Educaţia începe cu lumea poveştilor



Una dintre cele mai frumoase poveşti pe care mi le-a spus tata când eram copil, a fost despre doica lui.
Era o doamnă trecută de 50 de ani, care lucra în casa bunicilor mei de când era tânără. Era omul bun la toate, cunoştea rostul casei şi cred că era persoana în care bunicii mei aveau cea mai mare încredere. Ştiam de la tata că doica lui a fost mereu singură. De când s-au născut tatăl meu şi fraţii lui, acea femeie a avut grijă de ei.

Tata mi-a povestit că doica lui avea o carte de poveşti din care îi citea seara înainte de culcare. “Cred că mi-a spus cele mai frumoase poveşti”, mi-a spus tata.
Când era mic, tata privea cartea groasă de poveşti ca pe ceva miraculos şi minunat. Cartea stătea sus, pe cel mai înalt raft din bibliotecă, iar doica o lua ori de câte ori tata o ruga să îi citească o poveste.
Anii au trecut, doica a murit, iar tata a ajuns bărbat în toată firea. Într-o zi, când a trebuit să reamenajeze casa în care a copilărit, a găsit în mulţimea de cărţi acea carte fantastică din care doica lui îi citea poveştile minunate cu care i-a înfrumuseţat copilăria. Şi-a amintit de îndată că una dintre poveşti îi plăcea cel mai mult şi că o ruga mereu pe doica lui să i-o citească. Nostalgic, tata a luat cartea prăfuită şi a privit-o. Coperţile învechite şi cartonate cu scris auriu nu-i spuneau nimic tatălui meu. A deschis nerăbdător cartea, sperând că va găsi acolo poveştile minunate care i-au încântat copilăria, dar în cartea aceea cu scris gotic, nu erau poveşti… Era scris cu totul şi cu totul altceva. Atunci tata a realizat că doica lui nu ştia să citească, ci inventa poveştile pe care i le spunea cu atâta dragoste şi răbdare sau poate că îi spunea poveşti pe care le auzise şi ea în copilăria ei.
Este o poveste despre dragostea unei femei pentru un copil care avea nevoie de poveşti, de momente frumoase care să îl ajute să viseze.
Tata a păstrat cartea ca şi cum acolo chiar s-ar fi aflat poveștile pe care doica lui i le “citea”.

V-aţi gândit vreodată cât de important este pentru un copil ca părinţii lui să îi citească poveşti? Părinţii de azi au uitat să mai facă asta. Suntem obosiţi, împovăraţi de griji şi trăim cu un simţ al datoriei copleşitor. Preocupaţi să le oferim copiilor “totul” uităm ce este mai important pentru ei.
Copiii nu îşi vor mai aminti ce lucruri le-aţi oferit, dar îşi vor aminti cu mult drag ce momente le-aţi oferit. Cele mai frumoase amintiri ale lor trebuie să fie despre apropierea dintre ei şi părinţi, despre momentele calde, de fericire, despre momentele când au fost ajutaţi să înţeleagă, să creeze, să viseze, când au fost copleșiți cu dragoste și atenție…
Educaţia începe cu lumea poveştilor… mă credeţi?
Un copil poate învăţa enorm din poveşti. Ia gândiţi-vă la „Cuore- inimă de copil”, la “Micul prinţ”, la “Singur pe lume”, la “Colţ alb”…

Dragi părinţi, citiți-le poveşti copiilor votri. Găsiţi câteva minute seara, nu neapărat în fiecare seară, dar măcar de două ori pe săptămână. Nu vă abandonaţi copiii în faţa televizoarelor, mulţumiţi că sunt cuminţi, iar voi vă puteţi face treburile. Petreceţi momente cu ei. Cândva vă vor lipsi, vă veţi trezi alături de nişte adolescenţi care nu vă înţeleg şi pe care nu îi înţelegeți, înstrăinaţi unii de alţii şi regretând că nu aţi făcut ceea ce trebuia la timpul potrivit…
Citindu-le poveşti, veţi retrăi şi voi copilăria, vă veți relaxa, vă veţi bucura de minunatele poveşti aparent naive, dar din care puteţi învăţa atât de mult! Citindu-le copiilor, veți fi aproape de ei, le veți putea descoperi visurile, pasiunile, curiozitățile...
Ar fi frumos ca pe cărțile pe care le cumpărați să faceţi adnotări, să scrieţi data şi ceva drăguţ ce v-a impresionat la copiii voştri şi, când aceştia vor avea la rândul lor copii, poate le dăruiţi cartea/cărțile din care le-aţi citit voi cândva… Ar fi un cadou minunat, de suflet!

Şi, pentru că anticipez deja întrebarea voastră “ce cărţi ne recomanzi pentru copii”, vă dau o lista mică, deocamdată. Lângă fiecare titlu găsiți și link unde puteți comanda cartea, cu transport gratuit prin curier, până la voi acasă.

Micul prinț:  http://bit.ly/miculprint
Cuore, inimă de copil: http://bit.ly/inimadecopil
Regatul de gheață: http://bit.ly/regatuldegheata
Prinț și cerșetor: http://bit.ly/printsicersetor
Fantasticul domn vulpe: http://bit.ly/Fantasticul-domn-vulpe
Coliba unchiului Tom: http://bit.ly/Coliba-unchiului-Tom

Aștept cu drag și recomandările voastre pentru că am mulți copilași cărora vreau să le dăruiesc cărți frumoase!




Extraordinarul este acum şi aici!



Atâtea amânări şi irosiri în aşteptarea extraordinarului!
Pentru mine, extraordinarul înseamnă, pur şi simplu, viaţa. Viaţa cu tot ce înseamnă din clipa în care deschid ochii în zorii unei zile şi până noaptea târziu, când adorm cu gândul la oamenii dragi, la planurile de viitor şi când îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru reuşite, pentru şanse şi pentru oamenii minunaţi pe care mi i-a adus aproape.
Mie mi se pare extraordinar faptul că pot vedea. Şi că pot merge. Mirosul cafelei mi se pare extraordinar.
Florile din balconul meu şi faptul că le pot îngriji, ajutându-le să fie frumoase, mi se pare extraordinar.
Zâmbetele oamenilor pe care îi întâlnesc, micile atenţii şi dovezi de prietenie pe care ni le oferim unii altora, mi se par extraordinare. Îmbrăţişările şi mângâierile mi se par extraordinare. Împăcările mi se par extraordinare. Muzica, râsetele copiilor şi vocile oamenilor dragi mi se par extraordinare. Aromele şi culorile fructelor mi se par extraordinare. Ploaia, nuanţele naturii, anotimpurile cu toate capriciile lor, cerul în toate stările lui şi razele soarelui care încălzesc tot ce ating, mi se par extraordinare. Liniştea din mijlocul naturii mi se pare extraordinară. Momentul în care împart cu cineva un covrig, pe o bancă în parc, mi se pare extraordinar.
Braţele primitoare şi confortabile ale iubitului meu mi se par extraordinare. Mâinile mici şi harnice ale mamei mele mi se par extraordinare. Faptul că o mai pot vizita pe mama mi se pare extraordinar. Exuberanţa prietenilor mei mi se pare extraordinară. Faptul că în fiecare zi am ceva de făcut mi se pare extraordinar. Faptul că pot dărui, că am pe cine mângâia, că am pe cine iubi, mi se pare extraordinar. Faptul că pot hrăni un animal flămând mi se pare extraordinar. Faptul că pot aduce bucurie unui suflet mi se pare extraordinar.
Şansa de a cunoaşte oameni, de a vorbi cu ei, de a împărtăşi învăţături şi visuri, mi se pare extraordinară.
Voi sunteţi extraordinari!
Extraordinarul nu este atunci şi acolo. Este acum şi aici. În clipa de faţă, în tot ce avem, în oamenii de lângă noi.
Extraordinarul înseamnă viaţa trăită, nu acele momente la care visăm şi pe care le plănuim mult timp, sacrificând ceea ce suntem, ceea ce avem şi timpul atât de preţios, netrăit...

Vă doresc să aveţi o zi extraordinară!



Despre suflete mari, despre suflete mici...



O anumită experienţă și anumite persoane mi-au amintit de o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă, când eram copil. Am să vă las pe voi să descoperiţi mesajul acestei povestioare...
Întâmplarea din copilăria mea este despre un bărbat care avea atunci aproximativ 35-40 de ani şi care locuia cu mama lui. Bărbatul avea patima băuturii şi nu ştiu dacă l-am văzut treaz vreodată, iar dacă totuşi l-am văzut, l-am evitat cu siguranţă. L-am evitat pentru că ştiam deja de la toată lumea care îl stigmatiza, că era un om condamnabil, dizgraţios. Auzisem că era divorţat. 
Ce vedea lumea? Un beţiv divorţat care locuia cu mama lui. Ce gândea lumea? Că era divorţat din cauza viciului urât pe care îl avea. De fapt, realitatea era cu totul alta decât închipuirile lumii. Nu el a fost de vină pentru acel divorţ şi, tocmai acel divorţ l-a aruncat în patima băuturii, transformându-l într-un om plin de complexe, slab, decăzut.
Adesea l-am văzut pe acel bărbat batjocorit în public, ori de vreo tanti care n-avea loc de el pe undeva, ori de copii... iar într-o zi, l-am văzut în mijlocul unei umilinţe urâte, căzut la pământ şi batjocorit de nişte tineri teribiliști și inumani, în faţa câtorva oameni curioși care asistau la batjocura aceea în care omul era lovit cu picioarele şi udat cu apă... Bărbatul era într-o stare avansată de ebrietate şi nu se putea apăra... Probabil că vreo persoană care văzuse acea scenă, a alertat-o pe mama bărbatului, pentru că am văzut-o pe aceasta alergând într-un suflet ca să îşi salveze băiatul. M-aş fi aşteptat ca aceasta să îl certe, văzându-l expus la acea batjocură, dar am văzut o mamă plânsă, care a îngenuncheat lângă fiul ei şi care, sub privirile curioase şi dezaprobatoare ale spectatorilor şi-a ajutat fiul, ştergându-i faţa de apa aruncată pe el. Cu toată blândeţea şi grija din lume, l-a ajutat să se ridice, i-a aranjat hainele şi, deşi era o mână de femeie, l-a purtat sprijinit de ea către casă, lăsând în urmă privitorii care s-au purtat ca oprobiul public într-o piaţă comună în care se execută un condamnat.
Pentru acea femeie, acel bărbat nu era un beţiv, era copilul ei... şi nu era un om demn de dispreţ şi de batjocură, ci un suflet care avea nevoie de ajutor şi de înţelegere.
N-am uitat niciodată chipul femeii şi dragostea din toate gesturile ei... Ea îi cunoştea durerea, slăbiciunile, ştia ce experienţe l-au făcut să ajungă atât de slab, deci, îl înţelegea...

A trecut ceva timp de atunci şi am văzut fel şi fel de oameni „căzuţi la pământ”, slabi, care greşesc, care se abat de la drumul drept... dar NICIODATĂ nu am mai văzut o atitudine ca a acelei mame... Ba chiar am văzut cât de uşor trec oamenii de la respect la dispreţ, de la prietenie la duşmănie, de la iubire la ură, cât de uşor judecă tot ceea ce nu înţeleg şi condamnă ceea ce nu cunosc, cu câtă înverşunare şi plăcere pedepsesc fără a face nici cel mai mic efort să cunoască, să înţeleagă, să ajute...
Ştiu, unii dintre voi o să gândiţi că acea femeie era mama acelui bărbat, nu o străină... De fapt, fiecare femeie e mama, sora, fiica, soţia, prietena cuiva... Şi fiecare bărbat este tatăl, fratele, fiul, prietenul cuiva... Şi cred că a fi OM înseamnă a te purta ca mama, tatăl, sora, fratele, fiica, fiul, soţia, soţul, prietena, prietenul cuiva, chiar dacă este vorba de purtarea faţă de un străin...

Am auzit adesea îndemnul „Dacă nu poţi face bine, nu face nici rău.” Ştiţi ce e trist? Că ori de câte ori apare şansa de a face un bine cuiva, oamenii devin deodată indiferenţi şi neputincioşi... De ce, oare? Dar când e vorba de a face un rău, se unesc, devin preocupaţi, dobândesc „puteri” și investesc timp și energie ca să distrugă... De ce oare nu investesc iubire? 
De multe ori am văzut oameni care s-au unit să distrugă, să denigreze, să bârfească şi să facă rău unui om „căzut la pământ” şi, cu regret vă spun, am văzut prea rar oameni unindu-se să ajute, să înţeleagă, să facă mai mult decât ceea ce fac sufletele mărunte şi sărace ca nişte peşteri goale şi pustii, care se mulţumesc să facă parte din oprobiul public, să trăncănească şi să nu întindă o mână spre omul „decăzut”, chiar dacă acesta a fost cândva un prieten cu care au împărţit aceeaşi masă, timp, sentimente, promisiuni...
Totuşi, am acel exemplu frumos din copilărie, pe care mi l-a dat acea femeie şi căreia ar trebui să îi mulţumesc toată viaţa, fiindcă m-a ajutat (prin lecţia dată atunci) să nu fac parte din „justiţia” ridicolă formată din oameni mici care se simt mari atunci când arată cu degetul spre cineva, care condamnă şi pedepsesc, care anulează şi desfiinţează, care se simt superiori când scot în evidenţă defectele altora, uitând că, dacă s-ar privi cu sinceritate în oglindă, nu le-ar plăcea imaginea lor...
De obicei, aceşti oameni defilează ţanţoşi cu moralitatea lor închipuită, îşi asumă calităţi pe care nu le au, se erijează în iubitori de Dumnezeu - deşi trăiesc în contradicţie cu toate principiile creştine, se amăgesc că sunt buni şi, cu toate acestea, se miră că sunt foarte singuri, fiindcă nu au pe nimeni în viaţa lor, în casa lor, în sufletul lor...



Omul bun...



Omul bun are mereu pus deoparte un zâmbet pentru cei încruntaţi, o vorbă bună pentru cei descumpăniţi, o mângâiere pentru cei îndureraţi.
Omul bun privește cu duioșie, vorbește cu iubire și se dăruiește cu drag. 
Omul bun nu se teme de sărăcie şi nici nu face compromisuri care nu-i fac cinste pentru a deveni bogat.
Omul bun nu se teme de oamenii răi, fiindcă el ştie că răutatea este o slăbiciune şi că puterea adevărată este bunătatea, iar ea învinge întotdeauna.
Omul bun nu se teme de singurătate fiindcă ştie că Dumnezeu nu-l părăseşte niciodată și că mereu îi va trimite un suflet care să-i umple singurătatea.
Omul bun nu se teme de suferinţe, fiindcă ştie că fiecare durere are alinarea ei și că fiecare încercare are învățătura ei.
Omul bun nu se răzbună pe cei care l-au rănit şi iartă mereu, fiindcă noaptea, înainte de culcare spune mereu: „...şi ne iartă nouă greşelile noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri...
Omul bun nu judecă, ci ajută.
Omul bun nu se simte mare când îi ajută pe alţii, ci se simte binecuvântat, fiindcă ştie că a ajuta este o onoare şi o oportunitate înălțătoare.
Omul bun are o inimă puternică, iar ea îl ajută să rămână mereu drept și să nu se prăbuşească în momentele grele ale vieţii.
Omul bun vede ceva frumos chiar şi în cel mai urât om sau lucru, vede ceva bun chiar şi în cel mai rău om sau lucru, vede ceva de valoare chiar şi în cel mai banal om sau lucru.
Omul bun rămâne bun oricât de mult l-ar încerca viaţa şi oricât de mult l-ar dezamăgi oamenii pe care-i întâlnește.
Omul bun nu își va pierde niciodată speranța, încrederea, puterea, credința, duioșia, iubirea...



Lucruri pe care nu le ştiţi despre mine…



Când am început să scriu public, mi-am asumat ca lumea să îşi formeze fel şi fel de păreri despre mine, să mă placă sau nu, să mă aprobe sau nu, să mă înțeleagă sau nu, să mă iubească sau nu...
Unii îmi tot reproşează că am aere de vedetă, că m-am ajuns, că mă cred prea sus pentru a răspunde la mesaje, la comentarii şi că se ajunge foarte greu la mine...
Nu sunt vedetă şi nici nu îmi doresc să fiu. Nici măcar să devin populară nu mi-am dorit… Când am scris cartea Fluturi, intenţia mea a fost să public doar câteva volume pe care să le dăruiesc oamenilor dragi, nicidecum nu am sperat că ea va deveni bestseller şi că mă va cunoaşte atât de multă lume.
Pentru mine, noţiunea de vedetă înseamnă mai mult decât popularitate, înseamnă realizări remarcabile, contribuţii la înfrumuseţarea lumii şi un exemplu bun de urmat…
Pe mine nu mă veţi vedea niciodată la televizor lăudându-mă cu garderoba mea sau cu genţile mele (aşa cum fac “vedetele” de azi), eu nu mă voi lăuda niciodată cu lucrurile mele, pentru că nu ele mă definesc. Pe mine nu mă veţi vedea niciodată bălăcărindu-mă public prin emisiuni cu oameni cu care nu m-am înţeles şi care nu ştiu să îşi rezolve problemele în particular, cărora le place să îşi spele rufele în public, care se simt bine în postura de victimă şi care sunt aspiranţi la popularitate. Pe mine nu mă veţi vedea apărându-mă public de atacurile oamenilor care vor căuta să mă denigreze, pentru că nu îmi pasă de publicul influenţabil şi uşor de manipulat care crede orice zvon şi care se hrăneşte cu scandaluri. Eu ştiu cine sunt şi că nu am niciun păcat neomenesc şi de neiertat şi nici o datorie financiară sau morală neachitată... și mai știu că lumea nu ar trebui să fie un tribunal și că singura justiție dreaptă e cea divină. Pe mine nu mă veţi vedea în emisiuni în care să discut despre poveştile de viaţă ale altora şi nici să îmi dau cu părerea despre oamenii mediatizaţi pentru poveştile lor, despărţiri, divorţuri, colapsuri financiare, alegeri personale (de genul operaţii estetice), lucruri fireşti, pe care opinia publică le vede ca fiind fapte reprobabile şi demne de a fi dezbătute, de parcă n-am avea fiecare dintre noi câte o poveste, drame, decăderi, de parcă ne-am hrăni din durerile și dramele altora...
Ceea ce ar trebui să știe oamenii despre mine găsesc aici... în scrierile mele. 

Sunt un om simplu, firesc, fără nimic special sau nemaivăzut. Sunt un om cu bun simţ, crescut cu nişte valori care m-au structurat şi nimic nu mă poate schimba din omul care sunt: nici popularitatea şi nici succesul. Nu mă voi considera niciodată mai presus de alt om doar pentru că am nişte reuşite pe care alţii nu le au, pentru că sunt conştientă că fiecare om excelează în ceva, că fiecare om are ceva valoros în el, dar nu toţi ştiu asta sau nu toţi au posibilitatea să arate asta… Şi mai ştiu că întotdeauna va exista cineva mai bun decât mine.

Înainte să mă acuzaţi de aere de vedetă, n-ar trebui, oare, să încercaţi să mă cunoaşteţi? N-ar trebui, oare, să nu vă mai grăbiţi să îmi puneţi etichete, să vă gândiți că realitatea mea este alta decât închipuirea voastră? 
De ce prejudecata asta că un om care ajunge să fie popular și să aibă succes trebuie neapărat să se schimbe, să devină infatuat şi să îşi uite rădăcinile şi valoarea adevărată?

Nu dau nici doi bani pe imagini imaculate sau pe poleială, fiindcă știu că, de multe ori, acestea ascund lucruri care nu îmi plac și compromisuri pe care nu mi le doresc...

Nu aspir la celebritate şi nici la admiraţia lumii, nu caut să vând o altă imagine a mea. Sunt un om ca toţi oamenii, căruia nu-i va fi ruşine să îşi recunoască defectele şi slăbiciunile omeneşti. Nu sunt o sfântă, am greşit şi eu, am rănit, am avut momente de slăbiciune şi de rătăciri, dar am un suflet sincer, iubesc oamenii şi nu am niciun scop ascuns în relaţiile cu ei. 
Dacă voi fi văzută vreodată cu mâna întinsă, va fi doar ca să ofer, niciodată ca să cer. 

Nu m-am comparat niciodată cu nimeni, nu am concurat cu nimeni, nu trăiesc să dovedesc cuiva că pot mai mult, că am mai mult, că ştiu mai mult. Dacă mi-am dorit să am mai mult, nu a fost pentru a depăşi condiţia sau statutul cuiva, a fost doar pentru că îmi doresc o viață de calitate și pentru că detest senzaţia de handicap, atunci când aş vrea să ajut şi nu pot face nimic pentru alţii... Aș fi putut să fac mai mult, să construiesc mai mult, să am mai mult, dar ambițiile mele nu se limitează la a avea, de aceea nu m-am irosit și nu m-am vândut pentru lucruri, pentru funcții, pentru chestii trecătoare...

Nu sunt narcisistă, fiindcă sunt foarte sinceră cu mine şi îmi cunosc meritele și calitățile obiective. De mică am învăţat să preţuiesc fiecare apreciere fiindcă primeam laude şi complimente rar și în porţii mici şi trebuia să muncesc mult pentru ele…
Ştiu foarte bine să fac diferenţa între iubirea adevărată şi cea declarativă sau interesată… 

Am fost, sunt şi voi fi acelaşi om, indiferent dacă mă plimb cu maşini de lux sau cu autobuzul. O geantă de firmă sau o bijuterie scumpă nu mă fac să mă simt mai preţioasă, nu îmi cresc stima de sine, dar o faptă care îmi împlineşte sufletul, cum ar fi o banală bomboană dată unui bătrân care se bucură, mă face să mă simt cineva… Eu trăiesc pentru a fi cineva în sufletul meu, nu în ochii lumii. Sufletul meu nu se hrăneşte cu laude şi ovaţii, iar atunci când le primesc, o fac cu modestie şi recunoştinţă şi mă gândesc mult dacă sunt demnă de ele şi ce ar trebui să fac ca să le merit, să nu dezamăgesc… Sufletul meu se hrănește cu iubirea oamenilor dragi, cu fericirea lor, cu împlinirile lor...

Îmi cunosc foarte bine valoarea, nu mă voi iluziona cu merite închipuite. Nu mi-am dorit să scriu o capodoperă literară, am spus o poveste şi am făcut-o în felul meu, cu originalitate și cu mult suflet, fără a mă gândi vreo clipă că vreun cititor va fi dezamăgit de poveste sau de stilul de scriere.
Succesul cărţii mele i se datorează lui Dumnezeu, care a avut un scop atunci când a dus cartea mea în atâtea case, dar şi oamenilor buni care m-au citit cu sufletul, care au înţeles mesajul poveştii şi intenţia mea, care au ştiut ce să ia din cartea mea şi care nu s-au erijat în mari cititori cu pretenţii (așa cum fac niște copilițe care au citit și ele 3 cărți în viața lor), demontându-mi stilul de scriere şi povestea, care nu s-au grăbit să judece personajul principal doar pentru că acesta a avut curaj să se spovedească public, să îşi recunoască slăbiciunile, rătăcirile, greşelile, tristeţile, bucuriile, lucruri pe care unii le țin ascunse...

Sunt bănuită că am aere de vedetă, că aştept să fiu implorată să merg în emisiuni tv şi la evenimente, fără a se gândi cineva că nu sunt genul care să facă prezenţa în locuri şi printre oameni cu care nu am de împărţit timp de calitate şi nici o emoţie frumoasă... Nu găsesc nici o bucurie în a păși pe covoare roșii, în a fi înconjurată de persoane publice, în a fi în centrul atenției... Chestiile astea sunt pentru copilițe visătoare, aspirante la popularitate, care cred că e o realizare să se afle printre oameni celebri...
Ceva mă reține să merg alergând în emisiunile tv în care sunt invitată, simt că aș fura locul cuiva, că aș nedreptăți pe cineva care chiar ar merita să fie arătat public prin realizările sale… Da, sunt modestă şi simt că nu merit să fiu în atenţia publicului, fiindcă nu am realizări remarcabile, n-am muncit pe rupte şi n-am făcut sacrificii - aşa cum fac sportivii şi artiştii acestei ţări. Am scris doar o carte, nici măcar o capodoperă… dar e a mea, o iubesc și îmi iubesc cititorii! 

Este simplu să judeci ceea ce nu cunoşti, este simplu să crezi că poţi cunoaşte bine un om doar citindu-i câteva gânduri, judecându-l la prima lui ieșire nervoasă și doar prin prisma lucrurilor pe care nu le aprobi la el.
Mă întristează să văd că se pun etichete superficial, că nu se face niciun efort pentru a cunoaşte omul în profunzime… 
Ar fi multe de aflat despre mine, fiindcă sunt un om complex… și știu că nici dacă aș povesti despre mine în zeci de pagini unii tot n-ar fi capabili să mă cunoască... Sunt oameni care se află zi de zi în preajma mea și tot nu mă cunosc, așa că... :) 

Uneori par că zbor, deși mă târăsc, pentru că am și eu durerile mele, dorurile mele, grijile și temerile mele, dar îmi iau puterea din iubirea pentru oamenii dragi și mă pun pe locul al doilea... pentru că mă gândesc mereu că poate ceilalți nu au puterea mea, că poate nu-s obișnuiți cu dureri și au nevoie de sprijin...
Sunt un suflet de copil și vreau să rămân așa, pentru că viața m-a obligat să fiu un suflet matur și bătrân în copilărie, când ar fi trebuit să mă bucur de inocență... 
Sunt un om plin de complexe de toate felurile, dar căruia iubirea celorlalți îi dă un curaj nebun și o forță fantastică. N-am ambiție când vine vorba de mine, amân și mă neglijez, dar mă dau peste cap când cineva drag are nevoie de mine...

Cei care mă acoperă cu statutul de vedetă şi au impresia că eu trăiesc într-un palat de cleştar, ar trebui să ştie că eu muncesc, că am un job de 8 ore pe zi, că am responsabilităţi şi probleme ca toţi oamenii, că nu îmi e străină nici o suferinţă, că am trecut prin fel şi fel de etape… Şi, de dragul unei imagini de divă fericită cu o viață utopică nu voi ascunde faptul că am avut şi greutăţi în viaţă, că la un moment dat am pierdut tot și m-am reclădit de la zero, că am avut o perioadă când am mâncat doar pâine goală cu apă, pentru că am preferat să nu depind de nimeni, ca să nu-mi poată spune nimeni “ţi-am dat”, “te-am ajutat” sau detestabilul "dacă nu eram eu..." Nu din orgoliu n-am vrut ajutorul nimănui, ci pentru că nu am vrut să mă transform într-o neputincioasă... Am vrut să lupt şi să merit tot ce dobândesc. Nu regret nimic din tot ce am trăit. Toate experienţele m-au format aşa cum sunt. E adevărat, am simţit gustul amar al dezamăgirii când oameni care îmi declarau iubirea în gura mare şi care ştiau că am necazuri, nu au venit să bată la uşa mea ca să mă întrebe dacă am nevoie de ceva, măcar de o vorbă bună… M-am iluzionat cu gândul că totuși n-au fost indiferenţi, ci doar au considerat că trebuia să le cer ajutorul… Dar le mulţumesc pentru asta, ştiţi de ce? Pentru că de la ei am învăţat să nu aştept să mi se ceară ajutor, ci să mă duc eu să-l ofer şi, mai ales, să fiu o prietenă prezentă, care să cunoască realitatea vieţilor prietenilor mei, nu să n-am habar de tragediile lor. 

Cei care trăiesc cu impresia că sunt vedetă ar trebui să ştie că eu n-am ambiţii de copii săraci, că nu aspir la bogaţii şi la opulenţă, că aş da oricând o cină romantică în cel mai luxos hotel din Dubai, pe o pungă de pufuleţi mâncată pe un petec de iarbă, împreună cu oameni dragi mie; că sunt un om cu respect faţă de oameni, că le spun “Sărut mâna” vecinilor bătrâni şi bătrânilor care vând în piaţă; că mă înduioşează mâinile muncite, că ştiu să apreciez orice efort şi că apreciez orice dovadă de afecţiune care mi se arată, că mă bucur ca un copil de un măr, de o bombonică, de un breloc ieftin… 
Nu fac diferenţe între oameni pe criterii sociale sau de etnie, eu nu aleg oamenii după frumuseţea fizică sau după criterii superficiale; ştiu că pot învăţa de la oricine şi că, de multe ori, cel mai simplu om îţi poate oferi cea mai preţioasă învăţătură, că sufletele frumoase şi valoroase nu au chip, nici lucruri anume, nici funcţii sociale…

N-am nevoie de celebritate pentru a mă simţi împlinită, nici de lucruri, nici de frumuseţe fizică. Mă simt incomod atunci când sunt invidiată și, uneori îmi pare rău că sufletul meu nu este la vedere...
Sunt omul care nu găseşte nici o bucurie în a fi admirat de la distanţă, dar căruia i se umple sufletul de soare şi de pace atunci când e îmbrăţişat, când vorbeşte cu oameni senini şi calzi, când poate fi util cu ceva, nu un simplu trecător...

V-aș putea povesti mult și despre defectele mele, despre psihozele mele... Sunt o ciudată pentru că nu mănânc după nimeni, dar mă pup cu câinii de pe stradă... Sunt obsedată de punctualitate şi de ordine, sunt un spirit critic, mă aprind uşor, cert și spun enormităţi atunci când vreau să pedepsesc pe cineva care m-a rănit, dar dacă un om îmi arată că îi pare rău că a greşit, indiferent ce mi-a făcut, în loc să îl resping, simt nevoia să îl iau în braţe şi să îl alint…
Înainte să judec fapta unui om, caut să-i înţeleg intenţia, iar înainte de a scoate pe cineva din viaţa mea, îi mai acord o şansă, două, trei, dar niciodată pe a patra. 

Sunt omul care nu se grăbeşte să condamne, care, atunci când află că o persoană a înşelat, a făcut un avort sau o altă greşeală, nu vede fapta urâtă a acelei persoane, ci faptul că ea are, de fapt, un necaz… fiindcă a greşi, cu voie sau fără, înseamnă a avea un necaz. Oricine poate să condamne şi să arate cu degetul, dar eu vreau să fac mai mult decât să judec și să anulez, fiindcă eu cred cu toată inima în reabilitare şi ador să văd oameni care evoluează, care reuşesc să devină cine trebuie să fie.

Acesta este omul pe care unii se grăbesc să îl catalogheze, pe care nu reuşesc să îl cunoască şi îl judecă fără a-l înţelege… Nu voi face nici un compromis de dragul unei imagini bune, de dragul banilor sau de dragul de a avea parte de admirația lumii.
Și nu mă voi schimba pentru nimic în lume, indiferent cât de sus sau de jos mă va duce viața. Știu deja că nu se moare din pâine și apă, știu că oamenii care azi te iubesc cel mai mult pot fi primii care dispar când ți-e greu, că nimic nu-ți aparține (decât tu însuți), că te poți reclădi de la zero, că poți iubi iar și iar, că poți pierde iar și iar... și știu că există Dumnezeu, care te poartă în brațe atunci când nu mai poți să mergi, care îți trimite un om bun atunci când rămâi singur, care îți trimite un vis nou atunci când nu mai aspiri la nimic...

Mă simt bine în lumea mea frumoasă, aici, printre oamenii simpli şi banali, dar buni şi sinceri, care nu vând imagini, care nu văd câte o oportunitate în fiecare persoană, care nu trăiesc doar pentru a dovedi lumii ceva… 

Sunt un om puternic, capabil să se reinventeze și să o ia mereu de la zero, nu depind de nimeni, dar depind de iubire... și slavă Domnului, am alături oameni care mă copleșesc cu iubirea lor sinceră și necondiționată, așadar am TOT ce îmi trebuie.
Sunt conştientă că vor fi mereu oameni care mă vor iubi, dar şi oameni care nu mă vor plăcea, ba chiar și oameni care mă vor detesta, treaba lor de ce… e povara lor, nu a mea.
Nu pot promite că voi fi un om perfect, pot spune doar că îmi doresc să fiu un om bun şi să însemn ceva bun în vieţile celor care mă cunosc… Cu ajutorul lui Dumnezeu și cu toată iubirea de care sunt capabilă sper că voi reuși. Tata spunea că "nu contează ce-au spus oamenii despre mine ieri, nici ce spun azi, nici ce vor spune mâine, ci doar ceea ce vor simți la sfârșit"... 

Vă mulțumesc celor care mă înțelegeți, care mă placeți, care mă iubiți, dar și celor care nu mă puteți înțelege și accepta și vă cer iertare că nu știu cum, că nu am putere, nici timp și nici răbdare să vă ajut să mă percepeți așa cum sunt cu adevarat... 
Prioritatea mea sunt oamenii care mă merită, care au nevoie de mine, cu care nu trebuie să mă explic și să mă justific mereu... care știu cum sunt și care n-au nevoie de dovezi... 



Răutatea este o boală...



Despre oameni mici cu suflete mărunte am scris destul… nu că nu aş mai avea ce să scriu, fiindcă ei există în jurul nostru şi încearcă frecvent să ne tulbure pacea sufletelor… Le-am mai transmis uneori câte un mesaj, sperând că îi ajut să își recunoască răutatea patologică, atât de corozivă pentru sufletele lor, dar…

Răutatea unora nu mă sperie şi nici nu mă supără, pentru că nu mă atinge în niciun fel. Răutatea lor ar trebui doar să mă întristeze, deoarece ştiu că ea ascunde multă nefericire, neîmplinire şi chiar prostie. Cred că m-am imunizat şi nici măcar nu mă mai pot întrista pentru oamenii răi, fiindcă atitudinea lor îmi este indiferentă. De amuzat nici atât, fiindcă asociez răutatea cu o boală, iar de oamenii bolnavi ar fi mare păcat să râd...

Nu vă mai consumaţi, oameni răi… Nu vă mai irosiţi să stricaţi, să denigraţi, să faceţi eforturi inutile de a distruge ceea ce alţii au construit… Este păcat de timpul vostru şi de energia voastră, de conştiinţa voastră, de momentele acelea când veţi privi în urmă şi veţi realiza ce aţi fi putut face bun şi frumos în viaţa voastră şi că, de fapt, aţi făcut lucruri urâte, care nu vă fac cinste…
Nu vă mai ucideţi timpul cu gânduri negative, nu vă mai otrăviţi sufletele cu sentimente urâte...
Chiar atât de puţin vă preţuiţi pe voi înşivă? Chiar vă simțiți bine în postura omului decăzut? Chiar atât de slabi sunteţi încât să nu vă puteţi depăşi condiţia şi să evoluaţi? Chiar atât de puţină credinţă aveţi, chiar atât de mult subestimaţi puterea şi dreptatea Divinităţii?
În viaţă, în Univers, există un echilibru perfect între bine şi rău şi aş regreta să ştiu că, la un moment dat, veţi blama soarta pentru nefericirea voastră, întrebându-vă: „Ce-am făcut să merit asta?!”

Este atât de simplu, de bine şi de frumos să trăieşti în pace şi armonie cu tine însuţi şi cu ceilalţi, să îţi vezi de drum fără a-i îmbrânci pe alţii din jurul tău, să construieşti pentru tine în loc să distrugi ceea ce au clădit alţii, să ajuţi, să-i tolerezi şi pe cei care, dintr-un motiv sau altul, nu îţi plac sau pe care nu-i poţi înţelege, să taci atunci când n-ai nimic bun de spus şi să nu împrăştii răutate şi urâţenie în jur…

Ar trebui să știți că atunci când nu aveți loc de alții (care nu vă deranjează și care își văd liniștiți de drumul lor), vă incomodează, de fapt, propria voastră persoană... Și ar trebui să înțelegeți că nimeni nu este vinovat pentru neputința voastră de a vă folosi timpul și energia în scopul binelui... 

Sufletul omului e dependent de iubire şi de frumuseţe şi ar trebui să înţelegeţi că nu veţi fi niciodată fericiţi dacă îl hrăniţi cu sentimente negative… și ar trebui să realizați că oferind răutate și urâțenie nu veţi primi niciodată înapoi ceea ce vă lipseşte acum când nu puteţi fi buni, senini, liniştiţi…

Răutatea este o boală care se vindecă numai cu iubire... de aceea vă doresc să aveți toată iubirea de care depind sufletele voastre! 



3 zile minunate!



Tocmai am revenit acasă după 3 zile minunate petrecute alături de prieteni dragi, oameni pe care i-am cunoscut aici pe facebook, cititori de-ai mei. De aproape 3 ani comunicăm prin intermediul facebook-ului, iar în timp s-a format un grup frumos de prieteni, căruia îi spunem „insomniaci” (denumire primită după numele blogului meu Insomnii, de la care a pornit totul). Sâmbătă ne-am întâlnit la o cabană frumoasă din Apuseni: Cabana Dacilor, din Călăţele Pădure (http://www.cabanadacilor.ro/). Mi-am dorit să-mi adun la un loc oamenii pe care i-am îndrăgit şi cu care încă nu mă văzusem şi am ales o locaţie frumoasă, în mijlocul naturii. Ne-am adunat vreo 32 de oameni, care am străbătut sute de kilometri, venind care din ce colț de țară locuia, pentru a ne întâlni. Am umplut două cabane şi am animat pădurea cu veselie, cu râsete, cu cântece la chitară şi voci emoționate. Aş putea povesti foarte mult despre aceste 3 zile încărcate cu amintiri minunate şi despre oamenii pe care i-am cunoscut şi nu ştiu cum aş putea cuprinde atâta frumuseţe, atâta fericire şi atâta iubire. Ne-am îmbrăţişat de zeci de ori, ne-am spus „te iubesc”, ne-am simţit liberi, ne-am simțit ca o familie, deşi ne vedeam pentru prima oară. Am fost o amestecătură de vârste, de la copii la oameni trecuţi de 60 de ani, dar perfect compatibili sufleteşte. Ne-am despărţit plângând şi promiţându-ne că ne vom revedea cât de curând. Am plecat către ei cu o geantă şi multe întrebări şi m-am întors acasă încărcată de daruri, de iubire şi de amintiri preţioase.

Am învăţat multe din această experienţă frumoasă şi de la aceşti oameni minunaţi... Am învăţat că oricât ar fi distanţele de mari, când le parcurgi cu iubire, par neînsemnate. Am mai învăţat că sufletele nu au vârstă, dar au culoare, au căldură şi au puteri miraculoase...
Am învățat că noi, oamenii, suntem cu adevărat frumoși atunci când ne arătăm cu vulnerabilitățile noastre, cu slăbiciunile noastre, cu sensibilitatea noastră, nu cu măști asumate doar de teama de a nu dezamăgi sau doar din dorința de a fi acceptați de ceilalți...
Am învăţat că acolo unde există iubire, există şi frumuseţe şi putere şi nu mai lipseşte nimic.
Am învăţat că o familie perfectă nu este cea care n-are nori pe cer, ci aceea care aşteaptă unită să treacă furtuna. Am învăţat că o femeie puternică nu fuge la prima încercare şi că nimeni nu-i poate lua ceea ce îi aparţine.
Am învăţat că o femeie trecută de 60 de ani se poate purta şi se poate simţi că o adolescentă, potrivindu-se perfect într-un anturaj de tineri, dacă este primită cu iubire. Am învăţat că o femeie de 57 de ani poate fi incredibil de vie, de sexy, de caldă şi de haioasă... că-i poate cuceri pe toţi prin naturaleţea ei, prin pofta de viaţă şi forţa cu care-i atrage pe toţi într-o stare de bine.
Am mai învăţat că pot exista familii frumoase, că timpul nu înstrăinează, nu ucide iubirea, că nu există cale mai bună de a-ţi creşte copiii decât cu respect şi cu multă iubire.
Am învăţat despre copii superbi, educaţi frumos, care se simt bine între adulţi, care le fac cinste părinţilor lor. Am învăţat despre taţi frumoşi, care cresc singuri fetiţe minunate... Am învăţat despre bărbaţi puternici, dar care plâng atunci când suflete le sunt atinse de o emoţie frumoasă...
Am învăţat despre femei puternice, care ştiu să fie şi mame excepţionale, şi soţii perfecte şi colege minunate. Am învăţat despre fiice ideale, care îşi divinizează taţii plecaţi la Cer...
Am învăţat despre suflete care ascund comori nebănuite. Am învăţat despre oameni cu bun simţ, de încredere, discreţi şi cu un comportament foarte elegant. Am învăţat cât de frumoasă e simplitatea. Am învăţat despre prieteni buni, protectori, toleranţi, gingaşi.
Am învăţat că braţele larg deschise înseamnă poarta deschisă a sufletului.
Am învăţat că nu timpul sudează prieteniile, ci sentimentele sincere. Am învăţat că distanţa e doar un spaţiu între trupuri, nu şi între suflete.
Am învăţat că prietenii se bucură, dar şi suferă împreună. Am învăţat că atunci când un prieten are un necaz, nu îl privim ca fiind tragedia lui, ci ca fiind tragedia noastră. Am învăţat că Dumnezeu este mereu acolo unde trebuie şi că, uneori ceva ce pare a fi o nenorocire, este de fapt o binecuvântare.
Am învăţat că atunci când prietenii se ţin de mână şi se roagă, Dumnezeu coboară în mijlocul lor şi îi binecuvântează ca un părinte fericit că îşi vede copiii uniţi.
Am învăţat că Dumnezeu are întotdeauna o cale de a aduce împreună oamenii care trebuie să se întâlnească. Am învăţat atât de multe din toate momentele, din toate emoţiile, iar de la toți aceşti oameni minunaţi am învăţat că... „şi totuşi există iubire”...


Vă mulţumesc pentru TOT şi vă iubesc!












Prea scump că n-ai bani sau prea scump pentru tine?



Azi, îmi doresc să vorbesc despre noi, femeile, despre cât şi cum investim în noi. Vă voi împărtăşi doar nişte idei personale…
Cine mă cunoaşte, ştie că sunt pasionată de parfumuri şi de cosmetice... dar nu neapărat să am cu nemiluita. Sunt o femeie practică și nu aș încuraja niciodată risipa. Nu sunt adepta unui sertar plin de rujuri și de farduri pe care să nu le folosesc. Prefer 2-3 pe care să le folosesc. Singura condiţie este ca acestea să fie de calitate. Ei, aici apare o problemă cu care mă confrunt de mult timp: mentalitatea unor femei care consideră că nu au bani de investit în cosmetice de calitate. Prejudecăţi de genul “e prea scump” sau “cu banii aia îmi iau mai bine 2 bucăţi”. Eu sunt de părere că nu ar trebui să ne mulţumim cu puţin, nici cu orice, ci să aspirăm la ceea ce e mai bun şi la ceea ce ni se potriveşte. Calitatea face diferenţa. Da, dar calitatea costă… nu? Adevărat. Şi, nu numai o dată mi s-a aruncat în faţă afirmaţia deplasată şi grosolană: „Eu n-am banii tăi!“ O afirmaţie care m-a făcut să mă simt incomod şi chiar vinovată… Până când, am stat să analizez situaţiile şi am realizat că acele replici veneau tocmai de la persoane care şi-ar fi permis, dar care nu ştiu să se organizeze şi care au alte priorităţi.

Sunt sigură că există multe femei care trăiesc cu impresia că nu au suficient pentru a investi în lucruri de calitate şi care cred ar fi o extravaganţă prea mare să cheltuiască 150 lei pe un ruj, de exemplu. Sau pe un fond de ten bun. Sau 300 lei pe un parfum… Dar nu se gândesc că aceste lucruri nu le cumpărăm zilnic sau că ele “durează” câteva luni. Dacă ar fi să împărţim banii cheltuiţi pe un ruj, parfum, etc., am realiza că acel lucru ne-a costat în jur de 20-30 lei pe lună… bani pe care îi cheltuim frecvent pe ţigări, pe dulciuri, pe taxi, pe suc, pe chestii care n-ar trebui să fie prioritare în faţa frumuseţii şi a confortului nostru.

Cred că noi, femeile, am dobândit o mentalitate greşită preluată de la mamele şi bunicile noastre, care au fost femei de sacrificiu, care au trăit numai pentru şi prin copiii lor, care au învăţat să trăiască numai pentru alţii și pentru casă, care s-au mulţumit cu puţin sau chiar cu nimic, care au trăit cu impresia că nu li se cuvine nimic şi că sunt doar datoare să ofere… Femei care nu au cunoscut stima de sine… Femei care au preţuit mai mult lucrurile din casă decât propria persoană. Dar vreau să cred că acele vremuri au apus, că femeile de azi ştiu să se întreţină şi, pe lângă familiile lor pe care le îngrijesc cu multă dragoste şi dăruire, ştiu să se îngrijească şi ele.

Mă întristează femeile care poartă pe chipuri şi pe mâini urmele trudei şi a renunţării la sine… şi mă bucur că mama mea nu este una dintre ele. Aş suferi acum să ştiu că mi-a dat totul mie, că a sacrificat totul pentru mine şi şi-a luat dreptul de a se simţi frumoasă, femeie, de a se răsfăţa... Nicio femeie nu merită să renunțe la sine, să se neglijeze şi să îşi refuze bucurii și necesități fireşti. Prin natura sa, femeia renunţă oricum la mult prea multe lucruri şi mi se pare nedrept să i se refuze şi dreptul de a se îngriji şi de a se răsfăţa din când în când cu câte un lucru care îi este necesar și care îi place.
M-am întristat şi revoltat ori de câte ori am auzit expresii de genul: “Nu ştiu ce-mi face bărbatu-meu dacă dau atâţia bani pe un parfum!” sau “Să văd dacă mă lasă soţul să îmi iau…” Şi ştiţi de ce m-am întristat? Pentru că aceste lucruri le-am auzit de la femei care muncesc, câştigându-şi existenţa singure, dar care se temeau de bărbaţii lor care fumau câte 2 parfumuri pe lună… sau care beau bere de banii ăia.

Îmi amintesc o scenă din copilărie care m-a marcat. Mama se machia, iar tata a văzut printre fardurile înşirate pe masă un ruj în care abia se mai vedeau câteva urme de produs şi în care stătea înfipt un chibrit (pe post de spatulă cu care să mai scoată ce rămăsese). Tata a luat rujul şi a întrebat-o pe mama de ce nu îl aruncă şi de ce se chinuie cu el aşa. Ştia raţionamentul mamei care voia să folosească până la ultimul miligram din rujul ei preferat şi totuşi i-a spus mamei că nu i se pare normal să se poarte ca o calică. “Nu eşti, draga mea atât de săracă încât să te porţi aşa. Îţi voi da bani şi vreau să îţi iei câte rujuri vrei, dar să nu te mai văd cu resturi d-astea.“, i-a spus tata. La fel a făcut şi cu mine. M-a încurajat mereu să am lucruri de calitate şi să mă îngrijesc.
V-am povestit cândva că primul meu parfum l-am primit la vârsta de 14 ani (articolul se poate citi aici: Primul meu parfum). Îl foloseam cu măsură, cu teama că se va termina. Într-o zi, când plecam undeva, tata m-a întrebat dacă m-am parfumat. “Nu., i-am spus. Nu stric eu parfumul aiurea…” Atunci, tata m-a întors din drum şi mi-a spus să mă parfumez şi să nu fac economie, fiindcă îmi va cumpăra alt parfum. “Nu pune nimic la păstrare, azi suntem, mâine, cine ştie? Bucură-te de lucruri dacă tot le ai.”, mi-a spus tata.

O altă amintire dragă din copilărie este legată de o pereche de adidaşi. Mi-i doream foarte mult, dar nu am îndrăznit să îi cer tatului meu să mi-i cumpere. Ştiam că sunt scumpi şi consideram că tata deja îmi oferea prea mult ca să-i mai cer şi acei adidaşi… Cumva, a aflat că mi-i doream şi m-a întrebat de ce nu i-am spus nimic. “Pentru că sunt scumpi”, i-am spus. Iar tata mi-a spus ceva ce mi-a influenţat toată existenţa, într-un fel special: “Tu eşti cea mai preţioasă pentru mine, iar pentru tine nimic nu e prea scump.” 
Ştiu, sunt părinţi care nu ar încuraja copiii aşa, de teamă că ar transmite o concepţie greşită. Depinde… Un copil bine educat, cu valori şi cu bun simţ nu va abuza niciodată de bunătatea nimănui şi nu va trăi niciodată cu impresia că i se cuvine totul. Eu am învățat de la tata să mă prețuiesc și am dobândit ambiția de a munci și de a avea ceea ce îmi doresc.  

Înainte să vă interziceţi lucruri, gândiţi-vă bine la priorităţi şi stabiliţi dacă într-adevăr este prea scump pentru voi și nu vi-l permiteţi... Admir femeile care spun: "Mai bine nu mănânc, dar îmi iau un parfum!” Da, sunt lucruri de care avem nevoie, care ne fac fericite, de care depindem pentru a ne simţi frumoase şi încrezătoare. Le merităm. Şi da, ele ar putea să ne fie oferite din când în când ca semn al aprecierii şi al prețuirii faţă de eforturile noastre neobosite de a-i înfrumuseţa şi îngriji pe soţii noştri, pe copiii noştri, pe părinţii noştri…

Eu nu îmi refuz lucruri care îmi plac și care îmi sunt necesare. Nu stau pe gânduri dacă îmi doresc rujul Chanel care îmi place atât de mult sau lucrurile cu care sunt obișnuită. Mi le-am cumpărat chiar și atunci când aveam salariul mic, cu eforturile de rigoare, desigur... dar a meritat pe deplin pentru bucuria mea.
Am cunoscut femei care au amânat să își ofere tot felul de lucruri pe care și le doreau şi care au murit înainte să apuce să cunoască bucuria de a le avea…




Câți merită?



Ştii ceva? Scapă de starea asta deplorabilă de supărare. Nu merită. Sau merită?
Te-aş întreba: câţi dintre oamenii pentru care te consumi acum şi ai sufletul tulburat și îngreunat sunt lângă tine să îți vadă tristețea și zbuciumul? Câți te țin în brațe și încearcă să îți aline tristețea și singurătatea? Câţi dintre ei ţi-au fost alături când ţi-a fost greu? Câţi ţi-au alinat durerile şi câţi ţi-au înţeles slăbiciunile şi rătăcirile omeneşti, fără a te judeca? Câţi au alergat grăbiţi spre tine să îţi aducă ceva atunci când aveai lipsuri? Câţi dintre ei ţi-au şters lacrimile? Câţi au contribuit la evoluţia ta? Câţi au merite pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce ai acum? Câți se bucură pentru reușitele tale și câți suferă pentru pierderile tale? Câți ți-au adus fericirea la ușă? Câţi ar renunţa acum la confortul lor și la pacea sufletească pentru tine?
Dacă mâine toată lumea s-ar întoarce împotriva ta, câţi s-ar lupta cu ea pentru tine? Dacă mâine s-ar spune minciuni despre tine, câţi ţi-ar lua apărarea și câți le-ar asculta curioși? Câţi dintre ei te cunosc cu adevărat? Câţi dintre ei te iubesc şi câţi doar te folosesc?
Înţelegi despre ce vorbesc? TU eşti tot ce ai mai de preţ, tu eşti cel mai bun prieten al tău. Tu depinzi numai de tine. Doar tu te vei putea privi obiectiv, doar tu îţi vei putea înţelege slăbiciunile, neputinţele, durerile şi rătăcirile... Doar tu te vei putea ridica, fără a avea nevoie de o mână întinsă... 
Nu mai suferi, nu te mai consuma, nu te mai irosi. Nu merită. Nimeni.

Cuiva...



Ceva de iubire...



Într-o zi, câţiva copii au vrut să se amuze pe seama unui băiat din cartier care era naiv, credul şi inocent. Adolescentul nu era agreat de copii deoarece suferea de retard mintal. I-au cerut să intre într-o farmacie și să întrebe dacă au niște medicamente ciudate…
Băiatul, încântat că le poate fi de folos copiilor, a intrat cu multă îndrăzneală în farmacie şi s-a aşezat la rând. Ceilalți copii au intrat şi ei, dar au rămas lângă uşă, așteptând curioși reacţia farmacistei şi a băiatului care urma să se expună ridicolului.
- Aveţi pastile de iubire?, a întrebat băiatul cu voce tare şi foarte sigur pe el.
Copiii au izbucnit în râs şi, mulţumiţi că şi-au făcut jocul, au ieşit afară din farmacie. Farmacista a înțeles imediat jocul copiilor şi a privit băiatul câteva clipe.
- Avem ceva, dar nu pastile. Doreşti?
- Da, a spus băiatul convins.
Atunci, farmacista a ieşit de după tejghea şi s-a apropiat de băiat. A observat că afară, ceilalți copii urmăreau scena prin fereastră şi, fără să mai stea pe gânduri, l-a îmbrăţişat pe băiat. Băiatul nu a părut mirat şi a primit îmbrăţişarea bucuros.
- Îmbrăţişările sunt din iubire și fac foarte bine. Acum, du-te şi dă-le şi copiilor de afară că au nevoie, da?, a spus farmacista.
Băiatul i-a mulţumit şi a ieşit afară, cu braţele larg deschise, ca să ofere îmbrăţişări. Zâmbetele satisfăcute ale copiilor s-au tansformat în priviri vinovate şi pline de compasiune. Aceştia n-au putut refuza îmbrățișarea sinceră a băiatului, iar întâmplarea le-a oferit o lecție pe măsura intenţiei şi a faptei lor…


Fragment din cartea Insomnii, pe care o voi publica în curând…




Prefer să fiu lupul, nu oaia.



Sunt şi voi rămâne imuabilă, cu riscul de a atrage antipatii şi de a plăti preţul singurătăţii. Eu nu simulez nici bunătatea, nici moralitatea, nici perfecțiunea, nici fericirea.
Nu caut să dovedesc ceva anume lumii: nici ca pot, nici că știu, nici că am, nici că sunt. Pot trăi foarte bine şi fără a avea simpatia şi aprobarea tuturor.
Nu ştiu de ce unii, în loc să se preocupe de evoluţia lor, se preocupă de evoluţia mea. De ce simt ei nevoia să mă disciplineze pe mine, să mă educe, să îmi arate adevărurile lor şi să mă asimileze turmei lor. Ba chiar simt nevoia să îmi arate mie că eu sunt altfel decât sunt. Aşa cum mă văd ei, nu aşa cum sunt eu. Fiindcă lor le ajung două-trei cuvinte ca să mă cunoască pe mine cu trecut, prezent şi viitor. Cu bune, cu rele, cu urâte şi cu frumoase. Cu ce pot şi cu ce nu pot. Şi iată, da, ei se cred îndreptăţiţi să emită judecaţi de valoare asupra mea.

Eu nu datorez lumii decât respectul. Atât. N-am datoria să fiu perfectă şi nici să mă fac plăcută. Datoria mea morală este să nu instig la răutate şi să nu fiu un exemplu prost pentru societate. Aşadar, nu înţeleg de ce şi de unde atâtea pretenţii? De ce mă consideră unii datoare să fiu nu ştiu cum, să fac pe plac lumii, să mă supun principiilor şi regulilor comune?

“Vaaai, nu îmi vine să cred că tu, care promovezi bunătatea şi iubirea, reacţionezi şi le răspunzi celor care te atacă…”, mi s-a spus de câteva ori.
Vaaai, mă scuzaţi că sunt om, cu demnitate, cu sentimente şi cu slăbiciuni omeneşti, nu Isus Hristos. Şi da, reacţionez. Nu ştiam că omul bun are datoria să încaseze mitocănii şi răutăţi, că e dator să se lase jignit, înjosit şi că trebuie să aprobe chestii cu care nu este de acord. Şi nu ştiam că omul bun n-are dreptul să se apere atunci când i se fac nedreptăţi. Bunătatea nu înseamnă lipsă de demnitate şi nici atitudine umilă.

“Dacă eşti bună trebuie să iubeşti pe toată lumea…”, mi s-a spus de câteva ori.
Regret, dar eu nu pot iubi pe toată lumea, chiar dacă aşa ne îndeamnă Dumnezeu. Nu-i pot iubi pe cei care mă duşmănesc, nu pot iubi prefăcuţii, ipocriţii, interesaţii şi intriganţii. Voi, cei care declaraţi că trebuie să-i iubim pe TOŢI, chiar reuşiţi, sau doar sunteţi ipocriţi de dragul de a vă crea o imagine bună despre voi înşivă? Aţi putea iubi pe cineva care v-a violat copilul, de exemplu? Sau pe cineva care v-a agresat mama? Aţi putea-o iubi pe cea care v-a distrus familia? Dacă da, felicitări! Eu, recunosc, nu am atins încă acea treaptă a evoluţiei. Eu pot doar să nu urăsc, să nu doresc răul, să iert şi să nu caut să mă răzbun. Atât.

„Vaai, te plângi de cei care te deranjează şi judeci...”
Aşa, şi? Sunt singura care se plânge? Acum chiar şi tu te plângi de mine şi mă judeci, fără să cunoşti motivele pentru care eu mă plâng de cineva. Sau tu nu te plângi? Eşti cumva atât de imun încât nu te deranjează nimic? Ce este greşit în a povesti lucruri care te deranjează şi care te dezamăgesc, cât timp nu le transformi în bârfe și în acte grosolane? Viaţa nu e o utopie, ca să povestim numai despre momente sublime, iubire şi prieteni buni.

„Dragă, când te-ai apucat să scrii public ţi-ai asumat şi riscul să fii criticată.“ Absolut adevărat! Mi-am asumat riscul să fiu criticată, judecată, condamnată, neînţeleasă şi dezaprobată. Dar în niciun caz jignită, înjosită şi asimilată turmei. Când am decis să scriu public nu am pornit cu iluzia că toată lumea mă va plăcea şi aplauda, dar, recunosc, am pornit cu iluzia că voi avea parte de nişte dialoguri civilizate, de păreri bine argumentate, de critici constructive din care să învăţ ceva... nu de mitocănii, frustrări, jigniri şi judecăţi. Eu încă văd în lume prietenie, nu oprobiu public. Pentru mine lumea nu este ceva de care să mă tem, ci doar ceva ce trebuie să respect şi pe care, dacă merită, să iubesc.

Criticile, judecăţile şi toate dezaprobările lumii nu mă vor face să devin un bufon social, sau un "Yes Man", doar de dragul de a fi aprobată şi acceptată de societate.
Am curajul să spun ce simt şi ce gândesc fără a mă teme că voi leza vreun orgoliu şi că lumea mă va desconsidera, doar pentru că sunt sinceră. Şi iată că mă expun judecăţilor lumii, a unor oameni superficiali, grăbiţi şi închipuiţi, care se erijează în Dumnezei, în omniscienţi şi în etaloane de moralitate. O lume care dezaprobă înainte de a cunoaşte şi de a înţelege. O lume care, deşi nu a trăit în locul meu, are impresia că ar reacţiona mai bine ca mine în situaţii de criză, că ar face lucrurile perfect, că ar gândi şi ar simţi altfel. O lume care se amăgeşte cu faptul că ar tolera, ar ierta şi ar iubi pe oricine, dar care nu îmi tolerează mie nişte simple trăiri omeneşti.

Nu mă voi teme niciodată să spun ce simt şi ce gândesc. E prea plină lumea de falsitate, de ipocrizie și de iluzii frumoase, încât să mai contibui şi eu… E prea mult simulacru în jur. Simulacru de prietenie, de iubire, de sentimente frumoase, de fericire, de vieți împlinite și de imagini imaculate ale unor oameni disperaţi să fie acceptaţi şi plăcuţi de lume. Nu vreau să fac parte din turmă. Prefer să fiu un lup singuratic, nu oaie.



Cuiva din trecut...




Dacă tac, nu înseamnă că nu ştiu... ci, pur şi simplu, consider că nu merită să vorbesc despre asta. Nu merită să îţi reproşez nimic şi nici să creez vreo discuţie între noi. Ar fi mai mult decât inutil şi degradant.
Ştiu, tu mă subestimezi, aşa cum ai făcut mereu. Mi-ai subestimat inteligenţa, caracterul, puterea şi omenia. Ai avut impresia că mă cunoşti, dar tu nu ştii absolut nimic despre mine. Degeaba ai fost atâta timp în preajma mea, fiindcă n-ai avut capacitatea să vezi mai mult decât detaliile superficiale după care etichetezi oamenii. Dar tu pentru mine eşti ca o carte deschisă, cu tot cu adnotări marginale. Ceea ce tu crezi că ţii ascuns de mine, mie îmi este foarte cunoscut. Îţi ştiu gândirea şi îţi anticipez acţiunile. Eşti o persoană previzibilă. Îţi cunosc frustrările, slăbiciunile şi caracterul.
Ştiu că în spatele zâmbetelor tale glazurate se află un rânjet arogant şi plin de ură. Şi ştiu şi de ce mă urăşti: fiindcă, la un moment dat, am decis că viaţa mea ar fi mai frumoasă şi mai liniştită fără tine. Am ales să fiu cât mai departe de tine fiindcă nu îmi plăcea omul care eram în preajma ta. Te-am surprins neplăcut cu decizia mea de a te abandona undeva în trecutul meu. Acolo e locul tău... ştii de ce? Fiindcă nu ai putut ţine pasul cu mine. Fiindcă ţi-a plăcut să te târăşti, nu să zbori. Fiindcă nu te-ai putut descotorosi de încărcătura urâtă care te împovăra şi care te ținea pe loc.
Ştiu tot ce simţi pentru mine și mai știu că încerci să îmi creezi o altă imagine în fața celorlați. Câtă irosire! Câtă tristețe și câtă slăbiciune! Și câtă naivitate, încât să crezi că mă poți păcăli... Degeaba te străduieşti să ascunzi totul după amabilităţi însiropate...
Dacă tac, nu înseamnă că nu ştiu... Ci, pur şi simplu, nu mă preocupă ce faci tu. Eu nu răspund pentru faptele tale şi nici nu plătesc în locul tău pentru greşeli, slăbiciuni şi neputinţe.
Mie mi-e bine fără tine şi nu-ți doresc decât să îți fie şi ţie bine fără mine...



Cărți pe care vi le recomand


Dragii mei cititori, 

Foarte mulți dintre voi m-ați rugat să vă recomand cărți. Este destul de dificil, fiindcă sunteți diferiți, cu preferințe diferite, dar voi încerca să vă recomand câteva cărți, care să vă inspire la fericire, la bunătate, la frumos... și, mai ales, din care să rămâneți cu învățături frumoase. 
Nu voi face recenzii, ci voi pune poze cu cărțile pe care vi le recomand. Dacă dați click pe fiecare poză veți ajunge direct pe site, unde veți putea vedea detalii despre cărți (descriere și preț) și unde veți putea comanda direct. 
Libris livrează cărți oriunde în țară cu transport gratuit, iar în afara țării cu plată. Sunt foarte prompți și au mereu promoții și prețuri foarte bune. 
Nu uitați că o carte este cel mai util, mai elegant, mai frumos și mai durabil cadou! Iar cu fiecare carte citită mai trăim o mică viață.  
Vă doresc spor la citit și aștept cu drag recomandări și de la voi!











                                                și, desigur, cartea mea Fluturi! :)



Vă mai recomand:


Sub aceeași stea: http://bit.ly/SubAceeasiStea
Ură, Prietenie, Dragoste...: http://bit.ly/Ura-Prietenie-Dragoste
Cei doi domni din Bruxelles: http://bit.ly/Cei-doi-domni
Să ucizi o pasăre cântătoare: http://bit.ly/Sa-ucizi-o-pasare-cantatoare
Eleganța ariciului: http://bit.ly/eleganta-ariciului
Călugărul care și-a vândut ferrariul: http://bit.ly/calugarul-care-si-a-vandut
Micul prinț: http://bit.ly/miculprint
Cel care mă așteaptă: http://bit.ly/cel-care-ma-asteapta
Plânsul lui Nitzsche: http://bit.ly/plansul
Puține cuvinte, multă iubire: http://bit.ly/Putine-cuvinte-multa-iubire
Concert în memoria unui înger: http://bit.ly/concert-in-memoria
Femeia sfâșiată: http://bit.ly/femeiasfasiata
Viață, viata, legata cu ata: http://bit.ly/Viata-legata-cu-ata
De amor, de inimă albastră: http://bit.ly/De-amor-de-inima-albastra
Rămas bun casei părintești: http://bit.ly/Ramas-bun-casei-parintesti