar, dar… tu cine ești, Carmen Voinea-Răducanu?

CV-R: - What you see is what you get, cum ar spune englezul. Ceea ce vezi, exact asta primești. Sunt un berbec ușor cam nebun – zice-se că așa ar fi berbecii, cu precădere cei născuți în aprilie, luna nebunilor. Dacă mai sunt și artiști, e jale! Glumesc, nu sunt chiar așa un berbec sau artist nebun… ci numai puțin, pe alocuri și numai cât să-mi șadă bine… 😊Adevărul? În sufletul meu sunt exact ca în versurile poeziei Note de primăvară, a lui Bacovia:
„Verde crud, verde crud…
Mugur alb şi roz şi pur
Vis de-albastru şi azur…“
Sunt un om oarecare, Irina. O ființă banală privită și de aproape și din depărtare. Poate acolo, adânc, în inimă, să fiu altfel decât alții, dar nici mai bună și nici mai rea ca ei. Doar un pic altfel, datorită grăuntelui aceluia divin care ne diferențiază pe noi, oamenii. Că trebuia și Dumnezeu să-și deosebească în vreun fel copiii unii de alții.

IB: – Bine, mă prefac puțin că te cred, că ești ca toată lumea, când eu știu clar că tu ești o minune, ți-am zis asta de nenumărate ori. Dar cum nu numai tu, ci noi toți suntem minuni, poate că ai și tu dreptate: suntem, de fapt, la fel. Și ca să nu creadă nimeni că vreau numai să te laud, ci că-mi doresc să descopăr și lucruri pe care nu le știu despre tine, spune-mi, tu cum ești când ești furioasă? Ți se întâmplă să fii furioasă? Că știu și eu și ştiu şi cititorii tăi că ești un om bun, cu suflet frumos, dar acum arată-ne ceea ce nu știm.

CV-R: – Hipertensivă, așa sunt… 😊 Și da, mă înfurii, nici n-aș avea cum să nu o fac, om sunt și eu. Și berbec! 😊 Și nu numai atât, am și un ascendent la fel de înflăcărat – în leu. Scot flăcări, exact așa sunt. Sufăr enorm când mă înfurii, pentru că-mi clocotește sufletul și scap și caii la vale uneori, pentru că sunt orbită de propria mea dreptate (care e întotdeauna un punct discutabil, nu numai la mine, ci la noi toți). Nu prea stau să număr până la 10, să mă calmez și să pornesc tirul ușurel, diplomatic, ci mă duc direct cu fruntea-n zid, riscând totul. Inclusiv să greșesc. Știu lucrurile astea dintotdeauna – vezi ce frumos ți le expun în dialog –, dar când se întâmplă să iau foc, uit totul și ca un dragon înfuriat scot foc pe gură. Nu sunt simpatică deloc când mă înfurii…J

IB: – Nu pari deloc genul…

CV-R: – Nu par, dar totuși sunt și genul ăsta. 😊 Apele liniștite sunt adânci.

IB: - Și când greșești cum ești?

CV-R: – Vinovată. Și recunosc. Unii spun mereu „Am puterea, curajul să recunosc”. Nu, eu nu am puterea sau curajul să recunosc, că nu despre putere ori curaj e vorba. Am înțelepciunea să recunosc că am dat cu oiștea-n gard. Am umilința celui care a rănit un om și este conștient de asta, de suferința pe care i-a provocat-o celuilalt. Îmi cer iertare și-mi recunosc greșeala, mă simt ultimul om și sunt măcinată de regrete. Sunt mortificată, dar știu că nu mai pot schimba nimic, că nu pot îndrepta strâmbătatea comisă doar cu un „Iartă-mă”, chiar dacă e spus din tot sufletul. Și asta mă cam macină. Și greșesc des, ca mulți dintre noi de altfel. Mă lupt cu lipsurile mele, dar nu mereu iese câștigătoare partea bună și frumoasă din mine.

IB: – Cred că mulți înțeleg deja ceea ce spui. Cei înțelepți cu siguranță, nu perfecții care cred că ei nu greșesc niciodată… Uite, nu o să te mai întreb dacă ești o visătoare, ne-ai lămurit de ceva vreme că ești. Dar realistă cât ești, cât la sută din tine e realism și cât este visare?

CV-R: – Aș minți să spun exact un procent. Dar într-o proporție foarte mare sunt extrem de bine înfiptă cu picioarele pe pământ. Sigur, capul e posibil să-mi fie în nori în tot acest răstimp, dar nu pierd niciodată contactul cu realitatea. Sunt un om guvernat de inimă și sentimente, asta da, dar nici rațiunea nu-mi este plecată cu sorcova, sunt foarte cerebrală. Știu exact unde mă aflu și chiar dacă iubesc să plutesc printre nori, știu prea bine în același timp că, dacă nu sunt atentă, mă pot oricând izbi fatal de pământ.

IB: - De enervat, ce te enervează cel mai tare? Cred că sunt destule, dar ca să scurtezi lista, spune-mi ce te enervează în ultima vreme.

CV-R: - Aud și citesc foarte des în ultimul timp urarea: „Să ai parte în viața ta numai de oameni valoroși!” Cred că e un fel de modă, iar asta mă enervează. Sigur, poate sună pompos, poate sună sublim pentru urechile snobilor și ale celor care socotesc în mințile lor că valoarea este legată neapărat de reușită – iar reușita, în toate felurile, merge mână-n mână cu vreun succes fulminant –, dar mie îmi sună exact așa cum îți spuneam mai sus: plin de emfază și lipsit de modestie. Sigur, cei atinși în orgoliul lor de mânuitori ai cuvântului îmi vor răspunde ceva legat de valoarea sufletească și le dau crezare, există și o legătură cu aceasta. Dar oare n-am putea să-i spunem pe nume, simplu? Și anume, bunătate sufletească. Să ai parte în viața ta numai de oameni buni, de oameni cu suflete bune, de oameni a căror bunătate sufletească îți poate fi călăuză și mângâiere. Sigur, sună simplu de tot, aparent fraza nu mai are aceeași greutate cu care să furi ochii celui căruia i-ai făcut urarea. Dar, din punctul meu de vedere, simplitatea aduce cu ea și curățenie, aduce o greutate impresionantă frazei tocmai prin binefăcătoarea speranță că lucrurile simple ne sunt mai accesibile fiecăruia. Și, să-mi fie cu iertare, nu sună nici… manelist. Pentru că valoarea, din nefericire, a ajuns să fie confundată adeseori cu succesul facil, de bâlci, nu cu ceea ce este înțelesul ei cu adevărat: vrednicie, calitate, merit, talent, seriozitate, însemnătate, muncă, sens, putere a minții și a caracterului, ceva de preț. Termenul, în zilele noastre, s-a demonetizat, a fost aruncat în derizoriu, dând afară din lăuntrul său modestia și smerenia fără de care orice valoare coclește precum cel mai sărăcăcios dintre metale. Eu cred că Bunătatea s-a înălțat întotdeauna deasupra tuturor timpurilor, modei și modelelor și a rămas, mereu, ceea ce a fost de la începuturi: salvarea noastră, binecuvântarea absolută, menirea ființei noastre. Și valoarea cea mai de preț a unui om, cea care le cuprinde, cu iubire, pe toate celelalte.
„Vă doresc să aveți parte numai de oameni buni în preajmă!” Cât de simplu, plin de liniște și pace sună! Eu așa o văd, mi se pare o urare simplă, din inimă, în care expeditorul se pune în umbră pentru gloria destinatarului, nu în care parcă ar vrea, plin de fală, să-i scoată ochii cu un soi de „Vezi, mă, ce deștept sunt eu și ce frumos ți-am zis/scris?”

IB: – Sună ideal, dar știi și tu cum e cu idealurile… Am reținut ideea și sigur și cititorii mei vor ține cont de ea.
Carmen, oamenii te-au perceput adeseori ca pe o persoană tristă. Poate durerea din scrierile tale, poate poveștile din viața ta, nu știu. Ești un om trist?

CV-R: – Categoric, nu. Sufăr, în schimb, de melancolie. Care e un soi de fericire de a fi trist din când în când. Numai că fericirea de a fi trist e o fericire ca oricare alta. Unii oameni sunt fericiți când se îndoapă cu praline (scuzați! 😊) zâmbind generos și suspinând în extaz. Inclusiv eu. Alții pentru că vizitează nu știu ce locuri sau că-și cumpără ceva frumos. Inclusiv eu. Însă, spre deosebire de mulți, eu sunt fericită uneori și cu tristețile mele. Ca atunci când plouă – ador ploaia! Sau când parcă se prăbușesc din cer frunze aurii și ruginii toamna. Sunt tristeți care mă fac fericită, dar nu mă definește melancolia, cum nu m-ar defini nici mâncatul ciocolatei cu lapte și caramel, pe care o ador. Este doar o fațetă a diamantului pe care mi l-a dăruit Dumnezeu – sufletul meu. Un diamant învelit într-o scoarță prețioasă de optimism, de dorință de a-i face pe ceilalți fericiți, de a crește până la bunătate. Nu sunt un om trist. M-ai văzut în nenumărate rânduri râzând cu gura până la urechi, adică din tot sufletul. Sunt un om complex în simplitatea mea, sunt câte o țâră din toate, dar nu, în niciun caz trist și atât.

IB: - Cum iubește un om ca tine, Carmen?

CV-R: - Iubește cu pasiune și din tot sufletul. Iubește cu blândețe, cu zâmbet și mai ales cu multă candoare. Exact așa cum iubește omul la început de viață, când e copil. Iar de când mi s-a așezat iubirea în casă, iubesc parcă și mai responsabil, cu tărie, cu încredere, cu înțelegere și cu dorința de a-l face fericit pe celălalt. Iubesc așa cum iubesc oamenii florile, natura și animăluțele: ocrotitor. Iubesc în toate felurile în care s-ar putea iubi: năvalnic și liniștit, cu fericire și cu tristețe, cu bucurie și cu teamă. Uneori, de ce nu, cu oarecare neîncredere. În mine. De parcă mi-ar fi teamă că ceea ce dăruiesc n-ar fi exact iubirea care-i trebuie celuilalt. E drept, uneori mă încearcă spaime și în ceea ce privește iubirea celorlalți. Dacă e prea multă (ce idee absurdă, că iubirea, infinită cum e ea, ar fi prea multă!), oare o merit? Și când simt că nu e întreagă, mă întristez nemărginit și mă întreb unde am greșit. Iubirea e magie, Irina. Pentru mine. Magia în care totul devine o fericire, chiar și cerul plin de nori negri, amenințători. Magia în care tot Universul parcă s-a pus pe frâmântat, în copaia lui, tot ce are mai frumos, bun, sublim, numai și numai pentru a mă face pe mine fericită. Iar eu sper că iubesc la fel ca Pământul, toate stelele și toate ființele la un loc, pentru că asta fac atunci când iubesc: așez totul la picioarele omului pe care-l ador, nu numai sufletul, ca pe cea mai de preț și unică ofrandă. Pentru că atât am pe lumea asta: magia din sufletul și din sentimentele mele. Restul este iluzie.

IB:S-au scris poezii, romane și tratate întregi despre prietenie și parcă nu s-a spus încă totul despre acest subiect. Exact la fel ca despre iubire. Ce crede Carmen Voinea-Răducanu despre prietenie?

CV-R: - O să-ți povestesc o întâmplare nefericită. Cândva am ținut enorm la un om, un prieten. O prietenă. Și într-o ne-bună zi, că nu a fost deloc bună, deși era o zi importantă pentru mine și pentru prietena mea, l-am surprins pe acel om strâmbându-se în spatele meu. Pe acel om pe care-l credeam a fi prietenul meu, pe care-l iubeam chiar și dincolo de greșelile sale, mai presus de toate lipsurile lui pe care le cunoșteam prea bine și pe care i le toleram cu iubire. Am văzut totul. Pentru că soarta, Dumnezeu sau poate chiar însuși domnul Dracu’, parcă din întâmplare, așezase în fața mea o oglindă spre care taman atunci priveam. Și am asistat stupefiată la faptul că omul meu drag, prietena mea, se maimuțărea disprețuitor la adresa mea către o a treia persoană care era de față, crezând că n-am cum să văd, că doar nu am ochi în ceafă. Dar am văzut. Fiindcă viața e plină de oglinzi... Nu i-am spus niciodată despre întâmplarea aceea urâtă, nu știu dacă am iertat, că nu întotdeauna e despre iertarea aceea biblică între noi, oamenii. Dar am făcut tot posibilul să trec peste episodul acela atât de amar pentru mine. Nu știu, poate că, de fapt, iertarea e un soi de a trece peste lucrurile care dor, habar nu am. Oricum, la cum a evoluat mai apoi relația, de fapt involuat, nici nu mai are importanță. Poate va citi și se va recunoaște în rândurile de mai sus, poate va citi și o să creadă că nu e despre ea. Nu știu și acum nici nu mai contează. Dar tot ce am scris mai sus e despre cum NU este o prietenie. Și, în același timp, e despre ceea ce contează într-o prietenie. Contează ca niciodată, când ești cu spatele la prietenul/prietena ta, să nu fii în pericol. Să nu fii disprețuit, să nu fii batjocorit, să nu fii înșelat, trădat și mințit. Chiar dacă adevărul e deseori și incomod și dureros de purtat.

IB: – Da... Nu mă așteptam la o asemenea poveste... Îmi pare rău că a trebuit să treci prin asta.

CV-R: - Toți trecem prin asta, mai devreme sau mai târziu. Pentru că nu suntem la fel, nu simțim la fel, nu avem același caracter și nu toți dăruim cu aceeași măsură onestă. Dar a trecut. E trecut.

IB: – Mulți oameni se plâng și disperă privind spre viitor. Tu cum îți vezi viitorul?

CV-R: – Minunat, evident. Pentru că știu că acolo, dinaintea ochilor mei poate orbi, stă în așteptare o împlinire, un vis pe care sunt nerăbdătoare să-l trăiesc: bucuria de a mă muta cu adresă fixă undeva la țară, la periferia Bărăganului, într-o căsuță ideală pentru mine, soțul meu, cățeii noștri și viitoarele noastre comori, animăluțe de toate felurile, fericite și bine îngrijite. Intuiesc că în grădina căsuței noastre mici voi avea o altă căsuță: și mai mică, albă, din lemn, lângă cireși, cu magnolii în față. Acolo voi scrie, acolo voi visa, acolo, în pragul acelei căsuțe mici și albe, voi sta în primăveri târzii și calde, voi privi fluturii multicolori zburând printre flori și mă voi gândi la tine, îmi voi mângâia cățeii și le voi da să mănânce din fursecurile de pe măsuța mea albă din fier forjat. De acolo voi vorbi cu toți cei dragi aflați departe, de acolo voi discuta pe Facebook cu prietenii și cititorii mei și tot de acolo mă voi sfătui cu editorul meu, vom pune la cale următoarele titluri de cărți, pentru că voi scrie muuult! Inclusiv pe blogul meu. Viitorul meu arată foarte bine. Idilic, plin de romantism – care unora le poate părea desuet, dar știi ceva? Nici că-mi pasă! Pentru că imaginea mea de basm se poate transforma în realitate, știu că se poate împlini!

IB: – Da, nu-mi pari deloc tristă, ești o optimistă incurabilă, nu că ar fi fost o întrebare-capcană sau că n-aș fi știut asta deja… 😊 Sper că vei mai ajunge în viitorul acela și pe la viitoarea mea cabană, cu vedere spre munți. 

CV-R: – Mulțumesc, Irina. Nu voi ajunge des, doar îmi fac viză de flotant, ai încurcat-o! 😊 Dacă nu ești acasă, să-mi lași cheia sub preș sau într-un ghiveci cu mușcate roșii, vom fi cuminți și te vom aștepta. Inclusiv Șchiopăilă.

IB: – Viitorul sună bine! 😊 Mulțumesc mult, Carmen! Aș mai sta cu tine la vorbă, dar… cine știe? Poate într-o carte, cândva, cumva…

CV-R: – Cu tine, mereu. Până la capătul spațiului virtual, a filelor word sau a tuturor colilor de hârtie! Eu îți mulțumesc, Irina. Prezența ta este mereu un regal, iar interviul pe care-l va găzdui site-ul tău, o imensă surpriză și bucurie. Te iubesc!

IB: – Ba eu!

CV-R: – Ba eu!

IB: – Ba eu! Și eu am ultimul cuvânt, că suntem la mine acasă! 😊 

Pe Carmen o mai puteți găsi pe blogul ei: www.carmenvoinearaducanu.ro 
și, mai ales, în paginile cărții sale, Visătorii nu mor niciodată. 




În 17 februarie voi fi la Satu Mare să-mi întâlnesc cititorii!




Dragii mei, 

În luna aprilie, orașul Satu Mare va fi capitala matematicii naționale, gazda celui mai important eveniment din lumea matematicii școlare: Olimpiada Națională de Matematică. 
Pentru a susține acești minunați copii, în Satu Mare se vor organiza o serie de evenimente care au ca scop susținerea elevilor matematicieni. 
Am fost invitată să susțin unul dintre aceste evenimente care va avea loc în 17 februarie, ora 16, la Teatrul de Nord. Am acceptat cu multă bucurie invitația organizatorilor de a susține acest proiect frumos și atât de important. Am apreciat mereu copiii harnici și talentați - valorile țării și iată că, în sfârșit, am șansa să îi susțin. 

Evenimentul este organizat de Asociația Părinților „Ioan Slavici” Satu Mare, în mod voluntar. Accesul în sala se va face cu minim 15 minute înainte de începerea evenimentului, pe bază de invitații. Scopul invitațiilor este acela de a asigura un climat potrivit unui astfel de eveniment, ca fiecare persoana să aibă un loc prestabilit. În vederea procurării invitației va rugăm să vă adresați organizatorilor evenimentului sau agenției de turism Simbotour, str. Petofi Șandor 4/A, persoană de contact, Marcela Papici, tel. 0747089509. 
Fondurile colectate de către Asociația Părinților „Ioan Slavici” Satu Mare, din donațiile dumneavoastră, făcute la ridicarea invitației (sugerăm o donație de 100 lei/invitație) vor fi alocate exclusiv organizării olimpiadei și premierii olimpicilor.

Știu că mulți dintre prietenii și cititorii mei care nu vor putea veni la eveniment își vor dori să susțină acești copii, de aceea le-am solicitat organizatorilor să ne pună la dispoziție contul Asociației Părinților „Ioan Slavici” Satu Mare, deschis la BCR Satu Mare: RO94RNCB0226104850800001. De asemenea, cei care doresc și pot să facă donații pentru care au nevoie de contract de sponsorizare, îl pot cere la adresa onm.sm.2018@gmail.com.
Eu vă aștept cu drag să mă cunoașteți, să-mi adresați întrebări și să vorbim despre viață, despre iubire, despre succes, fericire și despre cărțile mele noi! 

Eu vă aștept cu drag să mă cunoașteți, să-mi adresați întrebări și să vorbim despre viață, despre iubire, despre succes, fericire și despre cărțile mele noi. 

Pagina eveniment: Eveniment Satu Mare




10 parfumuri descoperite în 2017


Așa cum v-am obișnuit, împărtășesc cu voi lucrurile pe care le descopăr și de care sunt încântată. Astăzi vă voi arăta 10 parfumuri pe care le-am descoperit anul trecut și care rămân printre preferatele mele.  


1. Nirmala - Molinard


2. OUD satin mood - Francis Kurdjian


3. Angelique Noire - Guerlain


4. Gabrielle - Chanel


5. Aimez-Moi - Caron 


6. Alaia


7. Shalimar Souffle de Parfum - Guerlain


8. Chergui - Serge Lutens


9. Aura - Thierry Mugler 


10. Heliotrope - Molinard


Aștept cu drag să-mi spuneți și descoperirile și preferințele voastre!