Viața fără hateri "e pustiu" 😂


Detest scandalurile și războaiele mediatice si nu aș fi scris niciodată despre ceea ce vă voi povesti aici, dar sunt nevoită să răspund la valul de mesaje și de întrebări pe care le-am primit și pe care le primesc zilnic de la cei care sunt deranjați cu mesaje primite de la niște persoane care mă denigrează. 
După cum ați observat în cei peste zece ani de când scriu public, nu m-am certat cu nimeni public, nu am denigrat pe nimeni și nu obișnuiesc să-mi rezolv problemele pe rețelele de socializare. Nici măcar nu am povestit despre toate relele care mi s-au făcut de către cei care, deși nu mă cunosc și cărora nu le-am greșit vreodată, încearcă prin orice mijloace să-mi facă rău. Vorbesc despre niște persoane care, de ani de zile mă denigrează, mă calomniază, îmi aduc prejudicii și îmi jignesc cititorii, familia si prietenii.
Nu este prima dată când mi se întâmplă acest lucru. S-a mai întâmplat și în urmă cu câțiva ani, dar din bunătate și pentru că sunt omul care crede în a doua șansă, nu am dat curs la tot ceea ce avocații mei au pregătit atunci. Se pare că am greșit și că asta i-a făcut pe unii să creadă că pot face tot ce vor...
Vă întrebați, probabil, cine sunt acești detractori și de ce fac toate aceste acțiuni împotriva mea.
Sunt niște „scriitori”, iar motivația lor este inexplicabilă, însă pot observa din manifestările lor multă invidie pe succesul meu și ură viscerală asupra persoanei mele. Pe doi dintre ei îi cunosc (din fericire doar din mediul online), iar când ne-am cunoscut, s-au prefăcut prietenoși, mi-au lăudat scrierile, m-au lingușit, iar eu i-am promovat și i-am ajutat să câștige abonați pe conturile lor de socializare și poate chiar să își vândă cărțile... I-am ajutat necondiționat, dar după puțin timp m-am trezit atacată de ei în mediul online. Aceștia au lăsat comentarii denigratoare la adresa mea și a cărților mele peste tot pe unde s-a discutat despre cărțile mele și au răspândit tot felul de minciuni și de calomnii. I-am ignorat, conștientă că succesul vine mereu la pachet cu invidioși și cu hateri și fiind convinsă că oamenii de calitate și cu discernământ nu se uită în gura celor care împrăștie răutăți.

De câteva luni, acești indivizi sunt din ce în ce mai virulenți și mai agresivi și au început să trimită mesaje prietenilor și cititorilor care îmi lasă aprecieri și comentarii pe rețelele de socializare. Au trimis mesaje chiar și librăriilor, cerându-le să nu îmi mai vândă cărțile, dar și presei să pornească o campanie de denigrare împotriva mea. 
Bineînțeles că oamenii i-au ignorat și m-au avertizat cu privire la aceste acțiuni de defăimare. Librăriile mi-au transmis cât de mult dezaprobă aceste acțiuni și că un astfel de comportament nu face altceva decât să ducă la discreditarea celor care scriu asemenea prostii, dar și la o indezirabilitate a respectivilor pe piața de carte. Iar presa din România nu poate fi dusă de nas, oamenii din presă au resurse pentru a cerceta informațiile, sunt deștepți și nu pot fi manipulați de cei care caută publicitate prin orice mijloace. Detractorii subestimează inteligența și buna credință a tuturor crezând că pot manipula cu minciuni niște oameni de calitate, cu verticalitate și adevărați profesioniști, că îi pot instiga împotriva mea și că-i vor putea convinge să le facă jocurile urâte și ilegale.

Regret că unii dintre voi ați primit mesaje inoportune și vă asigur că sunt doar minciuni grosolane și calomnii menite să-mi strice imaginea, să-mi aducă prejudicii și să-i convingă pe oameni să nu mă mai citească și să nu-mi mai cumpere cărțile.
În mesajele pe care aceștia le trimit aberează cum că eu aș fi plagiat. 😂 Și, pentru a manipula oamenii care nu cunosc definiția plagiatului și legile, au adăugat tot felul de "argumente" și dovezi mincinoase, adică niște fabricații infantile. 
O mică mențiune: cei care spun că eu am plagiat, afirmă, printre alte enormități, că nu am deloc urmăritori pe Facebook și că toate conturile care îmi lasă aprecieri și comentarii, ar fi ale mele. Trageți voi concluziile și decideți cât de credibili și de maturi pot fi cei care fac, în mod repetat, asemenea afirmații.
Dar să revenim la plagiat, cu un exemplu concret. Indivizii aceștia, care nu mai pot de grija mea și a scrierilor mele, s-au legat de următoarea propoziție scrisă de mine: "Niciun om nu este atât de sărac încât să nu aibă ceva de dăruit". Pe mine m-a inspirat să scriu asta un cerșetor pe care îl vedeam mereu dând firimituri vrăbiuțelor, dar detractorii susțin că l-aș fi plagiat pe Papa Ioan Paul al II-lea, care ar fi spus așa: "Nimeni nu este prea sărac ca să dăruiască și nici prea bogat ca să primească".
Nu pot să spun decât că mă bucură și mă onorează dacă există un asemenea îndemn al Papei, pentru că asta îmi demonstrează, încă o dată, că am o gândire sănătoasă și că am capacitatea de a transmite mesaje frumoase oamenilor. Ce bine că suntem mai mulți care simțim frumos și că putem transmite asta lumii! 
Dacă ar fi să ne luăm după indivizii care mă acuză de plagiat, atunci oamenii nu mai pot gândi, nu mai pot simți și nu mai pot exprima ceva, pentru că se plagiază unii pe alții. În opinia lor, plagiatul are o explicație anormală și care, dacă s-ar aplica, ar duce la acuzarea de plagiat a 99% din populația planetei. Ca să explic mai bine, vă dau un exemplu mulat pe definiția plagiatului inventată (cu rea intenție) de acești indivizi. Dacă eu spun acum: "Cei mai buni prieteni ne sunt părinții", înseamnă că plagiez câteva milioane de oameni care au simțit și au spus asta... și nu voi insista cu exemplificările, este clar că dacă ar fi să ne luăm după ei, chiar și un simplu “Bună ziua!” este un plagiat.
Doar că plagiatul înseamnă mult mai mult decât o propoziție sau o frază simplă în care se găsește o asemănare de idei. Și ce bine că este așa! Pentru că dacă ar fi altfel, ar însemna că fiecare dintre noi am plagiat, cel puțin o dată în viață, ideea/creația cuiva.

După 10 ani, în care am scris șapte cărți și mii de texte pe blogul meu și pe rețelele de socializare, consider că am dovedit faptul că pot scrie liber, că am despre ce scrie și că nu am nevoie să mă inspir de la nimeni. Mă respect și îmi respect foarte mult cititorii și nu aș înșela niciodată încrederea celor care mă citesc, ca să nu mai menționez verticalitatea și profesionalismul editurii la care public de zece ani, editură care tratează totul cu maximă seriozitate. 

Hilarul situației este că, după ce detractorii au început să trimită mesaje denigratoare despre mine, am început și eu să primesc mesaje de la oameni care îi cunosc, de la oameni care au avut conflicte cu ei și care mi-au trimis (în mod nesolicitat), tot felul de dovezi despre cum aceștia obișnuiesc să atace diferite persoane de succes sau care îi refuză, dovezi care arată cum aceștia încearcă să se promoveze cu scandaluri și să-și atribuie prestigiu literar, dovezi care arată cum aceștia își inventează premii și merite și că vând cărți la negru... și nu spun mai multe... din decență. 
Am înțeles că acești indivizi mizează pe faptul că scandalurile aduc vizibilitate, că în sufletele lor există disperarea de a ieși din anonimat și că nu mai știu ce cale să născocească pentru a se face vizibili. Doar că răutatea nu a dus niciodată la succes. Dumnezeu nu te scoate din anonimat și nu îți acordă notorietate și vizibilitate decât atunci când meriți și când intenționezi să te folosești de acestea în scopuri nobile. 

Vă îndemn să-i tratăm cu compasiune pe acești nefericiți. Cu siguranță nu este ușor să fii dominat de ură, să trăiești pentru a face rău, să urmărești pas cu pas un om pe care nu-l suporți, să-i citești fiecare postare și fiecare comentariu, să nu poți dormi și să nu-ți petreci sărbătorile (acordând atenția cuvenită familiei), din dorința arzătoare de a face rău... Nu o fi ușor să recunoști, prin toate acțiunile posibile că ești frustrat, invidios, nefericit și incapabil să-ți depășești condiția. Îmi imaginez că nu este ușor să fii de partea cealaltă a succesului.
Un om serios nu decade la asemenea acte și nu recurge la denigrări pentru a se evidenția. Se știe de când există lumea că noroiul aruncat în alții îl murdărește mai întâi și mai tare pe cel care aruncă. Iar bullying-ul, calomnia, incitarea la ură și instigarea la comportament anti-social sunt infracțiuni și în niciun caz acte de bravură cu care să defilăm. 

Vă mulțumesc pentru susținerea voastră și vă adresez o rugăminte: dacă vreodată vedeți pe cineva atacându-mi cărțile sau pe mine, nu mă apărați și nu vă înjosiți intrând în discuții inutile cu acele personaje, indiferent cine ar fi ele. Prietenii și cititorii mei nu îmi datorează să se certe cu alții pentru mine și nici să mă apere (pentru asta am angajat avocați), iar detractorii abia așteaptă să aibă comentarii și să fie băgați în seamă. Își doresc cu disperare să le evidențiem numele, recurg la tot felul de tertipuri, au idei multe și mărunte... De aceea vă rog să îi evităm cu desăvârșire, nu merită deloc atenție și nici timpul nostru. 
Sper ca Dumnezeu să-i ajute să-și învingă demonii interiori, să le dea înțelepciune să se schimbe în bine și să își trăiască viețile cu demnitate și onoare, iar la final să lase și ceva bun în urma lor...

Atunci când timpul va trece peste noi toți, vor rămâne doar cărțile scrise, nicidecum comentariile și răutățile detractorilor. 😉




Anul în care am plâns cel mai mult



Anul 2021 a fost anul în care am plâns cel mai mult... pentru că a fost anul în care mi s-a luat șansa de a mai putea spune "mamă" și am simțit, cu adevărat, ce înseamnă să fii a nimănui și că un om nu poate fi mai singur decât atunci când rămâne fără părinți.

A fost anul în care am fost nevoită să-mi dau jos ochelarii roz - prin care vedeam totul minunat - și am văzut lucrurile și oamenii cu claritate, așa cum sunt ei, nu așa cum mi-a plăcut să mă amăgesc că sunt. Și am văzut și cum adevărul spus cu voce tare schimbă radical sentimentele oamenilor. Sentimentele pe care cred unii că le au, fiindcă sentimentele reale sunt cele pe care le arătăm în situații de criză.
Dar a fost anul în care nu mi-a mai păsat cine pleacă din sufletul meu, ba chiar am deschis larg porțile sufletului și i-am lăsat să plece pe cei care nu-și meritau locul în viața mea. I-am lăsat să plece, fără să le reproșez greșelile... Nu mai am răbdare să ascult explicații puerile și absurde care vor doar să justifice lipsa de verticalitate și de omenie a unora. Și mă irită cumplit ipocrizia.

A fost anul în care mi-am promis că nu voi mai face niciun compromis, că nu voi mai renunța la confortul meu psihic și că n-am să mai "fac frumos" pentru a se simți alții mai bine, că nu sunt datoare să le port altora de grijă și nici să pun prioritățile și mofturile lor înaintea binelui meu și a dorințelor mele.

A fost anul în care am înțeles, în sfârșit, că nu este datoria mea să trag de oameni încăpățânați și care nu vor să evolueze, că trebuie să-mi văd de viața mea și să nu mai lupt să schimb mentalități limitate.

A fost anul în care am învățat să tac. Să nu mai spun decât ceea ce trebuie și doar cui trebuie, să nu mai spun nici dacă am, nici dacă n-am, nici ce mă doare și nici ce mă face fericită. Pentru că mi s-a dovedit, de prea multe ori, că orice spun va fi folosit, mai devreme sau mai târziu, împotriva mea: pentru a mi se reproșa ceva sau pentru a fi trădată.

A fost anul în care am văzut, de câteva ori, cât de ușor se pleacă din lumea aceasta și cum se năruiesc toate planurile omului, cum ajung să nu mai însemne absolut nimic toate zbaterile și neliniștile noastre... Și mi-am dat seama cât de important este să adormi împăcat cu tine și să te trezești dimineața recunoscător că ți s-a dat șansa să trăiești încă o zi. O zi pe care ar fi mare păcat să o irosești nefăcând ceva bun pentru tine și pentru alții.

A fost anul în care am dat foarte mult din mine, dar am uitat să mai pun la loc...

Rămas bun, 2021! Iert tot.



Acum toți scriu cărți?!




De câte ori apare vestea că o persoană a scris o carte, sar ăia care citește decât literatură bună,  cu comentarii de genul:
“Mai nou și ăsta e scriitor?”
“Acum toți scriu cărți?”
“Trebuia să rămână la ceea ce făcea și să-i lase să scrie pe ăia care se pricep la scris cărți.”

Duuu-te, băăăăi… Noroc cu tine că le deschizi ochii oamenilor și că-i salvezi, altfel îți dai seama cât de rău le-ar fi făcut să citească o carte nouă?!
Din lista de dezaprobatori nu lipsesc nici cei care afirmă plini de emfază: “Eu nu aș citi așa ceva.” Adică ei sunt prea valoroși, prea inteligenți și culți, prea ca la țară pentru a citi ceva muuuult sub nivelul lor. Dar ei habar nu au de nivelul acelei scrieri, au evaluat-o doar după faptul că este scrisă de cineva care nu se ocupă neapărat cu scrisul sau de o persoană pe care o subestimează, cu toate că nu o cunosc, deci este clar ca noaptea pentru ei că aceea nu poate fi o scriere care ar putea reprezenta interes pentru ei.
“Eu nu aș pierde timpul să citesc o asemenea prostie.” – afirmă unii tare mândri de ei. Dar ei pierd vremea să comenteze aiurea pe seama unor lucruri despre care nu au habar, complet inutil și aruncând afirmații lipsite de valoare pe facebook. Bună treabă, ne-ai convins cât de mult te respecți tu și cât îți prețuiești timpul atât de valoros. 

Sunt simpatici și cei care, atunci când cineva afirmă că nu i-a plăcut o carte, sar repede să-i mulțumească pentru informația prețioasă care le-a salvat timpul și banii: “Vaaai, ce bine că mi-ai spus, să nu cumva să citesc această carte!”
Vă dați seama câtă personalitate au și cât de inteligenți sunt dacă îi lasă pe alții să aleagă în locul lor ce să citească. Îmi imaginez că la fel își aleg și îmbrăcămintea, chiar și mâncărurile, că înainte să guste ceva au degustători care le spun ce e bun și ce nu e bun și ei nu pun gurița pe ceva despre care zic degustătorii profesioniști că nu este gustos...
Deci așa e în lumea elitiștilor... nu ca în lumea noastră, a celor care nu avem pe cineva care să ne îndrume ca pe o turmă și care avem curajul să testăm totul și să alegem noi ce ne place și ce nu.
Ăștia care suntem mai curajoși și cărora nu ne place apartenența la turme, nu prea putem fi păcăliți cu false valori, deci ne scuzați dacă nu le validăm unora elitismul literar și doar considerăm că nu trebuie să ținem cont de părerea lor atunci când încearcă să convingă lumea că ei citesc numai literatură bună.

Cunosc un profesor universitar care a citit probabil tot ce s-a publicat în secolul acesta, care citește în limba rusă, în franceză, în engleză și în germană. Citește câte 3-4 cărți pe săptămână. Are aproape 90 de ani, iar casa lui este ticsită de cărți. Și are abonament la bibliotecă de peste 50 de ani. Mi-a mărturisit că a citit și cărțile mele și l-am întrebat cum de un cititor cu pretențiile și calitățile dumnealui a citit cărțile mele modeste. Răspunsul lui a fost: "Nu există scriitură modestă, eu am găsit ceva frumos și util chiar și în cele mai banale scrieri." Și mi-a spus că doar un ignorant nu citește tot ce se publică, pentru că un cititor adevărat are datoria să citească tot, că doar așa poate fi informat corect și își poate forma o părere obiectivă despre o carte. Iar când a venit vorba despre recenziile cărților mi-a spus că ele sunt făcute, de obicei, de cititori selectivi, de cei care citesc prea putin, adică de consumatorii influențabili de carte, de cei care au așteptări personale și nu au capacitatea de a citi o scriere așa cum ar trebui ea citită. Tot dumnealui mi-a spus că i se pare o crimă să faci o recenzie negativă unei cărți și să descurajezi cititul într-o epocă în care lumea nu prea mai citește.
Și sunt de acord. Așa cum sunt de acord cu faptul că nu ai cum să faci recenzie unei cărți sau unui film, că nu discutăm despre lucruri casnice ale căror funcții și calități le putem comenta, discutăm despre emoții, despre felul în care fiecare poate percepe o carte sau un film, iar percepția poate fi influențată de foarte mulți factori, de la vârsta cititorului, la capacitatea lui de a înțelege profunzimea mesajelor...
Personal nu citesc recenzile unei cărți înainte să o citesc și nici nu urmăresc trailerul unui film înainte să-l vizionez. Îmi place să mă las surprinsă de acțiune și nu-mi place să-mi influențeze cineva percepția. Dacă aș fi ținut cont de părerile altora, poate că nu aș fi vizonat multe dintre filmele care mi-au plăcut, piese de teatru, nu m-aș fi dus la operă, nu aș fi testat anumite experiențe, restaurante, locuri noi... 

Cât despre cei care scriu cărți... Eu cred că orice om din lumea aceasta poate scrie cărți! Poate și are dreptul acesta. Fiecare om are o poveste și o poate scrie. Fiecare om, care simte nevoia să transmită ceva lumii, poate scrie. Ca să ajungi scriitor trebuie să scrii, că nu s-a născut nimeni scriitor. Așa cum nu s-a născut nimeni artist, ci a devenit după ce a îndrăznit să cânte, să danseze, să joace teatru etc. 
Dacă lumea ar fi funcționat după regula conform căreia doar scriitorii consacrați trebuie să scrie, doar artiștii consacrați trebuie să cânte șamd, nu s-ar fi descoperit atâtea talente, nu s-ar fi creat atât de multe lucruri frumoase și lumea ar fi fost foarte săracă. 
Este minunat că există diversitate și că există lucruri pentru toate gusturile și pentru toate pretențiile, că avem de unde alege, deci nu vă mai lăsați influențați de cei care pozează în salvatorii culturii, limitați și reticenți la nou.   
Eu îndemn orice om care simte că are ceva de transmis lumii să încerce și să îndrăznească. Dacă reușește să se facă plăcut chiar și numai de un singur om de pe acest pământ, să-i transmită o emoție, o lecție de viață, puțină motivație, puțin curaj, înseamnă că a reușit să facă ceva bun. 
Vrei să scrii o carte? Scrie! Pune suflet în ea și scrie cu sinceritate fiindcă oamenii simt. Scrie ca și cum ți-ai deschide sufletul în fața celor mai buni prieteni, nu a judecătorilor, fiindcă asta sunt, de fapt, cititorii tăi: cei mai buni prieteni, cărora li te dezvălui cu sinceritate, cu stările tale, fără a te teme că te vor judeca și că te vor respinge.   
Vă spune asta cel mai vândut autor din România din ultimii 30 de ani. Un om simplu, care nu s-a născut scriitor, care nu a visat vreodată să ajungă scriitor, ci doar a avut de spus o poveste și a îndrăznit să o scrie.

"Există crime mai mari decât arderea cărților! Una din ele e să nu le citești." (Ray Bradbury)



Pentru cei care trăiesc cu impresia că le datorăm ceva

Dacă nu-ți plac reclamele, ai posibilitatea să schimbi postul/canalul etc. Este valabil și pentru programele TV, dar și în cazul paginilor/persoanelor publice de pe rețelele de socializare.
Diferența este că pentru programele TV plătești abonament lunar, dar persoanelor publice, cărora le reproșezi că postează reclame, nu le plătești nimic. Ba chiar intri pe paginile lor, iei ce-ți place, primești gratuit informații și lucruri care îți plac, care te inspiră și care te motivează, că altfel nu le-ai mai urmări. Corect? Dacă nu ai găsi lucruri pe placul tău la acele persoane, dacă nu ți-ar face bine ceea ce postează ele, dacă postările lor nu ar prezenta interes pentru tine, nu te-ai abona la paginile lor. Și atunci, cât timp tu nu plătești pentru conținutul postat de persoanele publice, cum îți permiți să vii și să le reproșezi că postează reclame sau orice altceva? 
Când vezi reclame la TV, câte 10-15 minute în șir, aceleași reclame, zi de zi, de zeci de ori, ce faci, cui îi reproșezi, cu cine te cerți, pe cine mai ameninți cu unfollow? 
Ceea ce mi se pare aberant este că majoritatea celor care le reproșează persoanelor publice că postează reclame, nu comentează de obicei la postările care le plac și de care se bucură, nu simt nevoia să transmită măcar o dată un gând bun, o apreciere, un mulțumesc pentru starea de bine, pentru emoții, pentru zâmbet, pentru ceea ce învață, pentru o informație care le-a fost utilă... simt nevoia doar să atace atunci când îi deranjează că printre postări mai apare și câte o reclamă.
Vă spun asta din experiență proprie. M-am trezit adesea cu reproșuri și amenințări de genul “Îți dau unfollow” de la oameni care nu mi-au comentat niciodată la postări, care nu au simțit niciodată nevoia să-mi lase un gând bun atunci când le-a plăcut ceva postat de mine, oameni despre care habar nu aveam că mă urmăresc. Adică de la oameni care doar au luat de la mine și care nu mi-au dat nimic. Și culmea penibilului este că m-am trezit cu astfel de reproșuri și cu acuzații tocmai la postări în care nu făceam reclamă, ci doar recomandam vreun produs care îmi plăcea și despre care am considerat că ar trebui să afle și alții. Sau îmi doream să susțin vreo afacere locală, să ajut pe cineva. Pur și simplu. Pentru că nu tot ce recomandăm este publicitate plătită. Unii dintre noi ne mai dorim și să împărtășim cu publicul experiențe frumoase și informații despre lucruri utile și bune. Și mai ajutăm și necondiționat. 
Îmi plăceai enorm, dar nu te mai plac...” mi s-a scris de câteva ori doar pentru că am recomandat ceva sau pe cineva. De ce nu mă mai placi, sunt cumva un alt om doar pentru că am postat ceva care nu prezintă interes pentru tine? Cu ce ți-am greșit, cu faptul că am postat ceva ce ție nu îți trebuie? Așa faci cu toți oamenii, renunți la ei de îndată ce nu-ți place un detaliu minor la ei? Uiți tot ce ți-a plăcut la un om și tot ce ți-a oferit, doar pentru că o singură dată nu a fost pe placul tău? Păi, în acest caz, îți mulțumesc că pleci! 😊 

Nu-i pot înțelege nici pe cei frustrați din cauză că există persoane care pot câștiga bani din publicitate. De ce deranjează asta? Ce e greșit? Și de ce cred unii că o persoană publică trebuie să ofere totul gratuit, că datorează publicului timpul ei, emoțiile sale, accesul la viața sa privată și să mai suporte și valurile de hate, judecățile și obrăzniciile? 
De ce cred unii că publicul nu are nicio îndatorire, că este îndreptățit doar să primească, să aibă așteptări și că are doar drepturi... cu precădere dreptul la “libera exprimare”, un drept atât de greșit înțeles de majoritatea celor care-și depășesc atribuțiile și limitele bunului simț și care critică de la conținutul postat de cineva și până la felul în care arată persoana respectivă...
Nu înțeleg de ce publicul crede că are dreptul să emită pretenții asupra postărilor persoanelor publice. Nu ești în magazin să poți alege după bunul plac. Nu ai dreptul să reproșezi (excepție fac postările care ar putea aduce prejudicii cuiva, instigări la comportament antisocial, discriminări și tot ceea ce poate reprezenta un exemplu negativ), așa cum nici alții nu au dreptul să vină peste tine să-ți reproșeze conținutul postat de tine pe pagina ta. 
Haideți să ne cizelăm puțin...

Dacă te afli pe pagina cuiva este pentru că ai găsit ceva care să-ți placă (așa cum se întâmplă și atunci când mergi în casa cuiva: nu te apuci să-i reproșezi că îți oferă ceea ce are și nu doar ceea ce ți-ar plăcea ție, nici nu-i critici gusturile, lucrurile, oamenii din casă), iar dacă nu îți place ceva, dacă nu poți accepta că printre multe lucruri postate care îți plac pot exista și lucruri care să nu fie pe placul/interesul tău, atunci poți pleca. Dar pleacă în liniște, fără să lași comentarii cu reproșuri, acuzații, amenințări și hate… pentru că nimeni nu e obligat să-ți facă ție pe plac. Treci peste reclame la fel cum treci peste ele și la tv. 

Ar trebui să știi că fiecare om are dreptul să posteze ceea ce vrea în spațiul său și că pentru lucrurile postate care îți plac și de care te bucuri gratuit, persoanele publice consumă din timpul lor, fac niște eforturi și poate chiar investesc bani. Nu mai amintesc și de implicarea sufletească... 
Tu ce faci pentru alții? Ce și cât oferi gratuit lumii? Cât dăruiești din timpul tău? Mai mult oferi sau mai mult iei de la alții? Cum reușești să-i mulțumești pe toți? Și cum te simți atunci când cineva te acuză, pe nedrept, de lucruri neadevărate și când îți reproșează, fără nici un drept, că postezi lucruri care-i displac?
Și poate ar mai trebui să știi și că multe dintre veniturile câștigate din publicitate ajung la cazuri umanitare... iar asta ar trebui să te bucure. Așa cum ar trebui să te bucure și publicitatea știind că datorită ei niște oameni au locuri de muncă.  

Eu încerc să-mi imaginez o lume fără reclame. Cum ar fi să nu mai avem ocazia să aflăm de lucruri noi și utile, de locuri minunate, de oameni care fac lucruri bune și frumoase… Să nu ne mai ajutăm unii pe alții, să nu ne promovăm. 
Poate că ar trebui să postăm o perioadă locuri frumoase dar să nu spunem unde sunt, să povestim că am găsit un lucru bun care ne-a ajutat într-o problemă de sănătate, dar să nu spunem ce anume este, să postăm fragmente frumoase din cărți, dar să nu spunem din ce cărți sunt, să povestim cum am reușit să scoatem petele de pe bluza preferată, dar să nu spunem cu ce produs… și tot așa. Ar fi mai bine pentru omenire? 😊




Nostalgie

 

Astăzi m-am luptat cu o tigaie, pe care nu știu cum am reușit, dar am ars-o. Și, în timp ce încercam să o curăț cu tot felul de soluții și cu nervii de rigoare, mi-am dat seama că exagerez. Și mi-am amintit brusc de tigaia unei femei minunate, bunica prietenei mele Timeea, care locuia în Bran. Obișnuiam să mergem des la ea și stăteam câteva zile la Măița, iar ea ne răsfața ca pe niște "capre" - așa cum obișnuia să ne alinte.
Aș putea scrie o carte despre aventurile noastre de la Măița, despre zile minunate și despre cum fugeam noaptea, pe furiș, la discotecă, după ce adormea bunica, despre cum ne machiam la lumina stâlpului din capătul străzii și cum nu pricepea Măița cum "Dumniezău" putem dormi până după prânz, când ea era deja obosită de muncă.
Fără să vreau am comparat tigaia mea, care chiar și arsă arată ca nouă, cu tigaia pe care o avea Măița. O singură tigaie avea, antică și vai de ea, arsă și strâmbă de ziceai că prinsese ambele războaie mondiale. Dar gătea Măița niște bunătăți în acea tigaie... cum nu am reușit eu să gătesc în niciuna din toate tigăile mele de fițe! Nicăieri și niciodată nu am mâncat ouă prăjite mai gustoase, cartofi prăjiți în untură (peste care presăra bunica puțină brânză din borcan), carne friptă, clătite, dovlecei pane, gogoși...
Parcă o văd pe Măița, cu mâinile ei ridate și muncite, cum tăia și frământa, cum pudra ea cu zahăr gogoșile calde și cu cât drag ne punea mâncarea în farfurii și ne îndemna să mâncăm...
Cine mai observa că tigaia și oalele în care gătea ea arătau ca vai de ele, cui îi păsa dacă Măița spăla sau nu leușteanul proaspăt cules din grădină, pe care îl tăia pe un tocător din lemn la fel de ramolit ca oalele? Mâncarea gătită de ea avea un gust divin!
N-avea Măița cuțite japoneze cum am eu, nici oale care gătesc singure, avea vasele ei de toate zilele: o tigaie, o oală de făcut ciorbă, o cratiță și un tuci în care făcea mămăligă. Și celebrul ibric de cafea, pe care nu-l spăla după fiecare cafea preparată, ci punea peste zațul depus o altă cafea... că sigur mai rămânea gust în zațul ăla și era păcat să-l arunce.
Când nu avea pâine și noi strâmbam din nas dacă ne propunea să ne facă o mămăliguță, Măița ne frământa repede un aluat și ne făcea niște turte coapte pe plita sobei... care și ea arăta ca vai de ea. Dar mirosul și gustul acelor turte nu le-am mai întâlnit niciodată.
N-avea Măița habar ce e ăla gluten, de lactoză nici atât, ne umplea cănile cu lapte fiert, ne punea niște miere pe pâine și apoi ne trimitea să stăm "că suntem tinere și vom avea noi timp de muncă o viață întreagă"... Și dacă o rugam să ne lase să o ajutăm la treabă, ne repezea argumentând că habar nu avem noi ce e de făcut și că ea ce ar mai face dacă noi i-am face treburile?

Familia mea și prietenii mei spun că eu gătesc foarte bine... și totuși, în casa mea nu a mirosit niciodată atât de frumos cum mirosea când gătea Măița, în oalele ei ramolite, câte un borș de legume cu leuștean proaspăt. Sarmale nu știu să fac, nu că ar fi mare inginerie, iar Gina Bradea are o rețetă minunată, aș putea să fac, dar toată viața mama mi-a făcut sărmăluțele... și știu că ale mele nu vor fi niciodată la fel de gustoase ca ale mamei, așa cum nimic nu este la fel de bun ca toate lucrurile făcute de cei dragi ai noștri. Din atât de puțin, dragii noștri din trecut, ne ofereau atât de mult! Și atât de bun era totul!
Îmi dau seama că ar fi trebuit să stăm mai mult pe lângă ei, să învățăm de la ei cum se fac cele mai bune și mai frumoase lucruri... și să-i privim, să-i ascultăm, să ne umplem sufletul de ei și să adunăm amintiri pentru zilele în care nimic nu ne poate alina dorul de ei.

Nici nu știu ce am vrut să vă povestesc, am pornit de la nervii pe tigaie și iată unde am ajuns... se pare că aveam chef de vorbă. Sau că sunt nostalgică, poate că perioada sărbătorilor intensifică dorul de cei dragi, de bun și de frumos...



Îngeri neștiuți

 


Mă aflam într-o cofetărie (așa cum este foarte obișnuit pentru mine 😀) și așteptam la rând, apreciind din priviri prăjiturile din vitrină. 
În fața mea, era un bărbat tânăr, nu știu dacă avea mai mult de 25 de ani. A făcut poză vitrinei, probabil se consulta cu cineva legat de prăjiturile pe care să le cumpere... 
În fața lui era un bătrân care-i punea vânzătoarei diverse întrebări despre prăjituri, iar aceasta  îi explica totul cu mult calm și răbdare. Bătrânul părea interesat de o prăjitură care să nu aibă nucă sau ceva crocant și m-am gândit că probabil își dorea să evite alimentele tari din cauza problemelor pe care le-ar putea avea cu dantura. Când părea lămurit cu privire la ingredientele și textura prăjiturilor, a întrebat-o pe vânzătoare cât ar costa două prăjituri dintr-un fel și cât ar costa două din alt fel. A ales prăjiturile cu mousse de ciocolată, despre care vânzătoarea îi spusese, mai devreme, că sunt mult mai bune și mai fine.
- Înainte să le împachetați, vă rog să îmi dați voie să le plătesc, am doar card și am pierdut socoteala lunară, nu știu dacă mai sunt destui bani acolo înăuntru., i-a spus bătrânul vânzătoarei ușor timid. 
Aceasta a introdus suma pe POS și, în timp ce bătrânul își căuta cu mișcări lente cardul și era atent la portofel, bărbatul tânăr din fața mea a atins repede POS-ul cu cardul lui și i-a făcut un semn discret vânzătoarei să nu îl dea de gol. Bonul fiscal a ieșit imediat, fiind o sumă mică nu a fost necesară introducerea codului pin. 
Bătrânul, fără să observe ce se întâmpla chiar în fața lui, i-a întins cardul vânzătoarei, iar aceasta, puțin încurcată și intimidată, a mimat că îi folosește cardul pentru plată.
- A mers?, a întrebat bătrânul căutându-i privirea vânzătoarei.
- Sigur. Uitați și bonul. Împachetez acum și prăjiturile. Le doriți pe cartonaș sau într-o caserolă?
- Ar fi bine într-o caserolă, am de umblat mult cu ele prin oraș. I le duc unui prieten bolnav, este în spital, săracu'.
Vânzătoarea a împachetat prăjiturile, iar bătrânul i-a mulțumit și a plecat, cu pași greoi, ajutândse de baston, salutând-ne pe toți cei care așteptam la rând.

Iar undeva, pe un pat de spital, un suflet a primit o mică bucurie dulce, care a ajuns la el printr-o magie făcută de doi îngeri... ❤️




Lăsați câinii să latre



Sunt întrebată adesea de ce nu mă opresc să "arunc cu pietre" în "câinii" care mă latră (adică în cei care mă vorbesc de rău).
Răspunsul meu este: pentru că nu mă tem de ei ca să simt nevoia să mă apăr. Și pentru că eu nu lupt cu cei mai slabi decât mine.
Eu știu că, de obicei, câinii îi latră doar pe cei pe care nu îi cunosc sau pe cei de care se tem. Și mai știu că unii latră doar pentru a atrage atenția asupra lor atunci când se simt invizibili, mici, neimportanți și ignorați. Sau atunci când vor să pară mai puternici, când vor să-și ascundă slăbiciunile.
Pentru unii "lătratul" este tot ceea ce au. Lătratul le dă falsa iluzie că sunt liberi, că sunt puternici și că sunt importanți. Pentru mine nu sunt. Lătratul se face mereu dintr-o poziție inferioară, iar eu nu mă cobor într-atât.
Dintr-un suflet frumos și pur nu pot ieși lucruri urâte. Ce alt argument este necesar pentru a alege în gura cui ar merita să ne uităm? A văzut cineva vreun om serios și valoros care să se ocupe cu bârfe, cu atacuri la persoană și cu acte grosolane?
Lăsați câinii să latre. Iar dacă latră prea tare, nu-i opriți aruncând cu pietre, ci dați muzica mai tare.
😊



Doar margini de prăjituri



Când eram copil, mama mea făcea prăjituri ca să le vândă pentru un bănuț în plus adus în casă, fiindcă eram atât de săraci încât, uneori, abia aveam ce mânca. Leafa lui tata se ducea, din nefericire pentru noi toți, în mare parte, pe băutură și pe țigări. De exemplu, când mă trimitea la pâine, îmi dădea bani să-i cumpăr un bidon cu vin și un pachet de țigări, pâinea era doar pretextul să mă duc la cumpărăturile care-l interesau pe el, oricum nu-i păsa de nevoile familiei. Mergeam unde-mi spunea, nu aveam de ales, dar în tot răul era și un bine, tanti de la alimentara îmi dădea mereu câte două bomboane din acelea vărsate, dintr-un borcan imens, plin ochi, de pe tejghea. Probabil că o înduioșa cum mă uitam lung la bilele acelea colorate și aromate și niciodată nu îmi cumpăram măcar câteva, de un leu. Sau măcar una, una singură. Și mă duceam bucuros și pentru că, dacă tata uita vreodată să-mi ceară restul, câțiva bănuți, maximum câțiva lei – ceea ce se întâmpla foarte rar -, îi dădeam imediat mamei. Învățasem deja, deși eram copil, că ea avea mare nevoie de bani ca să cumpere făină, zahăr, esențe și ce-i mai era de trebuință ca să facă prăjituri și apoi să le vândă. I se dusese deja vestea și femeile din oraș știau că mama făcea cele mai bune prăjituri din lume și îi comandau mereu platouri și tăvi pline ochi din bunătațile pregătite de ea. Însă, cu toate că drămuia cu o grijă exagerată fiecare gram de făină și fiecare ingredient în parte, uneori nici măcar nu avea bani să cumpere ceea ce-i era necesar dacă nu primea un avans de la clienți. Așa că ce reușeam eu să salvez de la cumpărături îi era de mare ajutor, îmi spuneam eu cu mândrie.

Când se pornea o anumită forfotă în bucătărie, era semnalul magic care prevestea că mama urmează să pregătească prăjituri. Și nu mă mai dezlipeam de ea. Mirosul îmbătător de lapte, unt, nucă, scorțișoară și esențe minunate mă ținea țintuit lângă masă și îi urmăream încântat fiecare mișcare. Mi se părea fascinant cum știa mama să pună în compoziție fiecare ingredient la timpul potrivit și exact măsura necesară fără să folosească vreun cântar, fără să citească în vreo carte de bucate sau caiet cu rețete... Iar cât timp minunea preparată de ea se cocea în cuptor, așteptam nerăbdător să fie totul gata, știind că mama îmi va da mie marginile pe care le tăia ca să îndrepte prăjitura. Știam că doar marginile mi le putea da, și acelea tăiate cât mai subțire, ca nu cumva să măsoare clienta prăjitura și să creadă că a fost înșelată. Măsura pentru client era tava aragazului, iar mama le dădea formă prăjiturilor pe un tocător de lemn care era mai mic puțin de tot ca tava și pe care-l folosea doar la faimoasele ei produsele de patiserie. Sigur că mie, tocătorul acela mi se părea nemărginit de mare și-l uram. Aveam impresia că purta întreaga vină că prăjitura trebuia să se potrivească perfect pe el și doar din cauza lui mie nu-mi rămâneau decât marginile acelea mai mult uscate și cu care nu-mi puteam satisface nici măcar o poftă minimă de bunătățile mamei, care miroseau mereu amețitor și erau bune ca nimic altceva pe lume. Întotdeauna speram că prăjitura va atârna peste marginile acelei plăci de lemn și voi apuca să gust și eu o bucată serioasă, ba chiar speram în secret să fie și cu puțină cremă.

Într-o zi, o clientă care a venit să își ia de la mama prăjiturile comandate, m-a luat la întrebări pe un ton plin de veselie:
- Răsfățatule, cum e să mănânci toată ziua prăjituri? Și nu orice fel de prăjituri, ci chiar cele mai bune din oraș!
Nu am spus nimic și am zâmbit încurcat. Cum era să îi spun că noi ne permiteam prăjituri doar de sărbători și atunci doar pe cele mai ieftine, cu mere sau cu gem? Așa că am păstrat tăcerea, pentru că nici să mint nu voiam și să-i spun că e grozav. Doar tăcerea e și ea un răspuns, nu-i așa?
Și cum să fi cheltuit noi pentru o prăjitură scumpă, când banii câștigați de mama făcând tăvi pline de dulciuri pentru alții ne trebuiau mereu pentru ceva important? De obicei mama îi aduna punând leu pe leu ca după ce plătea utilitățile și mâncarea, să îmi cumpere mie haine și încălțări mai de Doamne ajută, că tata foarte rar și doar după multe insistențe și rugăminți fierbinți ne dădea bani pentru așa ceva și atunci erau atât de puțini încât cu greu găseam ceva decent. Iar mama, cunoscând toate metehnele tatălui meu, ascundea banii într-un vas vechi din ceramică pe care scria “Făină”. Știa că el nu căuta acolo când era disperat că rămânea fără bani pentru țigări sau pentru băutură, poate pentru că avea bunul obicei să nu-și bage nasul în produsele ei de patiserie.
- Nu mai ai nimic de pe prăjiturile pe care le vinzi? Dar ce faci cu banii, femeie?!, țipa tata la mama când ajungea la fundul sacului și nu mai avea cu ce să-și întrețină viciile.
- De unde să am, abia am avut să plătesc lumina. Dacă nu aș face eu prăjituri, am sta pe întuneric...

Într-o toamnă, când mama mi-a pregătit cizmele să mă încalț în sezonul rece care se apropia, am simțit că îmi rămăseseră mici. Mă strângeau tare, erau și foarte tocite, iar mama și-a dat seama și atunci l-a rugat pe tata să-i dea la salariu bani să îmi cumpere cizme noi.
- Da’ ce sunt io, femeie, bancă? De unde să-ți dau? Trebuie să luăm lemne luna asta, găsise el repede o scuză. Că parcă de lemne îi păsa lui…
Sigur că biata mama mi-a promis că va face prăjituri și că vom aduna toți banii, fără știrea tatei, și îmi va lua cele mai frumoase și călduroase cizme. Doar că lumea nu prea comanda prăjituri, mai era și post și abia în luna decembrie au început oamenii să îi dea mamei bani pentru platourile speciale de sărbătorile Crăciunului și Anului Nou care se apropiau. Eu am umblat așa, cu degetele strânse în cizmele acelea vechi pe care mama mi le dădea în fiecare zi cu cremă neagră de pantofi și acolo unde se crăpaseră le colora cu o carioca neagră și așteptam cu răbdare să avem toți banii, mai ales că văzusem la magazinul din oraș niște cizme frumoase și călduroase, cu blăniță, și numai la ele mă gândeam. Iar mama, cu privirea ei blândă și cu ochii în lacrimi mi-a promis că vor fi ale mele până de Crăciun.

- Dar ne mai trebuie mulți bani pentru cizmulițe?
- Vreo 3 prăjituri și ți le cumpără mama, doar am promis că vine Moșul cu ele, zâmbise ea când mi-a văzut bucuria.
Cum gândul meu era doar la cadoul meu, altfel absolut necesar, pentru că în curând n-aș mai fi putut umbla cu încălțările vechi de mici ce-mi erau, într-o zi am întrebat-o ce ne facem dacă nu mai găsim cizmele la magazin. Atunci, după ce s-a gândit un pic, imediat mi-a îndesat o căciulă groasă până peste ochi, mi-a dat geaca să mă îmbrac, a aruncat pe ea bundița veche de la bunica și am plecat împreună la magazin, să o roage pe vânzătoare să îi țină cizmele până aproape de Crăciun. Vânzătoarea a vorbit cu șefa ei și i-a spus mamei că dacă îi lasă un avans, va fi totul în regulă și i le va rezerva. Am probat cizmele și am decretat că mi-s bune unele care erau mai măricele. Le voiam pe acelea doar să fiu sigur că dacă îmi va crește piciorul nu îmi vor rămâne mici și așa poate aveam norocul să le port și iarna următoare. Mama, fericită că a rezolvat situația și încântată ca își putea ține promisiunea pe care mi-o făcuse, a plătit un sfert din valoarea încălțărilor și a rămas stabilit că va veni cu restul de bani până în data de 22 decembrie.

Apoi viața și-a urmat cursul, în timp ce ea a continuat să coacă prăjituri iar eu să mănânc doar marginile... și să visez la cizmele mele noi, frumoase, confortabile și călduroase care așteptau cuminți la magazin, plătite pe sfert, ziua când vor fi ale mele.
Numai că, într-o seară, când mama a vrut să ascundă din nou în vasul de făină niște bani pe care-i câștigase din vânzarea de prăjituri, a observat că ceea ce adunase cu greu, timp de câteva săptămâni, dispăruse. Era limpede, mereu lefter din cauza viciilor sale, tata căutase din nou economiile mamei și până la urmă reușise. Găsise fiecare leu pus deoparte pentru cizmulițele mele și fără nicio mustrare de conștiință, chiar dacă ar fi trebuit să știe că în pușculița improvizată sunt bani pentru nevoile urgente ale familiei, nicidecum pentru mofturi, pusese mâna pe ei...
Când a venit acasă, mama l-a întrebat unde sunt banii și de ce i-a luat, că erau puși deoparte ca să-mi poată cumpăra încălțări, dar tata, nepăsător la orice explicație, i-a spus că nu se aștepta ca ea să se ascundă de el și i-a vorbit foarte urât, a țipat la ea, ce să mai, a iscat un adevărat scandal, cu toate că el era vinovat, nu mama sau eu. În concluzie, mama a plâns mult și eu, la rândul meu, am adormit plângând, dezamăgit că cizmele nu vor mai fi niciodată ale mele, că va trebui să continui să mă chinui să merg cu cele vechi care-mi rămăseseră mici dar și pentru că mama pierduse și banii de avans, nu numai ceea ce se chinuise să pună deoparte, din munca ei, în recipientul cu făină.

Și așa ne-am apropiat de Crăciun: eu cu visul sfărâmat în mii de suspine, mama cu inima frântă că nu-și putea ține promisiunea pe care mi-o făcuse, iar casa plină de aromele cozonacilor și prăjiturilor care urmau să ajungă pe mesele unor familii norocoase și în farfuriile unor copii răsfățați de soartă. În ziua de Ajun tata a plecat la țară la un prieten de pahar, să-l ajute la preparat carnea, că omul tocmai tăiase porcul și astfel era rost de mâncare și băutură, distracția favorită a tatălui meu. Iar mama, ca de obicei a pregătit multe tăvi de prăjituri comandate de clientele ei. Ultima doamnă venită să-și ridice comanda a ajuns la noi destul de târziu, când se întunecase deja. Prăjiturile comandate de ea erau pe masă, dar cum mai trebuia să aștepte puțin să se răcească una dintre ele, mama a invitat-o în casă la o ceașcă de ceai fierbinte și aromat. Era o doamnă tânără și care venise cu o mașină frumoasă, o femeie cu ochi blânzi și mâini fine care răspândea în jurul ei un parfum plăcut și a cărei prezență inducea o stare de bine, de căldură. Nu mai venise niciodată pe la noi, cineva i-o recomandase pe mama și era pentru prima oară când lua ceva de la noi. Am servit-o cu un ceai, iar doamna, mereu zâmbitoare, ne-a spus că ar vrea și puțin dintr-una din prăjiturile pe care le comandase. Mama a întrebat-o din care să taie, iar doamna m-a întrebat pe mine care este cea mai bună. Bineînțeles că i-am sugerat-o pe cea care îmi plăcea mie cel mai mult, iar doamna i-a cerut mamei exact din aceea. Nu s-a mulțumit doar cu o bucățică, doamna cea blândă a cerut să fie tăiate mai multe porții, să mâncăm cu toții, subliniind de câteva ori cât de minunată e mama și cât de reușită este rețeta ei. Și în timp ce mâncam prăjituri, eu cu teamă, încet, să nu se termine prea repede, doamna m-a întrebat dacă știu că la noapte vine Moș Crăciun, dacă îl aștept și ce mi-aș dori să-mi aducă.
- Nimic, i-am răspuns rușinat. Și trist, că iar îmi amintisem de cimulițele mult dorite și acum pierdute pentru totdeauna.
Doamna m-a mângâiat pe creștet cu mâna ei fină și caldă și m-a rugat să mai mănânc o prăjitură, apoi, când a plecat, i-a spus mamei să nu mai împacheteze și ceea ce rămăsese, să păstrăm pentru noi, că ea are prea multe dulciuri și e suficient. Mama, om cinstit, a vrut să îi dea banii înapoi, dar doamna i-a spus că e bucuria ei să împartă cu noi din ce are și că-i apreciază mult munca, ba chiar i-a mai dat și ceva bani în plus. Am condus-o până la poartă și am ajutat-o să pună pachetele în mașină, iar când ne-am luat rămas bun, am văzut ochii doamnei care-mi fixau cizmele - care arătau ca vai de ele - și am simțit că intru în pământ de rușine. Dar ea mi-a zâmbit și mi-a spus că sunt un băiețel minunat, cuminte, bun și inteligent și că se bucură tare mult că m-a cunoscut.
În noaptea aceea, chiar dacă eram trist că Moș Crăciun nu-mi va aduce cizmulițele, am adormit cu o stare de bine, poate și mulțumit că în sfârșit am mâncat pe săturate din prăjitura cea mai bună și cea mai scumpă pe care o pregătea mama și, culmea, că mai aveam destul și pentru a doua zi. Adică a doua zi, când era Crăciunul. Și cu toate astea, tata nu a venit acasă. Dar poate că a fost mai bine așa, măcar am avut liniște și nu l-am mai văzut beat, clătinându-se prin casă, urlând și căutând prin toate locurile banii din munca mamei, ca să-i dea pe băutură și țigări.
Mama mi-a făcut piure de cartofi cu unt și lapte, alături de o pulpiță de pui prăjită, apoi, ca desert, m-a servit cu o porție împărătească din prăjitura aceea minunată pe care doamna cea bună ne-o făcuse cadou. Și din care, din nou, am mâncat pe săturate. Seara, în timp ce stăteam la geam și priveam luminițele care se vedeau la geamul casei din vecini, am auzit pe cineva care striga din stradă. Mama zăvorâse poarta ca să nu intre colindători, fiindcă veneau multe grupuri și nu aveam ce să le dăm. Doar tata știa să strecoare mâna prin poartă și să deschidă zăvorul, dar el sigur nu se mai întorcea acasă dacă nu venise cu ultima cursă. I-am spus mamei că am impresia că ne strigă cineva, iar ea a ieșit în curte să vadă cine era. După câteva minute s-a întors însoțită de doamna din Ajun, cea care ne lăsase prăjitura comandată și chiar plătită. Când au intrat în casă am văzut că atât mama cât și doamna aduceau niște sacoșe mari și frumoase, pline de desene colorate cu brăduți împodobiți, sănii trase de reni și Moș Crăciun.
- Bună seara, David!, mi-a spus bucuroasă doamna, intrând în bucătărie și lăsând sacoșele pe jos.
- Sărut mâna, i-am răspuns cu glas pierit, emoționat de vizita neașteptată.
- Uite, m-am întâlnit cu Moș Crăciun și m-a rugat să vă aduc eu câteva daruri din partea lui. El are multe cadouri de împărțit și nu mai are timp.
Am amuțit. Moș Crăciun? Atât de multe pachete și toate erau pentru noi?!? Apoi, doamna, cu siguranță un înger ca cei despre care îmi povestea mama, a început să scoată din sacoșele acelea frumoase tot felul de pachete și pachețele cu lucruri minunate: un ghiozdan frumos, multe caiete, cărți lucioase cu desene vesele, un penar plin cu creioane și carioci, o mașinuță cu telecomandă, dulciuri de toate felurile, un trening pentru mine, căciulă, mănuși, pulovere, o geacă și... și... surpriză! O pereche de cizmulițe cum nu mai văzusem vreodată mai frumoase! Timid și rușinat, dar în același timp fericit cum nu mai fusesem vreodată, luam câte un lucru, îl întorceam pe toate părțile cu uimire și abia reușeam să nu plâng de bucurie. Doamna m-a lăsat să descopăr singur celelalte daruri din sacoșe și i-a dat și mamei cadourile pentru ea: șampon cu miros de fructe și flori, creme fine, niște tăvi pentru copt prăjituri, ustensile moderne pentru patiserie, cafea, șorțuri și mănuși pentru bucătărie, un capot gros și pufos și câte și mai câte lucruri frumoase și utile.
- Uite, David, câte daruri avem amândoi!, a spus mama plângând și râzând în același timp, de atâta bucurie care venise peste noi ca un tăvălug, pe neașteptate.
Din ultima sacoșă, doamna cea generoasă, a scos o cutie cu o instalație plină de beculețe și m-a întrebat dacă vreau să împodobim fereastra camerei mele, ca să am luminițe colorate seara și să-mi vegheze somnul noaptea, când dorm. Urma să am și eu luminițe, exact ca în casele frumoase ale oamenilor bogați, cum să nu fi vrut așa ceva? Am montat împreună instalația, am aranjat-o frumos, jumătate sub formă de brăduț și cealaltă jumătate sub formă de om de zăpadă. Iar când am pornit-o, cu casa plină de miros de portocale, cu masa încărcată de banane, mere, dulciuri și prăjituri, cu pachete cu daruri împrăștiate peste tot și cu cizmulițele mele frumoase și călduroase așezate la loc de cinste, lângă patul meu, a fost pentru prima oară când am înțeles de ce iubește lumea Crăciunul și am simțit că sărbătoarea aceasta plină de minuni a venit, în sfârșit, și la noi, în casă noastră. Și, bineînțeles, mi-am dat seama că toți copiii care îmi tot spuneau râzând de mine și de naivitatea mea că nu există Moș Crăciun, s-au înșelat. Există! Cum și îngeri există! Și vă las pentru asta, ca mărturie, povestea de mai sus...



Când oamenii te schimbă


Cred că mă maturizez și eu... Sau poate că doar am obosit, nu știu. Pentru că am început să simt că nu mai vreau să spun oricui ce fac, ce gândesc, ce simt, ce am, dacă am, dacă îmi lipsește ceva, unde plec, cu cine plec, ce temeri am, ce dureri...
Și nu mai simt nevoia să mă explic în fața celor care mă percep greșit, să mă justific în fața celor nemulțumiți de mine și care trăiesc cu impresia că le datorez ceva.
Nu mai simt nici nevoia de a-i convinge pe alții de intențiile mele și de iubirea mea. Pot iubi detașat și strict atât cât mi se permite.
Simt nevoia să mă protejez de orice îmi consumă inutil energia și timpul, de discuții în contradictoriu și de conflicte. De aceea prefer, de multe ori, să nu-mi mai susțin punctul de vedere.
Și mai simt că nu ar mai trebui să mă implic prea mult în viața altora, ci să îi las să fie așa cum vor, să facă alegeri după bunul plac, chiar și alegeri greșite... Am cam obosit să vorbesc în zadar, să duc muncă de lămurire și apoi să devin neplăcută celor care își doresc să audă doar ceea ce le place.
Eu nu am avut o Irina în viața mea... Nu a fost nimeni care să-mi poarte de grijă, să lupte cu mine, să mă asculte cu răbdare și să mă sfătuiască, să mă apere în fața altora și să mă apere de mine însămi, să-mi justifice greșelile și ieșirile nepotrivite, să îmi rabde orgoliile, să mă ajute în momente de cumpănă, să îmi dea, să îmi aline singurătatea, durerile, dorurile... și să se străduiască să-mi facă bucurii și să-mi facă viața mai frumoasă.
Cred că am fost destul a altora și că a sosit momentul să o țin pe Irina pentru mine. Să fiu Irina mea. Și atât. ☺️



Cartea "Iubirea te invață" a fost publicată

 


Dragii mei prieteni și cititori, 

Vă anunț cu mari emoții și cu bucurie că în timp ce vă întrebați, poate, unde am dispărut, am fost doar foarte ocupată pentru că am pregătit o nouă apariție editorială care-mi poartă semnătura. Este o carte pe care mi-am dorit de mult să o public, dar căreia doar acum i-a venit timpul.

Am scris-o în cea mai grea perioadă din viața mea, după pierderea mamei mele, dar am scris-o cu iubire și fiecare cuvânt mi-a fost refugiu în momentele mele cele mai triste.  

Nu o să vă divulg nimic din ceea ce este între copertele ei, ci vă las să-mi descoperiți singuri fiecare trăire, fiecare sentiment și, ca de obicei, după ce o veți citi cu sufletul, aștept cu nerăbdare impresiile voastre sincere. 

Vă mulțumesc tuturor pentru răbdarea cu care ați așteptat această nouă carte, vă mulțumesc pentru că mi-ați rămas alături și vă îmbrățișez cu prietenie și iubire!

La publicarea acestei cărți a contribuit o întreagă echipă de oameni minunați cărora le mulțumesc pentru eforturile și pentru implicarea lor: 

Doamnei Camelia Soceanu – Director Editura For You, doamnei Ana-Maria Datcu – Redactor, întregii echipe a Editurii For You și prietenei mele minunate Bianca Demian care a realizat coperta cărții.  


Cartea Iubirea te învață este disponibilă în majoritatea librăriilor și se poate comanda la următoarele librării (cu un click pe logo la librăria pe care o preferați)