Azi m-a bucurat...



... primăvara din balconul meu! 
Îmi ador florile! Simpla lor prezență îmi oferă o stare de pace și de fericire. Primul lucru pe care îl fac dimineața este să mă duc să le privesc și să le îngrijesc. Tind să cred că și ele mă iubesc... :) 
Aceasta este  una dintre bucuriile pe care am vrut să le împărtășesc cu voi. 
Vă doresc o primăvară frumoasă, cu începuturi frumoase, cu suflete pline de pace și de lumină! 
Să fiți iubiți, dragii mei! 







Te voi ierta.



Te voi ierta pentru fiecare clipă de singurătate chinuitoare, pentru toate momentele în care am avut nevoie de tine şi mi-ai lipsit.
Te voi ierta pentru fiecare moment în care m-ai făcut să cred că nu sunt suficient de bună şi de frumoasă pentru tine, pentru că uneori m-ai făcut să cred că sunt detestabilă şi că nu merit nimic, pentru că m-ai încărcat cu complexe nemeritate.
Te voi ierta pentru toate nopţile în care am adormit singură, deşi tu dormeai lângă mine.
Te voi ierta pentru răceală şi pentru indiferenţa faţă de nevoile şi durerile mele.
Te voi ierta pentru fiecare rătăcire, pentru nesiguranţa şi neliniştea cu care mi-ai torturat sufletul.
Te voi ierta pentru toate tăcerile tale chinuitoare.
Te voi ierta pentru fiecare sentiment nemeritat de vinovăție și neputință. 
Te voi ierta pentru fiecare dor, pentru fiecare clipă de aşteptare naivă, pentru toate promisiunile pe care nu ţi le-ai îndeplinit niciodată, pentru toate iluziile frumoase cu care mi-ai alimentat visurile.
Te voi ierta pentru fiecare moment în care m-am simţit invizibilă, inutilă, iar uneori, o povară.
Te voi ierta pentru toare sărutările, mângâierile şi îmbrăţişările de care m-ai lipsit atunci când aş fi avut cea mai mare nevoie de ele.
Te voi ierta pentru toate lacrimile plânse şi neplânse, pentru fiecare grimasă de durere şi pentru fiecare clipă de teamă.
Te voi ierta pentru că am crezut diferit, pentru că am visat diferit, pentru că am iubit diferit.
Te voi ierta pentru că, deși am fost atâta timp unul lângă altul, n-am fost cu adevărat împreună.
Te voi ierta pentru că m-ai irosit, m-ai folosit și m-ai risipit. 
Te voi ierta pentru că m-ai privat de iubirea de care sufletul meu a depins atât de mult și pe care aș fi meritat-o.
Te voi ierta pentru că am trăit viața ta, nu viața noastră... 

Rămâi cu bine!




Aștepți un cadou?



Cândva, în copilăria mea, mi-am dorit mult o păpuşă anume, care era la modă pe atunci. De câte ori treceam pe lângă vitrina în care era expusă păpuşa, mă uitam lung la ea şi-i băteam apropouri lui tata, spunându-i cât de mult îmi plăcea. Speram că dacă-i tot spuneam că mi-o doresc, mi-o va cumpăra.
“Şi dacă-ţi place şi ţi-o doreşti, de ce nu ţi-o cumperi singură?”, m-a întrebat tata, ştiind că aveam bani şi în puşculiţă, dar şi din "renta" mea săptămânală, bani de cheltuială pe care-i primeam regulat dacă eram cuminte şi nu cumva primeam vreo pedeapsă. “Aştepţi să ţi-o dăruiesc eu? Dăruieşte-ţi-o singură.”, mi-a spus tata.
“Cine a mai pomenit să-ţi faci singur un cadou?”, am gândit cu mintea mea de atunci. Dar tata, în ciuda aşteptărilor mele, nu mi-a dăruit păpuşa. Iar eu am râvnit la ea, aşteptând în zadar.
Mai târziu, când am mai crescut, m-am confruntat cu o experienţă asemănătoare, iar tata mi-a oferit o lecţie preţioasă.
“Nu aştepta de la alţii să-ţi dăruiască lucrurile pe care ţi le doreşti. Daruiește-ți-le singură. Nu trebuie să depinzi de nimeni ca să îţi faci o bucurie sau ca să ai lucrurile care-ţi sunt necesare.”, mi-a spus tata. Şi a început să îmi dea ca exemplu femei din anturajul nostru care nu primeau niciodată de la soţii lor un buchet de flori sau un cadou de ziua lor.
Am înţeles perfect mesajul tatălui meu şi m-am purtat în consecinţă. Mi-am dăruit singură tot ceea ce mi-am dorit.

Îmi amintesc de o zi în care mă întorceam de la piaţă cu un braţ plin de bujori. M-am întâlnit cu o cunoştinţă care m-a întrebat de la cine am primit florile, iar când i-am spus că mi le-am cumpărat singură, a părut mirată.
Ce este greşit în a-ţi cumpăra singură flori, dacă acestea te bucură şi-ţi înfrumuseţează casa? Şi de ce ar trebui să-mi refuz o asemenea bucurie dacă nu există cineva care să mi-o ofere?
Din păcate aud adesea femei care se plâng că soţii şi iubiţii lor nu le dăruiesc nimic, nici măcar de mărţişor sau de 8 martie. Sau dacă totuşi o fac, le dăruiesc lucruri superficiale, care nu le bucură.
Şi atunci, doamnelor şi domnişoarelor, de ce nu vă dăruiţi singure ceea ce vă place? Un parfum, o cremă, fardurile la care râvniţi…
Iar dacă dorim ca bărbaţii noştri să ne cunoască tabieturile, plăcerile, necesităţile şi dorinţele ar trebui să-i învăţăm. Ei nu sunt la fel de receptivi ca noi, dar asta nu înseamnă că nu le pasă, că nu sunt generoși, că nu își doresc să ne facă daruri care ne fac fericite.
Așadar, pentru că tot se apropie zilele de 1 şi de 8 martie, când sărbătorim sosirea primăverii şi ziua femeii, dăruiţi-vă ceea ce vă place și fiți fericite.
Iar dumneavoastră, domnilor, dacă sunteți soți și iubiți minunați, tați minunați sau fii minunați, dăruiți femeilor pe care le iubiți lucruri frumoase, care să le facă fericite. Faceți un mic efort pentru cele care vă iubesc, care vă îngrijesc, care sunt mereu prezente și atente la nevoile voastre. Ele vi se dăruiesc tot timpul, trup și suflet, oare nu merită o bucurie prin care să le arătați prețuirea și iubirea voastră?  
Și, pentru că pe noi, femeile, ne bucură cel mai mult parfumurile și produsele de înfrumusețare, iar după ce am scris acest articol: Răsfățul pe care îl merităm, m-aţi întrebat de unde se pot cumpăra parfumuri şi produse cosmetice originale și la prețuri decente, o să vă recomand unul dintre magazinele online de unde cumpăr și eu, un magazin foarte serios şi cu preţuri foarte bune (unele chiar şi cu 30-40 % mai mici ca în magazinele de beauty): Depozitul de cosmetice : www.depozituldecosmetice.ro
Îi găsiți și pe facebook, aici: Facebook - Depozitul de cosmetice.

Aștept cu drag să-mi spuneți ce v-ați dori să primiți de 1 și de 8 martie, dar și ce anume ați primit sau v-ați dăruit! 



Dacă mi-ar mai putea vorbi...



O prietenă dragă m-a întrebat aşa: “Ce crezi că ţi-ar spune tatăl tău dacă ar mai putea vorbi acum cu tine?”
O întrebare care m-a împins brutal pe treapta care duce acolo unde ar trebui şi unde mi-aş dori să fiu...
De multe ori, când am luat anumite decizii, când am fost mândră sau când m-am ruşinat de vreo faptă de-a mea, dar mai ales când aş fi avut nevoie de un sfat, m-am întrebat în gând: „Oare tata ce-ar spune acum?“ Şi am încercat să îmi imaginez părerea lui, sfatul lui, aprobarea sau dezaprobarea lui...
Dacă acum ar mai putea să-mi vorbească, probabil că m-ar dojeni, m-ar sfătui şi m-ar alinta…
Poate că mi-ar spune din nou să trăiesc astfel încât să pot susţine privirea oricui şi să pot adormi noaptea cu sufletul împăcat că m-am purtat corect cu oricine.
Şi poate că mi-ar cere din nou să nu uit nicio clipă cine sunt, care este drumul meu şi să nu las pe nimeni să-mi încurce planurile.
Poate că mi-ar spune să nu ascult păreri despre mine şi să nu las pe nimeni să-mi spună cine sunt, ce pot şi ce merit.
Şi cred că mi-ar spune să nu mă implic în războaie inutile şi să nu răspund la provocările celor care încearcă să mă facă să decad de la calitatea de om.
Cred că mi-ar spune și să nu mă las intimidată de cei care încearcă să mă sperie şi să mă minimalizeze.
Probabil că mi-ar mai spune să aleg oamenii cu grijă, să nu stau înconjurată de oameni inutili, egoişti, negativi şi răi, de la care să nu am nimic de învăţat, care să-mi irosească viaţa şi care să-mi tulbure pacea sufletului.
Și cred că m-ar atenţiona asupra faptului că uneori am fost prea dură cu mine, că m-am judecat prea aspru pentru greşeli omeneşti, cărora alţii le-au dat o amploare exagerată, făcându-mă să cred că sunt urâtă, detestabilă şi condamnabilă. Şi poate că mi-ar reproşa momentele în care am fost propriul meu călău, când m-am torturat cu gânduri negative şi cu emoţii distructive.
Cred că mi-ar cere să nu mă mai condamn pentru eșecuri și să mă iert pentru slăbiciunile mele. 
Poate că m-ar ruga să am mai puţin grijă de alţii şi mai mult grijă de mine, să-mi ofer totul şi să nu-mi refuz nimic din ceea ce mi-ar bucura inima.
Şi poate că mi-ar spune din nou să mă protejez de curioşi, „să nu ştie mâna stângă ce face mâna dreaptă“, să am grijă ce, cât şi cui spun, fiindcă unii ar putea folosi orice informaţie împotriva mea.
Poate că m-ar întreba din nou, aşa cum a făcut cândva privind un grup de prieteni după care plângeam pentru că ei nu mai vorbeau cu mine: “Câţi dintre cei de acolo îţi sunt cu adevărat prieteni?”
Şi poate că mi-ar spune că am greşit atunci când am plâns după oameni care n-au meritat, că am greşit aşteptând după promisiuni şi iluzii frumoase, lăsându-i pe unii să se folosească de mine pentru a-şi atinge scopurile.
Cred că mi-ar mai spune că nimic nu-l doare mai tare decât lacrimilie mele şi că nimic nu-l bucură mai mult decât fericirea mea. Şi mi-ar aminti, poate, că atunci când eram copil şi cădeam, mă ridicam zâmbind, chiar dacă aveam ochii înlăcrimaţi de durere, pentru că îmi doream să nu-l îngrijorez, să nu-l întristez şi să-i arăt că sunt puternică.
Şi vreau să cred că mi-ar spune că totuşi am făcut destul… pentru el şi pentru oamenii din viaţa mea. Că n-am trăit degeaba, că fiecare a “luat” ceva bun de la mine.
Şi poate mi-ar spune din nou că sunt cea mai frumoasă întâmplare din viaţa lui, "fetița lui cu inimă vitează" şi că nu mă va părăsi niciodată… promiţându-mi că atunci când voi avea nevoie de el, mă va ţine de mână…




Câștigătorul concursului de #DragoBT


#DragoBT

Dacă zilele trecute v-am provocat la concursul de #DragoBT organizat de Banca Transilvania, iată că a venit momentul să anunț câștigătorul concursului și să vă dau mai multe detalii despre evenimentul organizat de BT.
Numele ajutorului de Zân pe care l-am tras la sorți este "ZânBeTe" și a fost propus de Mihaela Talpescu, care a câștigat acest concurs. Felicitări, Mihaela Talpescu! Ai câștigat un cadou perfect de Dragobete: un tablou-portret pentru două persoane. Detaliile necesare pentru a primi premiul se vor discuta prin e-mail.

"ZânBeTe" reprezintă numele ajutorului de Zân care este imaginea cardului de cumpărături Star Forte de la Banca Transilvania, despre care puteţi citi mai multe aici.

Totodată trebuie să știți că în perioada 23-24 februarie (adică azi şi mâine) Banca Transilvania organizează exclusiv online un eveniment de shopping bancar care presupune prețuri de îți fac inima să sară din piept şi despre care puteţi afla mai multe detalii aici.

Este o ofertă tentantă şi care, în anumite momente, vă poate scoate din impas.

Vă mulţumesc tuturor pentru participare și implicare şi vă urez spor la shopping!



Azi m-a bucurat...


Irina Binder

... Daisy! Este un parfum diferit de cele pe care le port eu, dar pe care îl ador!
Și-l ador pe iubitul meu care, de îndată ce află că îmi place ceva, face tot posibilul să am acel lucru. L-am primit în ambele variante, edt și edp. Mai există și alte variante de Daisy, dar acesta îmi place cel mai mult. 
Nu vă dezvălui aromele, poate-l încercați și voi undeva într-un magazin de beauty... 
Sunt curioasă dacă vă place.  :) 
Am simțit că trebuie să vă spun și vouă despre acest parfum, în cazul în care încă nu l-ați descoperit. Pe mine mă duce cu gândul la copilărie, la primăvară, la visare, la fericire! 

PS. Domnilor, se apropie 1 și 8 martie, poate le faceți o bucurie doamnelor din viața voastră, cele care vă iubesc și pentru care însemnați atât de mult: iubitelor, mamelor, fiicelor. 
Un parfum este o bucurie de durată, care le va reaminti de voi, ori de câte ori îl vor purta. Iar dacă alături de parfum puneți și o carte frumoasă... sunteți senzaționali! :) 




Să-i spun că o înşală?



În urmă cu 4 ani o prietenă de-a mea s-a măritat. Iar după căsătorie eu am asistat la depersonalizarea ei.
Părinţii au crescut-o ca pe o floare (oricât de provincial ar suna expresia asta). O fată cuminte, a învăţat bine, a terminat o facultate şi a făcut un master. Ar fi putut avea un job bun dacă iubitul ei nu ar fi intervenit ca un buldozer în viaţa ei. "Păi firma X îţi trebuie ţie? Dă-i încolo de bani (vreo 1500 euro lunar), aia e viaţă să pleci mereu prin delegaţii, să pleci în străinătate, să nu stai cu mine?!" Şi ea a renunţat la un job foarte bun, la șansa de a-și construi o carieră frumoasă. A găsit un alt job, plătit cu vreo 2000 lei pe lună (asta până și-ar fi găsit ceva mai bun). Aşa a început ea să renunţe la multe dintre lucrurile care-i plăceau, fiindcă trebuia să se limiteze la cei vreo 3300 lei (venitul lor lunar pus la un loc).
Şi am început să o văd cum se schimbă. Nu coafor, nu manichiură… Aceleaşi haine pe care le ştiam de mult. Ce să iasă în oraş? Vise! "Păi noi avem bani de ieşit în oraş?", o întreba iubitul ei, care fuma 500 lei pe lună, băga benzină de vreo 300, ieşea cu băieţii (să vadă şi el un meci într-un bar de vreo 300 lei pe luna, mai mânca ceva în oraș şi salariul lui era ca inexistent. Ea plătea chiria, facturile şi se străduia să întreţină casa şi bărbatul care o iubea nevoie mare.
Cu timpul, din cauza lui, prietenii ei s-au îndepărtat.
Ştiu, nu e bine să te bagi în relaţia cuiva. N-aş face asta niciodată, însă nu pot să tac atunci când văd lucruri care nu mi se par normale. Nu încerc să conving, nu impun, îmi spun doar părerea. Iar mama ei m-a rugat plângând să discut cu ea, să îi deschid ochii. I-am dat bani să își ea și ea niște haine, ai văzut-o cum umblă și i-a luat lui telefon de 20 de milioane!”, mi-a spus femeia disperată.
Când i-am spus prietenei mele că nu îmi place de el, a sărit că arsă.
- De ce nu îţi place?
- Pentru că îl întreţii. Pentru că nu e responsabil şi pentru că măcar nu te-a lăsat pe tine la firma la care erai şi unde câştigai destul încât să poţi întreţine toată casa și pe el şi să vă permiteţi măcar o vacanţă… sau măcar să-ți iei și tu o pereche de pantofi decenți.
Da, a durut-o aluzia mea la balerinii ei care erau prea tociţi…
Mi-a explicat atunci foarte convinsă că el nu ar suporta ca ea să fie plecată câte o săptămâna prin ţară sau prin alte ţări… El, care nu era niciodată acasă! Iar dacă era acasă, era ca un bibelou. Zăcea toată ziua la televizor sau pe internet şi nici nu o vedea în timp ce ea trebăluia prin casă.
Ea îl aştepta ca o soţie iubitoare, iar el o trata ca pe o servitoare. Cu ochii mei am văzut nişte reacţii pe care nu le-aş fi acceptat de la un bărbat nici dacă acela ar fi fost singurul bărbat de pe planetă.
Am intrat cu ea în casă într-o seară, iar el nici măcar nu ne-a salutat. Ea l-a întrebat cu teamă dacă e supărat, iar el, fără să o privească, i-a spus că doar îi este foame fiindcă pe ea a durut-o undeva că în casă nu mai e pâine. “Ba e pâine, dragul meu, te-ai uitat acolo în…” Iar el a început să urle şi să izbească, reproşându-i că ea a ascuns pâinea într-un loc pe care el n-avea cum să-l vadă, deşi era fix sub nasul lui.
N-am înţeles niciodată ce a găsit la bădăranul ăla care a tratat-o mereu fără pic de respect. Odată, când am ieșit în oraș, el i-a luat paharul în care ea avea apă şi i-a spus “Iau şi eu ăsta să îmi pun nişte cola, că nu mai beau vin.” Adică i-a luat paharul ei, din care ea urma să bea, fără să o întrebe... I-a băut apa şi şi-a turnat cola. Nu a putut cere un pahar ospătarului, ci a preferat să o lase pe ea fără pahar…
“Auzi, mi-ai călcat şi mie tricoul ăla?” “Auzi, nu mergem şi noi pe la mă-ta să mâncăm o ciorbă, că văd că nu te-a învăţat și pe tine să faci.” Cam aşa i se adresa el…

Când mi-a spus că se mărită cu el, mi-a venit să plâng. Nu puteam să cred că după 2 ani nu se săturase de bădărăniile lui şi de viaţa lipsită de sens şi de frumos, trăită alături de el.
Oricât mi-aş fi dorit, nu aveam dreptul să intervin. I-am spus din nou că poate n-ar trebui să se grăbească… dar aveau nevoie de banii adunaţi din darurile de nuntă.
Cu banii şi-au cumpărat tot ce a vrut el. Un televizor mai mare, un laptop de fiţe ca el să se poată juca... Prostii. Iar ea se transforma pe zi ce trecea din fata frumoasă şi cochetă pe care o ştiam, într-o femeie insipidă, inodoră, ştearsă. Muncea mult, alerga pe la piață, seara făcea curat, călca, gătea și cădea lată până a doua zi când o lua de la capăt. 
Într-o zi l-am văzut pe el pe o terasă din centrul Braşovului. Reacţia lui m-a făcut să cred că l-am surprins într-un moment neplăcut. Era la masă cu încă un bărbat şi cu două femei. Puteau fi colegi, nu m-am gândit la ceva aiurea…

Ultimele ieşiri cu ei doi, la zile de naştere şi la iarbă verde m-au făcut să realizez cât de nefericită era ea. El era neatent şi o folosea. “Iubire, îmi tai şi mie nişte cărniţă, că io mă joc cu băieţii aicea!” sau "Iubire, adu-mi și mie o bere!"
N-am văzut un moment tandru între ei, nu l-am văzut deloc să fie atent cu ea.

- Cum de te-ai schimbat în halul ăsta?, am întrebat-o.
- Cum m-am schimbat?
- Nu vezi? Nu mai ai grijă de tine, nu mai ai ambiţii, te limitezi la o viaţă anostă, nu te distrezi, nu faci nimic din ceea ce îţi place. Nu mai ai grijă de tine, dai impresia ca te detești, nu alta!
Şi i-am reamintit cât de mult se îngrijea înainte, cât de frumos trăia, cum mergeam împreună la teatru și la concerte, cum își dorea mașină și visa să călătorească…

După un timp am aflat că el o înşală. Nu m-a mirat. L-am întâlnit întâmplător pe stradă şi l-am întrebat.
Mi-a spus cu un aer de cocalar să îmi văd de treaba mea, "că prea i-am îmbârligat creierii lu' nevastă-sa", care mai nou, din cauza mea se plânge că ea nu şi-a mai luat de mult o bluză, că ea nu îşi mai permite un parfum, că s-a săturat numai de muncă la serviciu și de muncă acasă, că se simte nerespectată și neiubită și că numai eu îi bag prostii din astea în cap.
- Bă, o înşeli sau nu? Că eu am aflat tot şi să ştii ca o să-i spun.
- Dacă îi spui, îi zic că ştii de mult, de când m-ai văzut pe terasă, dar că nu i-ai spus nimic pentru că nu eşti o prietenă așa de bună cum te crede ea., mi-a spus idiotul cu un rânjet care cerea pumni.
Da, m-a lăsat mască. Şi am început să mă întreb ce ar trebui să fac? Să-i spun ei totul?
Dacă-i spuneam, era posibil ca el să o fi convins că nu era adevărat, iar ea să mă urască. Sau era posibl ca el să-i fi spus (aşa cum m-a ameninţat) că eu ştiam de mult şi i-am ascuns ei. Dar dacă nu i-aș fi spus, ea ar fi continuat să  trăiască, de fapt, să existe, lângă el. 
M-am decis să-i spun, chiar dacă ea m-ar fi detestat. Dacă aveam s-o văd cândva fericită cu altul, unul care să o merite şi care să nu o limiteze, alături de care să îşi construiască o viață frumoasă, ar fi meritat să mă deteste.

Şi i-am spus. Răspunsul ei? "Ştiu de mult." 
- Aşa, şi? De ce mai stai cu el?
- Pentru că îl iubesc.

Asta e. 



Când totul se schimbă, schimbă totul!


Irina Binder

Pentru că weekendul este al sufletului, vă propun să citiți cartea: Când totul se schimbă, schimbă totul. 

Autorul indică 9 schimbări care pot schimba totul:
  • Schimbarea deciziei de a trece de unul singur prin schimbare
  • Schimbarea opiunilor în privința emoțiilor
  • Schimbarea opțiunilor în privința gândurilor
  • Schimbarea opțiunilor în privința adevărurilor
  • Schimbarea percepției asupra vieții
și altele, dar vă las să le descoperiți citind cartea, pe care o puteți comanda cu transport gratuit (prin curier), aici: Cartea Când-totul-se-schimbă



Poveste cu zâne și cu zâni


V-am spus vreodată că atunci când eram copil credeam într-o zână bună care îndeplinea dorinţe şi că îi ceream cele mai nebuneşti lucruri, printre care bani cu care să-mi cumpăr tot felul de lucruri și pentru a ajuta oamenii săraci şi animalele suferinde? Desigur, zâna mea bună îmi îndeplinea cele mai multe dintre dorinţe, iar pentru a mi le îndeplini şi pe cele mai speciale primeam tot felul de condiţii şi probe: ba o notă mare, ba un comportament exemplar... 
După un timp am descoperit că zâna mea era mereu foarte informată despre ceea ce făceam pentru că avea ca ajutor de nădejde, un zân: pe tatăl meu. După ce l-am lăudat pentru toate dorințele împlinite, l-am întrebat cum de a reușit să îmi îndeplinească atât de multe visuri şi mi-a mărturisit că iubirea pentru mine l-a ajutat mult, dar că uneori pentru a face faţă tuturor pretenţiilor şi cererilor mele i-ar fi fost de mare ajutor şi o Bancă. 

Mi-am amintit de zâna din copilăria mea şi de ajutorul ei când am aflat de campania #DragoBT o campanie marca Banca Transilvania, care va avea loc pe 23-24 februarie şi despre care vă voi spune mai multe atunci. 
Şi, pentru că pe 24 februarie este sărbătoarea Dragobete-lui şi nu vreau ca aşteptarea să fie prea grea sau prea lungă, vă provoc sa participati la un concurs simpatic de #DragoBT. Tot ce trebuie să faceţi este să "botezaţi" ajutorul de Zân din imaginea aceasta:

ajutor de zan DragoBT

Cel mai creativ, inspirat, amuzant şi drăguţ nume de ajutor de Zân va câştiga un portret foto de cuplu 70x100, înrămat pe paspartout sau făcut direct pe canvas, care va fi o amintire frumoasă despre acest Dragobete!
Aştept sugestiile voastre pentru numele ajutorului de Zân până duminică 22 februarie, ora 18, când voi alege câştigătorul prin tragere la sorţi. Ulterior, câştigătorul va fi anunţat în data de 23-24 februarie, pe pagina campaniei: https://www.bancatransilvania.ro/oferta-dragobt/
Aşadar, vă rog să postaţi comentarii eligibile, netendențioase şi să vă treceţi în comentariu numele complet (eventual și adresa de e-mail). 
Vă doresc mult succes şi abia aştept să văd ce idei de nume aveţi pentru simpaticul ajutor de Zân de la Banca Transilvania!

Dă mai departe vestea despre concurs folosind hashtag #DragoBT! 



Am să tac.


Irina Binder

Am considerat întotdeauna că a fi prieten presupune a fi sincer şi bine intenţionat. A le dori binele oamenilor şi a-i ajuta să evolueze. Bine, eu încă mai cred asta şi voi muri crezând asta, doar că îmi voi schimba puţin atitudinea faţă de anumiţi oameni care nu suportă să fie învăţaţi, corectaţi, ajutaţi.
Mi-am dorit în viaţa mea oameni sinceri, care să nu îmi spună doar ceea ce mi-ar plăcea să aud, care să nu mă flateze inutil şi care să mă ajute să evoluez. Să-mi spună sincer atunci când consideră că greşesc, că sunt ridicolă, că aş putea îmbunătăţi ceva la mine. Să-mi spună MIE, nu altora, ca bârfă. Să mă înveţe ceea ce ştiu ei. Şi m-am purtat cu oamenii din jurul meu aşa cum mi-aş fi dorit să se poarte şi ei cu mine. N-am făcut complimente gratuite, iar dacă am observat ceva greşit la un om, i-am spus lui, cu intenţia de a-l ajuta să se corecteze. Până la urmă, învăţăm unii de la alţii. Şi eu am învăţat de la alţii şi mi se pare firesc să transmit mai departe ceea ce ştiu. Asta nu înseamnă că vreau să fac pe deşteapta, nici că intenţionez să mă amestec în viaţa cuiva sau că vreau să fac vreun abuz.
Purtarea celor sensibili la adevăr şi orgolioşi peste măsură m-a determinat să iau o decizie: să tac. Să nu mai fac observaţii atunci când observ că o persoană face vreo gafă. Să îi las pe toţi să fie aşa cum sunt şi cum vor să fie. Să nu mai fiu prietena incomodă care “le ştie pe toate” şi care spune ceea ce gândeşte. Să-i las să fie ridicoli, needucaţi, ignoranţi.
Nu iau această decizie din egoism, ci ca să mă protejez de discuţii inutile şi obositoare şi de duşmăniile celor care suferă de mania persecuţiei şi care au impresia că fiecare observaţie cu intenţie bună este, de fapt, un atac.
M-am săturat până peste cap de victimizările celor care se supără atunci când încerc să-i învăţ ceva şi care ripostează cu replici acide şi priviri urâcioase.
De aceea, de azi am să tac.
Am să tac atunci când voi vedea femei ridicole, bădărane, nefeminine. N-au decât să trântească paharul pe masă aşa cum trânteşte un tractorist halba la birt. N-au decât să bea direct din sticle şi, dacă vor, să şi râgâie. Să scoată rujul la masă în restaurant şi să se rujeze, imediat după ce au mâncat, în faţa tuturor. Pe mine tata m-a învăţat că pentru a mă da cu ruj, trebuie să folosesc toaleta. Altfel, e vulgar. La fel este şi cu suflatul nasului. Sau cu folosirea scobitorii, chiar dacă este „admisă“ folosirea ei pe sub mână. Este admisă, dar se cade? E elegant? Sunt chestii intime care nu se fac în public. Şi, din fericire, locurile publice sunt prevăzute cu băi unde te poţi scălămbăi în oglindă cât vrei.
Am să tac atunci când voi auzi pe cineva spunându-i ospătarului “Adu-mi şi mie...”, chiar dacă mi se pare lipsă de respect faţă de omul care serveşte, fiindcă acesta nu este sclavul nimănui, iar cel servit nu este superior ca să-şi permită o asemenea impoliteţe.
Şi am să tac atunci când voi auzi pe cineva cerând UN cola, chiar dacă se spune O cola...
Am să tac atunci când unii se vor isteriza în restaurant pentru că nu vine nimeni să ia comanda la masă şi n-am să le spun că în mod normal, ospătarul n-ar trebui să vină să ia comanda dacă n-a închis toată lumea meniurile, asta însemnând că lumea încă nu s-a decis ce să comande. Şi am să tac atunci când, deşi nu s-a adus pe masă mâncarea tuturor, cei care şi-au primit porţiile se năpustesc asupra lor.
Am să tac atunci când într-un restaurant anume unii vor face comparaţii cu alte restaurante, unde cică porţiile erau mai mari, mâncarea mai bună, muzica mai aleasă şi muştele care zburau mai de rasă, chiar dacă aceştia au fost invitaţi de cineva care se va simţi penibil ştiind că invitaţii lui sunt nemulţumiţi de locul în care i-a adus.
Şi am să tac atunci când voi vedea bărbaţi comandându-şi înaintea femeilor… Sau când îi voi vedea întrebându-şi consoartele: “Tu ce vrei, pizza sau paste?”
Am să tac atunci când unii vor fuma în timp ce alţii mănâncă. Şi când cineva va azvârli ţigara din maşină, direct pe carosabil.
Am să tac atunci când voi vedea persoane vorbind tare în locuri publice, atrăgând atenţia asupra lor şi deranjând. Sau când vor sta călare pe telefon, făcându-mă să mă simt în plus. 
Am să tac atunci când cineva vorbește peste mine, întrerupându-mă. Poate că unii se simt bine când sunt inoportuni și needucați. 
Am să tac când voi vedea femei înjosite de bărbații lor. Și când voi vedea cupluri certându-se în public. 
Am să tac când voi vedea femei care combină buline cu carouri şi cu floricele sau dantelă cu blăniţă şi piele. Sau când voi vedea combinaţii cromatice şi de materiale care dau senzaţia că s-a răsturnat dulapul pe persoana care le poartă. N-am să mai spun cât de vulgar arată un ștramp din dantelă cu o fustă din piele sau jeans. Sau cât de urât arată anumite cizme în combinaţie cu anumite fuste. Am să tac când voi vedea pantofi murdari, chiar dacă mi se pare inadmisibil. 
Am să tac când am să văd machiaj strident, prost aplicat şi când am să văd manichiură neîngrijită. Pentru că voi fi pleznită cu o replică de genul “Mie aşa îmi place” sau “N-am avut timp să-mi fac unghiile”.
Am să tac când voi vedea şlapi şi converşi în restaurante (nu în fastfood-uri sau pizzerii).
Am să tac când voi vedea pe cineva cu eticheta lipită pe talpa pantofilor sau a cizmelor, chiar dacă arată foarte urât. Am să tac chiar dacă voi vedea pe cineva cu ceva rupt.
Cine sunt eu ca să fac observaţii altora? Şi de ce aş crede eu că le ştiu pe toate mai bine ca alţii?
Am să tac. Ca să am linişte şi ca să nu-i întorc pe toţi împotriva mea.
Am să tac pentru că unii vor priteni care să le gâdile orgoliile, nu prieteni incomozi ca mine, cu intenţii bune.

Sper să fie mai bine dacă tac. :) 



"Măcar un ruj..." ?!


Irina Binder

Într-una dintre vacanţele petrecute în străinătate, în care am fost cu un cuplu de prieteni (căsătoriţi), am ajuns şi la cumpărături. Am lăsat shopping-ul pe ultima zi, atunci când de obicei se cumpără suvenirurile pentru cei dragi și când se "sparg" banii care-au mai rămas din suma alocată vacanței. 
Am găsit un Mall prin care am bântuit cu bărbaţii noştri după noi. Ceea ce am observat imediat a fost că soţul prietenei mele comenta la fiecare produs pe care aceasta îl cumpăra.
Nu eram atentă la ceea ce făceau ei, dar auzeam din când în când "E pentru mama, cum să nu-i duc şi ei ceva?" sau "E pentru şefa, şi ea mi-a adus mie când a fost în Italia..."
Prietena mea dădea explicaţii pentru fiecare magnet de frigider pe care îl cumpăra, iar dacă zăbovea cu privirea asupra vreunui produs, soţul ei o zorea cu câte o replică de genul "Doar nu-ţi trebuie şi prostia aia!"
Am înţeles ideea şi le-am propus ca în magazinul de cosmetice unde aveam de gând să îmi caut câte ceva, să nu vină şi bărbații noștri cu noi. Chiar nu voiam să le simţim privirile plictisite şi să auzim pufăituri. Le-am propus să ne aştepte pe o terasă unde să bea o cafea în tihnă, dar au refuzat.
Tare incomod pentru nişte femei care vor să testeze pudre, rujuri şi parfumuri, să fie păzite de bărbaţii lor.
Eu mi-am cumpărat ceea ce aveam nevoie, iar prietena mea s-a învârtit prin tot magazinul, studiind atent fel şi fel de produse. Era evident că îşi dorea multe dintre ele, dar încerca să se decidă doar asupra unuia, probabil prioritar în acel moment.
Ştiam că îşi dorea mult o pudră pe care o aveam eu şi că îşi propusese să şi-o cumpere când avea să ajungă în străinătate cu prima ocazie.
- Vreau să-mi iau pudra asta!, a spus ea încântată că a găsit-o.
- La ce-ţi trebuie ţie pudră?, a întrebat-o soţul ei.

Dacă aş fi fost în locul ei, i-aş fi povestit lui toată teoria pudrei, cu detalii amănunţite, ca să-l învăţ minte să nu mai pună întrebări aiurea.
Dar prietena mea a lăsat pudra pe raft şi a început să studieze alte lucruri. Am avut impresia că-i venea să plângă.
Dacă soţul ei n-ar fi fost cu noi, i-aş fi propus să-i dau eu bani împrumut pentru pudră şi pentru tot ceea ce-şi mai dorea, ca să nu mai suporte bombănelile soţului ei şi interogările arogante. Dar el stătea cu ochii pe noi ca pe butelie.
După câteva minute, o văd pe prietena mea cu un ruj în mâna şi cu o atitudine de copil care implora.
- Măcar un ruj, că nu mai am deloc..., a spus ea încet.
El a privit-o cu un fel de reproş, de parcă-l pusese într-o situaţie ingrată, apoi a scos portofelul şi i-a întins niște bani, cu un aer superior, de ziceai că e cel puţin un Zeu bun şi îndurător cu o biată muritoare care depindea de el. Atitudinea lui mi s-a părut atât de umilitoare, încât mi s-a făcut greaţă.
Şi, ca şi cum n-ar fi fost destul, în maşină, când ea mi-a arătat rujul şi se bucura de el, soţul ei s-a apucat de bombănit.
- Dai banii pe toate prostiile. Parcă n-ai destule...
N-avea destule. N-avea nici măcar strictul necesar pe care ar trebui să-l aibă orice femeie care se îngrijeşte... şi acum înţelegeam de ce nu avea, deşi situaţia lor financiară era bună, amândoi având joburi destul de bine plătite.
Un detaliu destul de important ar fi că acel ruj costa cât 3 dintre cele câteva sticle de vin pe care soțul ei obișnuia să le bea seara pe terasa hotelului. 

Acela a fost unul dintre momentele în care i-am mulţumit în gând tatălui meu care mi-a repetat obsesiv să nu depind niciodată de banii unui bărbat, să am mereu banii mei, să nu fiu nevoită să-i cer bani bărbatului meu când îmi doresc ceva sau să depind de disponibilitatea lui dacă vreau să îmi cumpăr un săpun bun.
Desigur, prietena mea nu depindea de banii soțului ei, dar se pare că aceasta l-a educat prost și acum suporta consecințele. Pentru că partenerul de viață nu trebuie să decidă pentru tine și în locul tău ce-ți trebuie sau să-ți impună gusturile și valorile lui. Din contră. Partenerul de viață trebuie să te încurajeze să te respecți, să te îngrijești, să ai lucruri de calitate. Și vreau să cred că toți bărbații își doresc alături femei frumoase și îngrijite. Dar îngrijirea presupune investiții în îmbrăcăminte, în coafor, în produse cosmetice, chiar dacă ei nu le înțeleg utilitatea și li se par doar niște „prostii”.

N-am depins niciodată financiar de un bărbat. N-aş accepta să îmi spună un bărbat ce merit şi ce nu, că am sau nu nevoie de ceva sau că un anumit lucru e prea scump pentru mine. N-aş suporta să îmi justific fiecare necesitate şi dorință, să mă milogesc și să îmi stabilească altcineva prioritățile.
Şi-i mulţumesc tatălui meu care, în ciuda părerilor anturajului lui, care a considerat mereu că el mă răsfăţa şi că mă obișnuia cu "nărav", m-a învăţat să mă preţuiesc, să mă respect şi să îmi ofer tot ceea ce îmi doresc.
Îmi amintesc cu drag de o zi în care i-am spus că îmi doresc mult o pereche de adidaşi. Erau fiţă pe atunci. :) Şi, pentru că nu îmi doream să abuzez de bunătatea lui, i-am spus să mi-i cumpere pe cei mai ieftini.
"Cum să-i iau cei mai ieftini adidaşi celei mai scumpe persoane din viaţa mea?", mi-a spus tata. Şi mi-a luat cei mai frumoşi adidaşi. Şi nu, gestul lui nu m-a învăţat să fiu răsfăţată şi nici să am nărav prost, ci m-a format așa cum trebuie să fiu, m-a învăţat că merit ceea ce e mai bun, prin urmare să îmi ofer ceea ce e mai bun. 
Îi mulțumesc tatălui meu că, deși era bărbat, m-a învățat că merit mai mult decât "măcar un..." și că o femeie care se respectă trebuie să aibă din abundență lucruri cât mai frumoase și de calitate.  

Sper că și doamnele și domnii au învățat ceva din acest articol al meu. ;)



Gata cu Valentine's!


Irina Binder

S-a terminat Valentine's Day, dar lumea trebuie să bifeze ce-a făcut fiecare, unde a fost, ce-a primit şi cum s-a simţit. Am impresia că unii au nevoie de confirmarea că nu au fost doar ei singuri sau neglijaţi de partenerul de viaţă, iar alţii au nevoie să se laude cu un Valentine's reuşit, prin urmare, cu un partener de viaţă ideal. De parcă am iubi și am trăi pentru impresiile lumii. Go on! Scena e a voastră.
Dar eu n-am nimic remarcabil de spus despre acest Valentine's Day. N-am făcut nimic împreună cu iubitul meu, nici măcar n-am fost împreună, fiindcă amândoi am avut nişte treburi în oraşe diferite. Mare scofală.
Și nu am un iubit perfect. Dar se străduiește să fie perfect pentru mine, să nu mă supere, să mă facă fericită, să nu mă simt neglijată. 
Şi nu mi-a luat niciun cadou. Asta dacă nu cumva a pitit ceva pe undeva prin casă, ca să descopăr la un moment dat, ştiind cât de mult mă bucur. Nici eu nu i-am luat lui vreun cadou pentru că noi doi n-avem nevoie de Valentine's sau de alte sărbători comerciale ca să ne dăruim lucruri care ne bucură.
Iubitul meu îmi oferă daruri oricând găseşte ceva care m-ar bucura. Şi ştie foarte bine ce îmi place, ce mă bucură şi ce am nevoie.
Flori? Îmi aduce, pur şi simplu. Când vrea el.
Mie mi se pare mult mai romantic decât un buchet de flori adus de Valentine’s, faptul că dimineaţa coboară şi îmi dezgheaţă maşina. Că de îndată ce află că îmi place o melodie, o copiază și pe usb-ul cu muzică din maşină. Că are grijă de mine, că mă protejează, că mă răsfață și că mă respectă. Că îmi trimite toate pozele și video-urile cu ratoni pe care le găsește, știind că ratonii îmi plac și mă fac să zâmbesc.
Pentru mine, mai important decât un cadou superficial şi o cină romantică la restaurant într-o zi anume, este ca el să fie prezent în viaţa mea. Şi implicat. Şi să mă facă să mă simt femeie.
Declarații de iubire? Îmi face fără intenția de a mă impresiona și uneori habar nu are ce declarații frumoase îmi face cu câteva cuvinte simple, așa cum a făcut azi când mi-a scris: "Tu ești cea care mă face să-mi doresc să fiu mai bun."

Valentine's-ul nostru e în fiecare noapte când adormim împreună, uneori fericiţi, alteori trişti şi apăsaţi de grijile lumeşti, iar alteori bolnavi... Sau în fiecare dimineaţă în care ne trezim împreună, iar el caută repede starea meteo ca să îmi spună cum ar trebui să mă îmbrac.
Valentine's-ul nostru este atunci când, epuizaţi după o zi grea de muncă, ne găsim pacea şi confortul îmbrăţişaţi pe colţul unei canapele. 
Valentine’s-ul nostru este oricând unul dintre noi are o reuşită sau o bucurie şi ori de câte ori realizăm că ne avem unul pe celălalt, că avem lumea noastră, doar a noastră, departe de orice răutate, curiozitate şi intrigă... lumea noastră cu visuri, cu necazuri, cu tot ceea ce pot împărţi doi oameni care se iubesc.

Te iubesc, Alex! 




Scrisoare pentru un bou


Irina Binder


Dragă boule,

Ştiu, “boule” e un compliment prea frumos pentru unul ca tine, fiindcă boii sunt mai cumsecade ca tine sau, cel puţin, sunt mai bărbaţi.
Am aflat că ţi-ai părăsit soţia şi cei doi copii, deoarece ea s-a îngrăşat. Tu, desigur, n-ai nicio vină, boule. N-ai nicio vină că ea s-a îngrăşat după naşteri și că s-a abandonat pe sine, neglijându-se ca să aibă grijă de tine şi de copiii tăi.
Te-aş întreba, dragă boule, dacă ştii că obezitatea este o boală. Şi că, la fel ca toate bolile, are o cauză. Şi, nu, nu doar îmbuibarea cu mâncare, deşi şi îmbuibarea are o cauză. Pentru că uneori, oamenii care mănâncă compulsiv, o fac ca să compenseze ceva ce le lipseşte. Te-ai întrebat vreodată că poate soţiei tale i-au lipsit atenţia ta, afecţiunea ta, implicarea ta în tot ceea ce înseamnă responsabilităţile unei familii?
Te-ai gândit că mâncând, ea poate se recompensează atunci când tu uiţi să-i recompensezi măcar cu o vorbă bună sau cu puțină atenție toate eforturile pe care le face ca să aibă grijă de familia voastră? Sau poate că, de fapt, se autopedepsește mâncând, pentru că tu, prin atitudinea ta indiferentă o faci să se disprețuiască, să creadă că nu e destul de bună, de frumoasă, de femeie…
Şi te-aş mai întreba, boule, acum că ai aflat că obezitatea e o boală şi nu un defect scabros: ce-ai fi făcut dacă soţia ta ar fi rămas oarbă? Sau dacă ar fi rămas fără o mână? Sau fără un picior? Sau dacă ar fi avut cancer? Ai fi părăsit-o, aşa cum ai făcut pentru că s-a îngrăşat?
Îţi aminteşti, boule, că atunci când v-aţi căsătorit ai depus un jurământ “la bine şi la greu”?
Ţi se pare că eşti mai bărbat dacă ai părăsit-o pe femeia care te-a îngrijit 12 ani şi care ţi-a dăruit o familie? Dacă era invers şi te îngrăşai tu, iar ea te-ar fi părăsit, cum ţi s-ar fi părut? Desigur, ea ar fi fost o curvă şi o nemernică, ştiu. Dar tu, cum eşti? Când te uiţi în oglindă, ce mai vezi înafară de un bou?
Şi te-aş mai întreba, boule, dacă înainte să dai bir cu fugiţii, ai încercat să o ajuţi pe soţia ta şi pe mama copiilor tăi să slăbească? Sau tot ce ai putut face a fost să-i spui într-o zi că pleci și s-o lași singură, împovărată de complexe și de remușcări!
Eşti mai fericit acum, boule? Ce vor învăţa copiii tăi de la tine, în urma alegerii de a-i părăsi doar pentru că nu mai au o mamă slabă?
Ştii, boule, într-o zi vei regreta… în ziua aceea în care felul cum arată oamenii nu va mai conta, în care vei înţelege ce înseamnă cu adevărat iubirea şi sprijinul unei familii… pe care tu nu le vei mai avea. Pentru că soţia ta e suficient de puternică şi de demnă ca să nu te mai primească înapoi după ce ai umilit-o şi ai abandonat-o ca pe un nimeni, doar pentru că n-a mai avut ambalajul pe care l-ai vrut tu… Pentru că ea nu e un trup, ea e un suflet şi e o conştiinţă. Ea e o mamă şi o femeie minunată, care a avut nenorocul să se căsătorească cu un bou superficial.
Să fii sănătos, boule!




O poveste. Povestea multor femei.


Irina Binder

Când aşteaptă pe coridorul unui spital, oamenii par mai dispuşi să vorbească despre necazurile şi despre durerile lor. Chiar și cu străini.
Aşa am cunoscut şi eu povestea de viață a unei femei. Aştepta pe coridorul unei clinici să afle dacă are o boală gravă. Se vedea cu ochiul liber că era foarte tensionată. Mă privea discret şi mi s-a părut că se uită lung la sticla mea cu apă.
- Vă este sete?, am întrebat-o.
- Nu, mulţumesc.
- Mai am o sticlă neîncepută în maşină, o pot aduce în 2 minute...
- Nu vai, cum să vă deranjez?
Imediat am plecat şi i-am adus sticla de apă din maşină. Mi-a mulţumit, a băut din apă şi m-a întrebat de ce mă aflam acolo. Credea că aştept și eu vreun răspuns de la acelaşi doctor. Mi-a povestit despre boala ei şi, ca să o fac să mai uite de această grijă, am început să-i pun întrebări despre ea. Mi-a povestit că lucra într-o bancă de peste 20 de ani, că era căsătorită de aproape 30 de ani şi că avea doi copii mari, un fiu căsătorit şi o fiică în ultimul an la facultate.
Cred că a început să se simtă confortabil povestind, fiindcă a început să mi se destăinuiască, spunându-mi tot felul de detalii din viaţa ei de familie. Dar vorbea numai despre dureri şi dezamăgiri.
- Trebuie să aveţi şi ceva frumos de povestit, i-am spus, dorindu-mi să-i distrag atenţia de la poveştile negative care o afectau încă în mod vizibil.
- Doar copiii au fost ceva frumos în viaţa mea. Atât. Apoi au crescut şi ei şi...
- Haideţi că o să aflaţi imediat că boala se poate trata şi vă duceţi acasă, le daţi tuturor vestea bună şi o să vă îmbrăţişaţi.
- N-o să ne îmbrățișăm. Nu m-a mai îmbrăţişat nimeni de ani de zile... cred că de când erau copiii mici. Nu știți cum sunt copiii când cresc? Fiecare cu ale lor...
Mi s-a părut ireal.
- Cum, nu vă îmbrăţişaţi în casă?
A început să-mi povestească de relaţia rece pe care o avea cu soţul ei încă de la începutul căsătoriei lor şi, desigur, copiii au preluat ceea ce au văzut la părinţi. "Știți cum sunt bărbații, mai neatenți așa, mai reci..." (mi-a spus la un moment dat).
Soţul doamnei era un om serios, dar distant. O înşelase cândva, în tinereţe, cu o "prietenă" de familie şi, deşi ea îl iertase de dragul copiilor și pentru că îl iubea, el s-a purtat de atunci ca un străin. Mi-a spus că în toţi cei aproape 25 de ani care trecuseră de când au avut acea problemă în cuplu, ea nu s-a mai simţit iubită de el, de parcă ea ar fi fost cea care greșise. A mai simţit doar iubirea şi afecţiunea copiilor, până când aceştia au devenit adolescenţi. Apoi a simţit că nu o mai iubeşte nimeni. Că ea exista doar ca să fie soţie şi mamă, să îşi îngrijească familia.
Pentru că acea prietenă le tulburase pacea din familie, n-au mai avut încredere să-și facă alți prieteni cu care să socializeze. Iar ea era o femeie prea ocupată cu serviciul, cu casa şi cu familia pe care trebuia să le întreţină, ca să mai aibă timp să îşi facă măcar o prietenă de suflet. S-a simţit mereu singură şi şi-a dus toate durerile şi toate nemulţumirile cu zâmbetul pe buze.
- Nu m-a ştiut nimeni că nu mai pot. Uneori, aşa de bine mi-ar fi prins şi mie o vorbă bună, o mângâiere sau o îmbrăţişare..., mi-a spus ştergându-şi o lacrimă pe care n-a mai putut să o reţină.
Probabil că avea nevoie să povestească totul, pentru că a continuat să îmi spună tot ceea ce adunase în sufletul ei într-o viaţă de om. 
Am fost întrerupte, la un moment dat, de asistenta care a chemat-o în cabinet. Deşi o cunoaşteam pe doamna respectivă de doar câteva minute, eram foarte îngrijorată pentru ea. Îmi doream să primească un răspuns favorabil, să nu afle că este grav bolnavă. Mi se părea trist că într-un moment atât de greu nu era nimeni lângă ea să o sprijine moral. Am aşteptat-o cu emoţie şi cu teamă că între timp voi intra şi eu în cabinetul de lângă şi că ea va pleca şi nu voi reuşi să îmi iau rămas bun. A ieşit după câteva minute cu un zâmbet larg pe faţă.
- Deci?
- Se pare că nu mor prea curând, mi-a spus bucuroasă.
M-am ridicat şi am îmbrăţişat-o strâns. Mi-a răspuns şi ea la îmbrăţişare şi a izbucnit în plâns. Probabil plângea şi de fericire, dar şi de tristeţe.
- Vreţi să fim prietene?, am întrebat-o. Ştiu că sunt mai tânără, dar am experienţă de viaţă. Poate bem câteodată o cafea, măcar o dată la şase luni, să mai vorbim, i-am spus. 
Am făcut schimb de numere de telefon.
- Irina Binder, i-am spus când m-a întrebat ce nume să treacă în agenda telefonului.
- Irina Binder care a scris Fluturi?, m-a întrebat ea privindu-mă uimită.
- Da, am spus zâmbind.
- Nu pot să cred! Doamne, mereu mi-am spus că mi-ar plăcea să fii prietena mea, tu ştii câtă alinare mi-a adus cartea ta? Prin povestea ta parcă am trăit şi eu poveşti care nu mi-au fost date...

Povestea ei este povestea multor soţii şi mame. Este povestea soţiilor şi a mamelor care trăiesc o altă poveste decât cea pe care au visat-o şi pe care ar fi meritat-o. Este povestea soţiilor care aşteaptă o viaţă întreagă să fie din nou observate şi iubite. Care tânjesc după puţină afecţiune, după o privire admirativă, după o mângâiere. 
Este povestea soţiilor care muncesc neobosit ca să le asigure bărbaţilor lor un cămin confortabil, care-i îngrijesc, care le iartă rătăcirile, care îndură umilinţe şi care, până la urmă, se abandonează singurătăţii şi se resemnează cu o viaţă lipsită de afecţiune şi de iubire. Este povestea soțiilor private de fericire și care trăiesc cu sentimentul cumplit al nesiguranței. 
Este povestea multor mame care, din iubire pentru copii, sacrifică totul şi care trăiesc pentru şi prin copiii lor. Pentru copii care, de la un moment dat, nu mai simt nevoia să le arate afecţiune, care doar cer, care au numai aşteptări, care n-au răbdare, care critică şi uită să spună măcar un banal "mulţumesc pentru masă!". Este povestea multor mame care în loc să fie răsfăţate şi apreciate, care în loc să primească mângâieri şi îmbrăţişări, primesc reproşuri şi sunt rănite cu priviri urâcioase, cu vorbe dureroase spuse la furie şi cu indiferenţă.
Este povestea multor soţii şi mame al căror singur sens în viaţă este să aibă grijă de familiile lor. Care nu uită niciodată evenimentele importante din viaţa celor dragi, care sunt mereu prezente, mereu atente, mereu dispuse să muncească şi să se dăruiască. Care poartă în portofel o poză cu copiii lor, care, în timp ce copiii lor se distrează, ele aşteaptă îngrijorate. Care renunţă la sine şi fac sacrificii pentru a le oferi copiilor tot ceea ce îşi doresc.
Este povestea multor soţii şi mame pentru care nu există "nu mai pot" şi "nu am" şi pentru care "a dori" există doar pentru visurile şi nevoile celor dragi. Este povestea soţiilor şi a mamelor care plâng singure, despre ale căror dureri, nevoi, temeri şi visuri, cei dragi nu ştiu mai nimic. 
Este povestea soţiilor şi a mamelor care îndură totul, care înţeleg totul, care acceptă totul, care iartă totul, care dăruiesc totul, fără a aştepta nimic în schimb. Dar este povestea soţiilor şi a mamelor care merită totul şi care primesc atât de puţin...
Apoi, când şi copiii lor devin părinţi, când mamele lor nu mai sunt, le plâng amintirea şi ar da orice să le poată oferi măcar o floare, măcar o îmbrăţişare...

Cu drag, pentru soţii şi mame...




Când o să fim mai fericiți?


Irina Binder


M-a întrebat o amică: "Irina, când o să fim mai fericiți?"
"Când o să realizăm că mâncarea e bună și dacă n-o gătim în dry cooker.", i-am răspuns fără să mă gândesc. Vă imaginați stupoarea ei? N-am apucat să spun mai mult, că ea mi-a și spus:
"Băi, câtă dreptate ai!"
Probabil a avut o revelație și a asociat imediat tigaia cu Iphone-ul la care visează și pentru care strânge bani de 2 luni. 
Răspunsul meu mi-a amintit de o întâmplare... 
Cu ceva timp în urmă am mers în vizită la niște oameni minunați, la țară. Știind că vin, s-au pregătit cu tot ce au crezut că ar fi mai bun pentru niște musafiri fițoși de la oraș. Au cumpărat cașcaval, tot felul de mezeluri feliate, salam de Sibiu și pâine feliată. 
De îndată ce am ajuns, după o călătorie de vreo 7 ore cu mașina, m-am refugiat în prima încăpere unde am văzut o ușă deschisă. Căutam răcoare. Era o bucătărie de vară. Gazda m-a strigat din curte disperată să îmi spună că nu acolo mă primește, ci în "casa mare"... Nu m-am mișcat din loc. De ce? Pentru că zărisem pe colțul unei sobe un taler de lemn pe care era o bucată de mămăligă. M-am năpustit asupra ei. Nu pentru că aș fi fost leșinată de foame, ci pentru că îmi era poftă. Nu rezist la mămăligă. Așa că, dacă vreodată vreți să mă torturați, legați-mă și plimbați o mămăligă prin fața mea. Veți scoate orice de la mine! :))
Când a venit gazda și m-a văzut cum mâncam din mămăliga rece, mi-a spus cu un ton blajin că a pregătit mâncăruri bune și că mă roagă să mergem la masă. 
-Sărumâna. Dar n-aveți o bucată de brânză?, am întrebat-o înfulecând ca o don'șoară de la oraș. 
-Am, dar am pregătit gustări. Domnișoară, aia e mămăliga găinilor..., a spus femeia uimită peste măsură de gestul meu. 
-Și credeți că dacă o mănânc eu, găinile se vor supăra rău pe mine? 
Mi-a dat biata femeie o bucată de brânză și mi-a adus pe rând, farfurie, șervețel... 
Cred că a fost cea mai bună mămăligă pe care am mâncat-o vreodată. Aia a găinilor. Așa rece cum era. Am mâncat cu o poftă hulpavă, apoi m-am justificat în fața gazdei și i-am spus că mămăliga e mâncarea mea preferată. 
Două zile cât am stat acolo, nu m-am atins de cașcaval și nici de celelalte bunătăți pe care gazda le cumpărase. Am mâncat numai mâncare gătită și mămăligă dimineața, la prânz și seara. Avea tanti un ceaun vechi... iar tigaia în care ne-a prăjit cărniță (+slănină la cererea mea) cred că era de pe timpul primului război mondial. Și nu am stat în casa mare unde domneau covoarele persane și mobila nouă, ci acolo în bucătăria ei mică de vară. Acolo erau miresmele, oameni care veneau și plecau (știți cum e la țară), oameni simpli, dar atât de buni și de cuminți, care se închinau înainte și după mese, care povesteau lucruri banale, pământești, dar atât de frumoase și lipsite de orice urmă de răutate... A fost magic. Un fel de fericire pe care n-aș ști cum să o descriu acum... Era pace. Și îmi era foarte bine. Simțeam că nu îmi lipsește nimic. 

Chiar cred că vom fi mult mai fericiți când ne vom bucura de viață cu ceea ce avem. Pentru că mâncarea e bună și dacă nu e gătită în tigăi magice, iar prietenii sunt aceiași și dacă nu-i ții într-o listă pe Iphone. Și... habar nu aveți ce buni sunt pufuleții când îi mănânci cu oameni dragi! Și ce confort îți oferă o rablă de mașină când mergi către cineva drag... iar dacă te mai și ține cineva de mână... cânți și te scălămbăi și ai o călătorie memorabilă. 
Vom fi mai fericiţi când vom preţui TIMPUL mai mult decât preţuim banii. Când vom prețui mai mult oamenii decât prețuim lucrurile. Când vom realiza că suntem sclavii lucrurilor şi a imaginii publice, că ne sacrificăm pentru nimicuri care nu ne fac neapărat viața mai frumoasă, că ne îndatorăm şi facem rabat de la calitatea vieţii și amânăm totul de parcă am trăi o mie de vieți. 
Vom fi mai fericiţi când vom realiza că valoarea unei maşini şi a unei călătorii o dau oamenii din maşină, nu preţul maşinii.
Vom fi mai fericiţi când vom şti cum să alegem oamenii care să facă parte din viaţa noastră...
Vom fi mai fericiţi când vom înţelege că a fi este mai important şi mai înălţător decât a avea. Că lucrurile şi banii pot cumpăra lucruri, chiar și oameni, dar nu pot cumpăra iubirea. Că lucrurile pe care le preţuim atât, nu ne iau în braţe noaptea, nu se bucură când ne întoarcem acasă, nu ne mângâie când suntem trişti sau bolnavi şi nu plâng alături de noi și nici după noi, când nu vom mai fi...
Vom fi mai fericiţi când vom înţelege că între preţ şi valoare este o mare diferenţă. 
Vom fi mai fericiţi când vom realiza că orgoliul şi vanitatea sunt distructive. Când nu ne vom teme și nu vom fi prea mândri să ne cerem iertare. Când vom spune "Te iubesc!" cu toată inima. 
Vom fi mai fericiţi când vom înțelege că există probleme mai grave decât faptul că afară plouă, că vecinul s-a uitat urât, că nu ştiu care vorbeşte urât despre noi, că ne-am pătat bluza preferată sau că mașina are o zgârietură...
Vom fi mai fericiți când nu ne vom mai compara fericirea şi nefericirea cu alţii...
Vom fi mai fericiți când vom trăi așa cum ne dorim, când vom face mai mult ce ne place decât ceea ce "trebuie", când nu ne vom teme să spunem adevărul și să fim așa cum simțim cu adevărat. Când nu-i vom mai lăsa pe alții să facă alegeri pentru noi și în locul nostru.
Vom fi mai fericiți când toate gândurile și faptele noastre vor porni din inimi pline de iubire.

Nu mai amânați să vă bucurați de viață. Până o să aveți telefonul ăla, mașina aia și ce știu eu ce mai visați, bucurați-vă cu ceea ce aveți acum. AZI.




Nu îmi pasă. ;)


Irina Binder

Din când în când mai primesc câte un link de la voi către bloguri unde cartea mea şi mai ales eu sunt criticată şi insultată. Nu îmi mai trimiteţi aşa ceva. Nu mai citesc de mult mizerii. N-am nici timp, nici chef și nici nu mă interesează ce spun niște oarecare despre mine. Dacă aş pierde timp citind prostiile unora mi-aş face o mare nedreptate mie, dar şi cărţilor bune care aşteaptă să le citesc. 
Nu mă interesează absolut deloc ce spun unii, cu atât mai mult cu cât aceştia n-au nicio însemnătate în viața mea și sunt persoane de o calitate îndoielnică. Pentru că un om de calitate și demn de băgat în seamă nu decade la acte grosolane și nu-și expune părerle negative folosind insulte, minciuni și limbaj trivial. Ştiţi cum ies eu din locuri din astea unde se comentează aiurea? Ca dintr-o crâşmă infectă, plină cu beţivi. Ar fi dezonorant pentru mine să frecventez asemenea locuri.

Ştiu foarte bine cine sunt proştii care mă duşmănesc şi ştiu şi de ce… şi în niciun caz nu mă duşmănesc pentru că le-aş fi făcut vreodată vreun rău sau pentru că nu le place cartea mea. Iar dacă mă duşmănesc doar pentru că nu le place cartea… e grav de tot. Ar trebui internaţi la nebuni. De fapt, ar trebui internaţi oricum, pentru că sunt bolnavi. Obsesia şi ura lor faţă de persoana mea e patologică. Atlfel, n-ar sta de 2 ani de zile să comenteze agresiv, abuziv şi compulsiv peste tot pe unde apucă, fără epuizare, dedicând foarte mult timp din viaţa lor ca să mă denigreze pe mine sau cartea mea. 
 
Ei se cred atât de deştepţi, încât îşi imaginează ca pot influenţa şi manipula lumea… desigur, vor găsi 3-4 proşti din elita firavă a societăţii care să-i creadă şi care să îi susţină, dar oamenii care au discernământ nu se uită în gura ăstora şi văd foarte bine intenţiile lor ascunse. Spiritul de ţaţă îi trădează… le trădează gusturile pentru can-can demne de persoane lipsite de cultură, de stimă de sine și de valori morale. Trebuie să fii debil să nu realizezi că un om care lasă pagini întregi de comentarii (aceleaşi peste tot, cu copy+paste) este obsedat şi are un scop mârşav. Trebuie să fii prost să nu deosebești o părere negativă argumentată civilizat de un război furibund împotriva unei persoane. E de ajuns să nu îți placă o carte încât să urăști autorul și să nu mai poți trăi pe aceeași planetă cu el? 

Mă întreb: dacă aceşti pseudointeligenți sunt atât de citiţi, de ce nu discută şi despre alte cărţi citite? Şi despre alţi autori? Oare au citit doar cartea mea, de simt nevoia să vorbească numai despre ea? 
Ambiţiile acestor comentaci sunt la fel de mici ca sufletele lor. Ei nu sunt diferiţi cu nimic de personajele dubioase, inculte şi nedemne pe care le vedeţi bălăcărindu-se pe la televizor (gen Narcisa a lui Guţă și alea care bârfesc prin emisiuni). Diferenţa este că unii dintre ei rămân anonimi, fiindcă aşa se simt în siguranţă… Vă daţi seama ce hal de om trebuie să fie cineva care în viaţa de zi cu zi şi în faţa oamenilor care îl cunosc mimează bunătatea, normalitatea şi educaţia, iar ascuns după un monitor este un monstru care face rău! Alţii n-au nici măcar respect de sine, li se rupe de imaginea lor în faţa lumii şi se arată în toată nemernicia lor, cu ura şi înverşunarea faţă de ceea ce dezaprobă...
Au ajuns atât de rău, încât să scornească tot felul de minciuni despre mine, să spună că eu ameninţ cititorii care îmi critică cartea… sau că scrierile mele sunt copiate şi plagiate de la alţii. :)) De ce nu vine măcar unul dintre idioţii care debitează asemenea inepţii să aducă măcar o dovadă că am copiat o frază de la cineva? Să îmi arate cineva măcar o frază copiată, plagiată sau inspirată! Am și spus pe paginile mele de facebook (și eu nu sunt citită de 3 persoane, am postări cu impact de peste un milion de persoane!, mă citește presa și multe persoane publice), că ofer 10.000 de lei oricui îmi aduce măcar o frază scrisă de mine care să fie copiată de la altcineva. Și nu mă joc, sunt un om de cuvânt. Tăcere. Logic! N-au ce să arate, pentru că niciodată nu m-aș degrada în halul ăla încât să fur, să defilez cu ceva ce nu îmi aparține și nu mă reprezintă. Eu nu subestimez lumea și nu îmi bat joc. N-aș face nimic care ar putea să îmi păteze onoarea și să mă facă să îmi pierd credibilitatea în fața lumii. Ambițiile mele nu sunt atât de mărunte! Iar comentacii știu toate astea, dar în lipsă de argumente împotriva mea, au născocit tot felul de aberații. Nu m-aș mira nici dacă ar spune mâine că am făcut 5 crime. Știu deja de la persoane publice ce zvonuri sunt în stare să fabrice demontatorii. A se observa demontatorii... : ) 

Pe lângă aberațiile pe care le-au spus despre mine, m-au hărţuit cu comentarii pe blog (sute, că oamenii care nu fac nimic, au timp...), m-au ameninţat cu moartea, am ajuns pe la poliţie şi la avocaţi... Aş fi putut să mă apar legal, dar sunt deja puşcăriile pline, iar unii au făcut deja puşcărie (ştim noi...). Desigur, dacă se va atenta la drepturile mele şi la siguranța mea, mă voi apăra...  dar cât timp doar latră aiurea, le las să aibă măcar această plăcere maladivă... 
 
Că n-au scrupule şi mint cu neruşinare, am înţeles. Ei se zbat să convingă lumea şi, cu cât aduc argumente mai multe şi comentează sub mai multe nume, cu atât par mai credibili. Ceea ce nu ştiu ei, este că am aflat de la anumiţi admini de site-uri că o anumită persoană a comentat cu mai multe nume în acelaşi loc, dar de pe acelaşi IP... mă rog, nu intrăm în amănunte. Vorbim de o boală psihică gravă de tot. De comportament bipolar. 
Aș putea să-i demasc... dar eu sunt responsabilă și nici nu sunt un om răzbunător. Ar fi ca și cum aș lovi un om aflat deja la pământ. Pentru că asemenea oameni sunt la pământ. Unora le-aș face mult rău dacă i-aș demasca... le-aș strica reputația la locul de muncă și poate purtarea lor ar avea și alte consecințe mai grave... Iar altora le-aș face un mare bine făcându-le reclamă (ar vrea ei!) : ) M-au tot provocat, doar doar îmi ies din minți și iese un scandal cu care ei să se poată afirma. Dream on!  

Cel mai trist a fost să aflu că aceşti comentaci n-au nimic bun şi uman în ei, că sunt cu adevărat nişte monştri odioşi, pentru că nu s-au mulţumit să mă atace pe mine sau cartea mea, ci mi-au atacat familia, oamenii dragi și cititorii. Ca să vă faceţi o idee despre calitatea umană a acestor comentaci o să vă spun cam cum decurg anumite discuţii dintre ei, pe facebook. De exemplu, făceau batjocură pe seama unui text de-al meu în care scriam că dacă ar mai trăi tatăl meu, i-aş săruta mâinile cu care m-a crescut, iar una dintre aceste persoane a scris aşa: “Haha, eu cred că dacă ar mai trăi tacsu, Irina Binder i-ar face şi o felaţie”. !!! Îmi cer scuze pentru acest cuvânt vulgar...  O altă persoană a spus că ar trebui să fiu ucisă și îngropată pe un deal ca să se roage fanaticii la mormântul meu ca la mormântul lui Arsenie Boca. Trebuie să spun mai mult de atât? Cred că ajunge ca să descrie nişte persoane lipsite de orice calitate umană. Niște demenți.  
Acestora să le acord eu atenţie?! Să îmi pese mie ce spun nişte nebuni din ăştia? Să fim serioşi... Nici măcar milă nu simt pentru ei. Repulsie şi atât. De aceea stau cât mai departe şi nu vreau să am acces nici măcar la un cuvânt de-al lor, pentru că fiecare cuvânt de-al lor e otravă. 
Pot să spună ce vor. Prin tot ceea ce fac, vorbesc despre ei, nu despre mine. 
Fiecare face ce poate, ceea ce-l împlineşte, ceea ce-l defineşte. Unii îşi irosesc viaţa făcând nemernicii, iar alţii se bucură de viaţă, de familia lor, de prieteni. Pe unii îi bucură să facă rău, pe alţii îi bucură să facă bine. Unii stau ascunşi după monitoare şi fac lucruri urâte, iar alţii merg la familii nevoiaşe să ajute, în orfelinate, în spitale de copii (să le citească poveşti), la bătrâni neputincioşi să le spele un geam, să le ducă un iaurt, să le ducă medicamente…

Aşa cum am mai spus, fiecare are viaţa pe care o merită. Îmi pare rău pentru aceste suflete mutilate… Cine ştie, poate într-o zi îşi vor găsi pacea, poate vor avea pe cine iubi şi îşi vor schimba preocupările… sau poate nu. Poate că asta e menirea lor - să fie partea rea și urâtă a lumii, poate că sunt într-adevăr atât de mărunţi încât nu pot avea ambiţii mai mari decât mărunţişurile pentru care decad atât de mult.
Mi-am asumat că nu voi fi plăcută de toată lumea, chiar dacă nu am crezut că voi fi ținta demenților. Dar succesul vine la pachet cu tot felul de surprize. Aș fi proastă să mă intereseze 3-4 demontatori, în loc să mă bucur de sutele de mii de oameni (și ce oameni!) care mă apreciază.  
Așadar, nu îmi mai atrageţi atenţia asupra comentacilor răi. E plină lumea de oameni de proastă calitate… Așa cum nu mă uit la TV la emisiuni de proastă factură și cu personaje respingătoare care dau un exemplu prost, la fel nu mă interesează nici prostiile care abundă pe net. Prefer să îmi folosesc timpul în mod util și frumos și să-mi îndrept atenţia către oamenii care merită, care mă inspiră să fiu un om mai bun, de la care am de învăţat, care să mă ajute să evoluez…

E ultima dată când mai scriu despre asta. Nu merită și nici n-am nevoie (ca alții) de scandaluri și de victimizări patetice ca să atrag atenția asupra mea. De 5 ani de când scriu nu m-ați văzut implicată în scandaluri și în conflicte și nici n-o să mă vedeți vreodată, oricât mă vor provoca unii. Mă respect prea mult, îmi respect condiția și îmi respect familia, prietenii și cititorii ca să decad la prostii... 

Mai rău decât să fii bârfit este să fii nebăgat în seamă și anonim.
Aparent, cel bârfit și detestat este o victimă... în realitate, victime sunt cei care-l discută și care-și otrăvesc sufletele cu ură. Sunt victimele propriilor lor slăbiciuni... 

Cu cât latră mai mult comentacii, cu atât mai mult îmi confirmă că mă invidiază, că se simt inferiori şi că sunt disperaţi să mă aducă la nivelul lor sau să mă îngroape. N-au nicio şansă.
Un proverb mexican spune aşa: “Au încercat să ne îngroape, dar nu au ştiut că suntem seminţe.”  ; )