Le mulţumesc…



Le mulţumesc…
Celor care m-au abandonat în momente grele ale vieţii mele, fiindcă datorită lor am învăţat să nu mai depind de nimeni.
Celor care m-au dezamăgit, fiindcă datorită lor am învăţat să nu mai cred în promisiuni şi să nu mai am aşteptări de la oricine.
Celor care au răspuns cu rău la bunătatea mea, fiindca de la ei am învăţat că nu oricine merită să i te dăruieşti.
Celor indiferenţi la iubirea mea, fiindcă datorită lor am învăţat că iubirea nu obligă la nimic.
Celor care m-au trădat şi au făcut din poveştile mele de viaţă motiv de bârfe şi batjocură, fiindcă de la ei am învăţat că nu oricine ştie să protejeze secretele unui om, să-i respecte intimitatea şi să-i înţeleagă durerile.
Celor care, atunci când am avut nevoie de o vorbă bună şi de o mângâiere, m-au jignit şi m-au lovit, fiindcă de la ei am învăţat că nu orice om este capabil să ajute şi să iubească atunci când celălalt are nevoie.
Celor care m-au criticat, fiindcă m-au ambiţionat să evoluez şi să-mi dovedesc ce pot.
Celor care au încercat să mă minimalizeze şi să mă facă să decad, fiindcă prin exemplul lor detestabil m-au determinat să preţuiesc echilibrul, cinstea, frumusețea şi omenia.
Celor care m-au folosit pentru a-și atinge scopurile, fiindcă datorită lor mă pot bucura de faptul că am fost utilă.
Celor care m-au îmbrâncit când mi-a fost greu, fiindcă datorită lor am învăţat că nu orice mână întinsă oferă sprijin şi ajutor.
Celor care m-au trădat şi care m-au nedreptăţit, arătându-mi cât de urâţi pot fi, fiindcă m-au făcut să îmi doresc să nu fiu niciodată la fel ca ei.
Celor care m-au judecat, pentru că de la ei am învăţat că orice om mic se poate crede mare arătând spre alţii cu degetul, dar că numai un spirit superior ajută omul să se ridice.
Celor care au încercat să mă distrugă şi să îmi tulbure pacea sufletului, fiindcă datorită lor am aflat cât de puternică sunt.
Celor care au încercat să îmi facă rău, pentru că datorită lor am învăţat că Dumnezeu mă protejează mereu...




Fără bârfe și intrigi!




Eu nu dezvolt simpatii sau antipatii în funcţie de preferinţele altora. N-am făcut asta nici măcar atunci când eram copil şi când nu aveam discernământ.
Degeaba mi-ar spune 100 de persoane tot felul de poveşti despre un om, fiindcă nu îmi fac păreri bazate pe zvonuri. 
Ba mai mult, mă irită cei care merg atât de departe şi îşi permit să îmi judece alegerile şi să îmi dea sfaturi cu privire la persoanele cu care am relaţii. Este problema mea pe cine plac şi cu cine mă asociez, iar lumea n-are decât să mă pună pe acelaşi plan cu cei cu care defilez. Îmi asum asta. 
Acestea fiind spuse, consider că fiecare om are datoria să respecte ceea ce respectă altul, nu? 
Nu vă mai obosiţi să îmi veniţi cu poveşti şi avertismente despre alte persoane, sperând că îmi schimbaţi părerile şi sentimentele. Lăsaţi-mă să greşesc făcând alegeri proaste (dacă e cazul)... cu siguranţă trebuie să trec prin asta dacă mi-a fost dat să cunosc anumiţi oameni. 

Cu timpul am învăţat că nimeni nu cunoaşte pe cineva atât de bine încât să îl poată descrie în adevărata lumină; că foarte rar se va obosi cineva să îmi laude o persoană (indiferent cât bine i-a făcut), dar că de îndată ce a existat o divergenţă, cel lezat va încerca să denigreze cealaltă persoană (fiindcă aşa sunt unii: orbesc brusc, li se întunecă judecata şi nu mai văd nimic bun atunci când cineva i-a deranjat (chiar şi cu cel mai banal lucru), că uită tot ceea ce a fost bun şi judecă omul doar prin prisma lucrului care nu le-a plăcut)...
Şi am mai învăţat că nimeni nu este atât de imaculat din punct de vedere moral încât să îşi poată permite să arate cu degetul pe cineva...





Faptul că ești criticat nu înseamnă că nu ești bun!



După ce i-au murit părinţii şi după ce fraţii lui au plecat definitiv în Germania, tata a rămas singur în ţară, fără nicio rudă. Zeci de ani s-a simţit foarte singur, lipsit de iubirea unei familii şi nu numai o dată l-am văzut plângând de dorul lor. Mai avea doar amintirile despre ei şi un singur frate care venea în fiecare an să ne viziteze.
Pe acest frate tata îl diviniza. Se pregătea luni de zile înainte de venirea lui, făcând casa părintească să arate cât mai curată şi să fie cât mai primitoare. E adevărat, nu reuşea să asigure ordinea şi perfecţiunea din Germania, cu care unchiul meu era obişnuit şi de care era atât de dependent. Astfel, în fiecare zi, dacă nu cumva de câteva ori pe zi, unchiul meu găsea ceva de criticat, comparând mereu totul cu Germania.
„În Germania nu sunt gropi și nici noroi.”;”În Germania gardurile n-au voie să arate aşa.”; „În Germania faţadele caselor sunt vopsite, altfel te amendează primăria”; şi tot felul de critici.
Ştiu că unchiul meu mă iubea foarte mult, însă, nu mă scutea nici pe mine de critici. Deşi eram doar un copil şi găteam, îi călcam cămăşile şi îl serveam cum puteam eu mai bine, mă critica non stop. După ce îmi mulţumea pentru o cafea (de exemplu), îmi atrăgea atenţia ba că linguriţa trebuia să fie nu ştiu cum, ba că zahărul nu trebuie să fie pietrificat în zaharniţă...
Nu-i nimic, aşa am învăţat. Dar pe tata îl durea. Aştepta câte un an întreg venirea fratelui său, visând ca un copil şi, când acesta venea, avea parte numai de critici şi de reproşuri. Momentele care ar fi trebuit să fie frumoase, erau momente triste şi umilitoare. Nu l-am auzit nici măcar o dată pe unchiul meu să îl laude pe tata pentru ceva... măcar pentru că, deşi neglija o casă pe care refuza să o mai repare pentru că primise ordin de demolare, creştea singur un copil. Şi, scuzaţi-mi modestia, nu orice fel de copil. Un copil premiant, care întreţinea casa făcând curăţenie, mâncare, care de mic a avut responsabilități de adult.

După ce a murit tata, i-am scris unchiului meu o scrisoare şi l-am mustrat: „Te-a iubit atât de mult, te-a divinizat. Dar tu n-ai făcut toată viaţa ta altceva, decât să îl critici. Toată viaţa ta i-ai transmis doar că nu e bun de nimic, că e prost, că e slab, că nu ştie să facă nimic. Era simplu din confortul Germaniei tale luxoase să vii la noi şi să faci pe baronul de vacanţă. Nu te-ai gândit niciodată câte eforturi făcea tata să te primească frumos şi cât tânjea după o vorbă bună. Ai fost singurul membru al familiei pe care îl mai avea şi tocmai de la tine n-a avut parte de niciun pic de iubire. Toată viaţa lui a suferit că n-a reuşit să te mulţumească şi a murit convins că nu e destul de bun şi că n-a reuşit să fie fratele pe care ţi l-ai fi dorit. Cu toate acestea, cu toate criticile tale, tu ai fost fratele pe care şi l-a dorit şi pe care l-a iubit.

„Ai dreptate, draga mea, dar acum ce mai pot să fac?” – mi-a spus unchiul meu la telefon, după ce a primit scrisoarea mea... 

Nimic. 

Experienţa trăită de tata m-a făcut să detest criticile... şi mă obosesc foarte mult oamenii veşnic nemulţumiţi, care tot timpul dezaprobă şi nu găsesc niciodată, în niciun efort omenesc ceva de lăudat...
Oricine ai fi, o mamă, un tată, un frate, un bunic, o soţie sau un soţ... tu ce faci mai mult, critici sau lauzi? Încurajezi sau descurajezi?

Noi, oamenii, ar trebui să vedem mai întâi de toate calităţile celorlalţi, abia apoi defectele pe care, să îi ajutăm să le corecteze. Dar nu cu ceartă, nu criticând, nu ironizând, nu descurajând, nu umilind, ci cu iubire.
Nu ştiu ce ne face să nu vedem părţile frumoase ale oamenilor, nu ştiu de ce preţuim mai mult nişte lucruri, de ce un covor curat este mai dorit decât un copil care aleargă încălţat să te îmbrăţişeze, de ce în loc de cuvinte calde şi încurajări, rostim mai des reproşuri...

Ştiu doar că nimic nu este mai de preţ decât oamenii dragi şi pacea lor, că o casă în care este armonie este cea mai frumoasă, că lucrurile făcute cu iubire nu dau greş şi nu rănesc, că fiecare om are calităţile lui şi poate dobândi orice calitate dacă este iubit.
Şi mai ştiu că noi, oamenii, suntem dependenţi de încurajări, de mângâieri, de cuvinte frumoase, de dragoste...


PS. Tati, trebuie să știi că ai fost cel mai bun frate pe care l-ar putea avea un om, chiar dacă nu ți s-a spus asta niciodată!



Cu Dumnezeu în suflet...



Cu riscul de a-i supăra pe cei care cred altfel decât mine, dar eu sunt de părere că pentru a „ajunge” la Dumnezeu, n-ai nevoie de intermediari, n-ai nevoie de literatură de specialitate şi nici de oameni care să te convingă să crezi în El şi care să îţi spună care sunt legile lui Dumnezeu. Cred într-o singură lege universală: IUBIREA. Iubirea nu lasă oamenii să înfăptuiască nedreptăţi, nu-i lasă să se abată de la drumul corect, nu-i lasă să fie răi.
Fiecare om îl caută pe Dumnezeu atunci când este pregătit. Unii au nevoie de mai mult timp, de mai multe experienţe... 
Nu cred în lucrurile forţate... aşa cum nu cred în credinţa/iubirea celor care îl caută pe Dumnezeu prin Biserici şi Mănăstiri doar atunci când sunt disperaţi.
Este nevoie de o chemare... şi nu trebuie să te ţină nimeni de mână, nu trebuie să îţi explice nimeni ce înseamnă credinţa, aşa cum nimeni nu te învaţă cum să iubeşti. Te naşti cu iubirea, iar credinţa este IUBIRE. Nu teamă. Nu supunere oarbă. Nu interes.

Nu ştiu dacă am făcut bine sau nu, dar i-am refuzat mereu pe cei care au încercat să mă „ajute” să îl cunosc pe Dumnezeu. Este la fel ca şi cu oamenii: cum ar fi să îi iubim sau să îi detestăm în funcţie de felul în care ni-i prezintă alţii?
Oricine poate vorbi despre Dumnezeu, dar nu oricine poate spune adevărul despre El, fiindcă nu oricine îl cunoaşte cu adevărat. La fel ca şi cu oamenii. Oricine poate vorbi despre cineva, dar nu oricine spune adevărul, fiindcă nu oricine cunoaşte acea persoană cu adevărat...
Aceasta este logica mea.
Ştiu că sunt oameni cu har, oameni care îl iubesc nespus pe Dumnezeu şi care, prin cuvinte şi prin puterea exemplului bun vorbesc despre El... dar lumea este atât de plină de oameni care fac propagandă pe seama lui Dumnezeu, încât începe să fie din ce în ce mai greu să îi identifici pe cei cu har.
N-am respins şi nu voi respinge nicio convingere religioasă. Am ascultat punctele de vedere ale tuturor şi am extras din toate, ceea ce am considerat, bazându-mă pe logica mea. Logica mea refuză să-i aprobe pe cei care îl acuză pe Dumnezeu de relele pe care le fac oamenii, cu binecunoscuta frază „Aşa a vrut Dumnezeu.” Nu, Dumnezeu nu vrea ca oamenii să facă rele, dar ne-a lăsat liberul arbitru. Şi, dacă ne-a lăsat liberul arbitru, înseamnă că avem dreptul să alegem cum, când şi în ce fel să credem în El, să îl căutăm, să îl cunoaştem, să îl iubim.
De aceea nu cred în cei care mă trag de mânecă şi încearcă să mă convingă că religia lor e cea adevărată, cea dreaptă, cea bună.
Tot ce ştiu este că există un singur Dumnezeu în Univers, dar că oamenii l-au denumit diferit şi l-au înţeles diferit... de obicei influențați de societatea în care trăiesc.

Orice ar fi, voi respecta religia fiecărui om și nu voi face diferențe pe criterii religioase... Fiecare om vorbește despre el prin faptele lui, nu? 

Mi-aduc aminte că în urmă cu câţiva ani, m-am furişat într-o Biserică, sperând la puţină linişte... Voiam să plâng. Preotul m-a văzut şi m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. 
- Nu mă poate ajuta nimeni, i-am spus privind în pământ.
- Dumnezeu poate.
- Care Dumnezeu? Nu există!, am spus cu furie, lăsând durerea din mine să vorbească.
Preotul m-a lăsat câteva minute, apoi a revenit şi mi-a povestit ceva, o banalitate şi iar l-a invocat pe Dumnezeu.
- Sunt foarte supărată pe Dumnezeu, i-am spus.
- Păi, parcă spuneai că nu există, nu? Dacă nu există, atunci, pe cine eşti supărată?

Mi-a trebuit ceva timp să realizez că nu Dumnezeu este vinovat pentru relele lumii, că moartea este ceva firesc şi că, oricum, oamenii nu sunt pregătiţi niciodată să piardă pe cineva drag...
Dar, mult timp am fost supărată pe Dumnezeu şi l-am renegat.
Apoi, într-o perioadă a vieţii în care eram „vindecată”, fericită și împlinită, când viaţa mea era perfectă şi aveam totul, simţeam totuşi că îmi lipsea ceva. Şi nu mi-a fost greu să înţeleg că îmi lipsea Dumnezeu, că niciun om nu putea compensa lipsa lui Dumnezeu din sufletul meu. Nu simţeam nevoia să mă iubească El, ci simţeam nevoia să îl iubesc eu. Nu voiam să îmi dea, fiindcă aveam tot ce îmi puteam dori, ci simţeam nevoia să îi dau eu, aşa cum putem noi, oamenii, să îi dăm din ceea ce avem, făcând fapte bune...
N-a fost nevoie să mă convingă nimeni, n-a fost nevoie să îmi povestească vreun om despre el, n-a fost nevoie să studiez Biblia sau altă literatură religioasă... Am simţit. Şi mi-am deschis inima.
Acum ştiu că Dumnezeu mi-a locuit sufletul tot timpul, doar că eu l-am ignorat... A fost mereu acolo şi a trăit împreună cu mine toate bucuriile şi toate durerile mele. Şi mai ştiu că, dacă nu ar fi fost în sufletul meu, nu aş fi reuşit să scap de dureri, de slăbiciuni, de temeri...
Partea cea mai frumoasă a lui Dumnezeu este că nu ne abandonează atunci când ne purtăm nedrept şi că iartă neobosit...

Să nu vă supăraţi pe mine că refuz dialogurile manipulatoare despre Dumnezeu... Mie îmi ajunge ce ştiu şi sunt sigură că dacă va trebui să aflu mai mult, Dumnezeu va face cumva să aflu. 
Pentru mine nu există argument mai puternic decât ceea ce simt: iubire. 



Mă voi întoarce...



Într-o împrejurare anume mi-a venit în minte următorul gând: Dacă aş şti că scriu ultima postare, oare ce le-aş scrie cititorilor mei? Ce le-aş spune?
Răspunsul a venit imediat. Primul lucru pe care l-aş scrie ar fi: VĂ MULŢUMESC! Da, aş mulţumi tuturor celor care m-au citit, pentru fiecare clipă pe care au petrecut-o ca să îmi cunoască gândurile. Le-aş mulţumi pentru fiecare gând bun trimis, fiindcă toate gândurile bune primite au fost pentru mine ca nişte mângâieri. Le-aş mulţumi pentru momentele în care au avut răbdare să îmi regăsesc pacea şi optimismul și pentru faptul că nu s-au grăbit să mă judece și să mă gonească atunci când nu am fost pe placul lor.
Apoi, le-aş spune cât sunt de minunaţi. Da, le-aş aminti că fiecare în parte este o minune, că fiecare are ceva frumos, ceva unic, ceva de dăruit... și mai ales, dreptul la fericire! Aş încerca să îi conving să renunţe la complexe şi la prejudecăţi, să nu îşi mai impună limite şi interdicţii, să trăiască din plin tot ce le oferă viaţa, să se bucure de fiecare clipă şi să înveţe din fiecare deziluzie... Le-aş mai spune că frumuseţea nu e definită de un chip anume, nici de un corp armonios şi în niciun caz de machiaj, de haine sau de bijuterii frumoase... Şi că bogăţia unui om nu se măsoară în lucrurile pe care le are, ci în comorile pe care le poartă în suflet şi în faptele lui bune, în toate cuvintele prin care a oferit învăţătură, mângâiere, speranţă, curaj, dar şi în momentele în care s-a dăruit semenilor lui...
Le-aș spune să ierte și să uite ceea ce i-a rănit, să își elibereze sufletele de toată încărcătura negativă și de durerile nemeritate.
Şi le-aş mai scrie oamenilor care mă citesc că nimic nu este imposibil în viaţă, că niciodată nu e prea târziu să devină cine doresc să fie, că pot trăi într-o lună ceea ce nu au trăit o viaţă, că pot iubi cu o pasiune nebună chiar şi după ce au trecut cu mult de a 2-a tinereţe, că bătrâneţea nu o decide vârsta cronologică şi că tinereţea este o stare a sufletului, acea stare care nu fură curajul de a face lucruri, nici bucuria de a trăi intens. Le-aş mai scrie că omul decide cât de fericit şi de împlinit este şi i-aş asigura că nu au nevoie de mult pentru a avea totul şi nici de titulaturi şi de funcţii pentru a fi cineva..
Şi le-aş mai scrie că îi rog să nu se mai irosească pentru lucruri mărunte, să preţuiască fiecare minut al vieţii, să se bucure de natură, să caute compania oamenilor buni, să râdă cu toată inima şi să plângă atunci când sufletele le sunt încărcate cu dureri şi regrete.
Le-aș spune să nu amâne nimic, să spună acel „Iartă-mă!” și acel „Te iubesc!”, pe care le țin ferecate în suflete de teama că vor fi respinși...
Și neapărat le-aș cere iertare dacă vreodată nu am avut răbdarea pe care ar fi trebuit să o am, dacă nu am știut să ascult, dacă nu am fost capabilă să transmit ceea ce mi-aș fi dorit, dacă printr-un cuvânt nelalocul lui am furat pacea vreunui suflet...
Probabil că aş scrie mult încercând să cuprind tot ceea ce aş vrea să le spun, dar scriind am realizat că tocmai ele, cuvintele, sunt atât de neînsemnate şi de sărace atunci când vrei să exprimi cu ajutorul lor sentimente grandioase, cum ar fi dragostea, respectul, preţuirea...
Şi nu, nu mi-aş lua lua rămas bun. N-aş spune că e ultimul text pe care îl scriu, nu m-aş smulge din sufletele cititorilor mei, ci le-aş lăsa speranţa că voi reveni într-o zi să scriu din nou pentru ei...
Dar le-aş spune că pentru mine nu au fost simpli străini, că i-am considerat prieteni, că am crezut în ei, că tot ce am scris a fost scris cu iubire pentru ei...
Şi le-aş dori să aibă parte de tot ceea ce iubesc, să fie protejaţi de Dumnezeu, să nu cunoască teama, singurătatea şi durerea, să se bucure din plin de viaţă, de tot ce e frumos, de oameni, de pace şi de toate şansele care li s-au dat...
Apoi m-aş semna cu câteva lacrimi, pe care ei nu le-ar vedea, dar care ar uda florile pe care eu le-am sădit în sufletul meu special pentru oamenii minunaţi care m-au citit...




Ba, pot schimba lumea!



“Ce crezi, că poţi schimba tu lumea? Nu poţi…” - mi s-a spus de prea multe ori.
Ba pot, fir-ar să fie! Chiar pot. Şi dacă nu pot schimba toată lumea, măcar pot schimba o mică parte din ea. Măcar pot schimba o singură mentalitate prin exemplul bun şi tot am schimbat ceva, în loc să stau să mă văicăresc de tot ceea ce nu îmi place şi să mă mulţumesc stând comod în fotoliul meu confortabil şi jucând rolul omului sensibil, empatic şi milos, care deplânge soarta altora.
Pot schimba lumea prin gesturi mici, aparent banale dar care, pentru alţii înseamnă mult. Pot schimba lumea dăruind două felii din pâinea mea generoasă, acelui flămând a cărui existenţă depinde de acele două felii de pâine. Sau pot face mai puţină risipă de hrană pe care o cumpăr şi o arunc atunci când se va altera din cauză că nu am apucat să o consum, iar cu banii aceia pot ajuta un om care se află în suferință.  
Şi da, pot schimba lumea cu 1 leu sau cu 5 lei, fiindcă ştiu că oricât de puţin înseamnă mai mult decât nimic.
Şi da, pot schimba lumea prin simplul gest de a renunţa la o ciocolată, măcar o dată pe lună, pe care să o dăruiesc unui copil care nici măcar nu visează la ciocolată şi pentru care, o felie de pâine înmuiată în apă cu zahăr este un desert de lux, pe care şi-l permite foarte rar.
Şi da, pot schimba lumea renunţând la comoditate şi la orgoliu şi ridicând un pet aruncat aiurea, în pădure, de vreun un ignorant şi punându-l în sacul cu gunoi.
Şi da, pot schimba lumea, făcându-i observaţie vecinei de la parterul blocului meu, care rupe crengile pomilor tineri, abia înfloriţi, omorându-i, doar pentru a-şi lua ea primăvara în vaza pe care o ține pe post de trofeu pe masa din sufragerie.
Şi da, pot schimba lumea învăţându-i pe alţii ceea ce ştiu bun.
Şi da, pot schimba lumea refuzând să fiu un simplu spectator la mitocăniile şi nedreptăţile pe care le fac unii semenilor.
Și da, pot schimba lumea făcând mai mult decât să aplaud prostul gust, vulgaritatea și nonvalorile și promovând lucruri frumoase.
Și da, pot schimba lumea dacă în loc să mă uit urât și să jignesc un om care m-a deranjat, îi zâmbesc și îi înțeleg stângăcia.
Şi da, pot schimba lumea vorbindu-i despre cazuri sociale în care mă implic, ignorându-i pe puținii proşti meniți să mă descurajeze, care mă acuză că vreau să mă dau mare cu generozitatea mea şi concentrându-mă doar asupra oamenilor minunaţi care sunt dispuşi să se implice.
Şi da, pot schimba lumea renunţând să îmi mai cumpăr lucruri care nu mă reprezintă neapărat dar cu care să impresionez lumea şi făcând gesturi cu care să îl impresionez pe Dumnezeu.
Şi da, pot schimba lumea din clipa în care voi înţelege că niciodată o geantă Chanel nu va avea asupra lumii acelaşi impact pe care îl poate avea asupra lui Dumnezeu o felie de pâine dăruită unui sărac…
Şi da, pot schimba lumea în momentul în care o voi face să realizeze că avem atât şi ceea ce dăruim și că a fi este mai important decât a avea.
Și da, pot schimba lumea din clipa în care o voi face să înțeleagă că “NOI” sună mai frumos și înseamnă mai mult decât “EU”.

Ba da, chiar pot schimba lumea! Dacă mă schimb eu, chiar dacă sunt doar o parte infimă din această lume, înseamnă ceva, fiindcă CEVA înseamnă întotdeauna mai mult decât NIMIC.



Alergie la curioși și indiscreți...



Nimic nu mă scoate mai tare din sărite decât curiozitatea, indiscreţia şi indecenţa cu care unii caută să scormonească în viaţa mea. Mi-i imaginez ca şi cum i-aş fi primit în casa mea, iar ei s-au apucat să îmi cotrobăie prin dulapuri şi sertare ca să vadă ce lucruri am...
Unii nu cunosc limita dintre decenţă şi indecenţă şi trăiesc cu impresia că o relaţie de prietenie sau de amiciţie presupune punerea pe tapet a vieţii personale, cu explicaţiile şi justificările de rigoare. Greşit. Spun atât cât vreau EU, nu atât cât vor alţii. Este o alegere personală care poate fi influenţată de încrederea pe care mi-o câştigă o anumită persoană.
Într-o lume în care, până şi la coafor se discută cele mai intime detalii din viaţa personală (mai mult a altora, desigur), se pare că, dacă eşti discret în ceea ce priveşte viaţa ta şi te limitezi la a discuta despre starea vremii, cărţi şi filme, eşti anormal şi poate ai ceva de ascuns... şi atragi interesul faţă de persoana ta. Nu, discreţia mea nu este un camuflaj pentru istorii de viaţă de care mă ruşinez... Viaţa mea a însemnat şi alegeri bune dar şi alegeri proaste, şi fapte de care mă mândresc, dar şi fapte care nu-mi fac cinste, şi regrete şi tot felul de istorii determinate de anumite conjuncturi şi oameni. Dar nimeni şi nimic nu mă obligă să spun despre mine mai mult decât consider eu de cuviinţă şi nici să dau explicaţii curioşilor şi celor care au prostul obicei de a se erija în persoane morale şi totodată în judecători... Pentru că niciodată aceștia nu se vor mulțumi să afle lucruri doar pentru ei, ci scopul lor este să le răspândească și să le judece împreună cu alții. 
Nu datorez lumii detalii intime despre mine şi nici justificări pentru felul în care mi-am administrat viaţa. Lumea nu are niciun drept să mă judece pentru felul în care am ales să trăiesc, fiindcă nu ea plăteşte pentru faptele şi alegerile mele.
N-am înţeles niciodată de ce unii, în loc să se preocupe de vieţile lor personale (care, din nefericire abundă de minusuri) se preocupă mai mult de vieţile altora. Nu înţeleg de ce unii n-au linişte până nu află totul despre o persoană, de ce-i interesează mai mult decât ar trebui şi ar fi decent să ştie, de ce scormonesc după lucruri care nu îi privesc, care nu le afectează viaţa şi existenţa. Şi nu-i voi înţelege niciodată pe aceia care n-au minima decenţă dictată de minimul bun simţ care să-i oprească din întrebat şi scormonit după detalii care n-au nicio legătură cu persoana lor.
Nu mi-au plăcut niciodată oamenii cu spirit poliţienesc şi nu mi-au plăcut niciodată curioşii şi indiscreţii, fiindcă eu sunt un om discret, care respectă intimitatea celorlalţi şi nu m-a interesat niciodată să ştiu mai mult decât a vrut să îmi spună vreo persoană. N-am scormonit niciodată în intimitatea altora şi nu am făcut niciodată din problemele cuiva un motiv de a bârfi cu alţii şi de a judeca.
Tind să cred că scormonitorii în vieţile altora sunt copleşiţi de propriile probleme, defecte, neputinţe şi slăbiciuni şi de aceea caută o evadare din viaţa lor mizeră... Sau poate caută o confirmare că nu sunt singurii imorali, cu probleme, cu istorii triste... Sau, poate că vieţile și sufletele lor sunt prea goale şi lipsite de frumos, poate că ambițiile lor se limitează la nimicuri și de aceea îi preocupă doar nimicuri şi se mulţumesc să nu aibă nimic bun, să nu facă nimic bun...



Haz de... necaz!



Mă regăsesc în nemernicii din jurul meu. Sună dur, ştiu. Dar m-am văzut în anumite ipostaze şi mi s-a făcut lehamite...
Am asistat la o hăhăială dementă a unui grup de persoane care se distrau pe seama cuiva… lucru care se întâmplă de multă vreme şi în repetate rânduri. Aproape că nu este zi în care, aflându-mă în societate,  să nu văd aşa ceva. E o scenă comună, în care un biet nefericit are ghinionul să între într-o într-o încăpere în care se află un grup de persoane și devine ţinta băşcăliilor făcute pe seama sa. Grupului nu-i scapă nimic… De la pantofi până la nasul disproporționat de dorința lor de a evidenția defecte, se emit tot felul de epitete, care mai de care mai dezaprobatoare şi mai pline de dispreţ. Persoana este criticată şi condamnată prea aspru doar pentru faptul că este aşa cum este. Abia au aşteptat să apară cineva de care să râdă… fiindcă umorul (umorul?!) îi salvează de monotonie. Discuţiile și distracţia lor sunt limitate la caterincă ieftină şi la batjocură făcută pe seama altora. Nu contează cine. Poate fi chiar şi cineva cu care se înţeleg bine. Poate fi chiar şi cineva căruia îi zâmbesc amabil şi cu care au mâncat la aceeaşi masă. Poate fi chiar şi cineva care i-a ajutat cândva, care s-a purtat mereu corect și frumos. Şi ce dacă? Doar nu-i dau în cap, nu? Fac mişto puţin… şi o fac fără menajamente, fără a se ruşina de cei care asistă pasiv la jocul lor dement.
Reacţiile şi afirmaţiile lor te fac să crezi că dacă aveau pietre la îndemână, ar fi aruncat în persoana care a avut neşansa să le tulbure plictiseala. Dar cuvintele sunt mai grele ca pietrele şi lovesc cu mai multă forţă. Rănile făcute de pietre se vindecă în timp, dar rănile făcute de cuvinte şi de privirile dezaprobatoare încarcă mereu cu complexe şi cu frustrări nemeritate... Dar pe cine interesează că acea persoană vede şi simte că este batjocorită de grupul de oameni care, de dragul amuzamentului şi-au abandonat moralitatea şi bunătatea? N-au nicio pudoare. 

Cred că fiecare dintre noi a simţit măcar o dată în viaţa sa tortura privirilor pline de dispreţ ale unor persoane care n-au nimic mai bun de făcut decât batjocura pe seama oricui le iese în cale. E neplăcut, e umilitor, e jenant.
Sunt sigură că oricărei persoane din acel grup îi va veni rândul la un moment dat să fie luată în derâdere chiar de ceilalţi membri ai grupului cu care altă dată împărţea plăcerea maladivă de a face batjocură pe seama cuiva.
Un astfel de grup are mereu un lider. E cel care dă tonul la răutăţi şi, de obicei, e cel simpatizat de grup. Nemernicia lui pare un fel de putere pentru ceilalţi, ceva de divinizat, ceva care îl ridică la rang superior. El dă tonul, iar proştii râd şi aplaudă. Se complac în situaţia dezagreabilă şi decad de la calitatea de om pentru niște mizerii pe care, la rândul lor, le-ar condamna dacă ar fi făcute de alții. 
Se poartă de parcă ar fi necondamnabili și de parcă ar întruchipa perfecțiunea umană. Se cred simpatici şi spirituali, mai ales dacă au în jur şi alţi proşti care să-i încurajeze, aplaudându-le moravurile uşoare. Apoi ies mulţumiţi din încăpere şi povestesc cu mândrie cum s-au distrat maxim. 

Spuneam că mă văd în acești nemernici… Da, cândva am fost parte din astfel de grupuri. Nu voi fi ipocrită să spun că eu nu am făcut asta niciodată. Ba am făcut-o… şi nu îmi place deloc imaginea mea de atunci… mai ales că îmi aminteşte cât de nefericită eram, ascunsă acolo în spatele hăhăielii mele necontrolate. Poate de aceea nu mă supăr pe cei care îşi continuă hăhăiala zilnică, fiindcă înţeleg că sunt doar nefericiţi şi au nevoie de ceva care să îi facă să uite de problemele lor, de urâţenia lor, de complexele lor, de neputinţele lor…
Oamenii fericiți și împăcați cu ei înșiși nu sunt preocupați de răutăți și nu văd nici măcar defectele reale ale celor din jur... ei văd mai întâi de toate frumusețea din tot ce-i înconjoară, ei respectă orice om și nu găsesc nicio plăcere în a se amuza pe seama altora... Oamenii mulțumiți cu sine împrăștie doar lumină și bunătate în jur și nu-i atrag pe ceilalți în acte nemernice și degradante. 
Oamenii cu un dram de inteligență și stimă de sine găsesc mereu subiecte interesante de dezbătut în societate și nu se mulțumesc cu flecăreală inutilă despre alții...

Montesquieu spunea: "Nu râdeti de proşti, fiindcă îşi vor închipui că au umor."



Evadare



Mă aflam într-un taxi. Trebuia să ajung undeva şi mă grăbeam. Între timp eram cu ambele telefoane în mână şi citeam mesajele şi e-mail-urile. Aveam nu ştiu câte apeluri pierdute. Multă lume mă căutase, mulţi voiau ceva de la mine. Telefonul meu îmi arăta că viaţa mea e arhiplină de “trebuie”. Mai aveam puţin până la adresa la care mergeam şi m-am trezit spunându-i taximetristului că vreau să mă ducă pe drumul spre Poiana Braşov.
- Mai exact unde?, m-a întrebat mirat.
- La Belvedere. Şi rămân acolo.
Cu siguranţă omului i se părea ciudată cererea mea, dar eu aveam nevoie de o gură de aer.
De îndată ce am ajuns, am respirat de parcă voiam să trag tot aerul acela în plămânii mei. Peisajul care îmi încânta retina mi-a alungat toţi “trebuie” din minte. Deodată nu mai aveam nimic de făcut. Eram doar eu cu mine acolo, în liniştea aceea tulburată din când în când doar de câte o maşină care urca spre Poiana Braşov sau care cobora spre oraş.
 
Ce mică sunt! Şi neînsemnată! Şi totuşi, atâţia oameni au nevoie de mine. Oare câţi dintre aceştia mă şi iubesc? Oare de câţi dintre aceştia am şi eu nevoie, la rândul meu? Da, eu am nevoie de toţi, fiindcă eu depind de a mă dărui... Nici nu îmi pot imagina viaţa mea fără atâta alergătură, fără a mă implica în vieţile unora care sunt prea comozi să lupte pentru ei, să evolueze, să se descurce singuri, să înveţe să se bucure de viaţă…
Şi totuşi, trăiesc senzaţia ciudată şi înfricoşătoare că sunt o inutilă. Dacă de mâine aş dispărea, toţi ceilalţi ar putea foarte bine să îşi continue vieţile fără mine. Poate doar aşa ar realiza şi ei că puteau oricum şi fără mine.

Mi-am amintit de discuţiile pe care le avusesem cu o zi înainte. Am ascultat persoane care mi s-au plâns şi s-au lamentat din diverse motive. Sincer? Probleme închipuite. Nimic serios. Ei nu ştiu că eu vorbesc şi cu oameni cărora le-au murit copii, cu adulţi care mai au puţin de trăit… şi de aceea faptul că prietena X a spus nu ştiu ce, li se pare o adevărată tragedie. O tragedie prea mică, dar care le fură toată bucuria.
Am obosit. Chiar am obosit să trag de unii care se complac în situaţii deplorabile. Am obosit să lupt în locul altora, care nu vor să priceapă că cei mai mari duşmani ai lor sunt ei înşişi. Am obosit să alin singurătăţile unor oameni care nu ştiu că pentru a avea pe cineva alături, trebuie să facă şi compromisuri, să coboare de pe piedestalul de unde privesc lumea de sus şi observă toate defectele care îi împiedică să iubească.
Am obosit să ascult atâta flecăreală inutilă, irositoare de timp preţios, în care aş putea să mă bucur de o carte sau de un film… sau, pur şi simplu, de linişte. De gândurile mele. De visurile mele pe care le ajustez mereu în funcţie de nevoile altora.
Am obosit să bifez în fiecare zi lucruri care trebuie făcute.
Şi mă mai oboseşte maxim graba cu care mă privesc unii şi uşurinţa cu care mă judecă. Mă judecă atât pentru ce fac, cât şi pentru ce nu fac. Nimic nu e bine. Iar eu continui să mă amăgesc că sunt iubită, preţuită, necesară, de neînlocuit. De fapt, sunt o inutilă. Şi nu, nu cerşesc declaraţii prin care lumea să îmi spună că are nevoie de mine. EU sunt cea care are cea mai mare nevoie de mine şi pe mine m-am neglijat cel mai mult.

Acum sunt aici, pe drumul poienii. Oraşul pare mic şi destul de departe de mine, încât să îmi poată tulbura liniştea interioară cu freamătul lui, cu nervozitatea şi agitaţia oamenilor care aleargă care încotro şi au uitat să mai și respire. Aud telefoanele sunând în geantă şi îmi imaginez oamenii care se scandalizează inutil că nu le răspund. Deocamdată nu îmi pasă de nimic. Ce poate fi mai important decât mine în acest moment?



Ești frumoasă, femeie dragă!



Eşti frumoasă, femeie dragă!
Eşti frumoasă cu fiecare vorbă pe care o rosteşti, fiindcă vorbele tale exprimă iubire, tandreţe, înţelepciune şi gingăşie. Eşti frumoasă cu fiecare pas pe care îl faci, fiindcă paşii tăi te poartă mereu în scopul iubirii şi dăruirii, către oameni pe care-i îngrijeşti şi prin care trăieşti.
Eşti frumoasă cu fiecare zâmbet pe care îl oferi, fiindcă zâmbetele tale sunt pline de soare şi de încredere.
Eşti frumoasă chiar şi cu umerii căzuţi, fiindcă ei poartă poveri numai de tine ştiute.
Câteva riduri pe chipul tău nu te fac mai bătrână şi nu te fac mai urâtă, ci îţi îmblânzesc trăsăturile.
Câteva kilograme în plus nu te fac să fii mai puţin frumoasă şi nu-ţi fură din graţie, din gingăşie şi din eleganţă.
Cicatricile pe care le are inima ta nu te fac să fii mai puţin frumoasă, ci sunt adevărate medalii ale luptelor pe care le-ai dus în viaţă.
Mâinile muncite şi obosite nu te fac să fii mai puţin feminină, fiindcă ele poartă urmele atâtor trude şi momente de dăruire.
Privirile dezaprobatoare ale celor incapabili să îţi vadă frumuseţea, nu te fac să fii mai puţin frumoasă.
Eşti frumoasă, femeie dragă! Bucură-te de tine!
Eşti frumoasă, exact aşa cum eşti tu, cu bucuriile tale, cu tristeţile tale, cu lacrimile tale, cu dorurile tale, cu privirile încruntate şi chipul plin de griji, cu graba ta, cu capriciile tale, cu zbuciumul tău şi cu slăbiciunile tale!
Eşti frumoasă, femeie dragă!

Cu drag pentru voi, femei minunate! 



Pentru tine!



Acolo unde au existat lacrimi, Dumnezeu să îţi dea sărutări.
Acolo unde au existat grimase de durere, Dumnezeu să îţi dea zâmbete pline de fericire.
Acolo unde au existat dureri, Dumnezeu să îţi dea mângâieri.
Acolo unde au existat eşecuri, Dumnezeu să îţi dea reuşite.
Acolo unde au existat îndoieli, Dumnezeu să îţi dea încredere.
Acolo unde au existat temeri şi zbucium, Dumnezeu să îţi dea pace.
Acolo unde au existat greşeli, Dumnezeu să îţi dea iertare.
Acolo unde au existat sfârșituri, Dumnezeu să îți dea începuturi frumoase.
Acolo unde a existat ura, Dumnezeu să îţi dea iubire.




Dacă vă iubiți...



Dacă o iubeşti, ascult-o, chiar dacă ţi se pare banal şi plictisitor ceea ce-ţi spune. Încearcă să-i înţelegi nevoile şi capriciile, chiar dacă ţie, că bărbat, ţi se par copilăreşti. Respect-o şi încearcă să-i faci pe plac cu acele nimicuri pe care ar vrea să le faci de dragul armoniei în cuplu. Fă-i complimente, mulţumeşte-i pentru efortul cu care găteşte, îţi calcă hainele şi are grijă să îţi asigure un cămin confortabil şi curat. Nu o considera cicălitoare doar pentru că simte nevoia să îşi impună punctul de vedere. Fii matur şi explică-i cu răbdare atunci când consideri că este confuză. Nu aştepta o ocazie anume pentru a-i face câte o bucurie.
Dacă o iubeşti, nu te purta ca şi când n-ai observa că se află în preajma ta. Noi, femeile, suntem dependente de atenţie şi de acele priviri încurajatoare care ne fac să ne simţim frumoase, iubite, în siguranţă.
Dacă o iubeşti, nu o folosi ca pe un obiect casnic sau sexual. Fă-o să se simtă dorită, determin-o să fie nebună de dorul tău, să caute cu disperare braţele tale şi sărutările tale. Dacă o iubeşti, nu-i aminti mereu de minusurile pe care le are, nu o compara cu alte femei şi nu o împovăra cu complexe. Ai ales-o pe ea. De ce ai ales-o? Ajut-o să fie frumoasă, menţinându-i starea de fericire şi încrederea de sine.
Dacă o iubeşti, nu-i întoarce spatele când îţi spune ceva ce nu-ţi place şi fă tot posibilul să aveţi un dialog.
Dacă o iubeşti, nu râde de visurile ei şi nu o descuraja. Nu-i spune “N-o să reuşeşti!”, ci “O să încercăm împreună!”
Dacă o iubeşti, aminteşte-i asta mereu prin gesturi, prin vorbe şi prin fapte care ştii că ar face-o fericită.

Dacă îl iubeşti, nu-i cere să fie aşa cum vrei tu, nu-i inhiba personalitatea, nu-l transforma într-un produs al tău, nu-i impune sentimentele şi nu-l determina să îi fie teamă de tine. Înţelege-i stângăcia cu care face curat în casă şi apreciază-i străduinţa. Nu-l mai critica pentru tot ce nu îţi place la el şi aminteşte-ţi de ce te-ai îndrăgostit de el. Nu-l cicăli de îndată ce intră pe uşă şi nu-i aminti mereu de lucrurile pe care nu le-a făcut. Apreciază ceea ce a făcut şi învaţă-l să facă lucrurile mult mai bine. Dar fă totul cu iubire şi cu răbdare, nu cu un aer superior şi nemulţumit. Ajută-l să îţi înţeleagă nevoile şi să te cunoască şi nu te supăra atunci când ţi se pare că nu te înţelege. Nu-l obosi cu obsesiile tale, nu-l alunga cu crize și frustrări personale. Fă-l să vină acasă cu bucurie, să se simtă primit cu iubire, să simtă pacea, confortul, libertatea și căldura căminului de care are atâta nevoie.
Dacă îl iubeşti nu-l agasa cu gelozia ta şi nici cu toanele tale. Nu fii egoistă şi gândeşte-te că şi el are dureri, că şi el este obosit, că nu e dator doar să se dăruiască şi că merită şi el să fie alintat, răsfăţat, copleşit cu dragoste şi cu atenţie. Dacă îl iubeşti, fii frumoasă, elegantă şi caldă. Fii femeia demnă de a fi respectată, preţuită, iubită şi dorită. Nu lăsa rutina să pună stăpânire pe relaţia voastră, surprinde-l plăcut cu tot felul de surprize şi cu atitudinea ta jucăuşă de femeie vie şi dornică să fie fericită şi să trăiască intens. Nu te neglija, nu-l întâmpina mereu îmbrăcată în treningul lălâi cu care faci curat prin casă, convinsă că e dator să te placă oricum. Fii femeia minunată şi frumoasă care l-a cucerit şi nu uita că atunci când tu te simţi frumoasă, transmiţi frumuseţe prin fiecare por al tău.
Dacă îl iubeşti susţine-l şi ajută-l să fie bărbatul demn, elegant şi puternic alături de care să fii mândră. Nu-i reproşa lucruri pe care nu le are, ci ajută-l să le dobândească.

Dacă vă iubiţi, întâmpinați-vă mereu cu bucurie și păstrați armonia în relația voastră. Nu vă mai certaţi pentru toate nimicurile. Nu vă mai aruncaţi priviri urâcioase, nu mai ridicaţi tonurile vocilor şi nu vă spuneţi cuvinte necugetate. În situaţii de criză lăsaţi inimile din voi să vorbească, nu orgoliile. Dacă vă certaţi, nu veţi depăşi mai bine şi mai repede problemele, ci le veţi amplifica.
Dacă vă iubiţi, nu vă mai adresaţi reproşuri, nu mai invocaţi greşeli şi dureri din trecut, care s-au consumat... Iertaţi, uitaţi şi căutați să faceţi lucrurile mai bine ca în trecut.
Dacă vă iubiţi, nu vă înstrăinaţi unul de celălalt, nu căutaţi răspunsuri şi rezolvări la problemele dintre voi, discutând cu alte persoane… Comunicarea trebuie să existe doar între voi doi, fiindcă numai voi ştiţi ce simţiţi şi ce vă doriţi. Aveţi răbdare să vă cunoaşteţi, faceţi acele mici compromisuri care ajută la păstrarea armoniei în cuplu. Dacă vă iubiţi, nu mai consideraţi sacrificiu orice gest făcut în favoarea celuilalt.
Dacă vă iubiţi nu prețuiți mai mult lucrurile decât vă prețuiți unul pe celălalt și momentele petrecute împreună… La sfărșit, acele lucruri de care sunteți înconjurați vor fi doar niște vechituri, dar amintirile adunate într-o viață vor fi averea voastră.  
Dacă vă iubiţi, nu vă grăbiţi să decideţi că sunteţi sau nu potriviţi, raportându-vă la criterii neesenţiale… Acordaţi-vă timp să vă cunoaşteţi, să vă înţelegeți, să învăţaţi să trăiţi împreună. Nu lăsaţi nimic să vă dezbine: nici necazurile şi nici oamenii rău intenţionaţi.
Dacă vă iubiți, fiți cei mai buni prieteni și confidenți.
Dacă vă iubiţi, fiţi împreună şi faceţi totul împreună. Împărţiţi fericirea, lacrimile, durerile, temerile, neajunsurile, visurile, timpul, viața.

Iubirea înseamnă împreună la bine şi la greu, cu perfecţiune şi imperfecţiune, cu fericire şi nefericire, cu abundenţă şi cu lipsuri, dar toate împărţite la doi…




Sunt cine vreau sa fiu!



Nu mai pretindeţi de la mine să fiu altcineva decât cine sunt. Nu voi fi niciodată persoana care şi-ar dori alţii, chiar de va fi să plătesc preţul chinuitor al singurătăţii.
Ştiu, trăim într-o epocă în care toată lumea caută să vândă o imagine cât mai imaculată despre sine, sperând că ea va asigura buna funcţionare în societatea asta care, cu cât este mai defectă, cu atât mai multă perfecţiune pretinde.
Ei bine, eu nu caut să vând o altă imagine a mea. Asta sunt: cu bune, cu rele, cu de toate. Sunt un om cu trăiri extreme, cu greşeli, cu temeri, cu slăbiciuni şi cu rătăciri omeneşti.
Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată un om perfect, dar îmi doresc şi mă străduiesc să evoluez. Dar nu pentru a deveni un produs al lumii, ci pentru mine şi pentru acei oameni din viaţa mea, care contează cu adevărat. 
Nu aspir să fiu iubită de toată lumea. Nu am încercat să par nici mai bună, nici mai umană, nici mai morală, nici mai credincioasă și nici mai principială decât sunt. Istoria vieţii mele cuprinde şi fapte care nu îmi fac cinste, şi alegeri proaste şi rătăciri şi greşeli omeneşti. Dar nu cred că pot fi acuzată de fapte reprobabile. Nu cred că există un om atât de imaculat încât să mă poată arăta cu degetul.
Pentru orice greşeală pe care am făcut-o, a existat o conjunctură care a dus la înfăptuirea ei. Dacă am minţit sau am tăinuit ceva, a fost pentru a mă proteja de curioşi, de indiscreţi şi de cei care, în loc să îşi trăiască propriile vieţi, caută să le trăiască pe ale altora, jucându-se de-a Dumnezeu şi manipulând destine. 
Dacă am greșit cu ceva, singura căreia i-am făcut rău am fost EU. 
 
Nu îmi pasă cum mă vede lumea, fiindcă ştiu foarte bine criteriile superficiale după care se pun etichetele. Nu mă supăr atunci când unii se grăbesc să mă judece, pentru că ştiu deja că cel mai mult şi mai aspru judecă şi bârfesc tocmai aceia care mă cunosc cel mai puţin şi tocmai aceia care nu sunt cu nimic mai presus din punct de vedere moral decât mine.
Nu mă afectează judecăţile de valoare care se emit asupra mea şi nici agresivitatea cu care unii caută să mă distrugă. Nu mă tem de cei care încearcă să îmi facă rău, fiindcă ştiu că un om rău va fi întotdeauna mai slab decât mine. Ştiu foarte bine că oamenii slabi nu pot mai mult decât să judece şi că numai oamenii puternici au capacitatea de a înțelege, de a tolera, de a ierta și de a ajuta la evoluţia altora.
Nu datorez lumii decât respectul şi nu cred că mă poate acuza cineva de lipsă de respect. Dar nu mă voi justifica în faţa nimănui pentru alegerile mele, pentru feul în care îmi administrez viaţa şi pentru omul care aleg să fiu.

Mă puteţi înţelege sau nu, mă puteţi place sau nu, mă puteţi aproba sau dezaproba, mă puteţi iubi sau mă puteţi detesta. Mi-e totuna. Nu depind de aprecierile, aprobările şi iubirea lumii. Nu sunt avidă după complimente, fiindcă acestea nu mă ajută nici să fiu mai fericită şi nici să evoluez. Complimentele şi adulaţiile nu mă iau în braţe noaptea, nu îmi alină singurătatea, nu îmi şterg lacrimile, nu mă fac să mă simt mai frumoasă sau mai bună atunci când oglinda mea (conştiinţa) îmi spune că sunt urâtă şi nedemnă de calitatea de om.
Nu fac niciun efort ca să mulţumesc lumea. Nu mă irosesc încercând să dovedesc că am, că pot, că ştiu, că sunt.
Mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, voi dezamăgi. Voi dezamăgi ori de câte ori voi alege să fiu EU şi să îmi trăiesc viaţa după bunul plac. Voi dezamăgi ori de câte ori voi refuza să fiu persoana care şi-ar dori unii să fiu. Voi dezamăgi ori de câte ori nu voi spune doar ceea ce place auzului.
Îmi asum tot ceea sunt şi ce fac. Dar nu îmi cereţi să fiu alta. Dacă sunt aşa, înseamnă că aşa îmi doresc să fiu. Dacă am ceva, bun sau rău, înseamnă că aia merit să am.
Cei care mă iubesc au parte de toată iubirea și de prețuirea mea. Cei care mă detestă au parte doar de indiferența mea. Nu imi voi degrada niciodată sufletul urând pe cineva.
Purtaţi-vă cu mine aşa cum consideraţi că merit… Şi nu, nu mă aştept să fiţi obiectivi şi nici să vă purtaţi echitabil. Alegerea vă aparţine, iar eu nu vă judec, fiindcă nu eu sunt cea care duce povara nemulțumirilor voastre și nici cea care va plăti în locul vostru pentru faptele voastre.

Mai important decât felul în care se poartă lumea cu mine este felul în care mă port eu cu ea… Mai importantă decât părerea lumii despre mine, este imaginea din oglinda mea… acea imagine cu care apar mereu în faţa lui Dumnezeu, cu faptele mele, cu frumuseţea sau cu urâţenia mea, cu bunătatea sau cu răutatea mea, cu tot ceea ce însemn atunci când spun: “… şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri…”



Pentru tine, tu al meu!



Nu-mi mai amintesc de momentele în care m-ai dezamăgit, dar nu voi putea uita niciodată momentele în care mi-ai umplut inima de fericire, până la refuz.
Nu-mi mai amintesc de câte ori nu mi-ai făcut pe plac, dar nu voi putea uita niciodată de câte ori mi-ai făcut bucurii şi mi-ai respectat dorinţele.
Nu-mi mai amintesc de lacrimile pe care mi le-ai provocat, dar nu voi uita niciodată de câte ori m-ai făcut să zâmbesc şi să râd cu toată fiinţa mea.
Nu-mi mai amintesc răceala şi indiferenţa privirilor tale, dar nu voi uita niciodată privirile cu care m-ai făcut să mă simt cea mai frumoasă, cea mai dorită şi cea mai iubită femeie din lume.
Nu-mi mai amintesc de câte ori mi-ai lipsit, dar nu voi uita niciodată de câte ori mi-am găsit pacea şi alinarea în braţele tale protectoare.
Nu-mi mai amintesc nimic din imperfecţiunile tale, dar nu voi uita niciodată că tu ai fost perfect pentru mine.
Nu-mi mai amintesc de câte ori nu mi-ai spus ceea ce mi-aș fi dorit să aud, dar nu voi uita niciodată că mi-ai spus mereu adevărul și că, de foarte multe ori, vorbele tale au fost mângâieri pentru mine. 
Nu-mi mai amintesc de câte ori m-am îndoit de tine, dar nu voi putea uita niciodată că tu ai fost demn de toată încrederea mea și că m-am simțit în siguranță în sufletul tău și alături de tine.
Nu-mi mai amintesc lucrurile pe care nu le-ai făcut, dar nu voi uita niciodată toate lucrurile frumoase și sacrificiile pe care le-ai făcut pentru mine.
Nu-mi mai amintesc de câte ori m-am simit neglijată, dar nu voi uita niciodată de câte ori mi-ai șters lacrimile, m-ai încurajat, m-ai copleșit cu dragoste, m-ai protejat și m-ai făcut să mă simt universul tău.
Nu-mi mai amintesc de câte ori ai plecat, dar nu voi uita niciodată că mereu te-ai întors la mine.

Te iubesc!

Plec.



Plec... Nu pentru că nu te iubesc, ci pentru că nu mai pot iubi pentru amândoi. 
Plec pentru că am obosit să mă prefac că trăiesc, că primesc, că sunt fericită, că sunt iubită. 
Plec pentru că tu îmi îngreunezi paşii şi îmi risipeşti visurile. 
Plec pentru că m-am săturat să cerşesc dragoste. 
Plec pentru că promisiunile frumoase nu pot înlocui fericirea. 
Plec pentru că am obosit să aştept la nesfârşit după iluzii.
Plec pentru că merit mai mult decât să fiu doar o persoană de care cineva are nevoie...



O lume fără măști...



Cât de obositor este să porţi masca fericirii… Simţi că te sufocă, simţi că îţi îngreunează cuvintele, respiraţia şi mersul, fiindcă ea devine din ce în ce mai grea şi mai imposibil de purtat… Dar continui să o porţi, din orgoliu, pentru a nu le da satisfacţie celor care s-ar putea bucura de suferinţele tale… Şi o porţi de teamă că, de îndată ce nefericirea ta ar ieşi la iveală, ai fi considerat patetic şi ai fi tratat cu milă de cei aparent mai fericiţi ca tine… iar unii, poate că s-ar folosi de vulnerabilitatea ta ca să îţi amplifice şi mai mult nefericirea… 

Poate că ar trebui să laşi masca să cadă… să nu îţi fie nici teamă şi nici ruşine să plângi în faţa celorlalţi… Să nu te jenezi de slăbiciunile şi de neputinţele tale… fiindcă, ştii ceva? Cred că toţi purtăm câte o mască… 

Poate că ar trebui să abandonăm măștile inutile și chinuitoare care ne conferă iluzia că suntem în siguranță şi să ieşim în lume cu nefericirea noastră, cu lacrimile noastre, cu suspinele noastre… Şi, poate că, în loc să ducem povara unor măşti prea grele şi dureroase, am primi acele mângâieri calde de la oameni care, la rândul lor, poartă măşti ale fericirii, după care îşi ascund suferinţele pe care se tem să le arate lumii… din aceeaşi teamă, din acelaşi orgoliu, din aceeași nevoie disperată de a se simți protejați… 

Poate că o lume fără măști ne-ar apropia unii de alții și am găsi fiecare alinare, înțelegere, sprijin, brațe primitoare și dragostea de care depind atât de mult sufletele noastre...




Adio înseamnă ADIO!



Îmi cunosc foarte bine prietenii, aşa cum îmi cunosc şi duşmanii, chiar dacă aceştia poartă măşti ale prieteniei. Nu pot fi păcălită cu vorbe duioase şi nici cu zâmbete ipocrite. Recunosc de îndată cabotinii…
Atunci când mi se greşeşte, mai acord o şansă, şi încă una şi poate că o acord şi pe a treia, în funcţie de gravitatea greşelilor şi de oamenii care le-au înfăptuit. Dar nu acord şanse la nesfârşit. Am o limită… Şi am o maturitate care îmi permite să judec lucrurile obiectiv şi cu discernământ.
Nu sunt şi nu voi fi niciodată bătaia de joc a cuiva, iar cine îmi confundă bunătatea cu prostia şi cu naivitatea, se înşală amarnic...
Nu pot să cred într-un om care încearcă să se întoarcă la mine după ce, în repetate rânduri, mi-a greşit, m-a rănit, m-a jignit şi mi-a întors spatele. Nu pot primi cu braţele deschise pe cineva care m-a lovit şi care m-a scuipat peste obrazul pe care, cândva m-a pupat. Nu pot să cred într-un om care face alianţe cu persoane care mă duşmănesc şi cu care mă vorbeşte de rău.
Mi-am irosit mult timp şi multă energie cu oameni nesinceri, incapabili să relaționeze în armonie, să fie prieteni şi să iubească. Nu am de gând să o mai fac. Nu am de gând să mă mai încarc negativ sau să plâng din cauza oamenilor instabili, care nu ştiu să relaţioneze normal şi cu respect, care nu preţuiesc un prieten şi care mă torturează cu ieşirile lor nervoase, cu închipuirile lor bolnave, cu spiritul poliţienesc şi cu accesele lor paranoice.
Nu am de gând să îmi mai irosesc timpul şi energia cu oameni care mă obligă mereu să mă justific, să le explic ce simt pentru ei şi ce intenţii am.
Nu am de gând să îmi trăiesc viaţa înconjurată de oameni veşnic nemulţumiţi, care se pun mereu mai presus decât toţi ceilalţi, care ştiu numai să pretindă, dar care nu oferă niciodată nimic, care au vocaţii de victime, care suferă de mania persecuţiei şi care au o plăcere maladivă pentru dramolete.
M-am săturat de plecări şi de reveniri… Regret, dar sufletul meu este un castel, nu o gară… şi nici o sală de teatru.

Iert, dar asta nu mă obligă să acord şanse la nesfârşit.



Poți și meriți mai mult!



Poţi şi meriţi mai mult decât să-ţi limitezi universul la o singură persoană şi la un singur vis… 
Poţi şi meriţi mai mult decât să aştepţi după oameni indecişi, care doar îţi irosesc timpul cu promisiuni şi iluzii. 
Poţi şi meriţi mai mult decât să cerşeşti iubire şi să tânjeşti mereu după atenţia şi mângâierile de care depind sufletul tău. 
Poţi şi meriţi mai mult decât să te tot învinovăţeşti pentru tot ceea ce ai făcut, ce ai spus, ce n-ai facut şi ce n-ai spus... 
Poți și meriți mai mult decât niște zâmbete chinuite după care îți ascunzi lacrimile și grimasele de durere. 
Poţi şi meriţi mai mult decât să asculţi mereu păreri subiective despre tine, de la cei care trăiesc cu impresia că te cunosc atât de bine, încât îşi pot permite să te judece şi să îţi critice alegerile. 
Poți și meriți mai mult decât să îţi duci existenţa întrebându-te mereu „De ce?!” și „Cum ar fi fost dacă...?” 
Poţi şi meriţi mai mult decât să aştepţi în faţa unor ziduri, sperând zadarnic că vor deveni uşi. 
Poţi şi meriţi mai mult decât să auzi la nesfârşit “Iartă-mă!” şi “Îmi pare rău!” în care nu mai poţi crede de mult şi care doar te rănesc… 
Poţi şi meriţi mai mult decât să porţi în suflet povara unui trecut care te ţine în loc şi care te ucide puţin câte puţin… 
Poţi şi meriţi mai mult decât să te torturezi cu regrete şi cu întrebări fără răspunsuri. 
Poți și meriți mai mult decât jumătăți de măsură. 
Poţi şi meriţi mai mult decât iubiri declarative şi trecătoare… 

POȚI și MERIȚI mai MULT!

Foto Elena Shumilova


Uneori, cel mai rău este, de fapt, cel mai bun...



- Eşti cel mai rău tată din lume! Şi te urăsc!, i-am spus lui tata, cândva, când eram copil, doar pentru că el nu mi-a făcut pe plac cu ceva…

Tata mă iubea ca pe ochii lui din cap. Mă diviniza. Eram visul lui împlinit, al unui om greu încercat de viaţă, foarte singur, care nu mai avea nicio perspectivă şi care, la 50 de ani m-a primit pe mine, ca pe un dar, ca pe o nouă viaţă.
M-a răsfăţat în cele mai frumoase feluri. Mi-a adus flori încă de când aveam câţiva anişori, buchete făcute la florărie, pe care mi le dăruia negreşit de fiecare dată când era 1 martie, 8 martie, ziua copilului, ziua mea… Mi-a cumpărat tot ce a fost mai frumos, n-a considerat nimic ca fiind prea mult şi prea scump pentru mine… N-a considerat că la 14 ani era prea devreme să am un parfum scump şi nici o extravaganţă să îmi cumpere un cal, când am împlinit 8 anişori.
Mi s-a dedicat în totalitate, pentru că am fost universul lui. A ascultat la nesfârşit poveştile mele, a fost spectator ore în şir când îi cântam cocoţată pe masă cu un spray pe post de microfon, a renunţat şi la ceasul de perete cu pendulă pe care îl preţuia foarte mult, un adevărat obiect de artă, fiindcă numai aşa a putut să îmi cumpere o pianină pe care doamna care o avea, nu voia să i-o dea doar cu bani… ci voia şi ceasul.
A îngheţat ore în şir aşteptându-mă la patinoar să mă mai dau încă o tură şi încă una…
A cărat zeci de bolovani, aplecadu-se la vârsta de 60 de ani ca să-i ridice, pentru a-mi face în curte un rond cu flori.
Mi-a spus sute de lucruri frumoase, pe care m-a rugat să le scriu ca să le pot avea atunci când el nu va mai fi lângă mine să mi le mai spună…
Dar a fost corect şi sever. Dragostea faţă de mine nu l-a făcut subiectiv.
Când m-a dezaprobat, m-a certat. Când am greşit m-a pedepsit. Aveam o listă cu 15 pedepse, din care, ori de câte ori făceam câte o boacănă, trebuia să îmi aleg una… şi niciodată nu mi-a ridicat vreo pedeapsa înainte de termen, indiferent cât de mult îl durea tristeţea mea.
Nu m-a menajat doar pentru că eram doar un copil şi nici nu mi-a angajat o femeie care să facă treburile casei, deşi starea financiară i-ar fi permis… a preferat să învăţ să fac totul singură, să întreţin o casă, să gătesc, să mă întreţin pe mine şi să preţuiesc lucrurile şi munca altora. Mai târziu a regretat, considerând că mi-a sacrificat copilăria… N-a fost aşa. Am avut o copilărie de poveste. Cu excepţia momentelor în care auzeam copiii jucându-se pe afară, iar eu trebuia să calc sau să fac treabă în casă, am doar amintiri frumoase… Amintirile mele cuprind zile pline de soare, de fructe, de flori, de zâmbete, alergări către braţele lui primitoare, vocea lui blândă, serile în care cântam amândoi…
Amintirile mele sunt despre un tată răbdător, care refăcea de zeci de ori grămada de frunze uscate pentru a mă trânti eu peste ea… sau care stătea ore în şir, făcând echipă bună cu un copac de care legam elasticul pentru a sări…
Amintirile mele sunt despre un tată generos care, când mergeam la cofetăria mea preferată şi mâncam profiterol, mă întreba mereu dacă mai vreau unul. Şi făcea la fel şi după al 2-lea... Nu i se părea aiurea dacă voiam să mănânc mai multe, iar lumea condamna asta. Şi totuşi, n-am avut roşu în gât şi n-am văzut spital în copilărie… Şi da, mi-a permis să beau cafea când aveam vreo 6 anişori, un moment pe care nu îl voi uita, fiindcă ospătarul era siderat de faptul că un copil şi-a comandat o cafea! :)
Amintirile mele sunt despre zile în care îl întrebam pe tata ce vrea să gătesc, iar el spunea: “Azi îmi duc prinţesa la restaurant!”... Şi despre momente în care, după ce termina de mâncat ceva gătit de mine, îmi pupa mâna şi îmi spunea că n-a mai mâncat niciodată ceva atât de bun, chiar dacă era cea mai dezgustătoare mâncare.
Amintirile mele sunt despre un tată corect, înţelept şi cu valori. Despre poveşti în care îşi elogia părinţii şi prietenii…
Amintirile mele sunt despre un tată care o iubea pe mama, care o prețuia și care îmi vorbea mereu foarte frumos despre ea. 
Amintirile mele sunt despre un tată care, atunci când vorbea despre mine i se luminau ochii și care se emoționa foarte mult când îi spuneam câte ceva frumos...
Şi totuşi, când a fost nevoie să mă corecteze, a aplicat pedeapsa pe care a considerat-o potrivită. Nu mi-a spus niciodată ceea ce mi-ar fi plăcut să aud, nu m-a lăudat nemeritat, deşi mi-a făcut cele mai frumoase complimente pe care le-am primit vreodată... Nu m-a menajat atunci când a trebuit să îmi pună oglinda în faţă şi să îmi arate că greşesc, că sunt rea, că sunt urâtă, că sunt necinstită… Aş fi îndurat orice, numai supărarea lui nu o puteam suporta… Pentru că şi eu îl divinizam. Aş fi făcut orice ca să îl mulţumesc şi, drept dovadă, i-am pus în braţe zeci de diplome… Am încercat să fac tot ce ştiam că îl face fericit și mândru şi niciun efort nu mi se părea prea mare… Ştergeam geamurile casei şi dalele de piatră din curte, ori de câte ori ploua, fiindcă ştiam că nu îi plăcea să le vadă stropite… Mă trezeam cu noaptea în cap şi dădeam zăpada din curte pentru a face o potecă spre poartă, ştiind că mă va conduce când aveam să plec la şcoală. Îi cunoşteam toate tabieturile şi aveam grijă să aibă mereu cămaşa călcată şi batista curată în buzunarul hainei… Când îşi bea cafeaua îi aşezam ceşcuţa cu tortiţa în faţă, ca să nu fie nevoit să o întoarcă… Iar la ora 8 fix, eram mereu în casă, despărţindu-mă cu greu de copiii de afară, pentru că nu mi se părea normal ca tata să cineze singur…
Şi totuşi simt că nu am făcut destul, aşa cum, cu certitudine şi tata a simţit, că ar fi putut face mai mult pentru mine… Dar eu ştiu că a făcut TOTUL, ENORM, că s-a întrecut pe sine… că a fost, de fapt, cel mai BUN tată din lume.

Nu ştiu de câte ori i-am spus lui tata că este cel mai rău tată din lume… dar ştiu că el nu mi-a spus niciodată că sunt cel mai rău copil din lume. Ba chiar am o amintire preţioasă, prin care tata mi-a spus ce părere are despre mine:

- Tati, când o să fiu mare, vreau să am un soţ aşa frumos ca tine., i-am spus cândva.
- Eu nu sunt frumos decât atunci când te ţin pe tine de mână...

Părinţii mei mi-au dat o inimă, un nume şi un caracter… le preţuiesc prea mult ca să fiu altcineva decât cine sunt…
Și, poate că nu sunt cel mai bun om din lume, dar vreau să cred că nici cel mai rău, doar pentru că am personalitate și pentru că devin incomodă atunci când spun adevăruri care deranjează.

Cu timpul am mai spus şi altora: “Eşti cel mai rău din lume!” şi “Te urăsc!”, dar întotdeauna a spus-o copilul capricios şi răsfăţat din mine… Fiindcă niciun om nu a fost cel mai rău şi nici n-am urât cu adevărat pe cineva…
Şi mie mi s-a spus că sunt cea mai rea şi mi s-a spus şi “Te urăsc!”… dar ştiu că acele cuvinte veneau din suflete încărcate cu dureri…
Cred că "Te urăsc!" înseamnă de fapt, "Te iubesc atât de mult, încât mă doare enorm când mă dezamăgești!"
Uneori mai spun cuiva că este rău, atunci când nu îmi face pe plac şi mi se mai spune şi mie că sunt rea atunci când nu sunt pe placul cuiva…
De fapt, cred că atunci când ne supărăm, doar uităm ce însemnăm unii pentru alţii şi cât de frumos ne leagă iubirea…


Am impresia că am fost incoerentă în idei... da, sunt obosită şi tristă… Totuşi, sper că am transmis mesajul pe care mi-am dorit să îl transmit… oricui a citit aceste gânduri...