Interviu



O studentă la jurnalism m-a provocat la un interviu aparte, simpatic. Mi-a plăcut că nu este clișeic, cu întrebări de genul: "Ce muzică îţi place" sau "Care e mâncarea ta preferată", adică lucruri care nu sunt relevante pentru a-ți face o părere despre cineva. 
I-am promis că dacă îmi place interviul, îl voi publica pe blog, deci, voila! 

R: Cum ai descrie omul Irina în câteva cuvinte?
Irina: Un om imperfect, dar cu intenţii bune, care iubeşte oamenii, pacea şi viaţa.

R: Ce te inspiră?
Irina: Mă inspiră oamenii buni şi tot ceea ce este frumos. 

R: Ce te face fericită?
Irina: Fericirea celorlalţi, pacea lor, râsetele, îmbrăţişările, iubirea.

R: Ce te enervează?
Irina: Haosul, agitaţia, gălăgia și oamenii nervoși.

R: Zi-mi ceva ciudat despre tine.  Lucruri care nu îți plac, de exemplu. 
Irina: Ciudat ar fi că nu mănânc şi nu beau după nimeni, dar mă pup cu toţi câinii pe care-i întâlnesc. 
Ce nu îmi place? Nu-mi plac vasele şi tacâmurile din plastic. Și nici sacoșele. Și nu suport vase ciobite. Consider că dacă ceva s-a spart, trebuie înlocuit, mai ales că veselă se găsește și foarte ieftină. 

R: Ai ceva dependenţe?
Irina: Da. Sunt dependentă de iubire. 

R: Ce nu îţi lipseşte niciodată din casă?
Irina: Veselia, lumina şi florile. Iar dacă te referi la lucruri, nu-mi lipseşte nimic, pentru că sunt foarte organizată.

R: Spune-mi 3 lucruri care nu-ţi lipsesc niciodată din geantă şi argumentează de ce?
Irina: Banii – pentru că mi se pare sub demnitatea unei femei să nu aibă bani când iese din casă. Actele – pentru că este obligatoriu să le ai mereu asupra ta. Telefonul – pentru că ştiţi deja cât suntem de dependenţi de comunicare.

R: Care este cea mai mare realizarea a ta?
Irina: Nu ştiu dacă am o realizare mare, dar am multe realizări mici. Cred că una dintre cele mai mari realizări pe care le poate avea un om ar fi să poată schimba ceva în bine în lumea asta sau în viața cuiva, iar eu am reușit și nu mă voi opri aici.

R: Care este cel mai mare regret al tău?
Irina: Că am amânat să iau anumite decizii şi că m-am încăpăţânat să stau alături de oameni care m-au irosit.

R: Când te gândeşti la copilăria ta, ce îţi aminteşti?
Irina: Fericire. Arome de fructe, flori, chec şi budincă de vanilie. Raze de soare, ţipetele fericite ale copiilor cu care mă jucam, câinele meu care mă iubea nespus și calul meu care se numea Amurg. Zâmbetul cald al tatălui meu și mirosul frumos al mamei mele.

R: Cum ai descrie prietenul ideal?
Irina: Un om în care să poţi crede cu tot sufletul, în prezenţa căruia să te simţi confortabil şi să nu trebuiască să te controlezi de teamă că i-ai putea leza orgoliul; în sufletul căruia să te simţi în siguranţă, care să se bucure de realizările tale şi care să te ajute să evoluezi. Un om pe care să-l revezi mereu cu bucurie nespusă şi după care să plângi când vă despărţiţi.

R: Dar partenerul de viaţă ideal?
Irina: Omul cu care să-ţi împarţi viaţa cu bune şi rele, alături de care să poţi construi, omul dispus să facă acele mici compromisuri și sacrificii care ajută o relaţie să fie armonioasă.

R: Cum ai vrea să fie copilul tău?
Irina: Să fie un om bun și demn. Să nu facă nimic din ceea ce văd atât de urât şi degradant la unii oameni. N-aș vrea un geniu, ci un copil fericit. 

R: Succesul te-a schimbat?
Irina: Nu. Sunt același om și voi fi același om. Succesul doar m-a responsabilizat. Am o mare datorie față de oamenii care cred în mine și care mă admiră: să nu-i dezamăgesc. 

R: Ca persoană publică eşti expusă şi la bârfe şi răutăţi. Ce părere ai despre asta?
Irina: Nu numai ca persoană publică eşti expusă la bârfe şi răutăţi. Fiecare suntem ţinta bârfelor, a intrigilor şi a răutăţilor, fiindcă lumea în care trăim este pestriţă. Pe mine nu mă mai preocupă de mult timp ceea ce spun gurile rele despre mine, fiindcă ştiu că vorbitul aiurea e preocuparea principală a oamenilor plictisiţi, cu o educaţie şi cu o cultură precară.

R: Crezi că există oameni care te urăsc? Dacă da, de ce şi ce le-ai transmite?
Irina: Da, sunt şi oameni care mă urăsc. De ce? De obicei urăsc cei care nu ştiu să treacă peste despărţiri, care nu ştiu să ierte eventuale greşeli, invidioşii şi cei care nu pot accepta ceva diferit de concepţiile lor.
Ce le-aş trasmite? Că le doresc să-şi recapete demnitatea şi pacea interioară, fiindcă un om care urăşte, recurge adesea la fapte care nu-i fac cinste şi care-l consumă inutil.

R: De ce crezi că unii oameni sunt răi?
Irina: Pentru că sunt nefericiţi, complexaţi, neîmpliniţi şi slabi. Ei se iluzionează că tulburând pacea altor suflete se vor simţi mai bine şi, în loc să facă ceva pentru bunăstarea lor, caută să distrugă fericirea altora. Păcat că aceştia nu realizează că toţi oamenii răi sunt nefericiţi, dar că nu toţi oamenii nefericiţi ar trebui să fie răi.

R: Dacă ai avea şansa să dai timpul înapoi, ce ai schimba la viaţa ta?
Irina: Aş iubi mai mult. Aş iubi cu toată inima, fără să îmi fie teamă de dezamăgiri, fără să îmi impun interdicţii. Aş iubi pe oricine ar merita, indiferent cum s-ar încheia acea relaţie (de iubire sau de prietenie), pentru că azi ştiu că viaţa este compusă din etape, că este un cumul de experienţe de care trebuie să ne bucurăm la intensitate maximă, fără planuri şi aşteptări care să ne aducă deziluzii.

R: Ţi-e teamă de moarte? Dacă ai afla că mai ai o lună de trăit, ce ai face?
Irina: Nu mi-e teamă de moarte, dar ştiu că nu voi fi niciodată pregătită să mor, pentru că mereu trăim cu senzaţia că mai avem atâtea de făcut şi de învăţat, că mai avem mult de iubit. Dacă aş afla că mai am doar o lună de trăit, cred că aş face cumva să fiu cât mai mult cu oamenii mei dragi, să-i fac fericiţi și să le las amintiri frumoase cu mine.

R: Ce părere ai despre minciună?
Irina: Atât minciuna cât şi adevărul sunt bune doar dacă sunt folosite în scopul binelui. Unii se bat cu pumnii în piept că nu mint niciodată, că iubesc adevărul, dar adevărul lor n-are nicio valoare şi nu reprezintă o virtute atâta timp cât îl folosesc ca armă împotriva altora. Adevărul care răneşte şi care distruge este mai urât decât minciuna. Din păcate, unii folosesc adevărul ca pe o virtute, fără a se gândi ce consecinţe are acesta asupra vieţilor celorlalţi, în timp ce alţii folosesc minciuna cu scopul de a face bine şi de a ajuta.

R: Urăşti pe cineva?
Irina: Nu. Sunt prea ocupată să iubesc pentru a avea timp şi energie să urăsc pe cineva. N-am loc pentru ură în sufletul meu. La un moment dat înveți valoarea unei clipe și nu ai irosi-o pentru nimic în lume cu prostii și cu oameni care nu merită.

R: Ce înseamnă pentru tine Dumnezeu?
Irina: Viaţa, iubirea, speranţa, alinarea, totul. Tatăl, mama şi prietenul care mi-au lipsit în cele mai grele momente ale vieţii mele.

R: Ce înseamnă pentru tine iubirea?
Irina: Cred că este elementul care face ca totul să funcţioneze perfect în univers. Este ceva de care depinde tot ce este viu pe acest pământ. Şi este sacră. 

R: Ce nu ai vrea să afle lumea despre tine?
Irina: Lucrurile care ar da un exemplu prost lumii, dar nu pentru că aş vrea ca lumea să creadă că sunt perfectă, fiindcă nu sunt, ci doar pentru că nu aş vrea ca cineva să înveţe ceva greşit de la mine.

R: Ştiu că te implici în diferite cazuri sociale. Cum ai început să ajuţi oameni?
Irina: Dumnezeu a trimis în calea mea oameni care aveau nevoie de ajutor, iar eu nu am trecut nepăsătoare. Satisfacţia de a fi util altora este de neegalat. Nu îmi place să vorbesc despre asta, cu atât mai mult cu cât unii vor crede că încerc să mă laud. Sunt sigură că fiecare om ajută într-un fel sau altul, chiar şi cei mai săraci oameni. Faptul că ei nu au bani şi lucruri pe care să le poată dărui nu înseamnă că nu pot ajuta cu o vorbă bună, cu o mângâiere, cu un exemplu bun, cu timp şi muncă dăruite.

R: Ce nu îţi place la oameni?
Irina: Răutatea, ipocrizia, egoismul, tendința de victimizare, prefăcătoria.

R: Ce părere ai despre adolescenţii din ziua de azi? Şi ce mesaj le-ai transmite?
Irina: Părerea mea despre adolescenţi este că sunt frumoşi, energici şi deştepţi. Mă enervează la culme generalizarea şi compararea lor cu generaţiile trecute. Fiecare generaţie este diferită şi adaptată la posibilităţile vremurilor respective. Adulții ar trebui să fie mai indulgenți, să le acorde încredere și respect și să aibă răbdare ca adolescenții să treacă prin etapele prin care am trecut și noi. Haideți să-i iubim, nu să-i huiduim și să-i dezaprobăm la fiecare pas.
Le-aş transmite adolescenţilor să fie autentici. Să nu se copieze unul pe celălalt, să nu aibă ca etalon modele fără valoare. Să se înconjoare de anturaj sănătos, de oameni care să-i inspire la frumos, de la care să înveţe, cu care să se distreze.  
Să nu se lase descurajați de nimeni și de nimic, să aibă ambiții frumoase și să facă tot posibilul să devină cea mai bună variantă a lor. Nu există om care să nu fie înzestrat cu calități, așa cum nu există om fără defecte. Important este ce lup hrănim - ca în pilda în care sufletul nostru este comparat cu un câmp de luptă pentru doi lupi, unul bun și unul rău și în care se spune că va câștiga cel pe care îl hrănim cel mai des. 

R: Accepţi câteva provocări cu poze care să ne ajute să te cunoaştem mai bine, cu toate că îți vom invada puțin intimitatea? Cititorii își doresc să afle cât mai multe despre tine.
Irina: Da. 

R: Arată-ne ultimul selfie pe care ți l-ai făcut într-un moment special și descrie-ne momentul.
Irina: Eram la lacul Beliș și priveam cu drag un grup de oameni pe care îi iubesc mult și care au venit de prin toată țara, chiar și din Germania și din Austria să ne întâlnim.

R: Pozează tot conţinutul din geanta ta.
Irina: Noroc că azi nu m-aţi prins cu vreun borcan de zacuscă după mine. :)

R: Pozează-ți dulapul cu haine.
Irina: Aici nu m-aţi prins, fiindcă sunt ordonată. :) Am haine prin mai multe dulapuri, dar pozez unul dintre ele. 

R: Pozează primul sertar din stânga pe care îl vezi acum. 
Irina: Aoleu… bine că nu e cel din dreapta! :)

R: Pozează al 2-lea dulăpior de la dreapta la stânga din bucătăria ta.
Irina: Sunt ordonată, v-am spus.  :) 

R: Pozează locul preferat din casă.
Irina

R: Pozează patul pe care dormi, dar fără să îl aranjezi.
Irina: Îl aranjez mereu după ce mă trezesc. 

R: Dedică-le o poză cititorilor tăi. 
Irina: Cu toată dragostea, este o poză cu flori culese de mine duminică, în 28 iunie și postez poza chiar la începutul interviului, ca întâmpinare pentru cititorii mei dragi. 

R: Ce le transmiți cititorilor tăi?
Irina: Că sunt minunați, că sunt mândră de ei, că-i prețuiesc și îi iubesc. Le mulțumesc pentru că sunt mereu buni cu mine și-i rog să ia de la mine doar ceea ce este bun. Am o mare responsabilitate față de ei, dar sunt om și, prin urmare, sunt supusă greșelilor. 
Cititorii mei au un loc numai al lor în sufletul meu, un loc în care sunt în siguranță. Le doresc cu toată inima să aibă tot ceea ce-i face fericiți! 

R: Ți-a plăcut interviul acesta? Ce notă i-ai da de la 1 la 10?
Irina: Da. Nota 10! 




Azi m-a bucurat...



... faptul că, deși toată săptămâna am auzit despre despre ploi care ne vor ține în case în acest weekend, nu m-am lăsat descurajată și am ales să ies. Și bine am făcut! Aveam nevoie de aer, de mișcare și de peisaje care să-mi umple sufletul. 
Este adevărat, nu a fost soare, dar nici nu a plouat pe unde am trecut și am poposit noi. 
Dacă aș fi stat în casă, aș fi ratat o zi superbă. 
Pentru voi, câteva momente surprinse azi... 




Mai multe poze de azi, aici: Poze 28 iunie



"Tu miroşi a flori de măr, iar eu miros a tocăniţă..."



Tocmai asta e. Nu trebuie să miroşi a tocăniţă decât strict în timpul în care o găteşti. Iar dacă totuşi alegi să miroşi a tocăniţă şi după ce ai terminat de gătit, n-ar trebui să te aştepţi ca el să te adulmece ca pe un buchet de zambile proaspăt culese.
Îmi amintesc de o seară în care am trecut pe la o prietenă să-i las ceva. Când mi-a deschis uşa am avut un şoc: avea ceară de epilat pe mustaţă, iar de la glezne până la genunchi era învăluită în cremă depilatoare. M-a primit în sufragerie, scuzându-se pentru felul în care am găsit-o. Soţul ei era la fel ca întotdeauna: absent. Stătea pe colţar şi se uita la televizor, fără să bage de seamă că noi trăncăneam lângă el.
Am întrebat-o de ce nu se aranjează şi ea discret, fără a defila aşa prin faţa soţului ei, iar răspunsul ei a fost: "E bărbatul meu, a văzut tot la mine." Perfect de acord, dar una este să vezi tot la o femeie şi alta este să o vezi în toate felurile. Părerea mea este că o femeie trebuie să aibă momentele ei de intimitate, în care să se aranjeze fără să o vadă bărbatul ei.
Când am început să mă arăt interesată de îngrijirea personală, tata mi-a spus cât de important este ca o femeie să nu fie surprinsă vreodată neîngrijită. Mi-a dat-o ca exemplu pe o doamnă pe care el o admira nespus şi care, într-adevăr, avea mereu o ţinută impecabilă, era coafată, cu manichiura îngrijită şi pantofii foarte curaţi, indiferent de vremea de afară. Atrăgea atenţia prin ţinuta ei şi stârnea admiraţie şi respect. Era delicată, feminină şi avea un comportament foarte elegant.
Tata m-a învăţat, aşa cum a ştiut el, lucruri esenţiale despre îngrijirea personală. "Dar să faci totul singură, să nu te vadă nimeni, nu cum face X-uleasca din vecini, care se rade pe picioare la fântână, cu poarta deschisă ca să o vadă toată lumea." A insistat asupra discreţiei unei femei şi îmi amintesc o afirmaţie de genul: "Bărbatul trebuie să vadă lenjeria intimă a unei femei doar pe ea, nu în coşul de rufe sau aruncată pe nu ştiu unde."
Revenind la "mirosul de tocăniţă", nu înţeleg de ce, după o perioadă de relație (de cuplu), unele femei nu se mai îngrijesc. Se obişnuiesc cu ideea că bărbaţii lor sunt ai lor şi le cunosc deja şi nu mai încearcă să fie frumoase şi feminine.
Cum ar putea să te perceapă un bărbat dacă îl întâmpini mirosind a mâncare, transpirată şi îmbrăcată într-un trening lălâi sau cu nişte haine de "stat prin casă"? Am scris mai demult un articol despre igrijirea personală şi spuneam acolo că nu le înţeleg pe femeile care nu îşi acordă puţin timp pentru ele, care nu găsesc plăcere în a se îngriji şi a se răsfăţa cu băi calde şi creme parfumate. Iar acum mă întreb: de ce unele femei nu îşi mai doresc să fie frumoase? De ce după ce îşi termină treburile prin casă nu fac un minim efort să fie aranjate şi îmbrăcate feminin, fie şi cu un capot sau o cămașă de noapte, dar frumoase.
"Iubitul meu parcă nici nu mă mai vede, nu mai e tandru, nu mai e cum a fost..." - am auzit adesea. Dar tu mai eşti cum ai fost? Ştiu, el ar trebui să te iubească oricum şi probabil că te iubeşte oricum, dar nu îl poţi condamna pentru faptul că nu mai vede în tine femeia de care s-a îndrăgostit atunci când tu făceai orice ca să fii frumoasă pentru el. El vede ceea ce eşti, iar dacă ai fi sinceră cu tine, ai recunoaşte că arăţi ca o gospodină, nu ca o femeie.
Tu ai putea să fii tandră şi să te simţi atrasă de bărbatul tău dacă el ar veni lângă tine neîngrijit, mirosind a bere şi a produse cu care a muncit, transpirat şi cu hainele neîngrijite? Sunt lucruri care contează şi care mă duc cu gândul la zicala: "Dacă tu nu te respecţi, cum ai vrea să te respecte ceilalţi?"
Observ din ce în ce mai des femei care nu se mai îngrijesc, care nu-şi mai acordă atenţie, care par că s-au abandonat rutinei şi nepăsării. Umblă cu părul neîngrijit, nevospit de luni de zile, tocit, fără formă. Manichiura şi pedichiura lasă de dorit, nu îşi ascund imperfecţiunile tenului, nu fac nici cel mai mic efort să fie frumoase. Şi nu mă voi extinde până la ţinute total neadecvate la locaţiile în care merg. Nu este de ajuns să faci un duş şi să te îmbraci cu ceea ce ţi se pare mai comod.
Cineva mi-a spus aşa: "Eu cred că femeile din România se aranjează numai când merg la nunţi." Mi s-a părut exagerată afirmaţia, dar cu timpul am realizat că aşa este. Unele femei exact aşa procedează, cel puţin o parte din femeile din mediul rural şi cele din generaţia trecută - de la care multe dintre noi nu am prea avut ce învăţa în privința îngrijirii personale, care prin exemplul propriu ne-au transmis că este foarte important să ai o casă curată, să faci de mâncare, să fii mamă, să munceşti, dar mai puţin să fii o femeie frumoasă...
Atunci când vă supărați că bărbaţii voştri îşi sucesc gâtul după femei frumoase, încercaţi să aflaţi ce anume îi atrage la ele. Să fiţi geloase sau invidioase nu este deloc constructiv. Mai bine învăţaţi de la cele care vi se par un exemplu frumos.
Desigur, faptul că suntem cochete, feminine şi aranjate, că ştim să fim femei în cele mai frumoase sensuri nu ne garantează că bărbații noștri nu vor găsi alte femei care să le placă mai mult, dar dacă vor pleca, măcar nu ne vom învinovăţi că am mirosit "a tocăniţă"...




Elefant aniversează 5 ani!




Și, așa cum era de așteptat, Elefant (http://tinyurl.com/pvsvu3a) sărbătoreste cei 5 ani oferind reduceri mari și o gamă foarte largă de produse! 
Eu am și primit deja cutia verde cu produsele dorite de mine: o carte, o loțiune de corp și o poșetuță. 
Vă invit și pe voi aici: http://tinyurl.com/pvsvu3a să vedeți ofertele și să vă bucurați de experiența cumpărăturilor de calitate.
Sunt clienta celor de la Elefant încă de la început și sunt mereu plăcut surprinsă de evoluția lor, de noutățile și diversitatea produselor. I-am „testat” (neintenționat) în diverse situații, am testat și politica lor de retur (când am vrut altă culoare la un produs) și totul a funcționat corect și foarte prompt. Sunt un spirit critic și nu aș tolera lipsa de profesionalism.
Un mare avantaj al lor mi se pare și faptul că le pot trimite cadouri și celor aflați în alte orașe, fiind surprinși plăcut de cutia verde pe care o primesc direct acasă (nu numai în țară, ci chiar și în străinatate). 
Aștept să-mi împărtășiți experiențele voastre cu Elefant (http://tinyurl.com/pvsvu3a) și, de ce nu, să îmi spuneți ce v-ați cumpăra de la ei sau ce mi-ați recomanda odată cu aceste reduceri semnificative. 

Personal recomand cu toată încrederea magazinul Elefant și le urez mulți ani înainte!






Lista



Copleşită de reproşurile făcute de cineva apropiat, mi-am amintit de o întâmplare din copilăria mea, când i-am reproşat lui tata că niciodată nu aştepta să se usuce gresia după ce o spălam şi intra în casă lăsând urme pe ea. Atât de tare m-am enervat atunci, încât i-am turnat o listă întreagă de nemulţumiri şi de reproşuri, amintindu-i şi de alte dăţi când m-a supărat.
Tata m-a ascultat calm şi, deşi mă aşteptam să îşi ceară iertare şi să-mi promită că nu mă va mai supăra, el mi-a spus:
- Dar bine n-am făcut nimic? N-am făcut nimic bun?
- Ba da, dar...
- Atunci, te rog ca data viitoare când te superi că am făcut ceva greşit şi ai de gând să îmi reproşezi, să îmi spui mai întâi tot ce am făcut bine şi abia apoi ceea ce am făcut rău. Sau ţi se pare corect să îmi aminteşti numai de greşeli, iar faptele bune să le treci cu vederea?
Frustrată de atitudinea neaşteptată a tatălui meu şi convinsă că lista de lucruri greşite pe care le-a făcut era mult mai lungă decât lista cu lucruri bune, am luat o foaie, am împărţit-o în două şi m-am apucat să scriu lucrurile greşite în partea stângă. Partea din dreapta am lăsat-o pentru lucrurile bune, pe care aveam de gând să le scriu mai târziu.
În partea cu lucruri greşite am scris că tata nu era destul de atent când spălam gresia, că uitase de o rugăminte de-a mea, că lăsase nişte rufe în ploaie cât timp am fost la şcoală, că uita diverse lucruri prin curte şi atât. Oricât m-am străduit să îmi amintesc şi alte greşeli de-ale lui, n-am mai găsit niciuna.
În partea cu lucruri bune pe care le-a făcut tata am scris faptele frumoase care mi-au adus bucurie în ultima vreme, dorinţe pe care mi le-a îndeplinit şi gesturi drăguţe în care am regăsit eforturi, sacrificii şi multă dragoste. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai multe lucruri frumoase îmi aminteam şi realizam că greşelile pentru care îl acuzam nu ar fi meritat nici măcar amintite pe lângă atâtea lucruri frumoase pentru care ar fi trebuit să îi mulţumesc.
Dintr-o dată m-a cuprins un sentiment de vinovăţie şi am simţit că am fost nedreaptă cu tata. Am regretat că l-am făcut să se simtă vinovat pentru un lucru atât de minor, când el ar fi meritat recunoştinţă pentru toată bunătatea lui.

Trăim într-o lume în care auzim şi rostim mai multe reproşuri decât complimente şi cuvinte frumoase, iar o asemenea atitudine ne tulbură pacea sufletelor şi armonia din relaţii. Imaginaţi-vă că reproşurile sunt pietre pe care le aruncaţi în ceilalţi, iar cuvintele frumoase sunt mângâieri. Gândiţi-vă bine înainte să decideţi ce ar merita fiecare: lovituri sau mângâieri.
Atunci când simţiţi nevoia să reproşaţi cuiva ceva ce v-a deranjat, faceţi o listă, nu neapărat scrisă, ci una imaginară şi treceţi pe ea mai întâi faptele bune ale acelui om. Treceţi gesturile frumoase, oricât de mici ar fi, şi abia apoi lucrurile care vă deranjează. Ar fi nedrept să amintiţi câteva greşeli banale înainte să mulţumiţi pentru tot ceea ce vi s-a oferit frumos. În spatele fiecărui gest frumos se află iubirea. Iar în spatele fiecărei greşeli se află o slăbiciune omenească, iar de slăbiciuni nu suntem scutiţi niciunul dintre noi. Poate că ar fi util ca atunci când nu le înţelegem celorlalţi slăbiciunile şi greşelile să facem o lista proprie cu greşelile şi faptele noastre bune...




Uneori eșuăm...



În viață se mai întâmplă și să eșuăm. Oricât de buni am fi, oricât ne-am strădui, oricât de mult am iubi, la un moment dat tot se poate întâmpla să nu fim mama care ar trebui să fim, un tată destul de bun, o fiică sau un fiu așa cum ar merita părinții noștri, un frate sau o soră așa cum ar trebui, o prietenă sau un prieten așa cum ar aștepta prietenii... 
Eșecul descurajează. Sentimentele de vinovăție și de neputință ne determină să facem pași înapoi... iar asta este greșit. Tot ce trebuie să facem este să pășim înainte, să îmbrățișăm cu toată dragostea, să ne cerem iertare, să le spunem celor pe care i-am dezamăgit că-i iubim și că ne dorim să fim suficient de buni pentru ei, dar suntem oameni, iar oamenii sunt supuși greșelilor, rătăcirilor, slăbiciunilor... eșecului. 
Uneori, un eșec ne arată cum ar trebui să fim și ne dă lecția atât de necesară evoluției noastre. Totul este să fim destul de sinceri și de curajoși și să ne recunoaștem înfrângerile.
Și să ne iertăm pentru neputințele și slăbiciunile noastre. 

Pentru cineva drag care a eșuat. Eu aștept doar o îmbrățișare.




Unii se descriu mâzgălind porți și garduri...



Cândva, în adolescenţa mea, m-am certat cu o prietenă. Aceasta a fost atât de supărată pe mine, încât era stăpânită de o dorinţă nebună de a se răzbuna. Și a recurs la niște gesturi nebunești.  
Într-o zi, am găsit scris cu cretă pe poartă: “Aici locuieşte o proastă”. Am șters repede sperând că nu a văzut prea multă lume.  Recunosc, primul impuls a fost să merg să-i scriu şi eu ceva pe poartă, dar mi-am stăpânit pornirea. A doua zi, am găsit iarăşi scris pe poarta mea: “Aici stă o proastă și o hoață”. Am şters din nou şi toată ziua m-am gândit cum să fac să mă răzbun şi eu pe fosta mea prietenă. Aveam de gând să-i scriu pe poartă cu vopsea, nu cu cretă, ca să o învăţ minte. Dar m-am luat cu treburi şi cu lecţii şi furia mi-a mai trecut.
A treia zi toată poarta mea era scrisă cu tot felul de insulte şi minciuni. Am şters totul sub privirile tatălui meu, care văzuse și scenele din zilele precedente.
De data aceasta eram hotărâtă să mă răzbun.
- Să ştii că o să-i scriu şi eu pe poartă, dar cu vopsea!, i-am spus tatălui meu, ca să-l previn de eventuale reclamaţii venite din partea prietenei mele sau a părinţilor ei.
- De ce să faci asta?
- Pentru că şi ea îmi scrie pe poartă de 3 zile!
- Şi e frumos ce face ea? Îţi place?
- Nu!
- Atunci de ce vrei să fii şi tu la fel de urâtă ca ea?
Frustrată că tata nu mă încuraja în nebunia mea, m-am supărat pe el. Mă simțeam nedreptățită și neînțeleasă.
În ziua următoare, tata m-a trezit şi m-a prevenit că poarta este din nou scrisă.
- O să-i scriu şi eu pe poartă ca să ştie toată lumea cine e ea!
- Deja ştie toată lumea cine e ea. A arătat prin faptul că încearcă să te facă de ruşine scriindu-ţi prostii pe poartă. Dar se face singură de ruşine., mi-a spus tata.
Am pornit cu un burete ud să şterg poarta, dar tata m-a oprit.
- Lasă aşa, nu mai şterge. Ce ai de gând, să faci curat la nesfârșit în urma ei? Las-o să se facă de rușine dacă asta vrea. Poarta aia mâzgălită arată cine e ea, nu cine ești tu. 
- Dar vede toată lumea ce minciuni scrie!
- Şi ce dacă? Numai proştii se iau după tot ceea ce mâzgălesc nebunii pe garduri. Îţi pasă de proşti?
Şi nu am mai şters. Am lăsat poarta aşa până când ploaia a şters ultima urmă de cretă.
Iar eu m-am convins că tata avea dreptate, pentru că lumea care trecea pe lângă poartă condamna gestul urât făcut de cea care în trecut îmi fusese prietenă.
 
Şi azi mă mai confrunt cu situaţii în care anumiţi oameni scriu insulte şi minciuni pe “garduri” şi pe “porţi” cu scopul de a-mi crea o reputaţie proastă. Dar nu mai simt nevoia să şterg în urma lor, nici să mă apăr în faţa lumii. Privesc cu seninătate la gesturile lor disperate şi la felul urât în care aleg să-şi arate caracterele, slăbiciunea şi lipsa stimei de sine. Prin ceea ce fac se descriu perfect, fiindcă faptele noastre ne reprezintă.  
Porţile închise prin care nu se poate intra și prin care nu se poate vedea nimic îi fac pe unii oameni să simtă dorinţa de a le vandaliza. Iar poarta mea este închisă definitiv pentru anumite persoane. Pentru restul oamenilor poarta este deschisă. Ştiu că vor exista oameni care vor intra pe poartă, aşa cum vor exista şi oameni care se vor opri să citească mâzgăliturile de pe ea, lăsându-se influenţaţi şi descurajaţi. Înseamnă că aşa trebuie să fie.



Azi m-a bucurat...




Azi m-a bucurat...


Mă tot întreabă lumea ce am primit de iepuraș. ABSOLUT NIMIC. Dar am primit acest mesaj și niște declarații verbale sau nespuse, prin îmbrățișări, prin lacrimi, prin priviri care m-au făcut să simt că am un rost pe lumea asta... Ce mi-aș fi putut dori mai mult? Ce lucru material m-ar fi putut bucura mai mult?! Ce lucru m-ar fi putut face să izbucnesc în plâns așa cum m-a făcut acest mesaj? 
Pe cârcotași îi rog să nu critice greșelile de scriere din acest sms, pentru că e scris de un copil... 
Și nu, NU vreau să mă dau mare. Vreau doar să vă arăt că există daruri de iepuraș mai frumoase, mai impresionante, mai valoroase decât parfumuri, bijuterii, praline, eșarfe, gadgeturi și ce știu eu ce alte lucruri... cu care să ne lăudăm. 
Încercați și voi... vă asigur că veți simți ceva atât de frumos, ceva ce nu va trece așa cum trec lucrurile materiale... Schimbul de daruri materiale mi se pare atât de superficial... :)
Credeți-mă, bucuria de a dărui este mult mai mare decât bucuria de a primi!





Stop!



Atât de obositori sunt cei care te obligă să te justifici tot timpul, să le dai explicaţii cu privire la ce-ai făcut sau ce n-ai făcut, de ce nu i-ai sunat, de ce nu le-ai răspuns la sms, de ce nu le-ai spus şi lor că au băgat portocale la alimentară - de parcă ai vreo obligaţie faţă de cineva! Singura obligaţie pe care o avem faţă de ceilalţi este respectul, dar şi pe ăla trebuie să-l meriţi, până la urmă, nu să-l impui. Nu datorăm nimic nimănui. Avem doar datoria morală să fim corecţi cu toată lumea. Dar nu datorăm nimănui atenţie, prietenie, iubire, timp, favoruri. Nimeni nu are dreptul să abuzeze de timpul nostru, de nervii noştri şi de bunătatea noastră.
Sunt extrem de obositori cei care emit mereu pretenţii, care au mereu aşteptări, care stau tot timpul cu mâna întinsă şi care cred că li se cuvine totul şi că toată lumea trebuie să le stea la dispoziţie.
Obositori sunt oamenii veşnic nemulţumiţi, care se supără de îndată ce nu le convine ceva şi care te indispun cu reacţii de copii bosumflaţi și răzgâiați.
Obositori sunt cei cu vocaţie de victimă şi cei care suferă de mania persecuţiei, care se simt tot timpul neglijaţi şi nedreptăţiţi. Şi sunt foarte obositori cei care au tot timpul ceva de bombănit şi de criticat, care se văicăresc din orice motiv şi care te încarcă negativ cu frustrările lor personale.
Am obosit şi m-am săturat de cei cărora, oricât de mult le ofer, nu le ajunge şi nu-s mulţumiţi, pentru care niciun efort nu este suficient şi care nu apreciază nimic. Şi m-am săturat până peste cap de cei care au tot timpul câte un reproş de făcut, care cântăresc fiecare cuvânt şi fiecare gest ca să se convingă că nu e destul pentru ei și că au un motiv să îmi tulbure pacea sufletului.
Nu mai sunt dispusă să pierd niciun minut din viaţa mea cu justificări şi cu explicaţii inutile date celor care se consideră prioritari şi care emit fel şi fel de pretenţii absurde. Nu mai sunt dispusă să mă indispun din cauza reproşurilor şi a crizelor de personalitate şi de gelozie pe care le au cei care nu-şi cunosc lungul nasului şi care n-au simţul măsurii.
Bunătatea şi iubirea sunt alegeri personale, nu obligaţii, nu îndatoriri. Şi acestea trebuie meritate, nu impuse.
Personal, nu am nicio datorie la nimeni. Dacă sunt amabilă, dacă ajut, dacă ofer, dacă sunt prietenă, dacă iubesc, o fac doar pentru că vreau eu, doar când vreau eu şi doar când pot eu. Nu trăiesc pentru alţii. Am făcut asta în trecut şi m-am irosit aiurea cu și pentru oameni care n-au meritat.
Eu nu pretind nimic de la nimeni. Nu am pretins de la ceilalţi nici măcar un comportament echitabil. Însă de data aceasta trebuie să le spun "stop!" celor care abuzează de timpul meu şi de nervii mei. S-a tras de mine din toate părțile. M-ați obosit peste măsură. Am ajuns să mă irosesc făcând eforturi supranaturale ca să mulțumesc pe toată lumea. Și m-am neglijat pe mine.  
Sunt a mea, nu a lumii. Iar singurele datorii pe care le am în lumea asta sunt faţă de mine, nu faţă de alții. Pentru că nimeni înafară de mine nu munceşte în locul meu şi pentru mine, nimeni nu suferă în locul meu şi pentru mine, nimeni nu face sacrificii în locul meu şi pentru mine. Nimeni nu ştie şi poate pe nimeni nu interesează că am şi eu necazurile mele, problemele mele de sănătate, frustrările mele personale, durerile mele, pe care, însă, nu le arunc în sufletul nimănui. Dacă nu mă văicăresc toată ziua și dacă nu-mi exprim mereu nemulţumirile, nu înseamnă că stau confortabil pe un nor pufos şi mă plictisesc privind spectacolul lumii.
Încercați să aveți așteptări rezonabile de la ceilalți!




E pace și totuși război...



Am observat că se montează sirene pe clădiri, iar reprezentanții de la primărie inspectează buncărele, gonind locatarii care le-au transformat în beciuri personale pline cu murături și dulcețuri, depozite de lucruri vechi și tot felul. Nu știu ce să cred despre asta, dar vă întreb: sunteți pregătiți de un eventual război? Pentru că nu m-aș mira să ne pască unul... Poate ar trebui să ne pregătim fizic și sufletește, să facem o gentuță cu strictul necesar (acte, poate ceva medicamente și provizii) pe care să o putem înfășca rapid în caz de ceva. Sunt sigură că nu suntem pregătiți să trăim fără confortul cu care ne-am obișnuit, să abandonăm tot ce avem și să fugim în lume cu ceea ce avem pe noi și ceea ce putem băga într-o geantă...
Oricum, pace nu e. Lumea e într-o continuă luptă. Mulți duc războaie, Dumnezeu știe pentru ce, dar atâta ură și atâta agresivitate nu am văzut în toată viața mea. Pe toate "fronturile" lumea se luptă. În familii, între colegi, pe străzi, pe facebook, peste tot. Desigur, armele folosite sunt cuvintele și, probabil că unii ar recurge și la agresiune fizică... și chiar ar ucide.
N-am crezut că-mi va fi dat să văd atâta ceartă, atâta dezbinare, atâta minciună, atâta decădere umană și morală. Este tristă și îngrijorătoare toată preocuparea asta pentru răutăți și urât. Este de neînțeles intoleranța față de oricine și de orice.
Cei care nu se mai pot opri din huiduit, din insultat și din intrigat, suferă cu certitudine de o ură patologică. Sunt bolnavi și capabili de orice nebunie, numai să-și descarce furia.  
Din păcate, aceștia nu vor înțelege niciodată că lupta o duc cu ei înșiși, nu cu cei pe care-i detestă și pe care se zbat să-i distrugă, pe oameni pe care nici măcar nu-i cunosc, care nu le datorează nimic, care nu le-au adus niciun prejudiciu, care au dreptul să-și trăiască viețile așa cum vor, să facă alegeri după bunul plac.
Este de ajuns să nu-ți placă o persoană, să nu-i împărtășești o opinie și se trece direct la ură, iar de la ură la un război furibund împotriva acelei persoane. Am văzut oameni care se poartă de parcă și-au pierdut mințile efectiv, care nu mai au niciun Dumnezeu, care spun enormități și care recurg la acte  grosolane, fără a realiza cât de mult decad și cât de mult se irosesc. Unii nu mai au simțul ridicolului, nu mai au nimic sacru, nu mai au nici măcar o urmă de demnitate. 
Cred că ăsta e războiul adevărat, un război urât în care, aparent luptăm unii contra altora, dar în realitate luptăm împotriva noastră. Cei porniți să distrugă se autodistrug. Ei se detestă atât de mult, încât renunță și la ultima fărâmă de frumos și de bine din ei.
Poate vă par pesimistă. Nu sunt. Sunt foarte realistă. Și îmi pare rău pentru cei care se luptă continuu și nu pot face pace cu ei înșiși. Îmi pare rău pentru cei incapabili să fie buni, să fie demni, care se irosesc și decad pentru scopuri mărunte. Îmi pare rău că unii urâțesc lumea asta, că strică armonia, că tulbură suflete și ucid visuri. 
Găsiți un buncăr imaginar și protejați-vă de războaiele acestora. Luați în gentuța de urgență bunătate și iubire și așteptați cuminți pacea.  




Buni de sărbători...



Știți ce părere am eu despre "Să fim buni de sărbători?" Am spus-o cândva și s-au atacat toți filantropii de ocazie. Nu o să mai repet, n-are rost. Tot aștept sărbătorile să văd și eu bunătatea. Și să pot fi bună în voie, fără a fi considerată ciudată, ipocrită, interesată și mai știu eu cum. Pentru că mai nou, a face un bine, a dărui ceva sau a te purta, pur și simplu, omenește, a devenit pentru unii o ciudățenie. 
Mai nou, normalitatea prevede să fii indiferent și egoist. Să trăiești doar pentru tine și ai tăi, în rest, să nu vezi și să nu auzi. Să treci pe lângă oameni leșinați pe drum, să nu-ți pese dacă vezi pe cineva bătând un copil, o femeie... De ce să te bagi tu? E copilul lui, e femeia lui...
Și să nu-ți pese dacă vezi o bătrână care abia merge prin ploaie, udă leoarcă. Ce caută pe stradă în timp ce moartea o caută pe-acasă, nu? Și cum să iei în mașina ta o babă udă ca să o duci acasă? S-o ia altul, dacă n-are ce face. 
Sau de ce ai ajuta o gravidă cu ditamai burta să-și dezghețe parbrizul, când o vezi chinuindu-se, cocoțată pe mașină. Zău, e ciudat să te oferi să dai cu racleta și pe parbrizul ei și să o lași să stea în mașină, la căldură. Ce ești tu, sluga ei? Sau ce, ai lăsat-o tu gravidă? Zău așa! 
Iar dacă vezi o farmacistă neobrăzată că urlă ca o dementă la un bătrân neîndemânatic, taci. E normal să-l trateze așa. Tu nu ești în locul ei să știi câți hodorogi mocăiți și ursuzi vin să o streseze. 
Dacă vezi că un bleg și-a lăsat geamul la mașină deschis, în timp ce afară plouă cu găleata, râzi și pleci. Bine, dacă ai chef, poți face o poză ca să o pui pe facebook, să râdă toată lumea de toanta sau tontul care și-a uitat geamul deschis. Ar fi maxim de ciudat să cauți o pungă sau un nailon, ceva, pe care să-l fixezi cu ce poți, astfel încât să-i acoperi geamul ca să nu-i plouă ăluia în mașină.
Știi că ai în bloc un vecin bătrân căruia i-au tăiat curentul pentru că nu are 35 lei să plătească factura? Asta e viața. Nu e neam cu tine și nu îți lasă ție casa. Doar nu o să dai 35 lei ca să-i plătești factura și nici n-o să le propui celorlalți vecini să adune câte 2 lei de apartament ca să-l ajutați. Vor spune toți că ești nebun și ciudat. N-are rost să încerci, te faci de rușine! 
În cazul în care într-un magazin sau în alt loc public te incomodează cineva, să nu cumva să-i zâmbești sau să fii amabil. O să creadă ori că ești nebun, ori că ești drogat. Ori că faci mișto și poate te alegi și cu o înjurătură. Îi arunci o privire urâcioasă și, dacă e cazul, bombăni ceva, o înjurătură, un reproș. Nimeni nu trebuie să rămână nepedepsit. 
Ar fi multe de spus despre cum ar trebui să fim sau să nu fim ca să nu le dăm de bănuit celor normali. Celor care sunt buni de sărbători...



Povestea cărții Fluturi



Pentru că mulți se întreabă cum a ajuns cartea Fluturi să aibă un asemenea succes, o să vă spun povestea ei.
Primele fragmente din carte au fost publicate aici, pe acest blog. Scriu aici din anul 2010.
Mi-am propus ca blogul “Insomnii” să fie refugiul meu, “jurnalul” căruia să mă destăinui, doar că este un jurnal pe care îl poate citi toată lumea.
Am jurnal de când am învăţat să scriu. Am început la îndemnul tatălui meu, scriind zicale care îmi plăceau, poezii, refrene ale unor cântece, dar mai ales programul pedepselor pe care le primeam când eram copilă. :)
Cu timpul, jurnalul meu a evoluat. Am scris în el tot ce mi-a trecut prin cap, umplând caiete groase cu tot felul de gânduri, frământări, momente speciale şi scrisori imaginare, pe care nu le-am trimis niciodată celor cărora le scriam.
În 2010 am început să public pe acest blog mici fragmente din jurnalul meu. Şi, pentru că am avut şi o poveste frumoasă de spus, mi-am propus să o împărtăşesc. Cititorii care m-au urmărit de la început îşi amintesc cu siguranţă că le-am spus că aş scrie o carte care să se numească "Fluturi". Conştientă că nu sunt scriitoare, că nu am un talent nemaipomenit la scris şi că editurile n-ar publica orice carte, eu totuşi mi-am propus să o public (chiar şi finanţată de mine), măcar câteva exemplare pe care să le dăruiesc oamenilor dragi din viaţa mea, cărora mi-aş fi dorit să le împărtăşesc acea poveste.
Fluturi era un vis pe care voiam să mi-l împlinesc şi o promisiune pe care o făcusem cuiva foarte drag.
Povestea era bine păstrată în jurnalul meu. Iar într-o zi mi-a trecut prin minte să o public pe blog, nu toată, ci fragmente. Şi aşa am făcut. M-am trezit în scurt timp asaltată de mii de cititori care îmi cereau să mai postez din poveste şi care mă rugau să public cartea. Ok, voi publica, mi-am spus. Şi am început să mă interesez care sunt condiţiile pentru publicarea unei cărţi. Am citit pe internet foarte multe declaraţii ale unor scriitori care spuneau că nicio editură nu publică autori necunoscuţi, că nu au şanse decât persoanele publice din ţara asta, că baţi degeaba la poarta editurilor dacă nu ai o carte care să fie wow. Recunosc, m-am descurajat fără să încerc măcar să iau legătura cu vreo editură. Nu renunţ la visurile mele, dar nici nu mă hazardez. Mi-am spus atunci că Dumnezeu ştie mai bine dacă trebuie sau nu să public această carte, iar dacă va trebui, o voi publica. O prietenă mi-a spus în glumă: “Aştepţi cumva să trimită Dumnezeu manuscrisul la edituri?”
Care manuscris? Eu aveam vreo 3 caiete de 500 de file pline cu amintiri… şi o poveste în inimă şi în minte, care trebuia să prindă contur.
Am mai postat pe blog câteva fragmente, de dragul cititorilor.
Într-o zi, am primit un mesaj pe facebook de la un editor. Mare mi-a fost mirarea când mi-a spus că mi-ar publica povestea. Dar nu mi-a plăcut că a vrut să intervină în poveste, sfătuindu-mă să o fac mai comercială, să adaug scene de sex şi alte minuni. NU. Povestea nu va fi confecţionată aşa cum ar vrea editorii. Dacă va fi publicată, va fi scrisă exact aşa cum a fost. Şi am spus “Nu.” Eu, o necunoscută, o simplă contabilă, fără abilităţi de scriitoare.
După câteva luni am mai primit o ofertă de a publica povestea. Am spus că mă mai gândesc. Iar după încă câteva zile mi-a scris directoarea Editurii ForYou, propunându-mi să îmi publice povestea.
Chiar vreţi să mă publicaţi pe mine, o necunoscută? Nici măcar nu am talent…”, am spus. Iar doamna Vişan mi-a explicat ce anume vede în povestea mea şi în felul meu de a scrie. A crezut în acel “altceva”, în sinceritatea şi autenticitatea poveştii şi a felului de scriere. M-am interesat cine este doamna Vişan şi ce cărţi publică editura dânsei. O carte de vizită impresionantă! Şi am decis să public. A durat câteva luni să pot lega povestea, scoţând din jurnale ceea ce era esenţial. Îmi amintesc că aveam toată casa în renovare şi scriam pe unde apucam, în praf şi în zgomote de maşini de găurit. Când povestea a prins un contur, i-am trimis-o editoarei să îşi dea cu părerea. Mă aşteptam să intervină, să îmi ceară să fac modificări, dar nu a vrut decât să adaug şi 2-3 încercări de a scrie versuri, pentru că i-au plăcut. Recunosc, cu versurile nu mă pot lăuda deloc. Dar uneori simt nevoia să mă exprim aşa şi rândurile curg, pur şi simplu. Nu le cosmetizez, nu scriu cu dicţionarul în mână. Habar n-am de rimă și ritm. I-am spus doamnei Vişan că nu aş publica şi acele poezii, dar ea a insistat că este un jurnal, iar în jurnal omul scrie ce îl taie capul, chiar şi reţete de prăjituri, până la urmă. Iar Fluturi nu se dorește a fi o capodoperă literară, ci o carte autentică, scrisă cu o exprimare liberă, pentru că atunci când oamenii scriu în jurnalele personale, nu scriu pentru public sau pentru critici, ci doar pentru ei înşişi și se exprimă liber.
Eram nerăbdătoare să public cartea şi am vrut să o public în data de 12.12.12. Din cauza asta, editura a fost nevoită să facă totul într-o grabă nebună. Dar, cu toate că în carte au scăpat câteva greşeli (în foarte multe cărți am văzut greșeli :) ), mă bucur că visul meu s-a împlinit şi că am putut să public cartea chiar de ziua cuiva drag. A fost un “dar” promis.
Nu m-am gândit niciodată la beneficii financiare de pe urma cărţii mele. De ce ar cumpăra lumea cartea unei necunoscute? Voiam 100 de exemplare pe care să le pot dărui. Când editoarea mi-a spus că vrea să tipărească 2.000 de exemplare, am intrat în panică. “Vreţi să rămâneţi cu ele pe cap?”, am întrebat-o. Dar ea ştia deja că va fi o carte de succes.
În prima zi în care am anunţat pe facebook că am publicat cartea, s-au comandat la editură câteva sute de exemplare. În două luni cartea se vindea deja în toate librăriile din țară și au început să o vândă și librăriile româneşti din Republica Moldova, Canada și Londra. Dintr-o dată numele meu a devenit cunoscut, iar presa şi televiziunile mă invitau la fel şi fel de emisiuni şi evenimente.
Azi îmi văd cartea peste tot. Iar oamenii mă recunosc când mă întâlnesc pe undeva. De 2 ani cartea mea este pe primul loc în topurile vânzărilor din librării. 
Recunosc, nu am sperat niciodată la un asemenea succes. Şi nici să fiu citită de oameni atât de speciali şi de diverşi (ca vârstă şi condiţie socială). Iar surpriza cea mai mare am avut-o aflând că m-au citit foarte mulţi bărbaţi.
Dacă ar fi să scriu despre toate satisfacţiile pe care mi le-a adus această carte, aş putea scrie încă o poveste. O poveste frumoasă, despre oameni minunaţi pe care i-am întâlnit, despre mii de mesaje şi de poze primite de la cititori din toată lumea, care mi-au mărturisit că Fluturi le-a schimbat gândirea și priorităţile, că i-a determinat să îşi dorească să fie buni şi să trăiască frumos. Şi m-am bucurat enorm când mii de oameni, mai ales adolescenți, mi-au mărturisit că datorită cărţii mele au început să îndrăgească lectura.  
Poate că povestea mea este una banală. Poate că nu am deloc talent la scris. Dar oamenii au trăit povestea şi au ştiut ce să extragă din ea. Iar povestea mea a adus schimbări bune în foarte multe vieţi. Sute de mii. Dar şi dacă ar fi bucurat măcar un suflet, tot ar fi meritat să o scriu.
Nu am scris pentru critici şi sunt conştientă că probabil i-aş dezamăgi. Iar ei n-ar trebui să emită pretenţii de la un om care nu a studiat litere şi care nici măcar nu a citit destul încât să dobândească un limbaj literar mai evoluat. Am scris ca și cum aș povesti celor mai buni prieteni. Iar oamenii au primit cartea exact așa cum am oferit-o eu: cu tot sufletul.
Desigur, cartea mea este şi criticată. Nu de persoane care au calităţi care să le permită să facă o critică adevărată, ci de anumiţi cititori care n-au rezonat cu povestea, care n-au fost capabili să înțeleagă ceea ce era esențial, cărora nu le-a plăcut felul de exprimare sau care au găsit o mie şi unul de motive pentru care să nu le placă deloc cartea mea. Un important om de literatură mi-a spus aşa: “E imposibil să nu găseşti nimic plăcut într-o carte, iar cei care o demontează vehement, au clar un scop ascuns.” Așa am aflat că și în lumea literară există un fel de mafie, scopuri, războaie, ură și invidii. Recunosc, nu m-am așteptat la asta de la oameni care pretind că au cultură și valori, dar am înțeles că disperarea după faimă și bani alterează anumite caractere.
Unii susţin că regretă că au citit cartea mea, dar omit faptul că sunt (cred) singura scriitoare care am publicat un sfert din carte pe blog (aici: Cartea Fluturi), pagină cu pagină, tocmai pentru a le arăta oamenilor cum şi ce scriu şi pentru a-i ajuta să aleagă corect, să nu cumpere/citească o carte despre care nu ştiu nimic și care ar putea să nu le placă. Am fost corectă. Iar cei care nu recunosc că au citit cartea pentru că au fost curioşi să o citească toată, sunt sigură că, deşi susţin că nu le place cartea şi au lansat fel şi fel de războaie împotriva ei şi a mea, vor citi şi volumul 3 (pe care îl voi publica în vara aceasta). 
Succesul meu a venit la pachet şi cu invidii, cu demontatori, şi cu oamenii din trecutul meu cu care nu m-am înţeles şi care acum şi-au amintit că “i-am supărat” cândva, dar mi-am asumat toate acestea. M-aş fi îngrijorat dacă printre cei câteva sute de mii de cititori n-ar fi existat câţiva cărora să nu le fi plăcut cartea.
Povestea cărţii Fluturi este pentru mine una dintre cele mai frumoase experienţe. Am câştigat prieteni pe viaţă, am întâlnit oameni extraordinari și valoroşi cu care este o adevărată onoare şi binecuvântare să fii prieten; am clădit, am reuşit să ajut - o dorinţă pe care am avut-o ori de câte ori m-am simţit mică şi neputincioasă în faţa necazurilor unor oameni pe care aş fi vrut să îi ajut. Dar cea mai frumoasă parte din toată povestea cărţii Fluturi sunteţi voi, cititorii mei minunați, care sunteți buni cu mine, care m-ați copleșit cu frumusețea și iubirea voastră, de la care am învățat atât de multe lucruri bune.
Vă mulţumesc şi vă asigur de toată preţuirea şi dragostea mea!

Irina Binder



Poți fi oricine, dar nu cu mine!



Într-o seară, când mă pregăteam să-i felicit pe facebook pe cei ale căror zile de naștere apăreau la evenimente, m-am trezit că printre prietenii mei se afla cineva cu un nume ciudat, pe care nu îl mai văzusem. Am intrat pe acel profil să identific persoana. N-avea poze și nu am găsit niciun detaliu care să mă ajute să îmi dau seama cine e acel om din lista mea. Nume fictiv, poze anapoda, poate nici ziua de naștere nu era reală și eu mă apucam să-i fac urări aiurea.
Am intrebat acea persoană (care avea un nume de femeie) cine este și am avut surpriza să îmi spună că este, de fapt, un bărbat. De ce și-o fi schimbat numele, nu știu... și nici nu mă interesează. Pa! 
Aveți tot dreptul să vă schimbați numele pe profilele de facebook. Oamenii se mai căsătoresc sau mai divorțează. Aveți dreptul chiar și să aveți porecle sau nickname-uri (cât timp știu cine sunteți). Dar cât timp vă schimbați numele, nickname-ul, n-aveți nici măcar o poză la profil după care să vă identific și să știu și eu cu cine interacționez; cât timp deveniți o "Mariana" dintr-un "Florinel", mă bulversați și încep să am dubii. Nu am încredere în cei care au ceva de ascuns (în principal identitatea). Iar cei care se dau femei în loc de bărbați (și invers) mi se par chiar nesimțiți (ca să nu spun perverși). Îmi place să știu exact cu cine am de-a face, chiar și în lumea virtuală. Și consider că atâta timp cât eu nu mă ascund, cât mi se cunoaște numele real, sexul și mutra, merit același respect din partea interlocutorilor.
Nu vă cere nimeni să vă expuneți public mai mult decât sunteți dispuși să o faceți, tocmai de aceea aveți posibilitatea să vă protejați datele pe care le publicați pe facebook. Sunt setări care le permit doar prietenilor să vadă pozele voastre și alte date de identificare.  
Fiecare știe ce motiv are să-și schimbe identitatea sau să și-o ascundă, dar mie asta nu îmi place și punct. Nu-mi inspiră încredere persoanele care au conturi de facebook anonime și fără prieteni reali…  
Pe facebook poți fi oricine, dar nu cu mine. 
Acesta este motivul pentru care în lista mea de prieteni (de pe Facebook) vor rămâne doar cei care se poartă cu respectul despre care ziceam. Așa cum în casa mea nu primesc pe oricine sau așa cum pe stradă sau în locuri publice nu stau de vorbă cu necunoscuți (care poartă măști dubioase, cărora să nu le cunosc nici numele, nici sexul, nici chipul), nici aici, în lumea virtuală nu o fac.
Trag un semnal de alarmă asupra persoanelor care nu-și dezvăluie identitatea. Am văzut povești despre femei îndrăgostite de femei care susțineau că sunt bărbați, despre oameni naivi care au dat bani împrumut unora pe care nu-i mai găsesc și despre perverși bolnavi mintal care își fac conturi de facebook false, cu scopul de a face rău, de a intriga, de a instiga și de a strica imaginea unor persoane. Aș avertiza copiii, adolescenții și tinerii să nu stea la discuții cu persoane care se ascund, dubioase. Se fac multe lucruri urâte din spatele monitoarelor, sunt mulți oameni rău intenționați, pedofili, infractori și tot felul de nebuni. Aveți grijă și protejați-vă!

Bine ar fi ca acest mesaj să nu lezeze orgolii, ci să-i învețe pe unii să se poarte omenește, cu respect și cu responsabilitate. 



Folosiți creme de ochi!



După ce am auzit mai multe femei care au afirmat că nu folosesc creme de ochi, am decis să le “salvez” pe cele care procedează așa şi care nu ştiu cât de importantă este îngrijirea zonei din jurul ochilor.
Pielea din jurul ochilor (numită zona perioculară) este foarte sensibilă. Spre deosebire de pielea tenului, cea din jurul ochilor este mult mai subţire şi mult mai expusă ridării. Această zonă va fi marcată în timp de expunerea la soare, de frig, poluare, un regim de viaţă nesănătos, fumat, lipsa odihnei, lipsa hidratarii, dar mai ales de mimica feţei (emoţiile pe care le exprimăm prin contractarea muşchilor faciali). 
Nu suntem conştiente că fiecare clipit (v-aţi gândit vreodată de câte ori clipim pe zi?), fiecare zâmbet şi fiecare încruntare afectează zona sensibilă din jurul ochilor, favorizând apariția ridurilor de expresie.
Cine nu poartă ochelari de soare riscă şi mai mult îmbătrânirea zonei perioculare, pentru că atunci când ne expunem la soare (şi la lumină puternică) expresia feţei nu este relaxată.
Verificaţi şi dacă faţa voastră este relaxată cât timp staţi în faţa calculatorului sau a TV-ului. Dacă vă încruntaţi (din cauza sensibilităţii la lumină) înseamnă că riscul de a vă rida este şi mai mare.

Aşadar, oricât de tinere sunteţi, aveţi nevoie de o îngrijire specială a zonei perioculare. Această îngrijire nu presupune costuri exorbitante şi nici timp mult dedicat.
Este suficient să vă demachiaţi cu regularitate (în fiecare seară şi, după caz, în fiecare dimineaţă) şi să folosiţi o cremă adecvată. Însă este foarte important de ştiut că în zona ochilor nu se foloseşte decât demachiant special pentru această zona. În niciun caz nu folosim demachiantul de faţă obişnuit. Demachiantele de ochi sunt concepute special pentru a îndepărta machiajul fără a agresa pielea. Şi nu uitaţi un detaliu esenţial: niciodată nu punem demachiant pe discul uscat. Acesta trebuie umezit puţin cu apă pentru a reduce risipa de produs şi pentru a asigura o demachiere mai facilă, mai delicată.

Cremele de ochi au rolul de a hidrata pielea, de a-i menţine elasticitatea (prin suplinirea aportului de colagen şi alte substanţe nutritive), de a preveni şi a combate ridurile, de a elimina cearcănele, de a ilumina.
Există creme de ochi pentru toate buzunarele. Nu sunt adepta cremelor scumpe (faimoase), dar nu aș face rabat de la calitate când vine vorba de îngrijirea unei zone atât de importante a tenului.
Există şi creme ieftine, din ingrediente naturale, foarte bune. Eu am testat cam tot ce există pe piaţă, am studiat ingredientele (dar și nevoile tenului meu) şi am rămas fidelă câtorva produse pe care le vedeţi şi în poza de mai sus. Eu folosesc o cremă seara (nutritivă) și alta dimineața (de obicei un gel ușor, revigorant). Dar asta nu e o condiție obligatorie în etapa de îngrijire.
Chiar dacă anumite creme vi se par scumpe, nu uitaţi că o cremă de ochi ar trebui să vă ajungă cam 2-3 luni… şi sunt sigură că cheltuiţi banii aceia (30-50 lei/lunar) pe alte lucruri, poate nefolositoare sau poate chiar nocive. Iar dacă acum faceți economie la o cremă bună, mai târziu veți regreta, atunci când veți fi dispuse să cheltuiți oricât pentru a corecta semnele vizibile de îmbătrânire.
Crema de ochi se aplică pe pielea perfect curată și se întinde prin mişcări circulare ale degetului inelar, în sensul acelor de ceasornic, începând din colţul extern al ochiului, fără a apăsa şi fără a brutaliza pielea.
Foarte important de ştiut este că pe lângă îngrijirea corectă a pielii din jurul ochilor, pe lângă protejarea ochilor cu ochelari de soare, trebuie să avem grijă la emotiile pe care le exprimăm prin mimică. Răutatea şi tensionarea îmbătrânesc cel mai tare şi cel mai urât și ne schimonosesc feţele. Fiţi senine, enervaţi-vă (e omeneşte), dar cu bunătate. :) Nu staţi încruntate, fiţi relaxate şi frumoase!

Pentru creme de ochi, demachiante și alte produse de îngrijire și machiaj vă recomand magazinul meu de încredere: Depozitul de cosmetice - www.depozituldecosmetice.ro
unde găsiți produse originale, la prețuri foarte bune, unele chiar și cu 40% mai ieftine față de magazinele de beauty.