Băiatul care nu s-a supărat niciodată


În ultimul timp, când mă mai enervează cineva și am tendința să reacționez și să mă supăr, îmi amintesc de un băiat cu care am copilărit, căruia eu îi spun "băiatul care nu s-a supărat niciodată". Acest băiat a fost deosebit... Îmi amintesc adesea o scenă care m-a impresionat, de când băiețelul avea vreo 4-5 anișori. Sora lui i-a cerut să nu o mai urmărească și, pentru că el mergea la câțiva metri în urma ei, ea s-a enervat și i-a dat o palmă zdravănă peste față. Imediat băiețelul a îmbrățișat-o strâns, de parcă aceasta l-ar fi mângâiat sau i-ar fi dăruit ceva. Sora lui s-a smuls din strânsoarea brațelor băiatului și l-a împins, iar el a căzut. S-a ridicat și a îmbrățișat-o din nou. Fetița a început atunci să-l umilească de față cu ceilalți copii, înjurându-l și râzând de un defect fizic pe care băiețelul îl avea. Pentru că acesta stătea cuminte în fața ei, fata l-a împins din nou, iar băiețelul a cazut. Zâmbind cu fața plină de lacrimi, a îmbrățișat-o din nou... Zâmbetul acela m-a marcat... am văzut cumva Cerul pe chipul lui... am văzut bunătate pură, dragoste sinceră...
Atunci, copilă fiind, am pus supunerea băiatului și lipsa de reacție pe seama fricii de sora lui mai mare, dar acum știu că sora lui era, de fapt, mică de tot, iar el, un puiuț de om pe lângă ea, era cel mare... Mare prin bunătatea lui, prin puritatea suflească.
Altă dată, niște copii i-au luat bicicleta și făceau giumbușlucuri cu ea, mergeau într-o roată, loveau bordura și încercau să-i facă în ciudă băiatului că l-au deposedat de bicicletă și că i-ar putea-o strica, dar el îi privea zâmbind și se bucura de bucuria lor, neimaginându-și, poate, că bucuria lor era, de fapt, răutate și dorință să-l supere. Mi-l amintesc râzând cu tot sufletul, fără pic de îngrijorare pentru bicicleta lui. 
Anii au trecut și sora băiatului a plecat la casa ei, lăsându-și fratele singur și fără ajutor, în casa veche și sărăcăcioasă, în care ploua prin acoperișul degradat. Lumea o condamna pe sora lui, dar el vorbea mereu frumos despre ea, aparând-o cu tot felul de argumente și justificări naive... 
Privind în urmă povestea acestui băiat am realizat că acest suflet nu s-a supărat niciodată pe nimeni... cu atât mai puțin pe Dumnezeu, pe care nu-l condamnă pentru handicapul pe care-l are și căruia îi mulțumește pentru tot, chiar dacă îi este greu, chiar dacă are atât de puțin... chiar dacă e singur. 
L-am revăzut după ani și am constatat că are același chip senin, același zâmbet și niciun pic de răutate în suflet. Mulți l-au testat, mulți i-au pus nervii la încercare, dar el a răspus mereu zâmbind, chiar și celor care l-au insultat și care au căutat să-l rănească. E un suflet care m-a inspirat... și mi-aș dori să pot fi ca el... Vreau să fiu ca el! 
De ce ne-am urâți ca aceia care sunt urâți cu noi, de ce ne-am înrăi ca aceia care sunt răi cu noi, de ce ne-am tulbura pacea sufletească? Să zâmbim, să-i iertăm pe cei care nu ne iubesc și care caută să ne rănească și să fim recunoscători pentru tot, buni și senini, așa cum este băiatul care nu s-a supărat niciodată...

Cu drag, pentru T.



Black Friday - vinerea cu cele mai multe reduceri din an!




Cred că foarte multă lume așteaptă Black Friday. Unii avem nevoie de electronice sau electrocasnice, iar alții pur și simplu sperăm să găsim haine, cosmetice, cărți și tot felul de lucruri la prețuri foarte bune. Eu mi-am propus ca de acest Black Friday să cumpăr cadourile pe care le voi oferi de sărbători și să-mi utilez noua casă în care mă voi muta. Desigur că visez și la niște UGG-uri, cosmetice, cărți și alte nebunii... :)
Anii trecuți am fost foarte dezamăgită de ofertele închipuite ale unora și m-am lecuit să mai amân să fac cumpărături sperând la reducerile fabuloase de Black Friday. Multe magazine ori aveau stocuri epuizate, ori nu aveau prețurile la care mă așteptam. Însă de anul trecut am studiat cu atenție ofertele și am ales câteva magazine de încredere unde știu că voi găsi sigur oferte bune.

Iată lista mea de magazine online de unde voi face cumpărături de Black Friday:
Cărți, CD-uri, DVD-uri, rechizite școlare și jocuri: Libris -> http://bit.ly/Carti-Libris

Haine, încălțăminte, genți și accesorii:

La Boutique Mall aveți un cod de reducere de 10% la orice produs, chiar și la cele aflate deja la reducere. Codul este: BLACKFRIDAY10

Cosmetice și parfumuri:

Produse naturiste, suplimente alimentare, miere de Manuka, cosmetice:

Electronice, electrocasnice, lenjerii de pat și multe altele: e-Mag -> http://bit.ly/E-MAG

Aștept cu drag să-mi împărtășiți experiențele voastre de Black Friday, să-mi povestiți ce v-ați cumpărat și să-mi dați idei bune! Spor la cumpărături și să vă bucurați de tot ceea ce vă veți cumpăra!



 

Cuiva.



Cuvintele mele poate nu te vor ajuta acum. Poate că le scriu, de fapt, pentru mine... deşi mi-aş dori foarte mult să îţi ofer o mângâiere. 
Cândva, am fost în situaţia ta. Deplorabilă. Sufeream atât de mult încât mă detestam. Mă uram pentru alegerile greșite şi pentru eşecurile pe care nu le-am putut evita. Mă învinovăţeam pentru tot ce nu mi-a reuşit, pentru visurile fără de care am rămas brusc şi pentru oamenii care nu mă mai iubeau, cu toate că eu îi iubeam. 
Sufeream atât de mult, încât fiecare bătaie a inimii mele însemna o durere. Fiecare respiraţie mi se părea un efort de nedescris. Eram ca un mort viu. Ziua îmi purtam cu greu masca sub care încercam să îmi ascund tristeţea, iar noaptea, în singurătatea dintre cei patru pereţi, plângeam până la epuizare. Nici măcar puţinele ore de somn nu treceau fără suferinţă. 
Mă durea totul. Mă dureau amintirile şi mă durea neputinţa de a redobândi tot ceea ce pierdusem. 
Nu-mi mai doream nimic, înafară de viaţa mea din trecut. Eram blocată în acel trecut, prizoniera unor iluzii frumoase şi a unor sentimente pentru nişte oameni care m-au uitat și pentru care nu mai însemnam nimic. Trecutul era doar o poveste în care doar eu mai eram prezentă, într-o singurătate cumplită, pentru că ceilalţi îşi trăiau deja prezentul. 
Eram atât de disperată încât nu mai iubeam nimic înafară de tot ceea ce aparținea trecutului. Şi eram sigură că nu voi mai putea iubi nimic şi pe nimeni, că nu voi mai avea niciun vis, niciodată, că nimic nu va putea compensa ceea ce, fără să vreau, pierdusem. 
Nici nu mai ştiu câte zile am agonizat... şi nici cum mi-am revenit. Ştiu doar că am pierdut clipe, ore şi zile în şir netrăind... de fapt, murind puţin câte puţin. 
Privind în urmă, văd toată acea experienţă grea ca pe o etapă. O etapă prin care trebuia să trec. O poveste cu oameni pe care trebuia să îi întâlnesc, să-i iubesc, ca mai apoi să-i pierd. Dacă mi-ar fi spus atunci cineva că după acea etapă mă va aştepta o poveste mai frumoasă şi oameni mai buni, alte şanse şi o viaţă trăită frumos, nu aş fi crezut. Dar azi știu. Știu că nimic nu este de netrecut şi de neîndurat, că sufletul are puteri nebănuite de a se reclădi, că toate etapele grele ne fac mai puternici, că IERI trebuie uitat şi că doar MÂINE contează, pentru că doar mâine înseamnă noi șanse... 
Şterge-ţi lacrimile, adună-ţi forţele şi iartă-i pe cei care te-au rănit cândva. Desprinde-te de trecut şi nu mai irosi timp din viaţa ta regretând. Ai un drum înainte și îţi datorezi zâmbete - nu lacrimi, fericire - nu tristeţe, visuri împlinite - nu eşecuri, o viață trăită frumos – nu irosită. Scapă de tot ce îţi îngreunează pașii şi mergi fără a mai privi înapoi. Îţi promit că într-o zi, mai curând decât îţi imaginezi, vei reuşi din nou să zbori!



Weekend de vis la Casa Crăița - Plaiul Foii!




Weekend-ul trecut m-am bucurat de trei zile petrecute împreună cu oamenii cei mai dragi mie, într-o locație deosebită, la Cabana Casa Crăița  din Plaiul Foii (Zărnești - Brașov).
Știți deja cât de mult iubesc zona Plaiul Foii, iar acum am găsit și locul ideal în care să stau cu cei mai dragi oameni când am nevoie de o evadare în natură, departe de agitația orașului.
Ceea ce am trăit și am simțit acolo nu poate fi povestit, dar vă pot spune doar că ne-am distrat ca la o nuntă, că au fost trei zile încărcate cu emoții frumoase și cu multă iubire. Toți cei care nu cunosc grupul nostru și ne întâlnesc pentru prima oară sunt impresionați de noi, de felul în care ne înțelegem, ne iubim și ne distrăm.
Cele două cabane pe care Casa Crăița ni le-a pus la dispoziție sunt deosebit de frumoase și de primitoare, poziționate în mijlocul naturii și înconjurate de peisaje extraordinare.
Gazdele au pus mult suflet în amenajarea cabanelor și știu să facă oaspeții să se simtă extraordinar.
Prietenii mei veniți de la sute și mii de kilometri depărtare au plecat cu sufletele încărcate de energie bună și abia aștepăm să revenim în acest loc frumos. 

Mulțumesc, Casa Crăița pentru ospitalitate și le mulțumesc prietenilor mei dragi pentru care nicio distanță nu e prea mare atunci când ne dorim să fim împreună! 

Las câteva fotografii să vorbească despre zilele minunate pe care nu le vom uita niciodată... 


Aer curat, liniște și frumusețe cât vezi cu ochii.
De pe una dintre terasele cabanei se văd munții Piata Craiului în toată splendoarea lor.

Foc de tabără cu cântece folk și suflete pline de frumos până la refuz...
Mulțumim pentru recital, Dan Pantiș și Camelia Radulian!
Nicăieri nu am văzut un cer înstelat mai frumos! 
Foto: George Soare
O parte dintre cei mai dragi mie...
Detalii despre Casa Crăița găsiți aici: 
Casa Crăița - booking
Casa Crăița - facebook



Festivalul Volare 2016 - o bucurie!



În weekendul acesta am fost în Piatra Neamț să-mi susțin o prietenă extrem de dragă, pe Monica Marincaș, care a participat la Festivalul internațional de muzică Volare 2016. 
A fost un festival foarte frumos unde au cântat copii de diferite vârste, iar eu m-am simțit foarte bine în frumoasa lume a copiilor. Au participat copii din România, dar și veniți de peste hotare. Minunați copii! Foarte talentați, cuminți și frumoși. Felicitări părinților care cresc și educă atât de frumos copiii! 
Am fost foarte bucuroasă să constat că există atâția copii talentați și sper din suflet ca aceștia să aibă suportul necesar pentru a studia muzică și pentru a ajunge artiști valoroși. Țara aceasta abundă de talente în care sper să se investească, fiindcă ar fi păcat să se irosească asemenea valori. 
Mi-ar plăcea ca aceste festivaluri să aibă din ce în ce mai mulți sponsori, dar și susținerea autorităților competente.
Am fost foarte plăcut surprinsă de calitatea organizării acestui festival, motiv pentru care vreau să felicit trei oameni deosebiți, mai precis familia Stoian - care a pus mult suflet și multă muncă în tot ceea ce s-a întâmplat acolo.
Festivalul a avut un juriu de calitate, format din adevărați profesioniști în domeniu.  
Radio Iași a transmis în direct, iar pe youtube au postat atât concursul, cât și gala: Radio Iași România
Vreau să-l felicit și pe domnul Victor Mihalache, un prezentator deosebit de șarmant, răbdător și blând cu copiii participanți la festival și aș vrea să-i mulțumesc pentru frumoasa prezentare pe care mi-a făcut-o, cu toate că eu am fost acolo în calitate de invitat! 
Vreau să-i felicit și pe profesorii care se ocupă de tinerele talente, în special pe doamna Meda Horjan, care are un grup impresionant de copii talentați cu care a participat la acest festival, câștigând numeroase premii și trofee! Pe doamna Horjan o găsiți aici: Meda Music. Este un om minunat și un profesor exigent care muncește cu multă dăruire pentru a scoate tot ceea ce este mai bun din copiii talentați.
Prietena mea Monica Marincaș a câștigat trofeul la categoria ei de vârstă și vreau să o felicit și să-i mulțumesc că mă face mereu să fiu mândră de ea!
M-am întors acasă cu sufletul încărcat de bucurie deoarece la acest festival am avut ocazia să întâlnesc mulți cititori cu care am vorbit, ne-am îmbrățișat, am făcut poze și am dat autografe. Vreau să vă mulțumesc tuturor pentru căldura și emoțiile cu care m-ați copleșit, pentru că sunteți buni, calzi și frumoși și mă faceți să fiu mândră și recunoscătoare! 
Mi-a plăcut mult în Piatra Neamț, un oraș frumos cu oameni primitori și frumoși și abia aștept o altă ocazie să revin. 
Felicitări, Volare, iar în 2017 voi fi din nou acolo cu voi. Abia aștept să văd din nou copii frumoși și talentați!




Un vis împlinit.



Așa arăta locul în care trăia până acum câteva zile o familie cu copilași.
Aș putea povesti zile în șir despre oameni minunați, despre oameni buni, despre firme pentru care nu se reduce totul la profit, dar mă voi rezuma să vorbesc prin aceste poze. Vă voi spune doar că eu am scris o carte (Fluturi), iar Libris a decis să doneze 3% din vânzarea cărții pentru a ajuta un caz social. Am apelat la Asociaţia Umanitară "Dreptul la Viaţă" Huedin (o asociație de care sunt atașată sufletește) și am găsit aceste suflete care aveau nevoie de o schimbare, acea schimbare care să le asigure condiții decente de trai și care să le redea zâmbetul, încrederea și demnitatea...
Noi, fiecare, ne-am făcut partea noastră de treabă. Nu există prea puțin sau prea mult atunci când vrei sa faci un bine. Și știu că oricine poate face CEVA. Există mii de căi de a ajuta dacă îți dorești. 
Noi nu ne vom opri, vor exista și alte proiecte. 
Mulțumiri pentru acest vis împlinit: Libris, Editura For You (care a publicat Fluturi), Asociației Umanitare Dreptul al Viață Huedin, celor care ni s-au alăturat, Dacianei Loi (prietena mea dragă care s-a împlicat trup și suflet în acest proiect) și vouă, cititorilor care ați cumpărat cartea Fluturi! Trebuie să știți că datorită vouă câteva suflete trăiesc de acum altfel, că niște copilași vor dormi așa cum merită, că nu se vor mai simți diferiți și umiliți, că au primit un exemplu pe care nu-l vor uita niciodată.
Vă mulțumesc cu toată inima, oameni buni și dragi!


Așa arată căsuța lor acum...




,



Nu banii schimbă vieți, ci iubirea. 



Pentru că nimeni nu merită...



M-a întrebat cineva de ce nu-i "spurc" pe cei care care mă tot spurcă, mai ales că despre anumite persoane aș avea ce spune... Răspunsul meu e simplu: fiindcă eu nu sunt spurcată. :) Nu mă tăvălesc în mocirla nimănui. Chiar dacă purtarea unora e anormală și denotă psihoze grave și o lipsă îngrijorătoare de stimă de sine, nu simt nevoia nici să mă apăr, nici să mă justific, nici să mă răzbun. Pe mine mă apără Dumnezeu, mă justifică faptele mele concrete și oamenii care îmi sunt alături, iar de răzbunat... mă răzbună pacea și fericirea de care mă bucur. :)
Până să devin populară n-a avut nimeni nimic cu mine. De ce au acum, este evident...
"Duamnele" care "citesc numai literatură bună" (am vorbit despre ele aici: Postare facebook ), care se pretind educate și culte, care se cred prețioase și etaloane de moralitate, n-au decât să-și arate adevăratul caracter în toată "splendoarea" lui. Poate vor păcăli câteva minți firave, dar atât. Oamenii de calitate nu savurează bârfe și sunt conștienți că apucăturile răutăcioase și mitocănia denotă un caracter insalubru.
Pe mine detractorii n-au nicio șansă să mă atragă în lumea lor mică și urâtă. Nu mă pot provoca, fiindcă sunt atât de mici încât mi-ar fi imposibil să mă cobor până la nivelul lor. Și chiar dacă depun eforturi să mă supere și să-mi producă disconfort, n-au nicio șansă. Sunt imună la atacuri. Din fericire am evoluat suficient din punct de vedere spiritual încât să accept cu seninătate tot ceea ce se întâmplă, conștientă că unii au demonii lor și luptele lor pe care nu ştiu să le ducă singuri și cu demnitate; că nefericirea și frustrările le-au întunecat mințile și i-au înrăit. Fiecare cum poate. Unii își umplu golurile cu frumos și iubire, alții cu mizerii... Las fiecăruia dezonoarea de a fi ridicol, toxic, urât... Cândva vor învăța, probabil, că noroiul cu care aruncă îi murdărește tot pe ei, nu pe cei pe care încearcă să-i păteze (n-ai cum să rămâi imaculat cât timp umbli cu noroi:) ); iar ura și răutatea le aduce tot lor cea mai multă durere și nefericire. 
Oamenii aleg cum sunt, ce oferă lumii și ce lasă în urma lor, iar eu consider că există deja prea multă mizerie în lume, aşadar nu vreau să fiu încă una care să contribuie la urâțirea ei. Am alte ambiții și treburi mai importante decât să mă cert cu toți demenții și ridicolii care fac zgomot și mizerie. Știu deja că sufletele unor astfel de oameni sunt goale, că singurătatea, anonimatul și lipsa iubirii duc la disperare, iar disperarea duce la tot felul de apucături nebunești. Dacă la început mă afectau răutățile și mă simțeam nedreptăţită, acum știu că aceste persoane nu mie îmi fac nedreptate, nu împotriva mea luptă, nu pe mine mă insultă și umilesc, ci pe ei înșiși. Disprețul pe care-l manifestă față de mine este doar dispreț față de ei înșiși și... nimic nu mi se pare mai trist decât să te disprețuiești într-atât încât să te otrăvești mereu cu gânduri negative, să te irosești încercând să strici și să instigi...  
Eu nu sunt supărată pe nimeni, nu detest pe nimeni, nu am resentimente. Știu foarte bine cine și de ce încearcă să-mi tulbure pacea sufletului, cunosc tertipurile celor care subestimează lumea și care cred că reușesc să manipuleze și să instige, așa cum și ei știu că eu nu le-am făcut niciun rău, că pe unii chiar i-am ajutat, că nu datorez nimic nimănui și că nu le-am adus prejudicii de niciun fel... Ei știu foarte bine că eu nu merit cu adevărat ura lor, așa cum eu știu că ei își merită propria ură cu care se otrăvesc. Par dependenți de ea. :) 
Detest profund certurile și nu voi intra în războiul nimănui. N-au decât să spună ce vor și să fie cât mai spurcați. Le compătimesc copiii, familiile și părinții pe care îi fac de rușine prin purtarea lor și prin exemplul prost pe care îl dau. Iar cei care în loc de "X" se semnează cu "Y" să nu se iluzioneze că li se garantează anonimatul... Eu știu bine cine se află în spatele anumitor nume fictive, dar nu faptul că știu eu ar trebui să preocupe aceste persoane lipsite de rușine și de conștiință, ci faptul că știe Dumnezeu. Aș fi putut să demasc anumite persoane, dar mai presus de dorința mea de a arăta adevărul despre ele, este simțul răspunderii față de familiile lor, față de copiii lor care ar putea afla într-o zi lucrurile urâte pe care le-aș putea spune eu, lucruri care să-i afecteze și care să-i facă să se simtă rușinați. Prefer să tac și să zâmbesc mulțumită, știind că unii dintre cei care azi mă atacă au purtat cândva haine de la mine, că au lucruri de la mine, că au mâncat în casa mea, că le-am oferit momente frumoase și mângâiere… și, cu cât ei mă atacă mai tare, cu atât mai mare este satisfacția mea că eu sunt cea care a făcut bine și că nu mă aflu în postura lor ingrată. 
Dacă tac, dacă nu reacționez la mitocăniile și nemerniciile unora este pentru că-mi prețuiesc educația primită și nu vorbesc de rău oameni cu care am împărțit aceeași masă, dar nici persoane sărace cu duhul... Despre cei pe care nu-i cunosc și care mă detestă fără ca măcar să mă cunoască, nu merită nici măcar să vorbesc... sunt inexistenți pentru mine, chiar dacă ei îmi acordă o importanță exagerată. :)
Sper să învețe și alții din ceea ce am scris aici, să ignore răutățile, să nu se consume și să privească oamenii răi cu compasiune. Nu intrați în luptele nimănui, nu vă explicați, nu încercați să convingeți lumea de contrariul celor care se spun despre voi. Vă asigur că există o dreptate divină... eu văd din ce în ce mai des asta. 
Nu vă mai îngrijorați din cauza celor care vă detestă, ci aveți grijă de cei pe care-i iubiți și nu uitați să vă iubiți pe voi atât de mult încât să rămâneți mereu buni, frumoși și senini!



Unei fiice




Draga mea fiică,

Ți-am dat VIAȚĂ. Viață pe care nu vreau să ți-o controlez. A da viață înseamnă a da libertate deplină. Nu-ți voi reproșa niciodată ceea ce am făcut pentru tine, fiindcă nu mi-ai cerut să fac ceva, ci am făcut totul din iubire. Atunci când dai viață unui copil, rupi din tine. Rupi o bucată din inima ta și crești un om... Apoi îl lași liber, dar tu nu mai poți fi întreg fără acea bucată de inimă, fără a avea aproape acel omuleț pe care l-ai construit cu atâta iubire, grijă, sacrificii și trudă. Poate de aceea îți par posesivă uneori... Și știu că acum nu mă înțelegi, dar când îţi vei rupe și tu o bucată din inimă și omulețul acela va umbla liber prin lume, vei înțelege chinul nopților nedormite și lacrimile care secătuiesc sufletul. Și totuși, asta e menirea unui părinte: să ofere viață, apoi să rămână singur... sperând că omulețul cel mai drag este fericit. 
Ai tot dreptul să fii liberă, dar vreau să te gândești că dacă tu mă uiți când nu ești lângă mine, eu nu reușesc să te uit. Nu vreau să-ți fiu paznic, nu vreau să-ți umbresc bucuria, te vreau fericită alături de cei cu care te simți bine, dar vreau să te gândești și la mine atunci când te distrezi; să nu-mi tulburi sufletul, să nu-mi furi pacea... Fericirea ta nu trebuie să fie nefericirea mea; distracția ta, libertatea de care te bucuri, nu trebuie să fie motive de stres pentru mine, ci tot fericire, fiindcă trăiesc cu tot sufletul bucuriile și împlinirile tale. 
De când exiști eu trăiesc pentru tine și prin tine... Visez visurile tale și nimic nu mă împlinește mai mult decât reușitele tale. Bucuria ta e bucuria mea, zâmbetul tău este lumina mea, iar durerea ta este sfârșitul meu. 
Așadar, te rog, nu mă considera absurdă, nu mă considera posesivă, ci încearcă să îmi înțelegi îngrijorarea și temerile... Fiindcă de când exiști tu nu există pentru mine spaimă mai mare decât aceea de a te pierde, decât aceea de a te vedea nefericită, rănită, neîmplinită. E doar iubire, fiica mea...iar iubirea de mamă n-ar trebui să te sperie, nici să te deranjeze, nici să te îndepărteze... 
Într-o zi vei înțelege că iubirea de mamă nu o poate înlocui nimeni... Nici prietenii, nici omul iubit... Nimeni.

Cu drag, unei fete pe care o iubesc mult. 



"Cum e să fii Irina Binder?"



M-a întrebat cineva: "Cum e să fii Irina Binder?"
I-am spus că mi-nu-nat și că nu mi-aș schimba părerea chiar dacă toată lumea ar detesta-o pe Irina asta. Eu o iubesc, fiindcă o cunosc cel mai bine. Știu ce viață a avut, ce încercări, ce bucurii, ce necazuri, ce greșeli, dar și conjuncturile care au dus la înfăptuirea acelor greșeli. 
Eu cunosc mai bine ca oricine măștile pe care le-a purtat și eu îi cunosc cel mai bine intențiile. Cu toate acestea, eu am judecat-o cel mai mult pe Irina. Și eu am fost cea mai dură cu ea. Eu am iubit-o cel mai puțin și am urât-o pentru fiecare om care n-a iubit-o. Eu i-am făcut cel mai mult rău... Și cred că am pedepsit-o mai aspru decât ar fi făcut-o oricine. Până într-o zi... când am avut curaj s-o descopăr, când am înțeles că trebuie s-o iert pentru tot ceea ce nu i-a reușit, când am înțeles că am avut de la ea așteptări nerezonabile și că i-am cerut mai mult decât i-am oferit.
Știți cum e să fii Irina Binder? M i n u n a t . Iar cea mai frumoasă parte din tot ce înseamnă ea sunt oamenii care o iubesc. Voi. 








Fluturi volumul 3 a fost publicat!



Dragii mei,

dacă mi-ar fi spus cineva înainte să scriu cartea Fluturi că aceasta va fi atât de îndrăgită, că va ajunge bestseller, că timp de 3 ani şi jumătate va fi pe locul 1 în topul vânzărilor, că voi primi propuneri pentru ecranizarea cărții şi că lumea va cere insistent publicarea unui al 3-lea volum, nu aş fi crezut. Dar iată că nu se ştie niciodată unde duce un drum dacă nu faci primul pas. 
Timp de doi ani mi-aţi trimis mii de mesaje şi comentarii pe blog și pe paginile mele de Facebook, m-aţi abordat când m-aţi întâlnit şi aţi făcut presiuni asupra editurii să publicăm volumul 3. Aţi cerut continuarea poveştii şi mi-aţi mărturisit că vă este dor de personaje şi de acele trăiri pe care le-aţi avut citind Fluturi. Volumul 3 mi l-am smuls din suflet şi am făcut-o de dragul vostru. Sau aş putea spune că nu am trimis spre voi o carte, ci mi-am trimis sufletul, dornic să vă îmbrăţişeze, dar şi să fie îmbrăţişat.
Povestea cărţii Fluturi v-am spus-o aici: Povestea cărții Fluturi. Aş putea scrie o carte despre toată această experienţă, despre bucuriile pe care mi le-a adus, despre lecţiile de viaţă, dar mai ales despre oamenii minunaţi pe care i-am cunoscut, pe care simt că Dumnezeu mi i-a adus în viaţă ca pe nişte daruri menite să-mi confirme cât de mult mă iubeşte.

Cartea Fluturi vol.3 este deja disponibilă la Libris şi se poate comanda (cu transport gratuit) aici: FLUTURI-vol-3
Primele 500 de cărţi comandate vor avea autograful meu, oferit cu mult drag.
Odată cu publicarea volumului 3 a fost publicată și ediția revizuită a volumelor 1+2.

Doresc să vă împărtăşesc o veste frumoasă legată de publicarea volumului 3. Libris a decis ca în perioada iunie-august să doneze 3% din vânzările cărţii Fluturi vol 3, unei cauze caritabile.
Propunerea lor de a dona 3% din vânzările cărţii Fluturi unei Asociaţii Umanitare m-a bucurat nespus şi mi-a confirmat încă o dată că pentru Libris nu contează doar profitul ci şi satisfacţia de a dărui, de a ajuta şi de a-i inspira şi pe ceilalţi să facă lucruri frumoase. Am văzut în această propunere ocazia perfectă pentru a susţine Asociaţia Umanitară "Dreptul la Viaţă" Huedin, o asociaţie de care sunt ataşată sufleteşte, deoarece apariţia acesteia a fost inspirată chiar de cartea Fluturi şi de acţiunile caritabile în care m-am implicat. Alături de membrii acestei asociaţii am adus bucurie în multe suflete şi am mobilizat şi alţi oameni să ni se alăture. Mulţumesc echipei Libris  - o echipa de oameni excepţionali- pentru o şansă atât de frumoasă şi pentru că astfel şi Fluturi 3 va însemna continuarea unei poveşti care a schimbat în bine vieţile multor oameni!
Aici puteți citi mai multe detalii despre această acțiune: Libris.ro va dona 3% din valoarea rezultata in urma vanzarilor cartii Fluturi 3

Pentru publicarea volumului 3 vreau să aduc mulțumiri întregii echipe a Editurii For You, doamnei Monica Vişan - fondatoarea editurii şi cea care a avut inspiraţia să-mi publice cartea - fiind convinsă de impactul pozitiv asupra publicului; doamnei Camelia Soceanu pentru dăruirea şi profesionalismul cu care administrează Editura For You; doamnei Carmen Terţiu - un om minunat şi un redactor excepţional! Pentru coperta frumoasă îi mulțumesc bunei mele prietene Bianca Demian! 
Vreau să le mulţumesc şi tuturor celor care fac posibil ca Fluturi să ajungă la voi, tuturor librăriilor şi curierilor!

Iar vouă, cititorilor mei, vă mulţumesc pentru că sunteţi mereu buni cu mine, pentru că mi-aţi confirmat de fiecare dată că am cititori minunaţi! Mă mândresc cu voi, sunt recunoscătoare şi vă asigur de toată preţuirea mea. 

Cu multă dragoste, a voastră mereu,

Irina Binder


Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:
volumele 1 și 2 împreună
volumul 3
Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi

Nu mai am timp.



Nu mai am timp să aştept ceva ce cred că nu se va întâmpla niciodată. Nu mai am timp să cred şi să sper că te vei aduna şi că vei decide cine eşti şi ce vrei de la viaţă. Nu mai am timp să aştept după amânările tale, după rătăcirile tale şi după nehotărârile tale.
Nu mai am timp şi nu mai sunt dispusă să mă simt o opțiune sau a nimănui.
Nu mai am timp să mă pun deoparte pentru tine, pentru un cândva când poate tu vei fi capabil să mă descoperi şi să mă iubeşti. Nu mai am timp pentru amânări şi renunţări.
Nu mai am timp să sufăr, să mă simt nesigură şi să mă tem și nu mai timp să te tot iert.
Nu mai am timp să-mi refuz ceea ce merit, să mă risipesc şi să tânjesc după iubire.
Nu mai am timp să cred în iluzii frumoase şi în promisiuni. Nu mai am timp să mă mulţumesc cu jumătăţi de măsură.
Nu mai am timp să aştept să te schimbi şi de aceea nu-mi mai amân nicio secundă plecarea. Dacă aş rămâne m-aş schimba eu... şi nu meriţi un asemenea sacrificiu.
Rămâi cu bine!



Obsesia balsamurilor de buze



Probabil că am o obsesie cu balsamurile de buze. Iar dacă nu e obsesie, sigur e dependență. :) Am mare nevoie de ele, deoarece periodic buzele mele se usucă și se crapă.
Cred că am încercat toate balsamurile de buze care există pe piață: Clinique, Avene, Lancome, Chanel, Vichy, Oxiance, Nuxe, L'occitane, etc. 
Am încercat balsamuri de buze care costă în jur de 10 lei, dar și care costă peste 150 de lei. Mereu am mai multe și am grijă să am mereu în casă, în mașină, la birou și rătăcite prin genți... Cert este că nu e necesară o colecție, mai ales dacă multe dintre ele nu sunt folosite, dar cum altfel poți afla care sunt bune dacă nu le testezi? :) 
Testând atâtea, am încercat sa stabilesc care îmi plac cel mai mult și care sunt bune cu adevărat. În poză am pus pe rândul de jos preferatele mele. Clarins sunt pe primul loc, fără discuție. Și cele de la Lancome sunt bune, iar mai nou au creat un Juicy shaker care și nuanțează, hidratează și este delicios (e disponibil în mai multe nuanțe). Foarte bun este cel de la Bioderma, dar nici Chanel nu m-a dezamăgit. Genial mi se pare exfoliantul de buze cu sâmburi de struguri de la YSL. 
Cel mai prost balsam de buze este (în opinia mea) Caudalie. Nu m-a ajutat deloc, iar produsul a devenit inutilizabil în mai puțin de o lună, s-a întărit, nu se mai poate aplica și are un gust rău. 
Există multe opțiuni, în funcție de necesități și de buget, desigur. Nu sunt snoabă, am fost dezamăgită de anumite produse scumpe, așa cum am fost foarte încântată de produse ieftine, care au avut efecte demne de admirat. 
Nu știu dacă există balsamuri de buze românești. Cunoașteți voi ceva bun? 




13 mai - ziua internațională a dorului



Cel mai dor îmi este de tata. Mi-e dor să-i împărtăşesc bucuriile mele, să găsesc protecţie în braţele lui primitoare atunci când sunt tristă şi descurajată, să-i cer sfatul atunci când trebuie să fac alegeri importante, să-l văd fericit.
Mi-e foarte dor de oameni buni şi senini, care vorbesc frumos şi despre lucruri frumoase; de oameni care ajută şi care iubesc.
Mi-e dor de oameni cu frică de Dumnezeu, care-şi fac semnul crucii şi care-şi scot căciulile când trec pe lângă biserici.
Mi-e dor de sărbători adevărate, pline de bucurie şi iubire, cu oameni care se iubesc şi care ştiu să împartă fericirea.
Mi-e dor să văd mame blânde şi răbdătoare, care vorbesc şi privesc cu iubire.
Mi-e dor de momente nepreţuite petrecute cu prietene dragi cu care, oricât aş povesti, nu apucăm niciodată să ne spunem tot ce avem de spus.
Mi-e dor de pufuleţii pe care-i mâncam cu prietene de care nu m-am îndoit niciodată, în sufletul cărora am ştiut mereu că sunt în siguranţă.
Mi-e dor de lăcrămioarele din curtea casei copilăriei mele, pe care nu, nu le rupeam, ci le miroseam aşezându-mă în genunchi.
Mi-e dor să citesc pe o bancă într-un parc, să mă opresc doar să admir perechi de îndragostiți și mai ales cupluri de vârstnici care se țin de mână și se privesc cu duioșie.
Mi-e dor să mă plimb uitând de lume, să merg desculţă pe iarbă udă, să adorm pe prispa unei case vechi aflată în inima pădurii şi să mă bucur de muzica naturii.
Mi-e dor de oameni fericiţi şi multumiți cu ceea ce sunt şi ceea ce au, de oameni care vorbesc mai mult despre visuri decât despre obiective.
Mi-e dor de oameni care nu se străduiesc tot timpul să dovedească ceva, care ştiu să se facă apreciaţi și iubiți pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce au.
Mi-e dor de oameni care ştiu să fie recunoscători, care nu reproşează, care nu se plâng tot timpul, care ştiu să şi ofere, nu doar să ceară, care știu să și asculte, nu doar să vorbească.
Mi-e dor de oameni pe care i-am lăsat să plece, de oameni pe care i-am alungat, de oameni pe care i-am iertat prea târziu, de oameni cărora nu le-am spus la timpul potrivit că i-am iubit.
Mi-e dor de mine. 
Mi-e dor de Doamne-Doamne.

Vouă de cine şi de ce vă este dor?




Cât valorează 30 de lei?



Am un bătrânel de care am grijă, așa cum pot. Îi duc mâncare și încerc să-l ajut să nu se mai simtă atât de singur. V-am mai povestit despre el, a avut o viață grea, fiul alcoolic l-a bătut, l-a ars cu țigări, l-a umilit în fel și chip și l-a băgat în datorii pe care le va plăti toată viața. Ani de zile a trăit în frig (l-au debranșat de la rețeaua de termoficare) și a căutat alimente prin pubelele de gunoi... 
Am fost să-l vizitez și m-a primit cu lacrimi în ochi. E recunoscător că îl ajut necondiționat, fiindcă n-are ce să-mi dea în schimb și nu înțelege de ce cineva l-ar ajuta ani de zile, dacă nu-i poate lăsa casa sau ceva lucruri de valoare. 
La un moment dat s-a apucat să caute într-un dulap și mi-a întins 30 lei. "Sunt ca să-ți iei un cadou de Sfânta Irina.", mi-a spus cu o încântare naivă. În mod normal aș fi refuzat banii care pentru el înseamnă enorm, iar pentru mine atât de puțin... dar nu am putut să-l refuz. S-ar fi simțit foarte rău. 30 lei par o nimica toată pentru cineva care are sau pentru cineva care nu cunoaște sărăcia, dar pentru tataie al meu suma este fabuloasă, credeți-mă. Cine știe cum i-a adunat... :( 
Am luat banii cu strângere de inimă, vinovată, nu știu să vă descriu sentimentul... Dar bucuria din ochii lui m-a încurajat să primesc. Știam că-și dorea să-mi facă și el o bucurie.
Sincer, nu știu ce mi-aș putea cumpăra cu 30 de lei. Nu-mi lipsește nimic, slavă Domnului. Dar voi pune banii la vedere, în vitrină, să-i văd tot timpul și să-mi amintesc cât de mult pot valora, de fapt, 30 de lei...



10 tipuri de persoane care nu-mi plac


Astăzi, în categoria "10" voi scrie despre zece tipuri de persoane care nu-mi plac. Aștept cu interes și părerile voastre. Iată lista mea:

1. Îngâmfații. Nu mi-au plăcut niciodată aroganții, cei care privesc lumea de sus și care afișează mereu un aer superior. Culmea este că majoritatea îngâmfaților pe care i-am cunoscut sunt doar niște închipuiți. 

2. Lăudăroșii. Indiferent cu ce se laudă: cu ceea ce au, cu ceea ce sunt sau cu relațiile lor, lăudăroșii mi se par penibili și cred că suferă de sentimente profunde de inferioritate de simt mereu nevoia să le arate altora că au, că sunt, că știu, că pot. Acestora le-aș sugera să reflecteze la următoarea frază: "A te lăuda cu lucrurile și relațiile tale înseamnă a recunoaște cât valorezi fără ele."

3. Ipocriții și prefăcuții. Și din păcate nu sunt scutită de ei. Au fel și fel de fețe cu care sunt convinși că păcălesc. Defilează cu bune intenții, sunt lingușitori, necinstiți și alunecoși.  

4. Oportuniștii și profitorii. Cei care caută în orice situație și în orice relație ocazii de a-și atinge vreun scop. Cei care nu știu decât să ceară și să ia cu ambele mâini, dar care nu oferă niciodată sau dacă oferă, dau doar mărunțiș cu care să-și salveze reputația și să nu pară zgârciți și datori.   

5. Curioșii și indiscreții. Curiozitatea este bună doar atunci când te ajută să înveți ceva și să evoluezi. Curiozitatea despre intimitățile altora și indiscreția cu care unii te întreabă câți bani câștigi și alte lucruri care nu-i privesc, mi se par dezgustătoare. Eu nu mai răspund de mult la curiozitățile altora, cu atât mai mult cu cât nu am nicio curiozitate și pot trăi foarte liniștită și fără să știu toate bârfele de budoir despre cunoscuții mei. 

6. Colericii și certăreții. Cei care strică mereu pacea și armonia în orice grup și care țin cu tot dinadinsul să-și impună punctul de vedere și să li se dea dreptate. Mă irită la culme cei care nu-și pot controla apucăturile agresive și limbajul.

7. Paranoicii și cei care suferă de mania persecuției. Nu știu dacă există oameni mai obositori decât cei obișnuiți să se victimizeze mereu, cei cărora li se pare mereu că nu te porți cum trebuie, că nu le dai destul, cei care trăiesc cu impresia că ai ceva împotriva lor și care te obligă să te justifici și să-ți dovedești loialitatea și dragostea. Eu am renunțat de mult să le mai fac jocul acestor persoane... am preferat mai bine să mă distanțez. 

8. Cei care au mereu așteptări. Mă refer la cei cărora, deși nu le datorezi nimic, ei au tot felul de așteptări și de pretenții. Aceștia trăiesc cu impresia că li se cuvine totul și că le ești dator. De obicei sunt veșnic nemulțumiți. Și ajunge să-i refuzi o singură dată ca să te dușmănească. 

9. Nerușinații. Aici intră mai multe categorii de oameni, de la cei care cer favoruri fără pic de rușine, la cei care se poartă necivilizat, care te pun în situații penibile și care nu te respectă.   

10. Impostorii. E plină lumea de ei. Impostura socială a devenit un fel de obicei. Detest orice impostor care păcălește lumea, indiferent cu ce scop. 





Șefuțul



M-a sunat o prietenă să-mi povestească, resemnată, că probabil va rămâne fără job. Şeful ei (nou în funcţie) a ameninţat-o că o va da afară, după ce o colegă “binevoitoare” l-a instigat împotriva ei. Cică acea colegă ar fi genul de angajată linguşitoare care-i scutură cu palma sacoul şefului, spunându-i: “Şefu’, mă scuzaţi, era să aveţi o scamă!“
Prietena mea mi-a spus să scriu o postare în care să-mi spun părerea despre cum ar trebui să fie un şef, iar ea o va printa şi i-o va lăsa pe birou. Bineînţeles că îmi voi spune părerea, dar niciodată nu voi putea învăţa un şefuţ să fie un şef. Spun "şefuţ" fiindcă există două tipuri de „conducători“: şefi şi șefuți. “Leader” este deja o calitate care nu vine la pachet cu învestirea într-o funcţie. 
Șefuțul este acel om investit într-o funcţie, care trăieşte cu impresia că odată cu funcţia i s-au dat și drepturi și calități pe care, de fapt, nu le are. Șefuțul caută în permanenţă să-şi arate puterea și autoritatea, pe care le percepe greşit, desigur şi nu va rata nicio ocazie să-şi valideze superioritatea faţă de angajaţi. El simte în permanență nevoia să-şi arate “măreţia” şi, pentru că n-are stofă de şef, pedepseşte, umileşte şi execută. Aplică teroarea emoţională şi devine tiran. Persecută cu o plăcere care-l face să fie ridicol şi demn de milă.
Șefuțul uită că a fost şi el “jos”, că a fost stângaci, că a învăţat şi el de la alţii şi că a greşit.
Șefuțul uită să mai fie om după ce i se dă funcția de conducere.
Un şef este decent şi respectabil, de aceea nu ascultă niciodată bârfele angajaţilor şi nu-l interesează vieţile personale ale acestora. Șefuțul iubeşte bârfa, intriga şi trădarea şi-l preocupă chestiile mărunte, interesându-l ce maşină şi-a luat nu ştiu care angajat, cine cu cine are relații prin firmă…
Un şef n-are nevoie de turnători şi nu se teme că-şi pierde funcţia, fiind conştient de calităţile şi de valoarea lui, pe când șefuțul depinde de turnători, de intrigi şi de prostii ca să rămână "sus".
Un şef se laudă cu succesele lui şi cu impactul pozitiv pe care l-a avut asupra angajaţilor, pe când un şefuţ se va lăuda cu "puterea" exercitată asupra angajaţilor, cu pedepsirea şi umilirea lor. Am văzut şi eu un prost care a spus cu o satisfacţie care mi-a creat repulsie: "Am dat-o afară, să vadă toată lumea cine-i şeful!" Dăduse afară o femeie divorţată, care-şi creştea copilul singură şi care avea rate, profitând de naivitatea şi slăbiciunea femeii care nu ştia că avea și drepturi, nu numai îndatoriri.
Șefuțul are o gândire opacă, e paranoic, orgolios și isteric. El inspiră teamă, nu respect. Îl flatează lingușirile angajaților și este ușor de manipulat.
Aş putea să scriu mult şi bine despre cum ar trebui să fie un şef, dar ştiu că un şefuţ nu va putea înţelege niciodată că nicio funcţie nu-i poate da calităţile umane pe care nu le are.
Ceea ce trebuie să ştie șefuții este că persoanele care încearcă să-şi impună respectul stârnind teamă, sunt patetice şi ridicole. Cu cât mai slab şi mai nesigur este un om, cu atât mai puternic încearcă să pară.
Numai cei cu complexe de inferioritate simt nevoia să-şi arate superioritatea. Oamenii care se simt mici în interiorul lor sunt disperaţi să pară mari în ochii celorlalţi.

PS. Cei care sunteți angajați și aveți de-a face cu șefuți, înainte să vă îmbolnăviţi de stres şi să vă lăsaţi terorizaţi, umiliţi şi hărţuiţi, interesaţi-vă care vă sunt drepturile. Superiorii n-au dreptul să recurgă la intimidări, ameninţări şi teroare psihologică. Fiți demni. Poziția ghiocelului e pentru sclavi. Iar dacă ajungeţi în postura să vi se ceară să vă daţi demisia, consultaţi înainte un avocat. Nu permiteți niciun abuz. 



De ce nu ne mai suntem de ajuns?



Am constatat cu tristeţe că oamenii nu-şi mai sunt de ajuns unii altora. Spun asta fiindcă văd din ce în ce mai des oameni care sunt împreună în diverse locuri, dar care, în loc să comunice, să-şi vorbească, să se privească şi să se bucure unii de alţii, sunt preocupați de telefoane.
În restaurante, pe terase, la spectacole, pe stradă sau în natură, vezi oameni stând unii lângă alţii ca nişte străini care doar împart mese şi încăperi şi... atât. Nu emoţii, nu bucurie, nu învățături...
Oare chiar nu mai avem ce să ne spunem? Eu am prieteni cu care, atunci când mă întâlnesc, deşi vorbim ore şi chiar zile, când ne despărţim, rămânem cu senzaţia că nu ne-am spus tot ce aveam să ne spunem, că ne-ar mai fi trebuit timp să ne bucurăm unii de alţii.

Și totuși, la un moment dat, am făcut și eu greșeala să fac un om să se simtă singur alături de mine. Eram pe o terasă cu iubitul meu şi l-am surprins privindu-mă într-un fel aparte, în timp ce luasem telefonul mobil să verific dacă am primit răspuns la un mesaj. L-am întrebat de ce mă priveşte aşa şi mi-a spus: "Pentru că mi-e dor de tine." "Dar sunt aici.", i-am spus. "Nu eşti.", mi-a răspuns.
Avea dreptate. Nu eram cu el, eram în lumea virtuală, căreia unii dintre noi au ajunsă să-i aparţină mai mult decât lumii reale.

Aşteptam ieri pe coridorul unei clinici şi am văzut ceva care m-a întristat. Un bătrân cu fiica lui aşteptau să între la o consultaţie, cred. El îi vorbea femeii, dar aceasta era foarte atentă la telefon. Stătea pe facebook şi dădea scroll la postări, de parcă erau mai interesante decât ceea ce-i spunea tatăl ei. La un moment dat, bătrânul - care părea obosit şi bolnav, a întrebat-o ceva, iar ea i-a răspuns răstit, după care şi-a văzut în continuare de telefonul ei.
M-am gândit atunci că aş fi putut fi eu cu tata, pe care azi aş da orice să-l mai am şi să-mi mai vorbească. Îmi venea să merg la ea şi să-i spun că ar trebui să-i acorde atenţie, să se poarte frumos, fiindcă va veni ziua în care-i va fi foarte dor de tatăl ei...

Paradoxal, deşi avem atâtea căi de comunicare (sms, whatsapp, messenger, e-mail, etc) noi nu mai comunicăm cu adevărat între noi. Şi, pentru că nu mai comunicăm între noi, nu ne mai cunoaştem. Poate de aceea ne grăbim să ne iubim, ca mai apoi să ne grăbim să ne uităm unii pe alții.
Mă întristează să văd atâţia străini împreună... oameni care, în loc să se privească, să se ţină de mâna, să se îmbrăţişeze şi să-şi împărtăşească emoţiile şi visurile, sunt atât de distanți.
Şi atunci, de ce mai avem nevoie unii de alţii? Doar ca să nu fim singuri? Pentru că am impresia că suntem mai singuri împeună decât separaţi unii de alţii...

Încerc să-mi imaginez ce s-ar întâmpla dacă pentru o perioada omenirea ar rămâne fără internet? Ştiu, pare o tragedie de neînchipuit, dar poate fi asta mai tragic decât să te trezeşti dintr-o dată singur în viaţă, fără prieteni, fără familie, fără niciun om cunoscut? Eu cred că ar fi o bună oportunitate ca oamenii să înveţe din nou să fie împreună,  să se bucure unii de alţii şi să-şi fie de ajuns.