Nu îmi pasă. ;)



Din când în când mai primesc câte un link de la voi către bloguri unde cartea mea şi mai ales eu sunt criticată şi insultată. Nu îmi mai trimiteţi aşa ceva. Nu mai citesc de mult mizerii. N-am nici timp, nici chef. Dacă aş pierde timp citind prostii mi-aş face o mare nedreptate mie, dar şi cărţilor bune care aşteaptă să le citesc.
Nu mă interesează absolut deloc ce spun unii, cu atât mai mult cu cât aceştia sunt de o calitate îndoielnică. Ştiţi cum ies eu din locuri din astea unde se comentează aiurea? Ca dintr-o crâşmă infectă, plină cu beţivi. Ar fi dezonorant pentru mine să frecventez asemenea locuri. Eu nu găsesc nicio plăcere să văd purtare deplorabilă şi nici nu sufăr de curiozitate.

Ştiu foarte bine cine sunt proştii care mă duşmănesc şi ştiu şi de ce… şi în niciun caz nu mă duşmănesc pentru că le-aş fi făcut vreodată vreun rău sau pentru că nu le place cartea mea. Iar dacă mă duşmănesc doar pentru că nu le place cartea… e grav de tot. Ar trebui internaţi la nebuni. De fapt, ar trebui internaţi oricum, pentru că sunt bolnavi. Obsesia şi ura lor faţă de persoana mea e patologică. Atlfel, n-ar sta de 2 ani de zile să comenteze agresiv, abuziv şi compulsiv peste tot pe unde apucă, fără epuizare, dedicând foarte mult timp din viaţa lor ca să mă denigreze pe mine sau cartea mea.
 
Ei se cred atât de deştepţi, încât îşi imaginează ca pot influenţa şi manipula lumea… desigur, vor găsi 3-4 proşti din elita firavă a societăţii care să-i creadă şi care să îi susţină, dar oamenii care au discernământ nu se uită în gura ăstora şi văd foarte bine intenţiile lor ascunse. Spiritul de ţaţe îi trădează… le trădează gusturile pentru can-can, demne de persoane lipsite de cultură, de stimă de sine și de valori morale. Trebuie să fii debil să nu realizezi că un om care lasă pagini întregi de comentarii (aceleaşi peste tot, cu copy+paste) este obsedat şi are un scop mârşav. Trebuie să fii prost să nu faci diferenţa dintre o părere negativă argumentată civilizat şi un război furibund împotriva unei persoane. E de ajuns să nu îți placă o carte încât să urăști autorul și să nu mai poți trăi pe aceeași planetă cu el? 

Mă întreb: dacă aceşti pseudointeligenți sunt atât de citiţi, de ce nu discută şi despre alte cărţi citite? Şi despre alţi autori? Oare au citit doar cartea mea, de simt nevoia să vorbească numai despre ea? 
Ambiţiile acestor comentaci sunt la fel de mici ca sufletele lor. Ei nu sunt diferiţi cu nimic de personajele dubioase, inculte şi nedemne pe care le vedeţi bălăcărindu-se pe la televizor (gen Narcisa a lui Guţă și alea care bărfesc prin emisiuni). Diferenţa este că unii dintre ei rămân anonimi, fiindcă aşa se simt în siguranţă… Vă daţi seama ce hal de om trebuie să fie cineva care în viaţa de zi cu zi şi în faţa oamenilor care îl cunosc mimează bunătatea, normalitatea şi educaţia, iar ascuns după un monitor este un monstru dornic să facă rău! Alţii n-au nici măcar respect de sine, li se rupe de imaginea lor în faţa lumii şi se arată în toată nemernicia lor, cu ura şi înverşunarea faţă de ceea ce dezaprobă...
Au ajuns atât de rău, încât să scornească tot felul de minciuni despre mine, să spună că eu ameninţ cititorii care îmi critică cartea… sau că scrierile mele sunt copiate şi plagiate de la alţii. :)) De ce nu vine măcar unul dintre idioţii care debitează asemenea inepţii să aducă măcar o dovadă că am copiat o frază de la cineva? Să îmi arate cineva măcar o frază copiată, plagiată sau inspirată… Am și spus pe paginile mele de facebook (și eu nu sunt citită de 3 persoane, am postări cu impact de peste un milion de persoane!, mă citește presa și multe persoane publice), că ofer 10.000 de lei oricui îmi aduce măcar o frază scrisă de mine care să fie copiată de la altcineva. Tăcere. Logic!
Dacă prostu-i prost și ar fi în stare de tâmpenii, îi subestimează și pe alții și crede că eu aș fi atât de proastă încât să îmi risc omenia și să-mi pierd credibilitatea în fața lumii pentru o frază copiată... zău așa...  Dar ei știu că eu nu am copiat niciodată și știu că sunt un om normal, care-și vede de viața lui, care nu deranjează, dar trebuie să spună ceva negativ cu care să îmbrobodească lumea. Iar în lipsă de ceva concret, inventează... Nu m-aș mira nici dacă ar spune mâine că am făcut 5 crime. Știu deja de la persoane publice ce zvonuri sunt în stare să fabrice demontatorii. A se observa demontator... :) 

Pe lângă aberațiile pe care le-au spus despre mine, m-au hărţuit cu comentarii pe blog (sute, că au timp...), m-au ameninţat cu moartea, am ajuns la poliţie şi la avocaţi. Aş fi putut să mă apar legal, dar sunt deja puşcăriile pline, iar unii au făcut deja puşcărie (ştim noi...). Desigur, dacă se va atenta la drepturile mele şi la siguranța mea, mă voi apăra... dar cât timp doar latră aiurea, le las să aibă măcar bucuria şi plăcerea asta maladivă...
 
Că n-au scrupule şi mint cu neruşinare, am înţeles. Ei se zbat să convingă lumea şi, cu cât aduc argumente mai multe şi comentează sub mai multe nume, cu atât par mai credibili. Ceea ce nu ştiu ei, este că am aflat de la anumiţi admini de site-uri că o anumită persoană a comentat cu mai multe nume în acelaşi loc, dar de pe acelaşi IP... mă rog, nu intrăm în amănunte, e inutil. Vorbim de o boală psihică gravă de tot.
Aș putea să-i demasc... dar eu sunt responsabilă și nici nu sunt un om răzbunător. Ar fi ca și cum aș lovi un om aflat deja la pământ. Pentru că asemenea oameni sunt la pământ. Unora le-aș face mult rău dacă i-aș demasca... le-aș strica reputația la locul de muncă și poate purtarea lor ar avea și alte consecințe mai grave... Iar altora le-aș face un mare bine făcându-le reclamă (ar vrea ei!) :) 

Cel mai trist a fost să aflu că aceşti comentaci n-au nimic bun şi uman în ei, că sunt cu adevărat nişte monştri odioşi, pentru că nu s-au mulţumit să mă atace pe mine sau cartea mea, ci mi-au atacat familia şi oamenii dragi. Ca să vă faceţi o idee despre calitatea umană a acestor comentaci o să vă spun cam cum decurg anumite discuţii dintre ei, pe facebook. De exemplu, făceau batjocură pe seama unui text de-al meu în care scriam că dacă ar mai trăi tatăl meu, i-aş săruta mâinile cu care m-a crescut, iar una dintre aceste persoane a scris aşa: “Haha, eu cred că dacă ar mai trăi tacsu, Binder i-ar face şi o felaţie”.  O altă persoană a spus că ar trebui să fiu ucisă și îngropată pe un deal ca să se roage fanaticii la mormântul meu ca la mormântul lui Arsenie Boca. Trebuie să spun mai mult de atât? Cred că ajunge ca să descrie nişte persoane lipsite de orice calitate umană. 
Acestora să le acord eu atenţie?! Să îmi pese mie ce spun nişte nebuni din ăştia? Să fim serioşi... Nici măcar milă nu simt pentru ei. Repulsie şi atât. De aceea stau cât mai departe şi nu vreau să am acces nici măcar la un cuvânt de-al lor, pentru că fiecare cuvânt de-al lor e otravă. 
Pot să spună ce vor. Prin tot ceea ce fac, vorbesc despre ei, nu despre mine. 
Fiecare face ce poate, ceea ce-l împlineşte, ceea ce-l defineşte. Unii îşi irosesc viaţa făcând nemernicii, iar alţii se bucură de viaţă, de familia lor, de prieteni. Pe unii îi bucură să facă rău, pe alţii îi bucură să facă bine. Unii stau ascunşi după monitoare şi fac lucruri urâte, iar alţii merg la familii nevoiaşe să ajute, în orfelinate, în spitale de copii (să le citească poveşti), la bătrâni neputincioşi să le spele un geam, să le ducă un iaurt, să le ducă medicamente…

Aşa cum am mai spus, fiecare are viaţa pe care o merită. Îmi pare rău pentru aceste suflete mutilate… Cine ştie, poate într-o zi îşi vor găsi pacea, poate vor avea pe cine iubi şi îşi vor schimba preocupările… sau poate nu. Poate că asta e menirea lor - să fie partea rea și urâtă a lumii, poate că sunt într-adevăr atât de mărunţi încât nu pot avea ambiţii mai mari decât mărunţişurile pentru care decad atât de mult.
Mi-am asumat că nu voi fi plăcută de toată lumea, chiar dacă nu am crezut că voi fi ținta demenților. Dar succesul vine la pachet cu tot felul de surprize. Aș fi proastă să mă intereseze 3-4 demontatori, în loc să mă bucur de sutele de mii de oameni (și ce oameni!) care mă apreciază.  
Așadar, nu îmi mai atrageţi atenţia asupra comentacilor răi. E plină lumea de oameni de proastă calitate… Așa cum nu mă uit la TV la emisiuni de proastă factură și cu personaje respingătoare care dau un exemplu prost, la fel nu mă interesează nici prostiile care abundă pe net. Prefer să îmi folosesc timpul în mod util și frumos și să-mi îndrept atenţia către oamenii care merită, care mă inspiră să fiu un om mai bun, de la care am de învăţat, care să mă ajute să evoluez…

E ultima dată când mai scriu despre asta. Nu merită și nici n-am nevoie (ca alții) de scandaluri și de victimizări patetice ca să atrag atenția asupra mea. De 5 ani de când scriu nu m-ați văzut implicată în scandaluri și în conflicte și nici n-o să mă vedeți vreodată. Mă respect prea mult, îmi respect condiția și îmi respect familia, prietenii și cititorii ca să decad la prostii... 

Cu cât latră mai mult comentacii, cu atât mai mult îmi confirmă că mă invidiază, că se simt inferiori şi că sunt disperaţi să mă aducă la nivelul lor sau să mă îngroape. N-au nicio şansă.
Un proverb mexican spune aşa: “Au încercat să ne îngroape, dar nu au ştiut că suntem seminţe.”  ; ) 




O porție zilnică de înțelepciune



Am primit cartea "O porție zilnică de înțelepciune" anul trecut.  
Este o adevărată sursă de motivare și inspirație. O recomand cu toată inima pentru a o avea în biblioteca persoanlă și pentru a fi dăruită celor dragi. Este o carte potrivită oricărei vârste. 
Cartea are câte un text pentru fiecare zi din an. 
Textele cuprind câte o povestioară reală (din experiențele scriitorului, din filme sau din alte cărți), un citat motivațional și... veți descoperi singuri. 

Am ales pentru voi textul zilei de azi, 23 ianuarie: Câteva vorbe bune
"Fii bun – adu-ţi aminte că toţi cei pe care îi întâlneşti duc o luptă, toţi sunt singuri. (Marion Parker)

Sandra s-a născut cu un defect fizic cunoscut sub denumirea de buză de iepure, lucru care a făcut-o să devină foarte complexată. Avea foarte puţină încredere în ea însăşi şi se temea mereu că ceilalţi vor râde de ea sau că o vor respinge. Clasa a cincea a fost cel mai greu an şcolar pentru Sandra. Odată cu apropierea zilei în care diriginta trebuia să facă obişnuita evaluare de la sfârşit de an, Sandra a început să aibă coşmaruri şi să se teamă tot mai mult de ceea ce i s-ar fi putut spune. Într-un final, a sosit şi acea zi, iar Sandra s-a văzut nevoită să meargă la catedră şi să primească biletul cu comentariile făcute de dirigintă la adresa ei. Când a deschis plicul, a văzut pe hârtie o singură propoziţie: „Mi-aş fi dorit să fi fost fetiţa mea”. După câţiva ani, Sandra relata: „Acela a fost momentul când a încetat problema mea legată de respectul de sine. O persoană pe care o admiram mă iubea!”
Într-o lume învăluită în frică, vină şi separare, este nevoie de foarte puţină bunătate pentru a bucura ziua cuiva – şi, poate, pentru a-i schimba viaţa. Odată, aflat în aeroportul unui oraş ciudat, ţinând în braţe trei pachete mari pe care trebuia să le trimit prin poştă şi aşteptând să prind următorul zbor spre casă, am fost abordat de un bărbat care se îndrepta către poştă: „Vă pot ajuta cu ceva?” M-a ajutat să car unul dintre pachete pe scări şi pe parcursul mai multor coridoare. Nu era nevoit să o facă, dar a făcut-o. Pentru el a durat doar câteva minute, dar pentru mine a contat enorm. Acea experienţă m-a inspirat să transmit şi eu altora mai multă bunătate.
Iubirea se extinde doar atunci când o dăruim. Mintea temătoare crede că vom pierde iubire dacă oferim prea multă – dar noi nu putem iubi niciodată prea mult. Iubirea adevărată nu face decât să se multiplice şi să se întoarcă la noi, să ne binecuvânteze de nenumărate ori."

Cartea are 2 volume și costă 45 lei.
Se poate comanda cu transport gratuit, aici: http://bit.ly/o-portie-zilnica (Libris)

sau aici: http://bit.ly/O-portie-zilnica (Editura ForYou)






Răsfoind vechiul jurnal...



Îmi amintesc de o zi din adolescența mea în care mă lovisem la picior. Un băiat din vecini mă împinsese, am căzut peste o grămadă de pietre şi m-am ales cu o rană.
După ce mi-a oblojit rana, tata a aşteptat răbdător să îmi treacă furia şi să mă opresc din plâns. Dar eu nu mă puteam opri. Nu durerea rănii mă făcea să plâng, ci ciuda că acel băiat îmi făcuse o nedreptate şi că nu-l pedepsea nimeni, nici măcar tata, de la care m-aş fi aşteptat să îl certe.
Stăteam afară pe treptele casei şi plângeam privind în gol. Tata s-a aşezat lângă mine şi mi-a spus:
- Să ştii că rana asta nu e ceva chiar atât de rău. Ba chiar te ajută.
- Cum adică mă ajută?!, am întrebat intrigată.
- Rana de la picior se va vindeca, iar tu ai învăţat ceva important pentru viitor: cum să te protejezi de căzături, cum să te fereşti de cei care te împing, dar şi faptul că rănile se vindecă. Data viitoare nu o să te mai sperie o rană…
- Da, dar nu e corect ce mi-a făcut!, am spus copleşită de blândeţea şi de înţelepciunea tatălui meu.
- Tu n-ar trebui să îţi faci griji pentru cum se poartă alţii. Aia e povara lor. Important este că TU te-ai purtat corect şi că nu tu ai fost cea care a rănit. Tu ai o rană superficială la picior, care se va vindeca, dar băiatul ăla va avea mereu o rană sufletească ştiind că ţi-a făcut rău. Tu îl poţi privi cu demnitate oricând pentru că nu ai conştiinţa încărcată că i-ai făcut vreun rău. Dar el, ori de câte ori te va vedea, îşi va aminti că ţi-a făcut un rău. Iartă-l. Cândva o să îl doară mai rău decât te doare pe tine rana asta. Ruşinea e cea mai urâtă rană. Şi nu se vindecă niciodată.

Aparent uităm rănile pe care le provocăm altora. Dar conştiinţa nu rămâne datoare şi va avea grijă să ne amintească de toate decăderile noastre.

Privind în urmă la cei care m-au rănit, la cei care m-au nedreptăţit şi la cei care nu s-au purtat corect, îi privesc cu compasiune... nu cu ură, nu cu teamă, nu cu ciudă. Pentru că rănile şi dezamăgirile mele au trecut, pentru că eu din toate experienţele am învăţat cum să mă protejez şi cum să devin mai puternică, pentru că sufletul meu e netulburat de remuşcări, în timp ce ei au răni permanente şi o conştiinţă încărcată care nu le permite să mă privească demni. Iar demnitatea este extrem de preţioasă.

Acum știu că nu mai trebuie să irosesc lacrimi pentru răni superficiale, fiindcă rănile se vindecă și fără să mă consum pierzând timp prețios în care aș putea fi fericită. Și știu că o rană nu-l transformă pe cel lovit într-o victimă, că sunt răni care îl fac să fie un învingător, că adevărata rană o are cel care lovește, nu cel care este lovit.  

Și am înțeles, în sfârșit, ce povară duc oamenii care m-au rănit, care nu se pot bucura atunci când mă întâlnesc - nu pentru că le sunt dezagreabilă, ci pentru că eu le amintesc cât de urâți și de răi au fost cândva…   





Ai grijă ce spui, ce scrii...



Deodată cu evoluţia tehnologiei au “evoluat” şi minţile perverse şi diabolice.
Îmi povestea o prietenă cum şi-a pierdut jobul din cauză că o colegă de-a ei a înregistrat-o (filmat-o pe ascuns) cu telefonul mobil când vorbea despre şefa lor… Femeia n-a spus ceva urât sau neadevărat, povestea strict o întâmplare care îi făcea nedreptate. Dar cum şefa e orgolioasă şi nu şi-a asumat că va fi şi discutată de angajaţi (mai ales când îi tratează aiurea), a dat-o pe biata femeie afară. N-a contat că era o angajată bună şi serioasă, că are copil mic, rate la bancă şi că tocmai veneau sărbătorile.

Trăim într-o epocă în care trebuie să fim foarte atenţi ce dovezi oferim. Da, dovezi, pentru că orice spunem sau scriem se poate transforma într-o dovadă care poate fi folosită împotriva noastră.
Trebuie să fim atenţi ce dăm în scris, fiindcă nu ştim când cineva va arăta altcuiva sau tuturor cele scrise de noi, lucruri pe care le-am spus într-un moment de slăbiciune sau furie, cu încrederea că ne descărcăm sufletul în faţa unui prieten sau confident de încredere.
Trebuie să fii nebun să ai curaj să bârfeşti pe cineva în scris... Sau să te cerţi. Habar nu ai când toate cele spuse de tine vor deveni eticheta care te va descrie pe tine ca om în fața lumii. 

Învăţaţi-vă copiii să fie precauți. Să nu se lase atrași în discuții compromițătoare și să nu răspundă la provocări teribiliste, fiindcă am văzut fetiţe provocate să bea sau să facă diverse glume doar ca să fie filmate pe ascuns, iar filmele au ajuns pe youtube… O mică indiscreţie se poate plăti foarte scump… Copiii nu au discernământ şi din păcate au şi multe exemple proaste de la care să înveţe prostii.

Lumea devine din ce în ce mai pestriță, mai lipsită de scrupule, mai dornică să facă rău... de aceea trebuie să fim precauți. Ne putem aştepta să fim înregistraţi când vorbim cu cineva la telefon sau chiar să fim filmaţi (fără să știm) când avem vreo discuţie cu cineva.
O altă prietenă mi-a povestit că o colegă de-a ei este atât de paranoică încât, ori de câte ori iese din birou, lasă telefonul pe înregistrare ca să vadă ce s-a vorbit în birou în lipsa ei.

Trăim într-o epocă a înscenărilor, a dării în vileag, a celor care divulgă tot ce știu și care se folosesc de orice detaliu atunci când vor să facă rău. 

Pe mine nu mă mai miră nimic. Dar am învăţat că trebuie să fiu foarte precaută, fiindcă trăiesc într-o lume în care e foarte greu să mai deosebeşti chipurile de măşti.





I love UGG!



Când am văzut prima data o pereche de cizme UGG mi s-au părut urâte rău. 
Apariția lor declanșase o adevărată isterie în jurul femeilor din jurul meu, pe care eu nu o puteam înțelege deloc. Toate și le doreau și erau dispuse să cheltuiască o grămadă de bani pe aceste cizme (fiindcă nu erau tocmai ieftine).  
O prietenă și-a cumpărat din străinătate o pereche de UGG pe care a dat vreo 350 de euro. I-am spus că nu-i normală la cap, iar ea a început să-mi facă teoria lor, să îmi povestească înfocată cât sunt de comode și ce minunat se simte cu ele. 
Or fi comode, dar sunt prea scumpe și sunt urâte!, mi-am spus în gând, să nu-i stric bucuria. 
Mi se păreau butucănoase, nefeminine, de copii. Sau cel mult de purtat la munte și prin păduri.
Și am rămas cu impresia că fanele UGG-urilor sunt doar niște snoabe, pentru că se știe că e o fiță să ai asemenea cizme... : )  

Într-o zi am primit și eu o pereche. Recunosc, nu m-am bucurat deloc. Nici măcar nu am fost tentată să le probez. Le-am studiat detaliile și le-am pus deoparte. Le-am dăruit mai târziu unei prietene, pe care am făcut-o extrem de fericită. Parcă i-aș fi dat o vilă, nu niște cizme! Cică a crăpat invidia în colegele ei de la firmă, care nu se așteptau să o vadă cu așa ceva. 
Și-mi spune mereu că se laudă că le are de la Irina Binder, autoarea Fluturilor și că fetele de la birou o sfătuiesc să le liciteze. :)) 

Anul acesta, de ziua mea am primit din nou o pereche de UGG, de la iubitul meu. Of, Doamne! Regretam că a cheltuit atâția bani pe ceva ce nu îmi place. Dar, din dragoste pentru el și din respect, mi-am propus să le prețuiesc și să le port când voi merge pe la munte, prin păduri... pentru că nu mă vedeam toată ziua pe la birou sau prin oraș cu ălea în picioare. 
Iubitul meu era foarte încântat de cizmulițe și mi-a spus că le-a luat știind că sunt "la modă", că sunt confortabile și călduroase și că piciorușele mele merită să fie protejate și răsfățate...
Buuun...

Într-o zi în care mă grăbeam să plec de acasă, le-am încălțat. Că tot trebuia să o fac odată și-odată. Atunci s-a petrecut ceva miraculos... m-am îndrăgostit! Pe bune. Nu îmi venea să cred ce confort pot oferi aceste cizme, cât de comode și de pufoase sunt, cât de plăcute, ușoare și călduroase! 

Chiar dacă pentru mine încălțămintea este un accesoriu care trebuie să fie deosebit, ca o bijuterie și care să se evidențieze într-o ținută, de obicei îmi aleg încălțări comode și de calitate. Nu mi-aș chinui picioarele de dragul unor pantofi, oricât de frumoși ar fi. Dar UGG-urile mi-au întrecut toate așteptările. Din cauza lor le fac acum o mare nedreptate celorlalte perechi de cizme pe care le am și care stau plictisite în dulap.
Am încercat câteva zile să le găsesc un cusur cizmulițelor UGG. Și le-am găsit: nu aveam destule perechi! :) Mai voiam și alte modele și alte culori! 
Și astfel m-am trezit cu câteva perechi în dulap... și nu mă mai pot sătura de ele. Sper să îmi treacă amorul furibund până la vară, deși am auzit că vedetele le poartă și vara. De ce nu aș face și eu o aroganță din asta? :))
I-am comandat și mamei mele o pereche, pentru că picioarele ei obosite merită un asemenea confort!

Probabil că mă veți întreba de unde să vă cumpărați și voi. Aici avem o mare problemă... pentru că sunt mulți comercianți care vând imitații, replici și fake-uri. Eu sunt adepta principiului "ori original, ori deloc". Nimic nu mi se pare mai penibil decât o imitație luată de dragul unei etichete cu care să impresionezi lumea și să îți validezi gusturile bune și imaginea de tipă cu bani... Sorry.  
Dacă îmi cumpăr ceva, o fac strict pentru mine. Iar eu mă simt confortabil și împlinită doar dacă am lucruri originale, de calitate. Ține de stima de sine... 

Știu două magazine online care vând cizmulițe UGG originale: 
Boutique Mall http://bit.ly/UGG-cizme
și
MyCloset http://bit.ly/MyCloset-UGG

Eventual căutați oferta cea mai bună și poate pândiți vreo reducere. Nu se vor demoda, din contră, va fi nebunie cu ele în continuare și apar mereu colecții noi. 
Dacă merită banii investiți? DA! Oricum, și alte cizme de calitate (nu neapărat de firmă) costă între 500 și 1000 lei...  Iar avantajul UGG-urilor este că pot fi purtate 3 anotimpuri: toamna, iarna și primăvara.
Dacă vă plac, dacă vă prețuiți picioarele și dacă vi le permiteți, nu stați pe gânduri! 




Un loc al meu...



"Cred că fiecare om ar trebui să găsească un loc sub soare, unde să se refugieze ori de câte ori are nevoie să se regăsească pe sine. Un loc departe de zgomote, de aglomerație și de energia negativă. Un loc departe de răutăți, de urât și de ispite. Un loc în care să poată fi aproape de Dumnezeu, căruia să-I lase grijile în seamă. Un loc în care să se simtă aproape de oameni dragi care au plecat din lumea aceasta. Un loc unde să își ceară iertare, să ierte, să plângă, să se roage și să viseze. Un loc unde să își regăsească pacea sufletească, echilibrul, încrederea și forța. Un loc frumos, care să amintească de frumusețea și de valoarea vieții.
Acest loc al meu, se află în natură, la Plaiul Foii, pe o bucățică foarte mică din acest imens pământ. Nu știu de ce am ales acel loc, sau dacă nu cumva el m-a ales pe mine. Dar cu siguranță mă voi duce foarte des acolo, voi sta întinsă pe iarbă, contemplând cerul și vorbind singură. Și probabil că numai eu voi ști că, de fapt, nu vorbesc singură..." Fragment din cartea Fluturi.


Uneori am mare nevoie să fiu doar eu cu mine. Și fug în acest loc al meu. E la fel de frumos în fiecare anotimp. E atâta pace și atâta frumusețe acolo, încât uit de toate. Acolo, netulburată de cineva, port mereu o discuție cu mine însămi și iau decizii. 
Îmi place să cred că las acolo toate supărările, toate grijile și toate temerile și că plec cu sufletul ușor. De fapt, așa simt. Dumnezeu știe ce face cu ele. Eu mă întorc acasă ca nouă! :)  

V-am promis poze de la Plaiul Foii: 











De ce nu păstrez lucruri pentru ocazii speciale



Pentru că am învăţat să nu mai amân să mă bucur.

Cine a citit cartea Fluturi îşi aminteşte cu siguranţă de Luminiţa şi de povestea ei tristă de viaţă. Când a aflat că leucemia o va duce în scurt timp către moarte, şi-a schimbat radical gândirea şi au copleşit-o regretele pentru că nu a trăit din plin, pentru că a amânat mereu pe mai târziu şi pe "altă dată" lucruri pe care şi-ar fi dorit să le facă. 
Mi-a povestit la un moment dat cât de mult a preţuit un parfum, pe care l-ar fi purtat în fiecare zi, atât de multă bucurie îi aducea, dar pe care îl păstra pentru ieşirile în oraş şi pentru ocazii speciale, pentru că nu şi-ar fi permis să îşi mai cumpere altul. “Dacă aş fi ştiut cum e viaţa şi că nimic nu-ţi garantează că mai apuci să te bucuri de ceva, m-aş fi dat cu parfumul ăla şi când făceam curat prin casă!”, mi-a spus ea.

Am învăţat din poveşti triste de viaţă că orice amânare e o pierdere, pentru că numai momentul prezent este certitudine. Am învăţat toate astea văzând rochii care au aşteptat cuminţi în şifoniere ca să fie îmbrăcate, dar care n-au fost purtate niciodată şi parfumuri care au rămas nefolosite…
Am învăţat să nu mai amân să mă bucur, de la cei care şi-au făurit tot felul de visuri şi care şi-au făcut promisiuni pe care nu şi le-au îndeplinit niciodată.

De mică am fost învăţată să nu am haine „de duminică“, aşa cum se obişnuia. Desigur, am avut haine multe şi frumoase, dar niciodată nu mi s-a cerut să păstrez anumite haine pentru mers la biserică sau pentru ocazii speciale. Tata mă lăsa să mă bucur de tot ceea ce aveam, să folosesc lucrurile (haine şi jucării), să port cele mai frumoase haine la joacă, dar cu condiţia să le îngrijesc şi să le păstrez în stare bună. Iar dacă totuși le distrugeam, nu mă certa, ba chiar mă consola când plângeam după vreun lucru, spunându-mi că lucrurile sunt pentru a fi folosite, că au și ele un sfârșit și că trebuie înlocuite.
Îmi amintesc că erau copii care îmbrăcau pe furiş hăinuţele şi pantofii noi, atunci când părinţii nu erau acasă. Le probau şi defilau cu ele prin faţa oglinzii, iar cei mai îndrăzneţi ieşeau şi pe afară ca să le arate celorlalţi copii. Şi îmi mai amintesc de copii care primeau jucării frumoase, cu care nu erau lăsaţi să se joace sau să iasă afară, ca să nu le strice. Parcă le aveau numai aşa, pentru confortul psihic că le au…
Acei copii sunt adulţii de azi care nu ştiu să se bucure de lucrurile lor, care încă trăiesc cu mentalitatea că muncesc din greu pentru lucruri şi că acestea trebuie păstrate. Nu. Munceşti din greu pentru lucruri ca să le foloseşti şi ca să te bucuri de ele. Pentru că meriţi!

Azi, îi sunt recunoscătoare tatălui meu care m-a lăsat să mă bucur de tot ceea ce aveam şi care nu m-a crescut cu un simţ exagerat pentru păstrare/conservare.

Nu păstrez nimic pentru ocazii speciale fiindcă nicio bucurie nu trebuie amânată. Folosesc parfumurile care îmi plac oricând şi oriunde şi mă răsfăţ cu orice îmi place. Dacă am chef să merg până la piață cu cei mai frumoși pantofi ai mei, mă încalț cu ei, fiindcă asta mă face să mă simt bine.  

Prețuiți-vă pe voi mai mult decât preţuiţi lucrurile şi nu uitaţi că bucuria e ceva nepreţuit!




Azi m-a bucurat...



... că de doi ani cartea Fluturi se află pe primul loc în topul vânzărilor la Libris, dar și în majoritatea librăriilor din țară. 
Este cea mai vândută carte, cea mai căutată, foarte iubită, dar și contestată de o mână de oameni care n-au nicio calitate care să le permită să facă o critică pertinentă și care n-au înțeles că ambiția mea nu a fost să scriu o capodoperă literară și că succesul cărții s-a datorat faptului că oamenii mai au nevoie și de ceva mai uman, mai apropiat sufletelor lor (nu doar a minților), de ceva care să le creeze emoții și vibrații frumoase, care să-i stimuleze să-și dorească schimbări, de povești în care să-și regăsească trăirile, slăbiciunile, visurile...

Succesul nu aduce numai bucurii și beneficii, dar în comparație cu neplăcerile provocate de unii (prea puțini și deloc importanți), bucuria de a vă avea pe voi, cititorii mei dragi, e incomensurabilă, e cea mai frumoasă realizare a mea! 





Nu mă respecţi dacă...



Mi se pare trist că există adulţi care mai trebuie încă învățați să relaționeze cu oamenii din viața lor. Unii fac niște abuzuri care atentează la liniștea, la confortul și chiar la siguranța unor persoane. 
Orice relație interumană trebuie să aibă la baza ei încredere și respect. 
Eu încă mai am prieteni și cunoștințe care reușesc să mă enerveze cu ignoranța lor, cu egoismul și cu lipsa de respect. 

Nu mă respecţi dacă:
- Nu eşti punctual şi întârzii când avem întâlnire. Aşa cum eu îţi respect timpul tău şi sunt punctuală, ai şi tu aceeaşi datorie să faci un efort şi să respecţi timpul meu, fiindcă nu îţi datorez 10, 15 sau mai multe minute din viaţa mea ca să stau să te aştept. În timpul ăsta pe care îl irosesc aşteptându-te, pot face ceva util sau frumos pentru mine.
- Dacă mă vizitezi fără să mă anunţi. Nu întotdeauna sunt pregătită şi dispusă să primesc musafiri. Poate am alţi musafiri, poate dorm, poate sunt în baie, poate sunt bolnavă, poate nimereşti într-un moment în care am casa întoarsă pe dos pentru că fac curăţenie. Ține de bunul simţ să dai un telefon înainte şi să mă întrebi dacă mă poţi vizita.
- Dacă mă suni cu număr ascuns. Aşa cum eu am avut încredere să îţi dau numărul meu de telefon, aştept să îmi acorzi aceeaşi încredere şi să-ţi trimiţi numărul când mă apelezi. Poate nu am chef să vorbesc cu tine, de ce mă obligi întinzându-mi o capcană sunând cu număr ascuns?
- Dacă mă suni la ore nepotrivite. Înainte să suni pe cineva, ar trebui să te gândeşti că nu toată lumea are acelaşi program ca tine. Nu suna la ore matinale şi nici seara târziu. Sau îţi face plăcere să trezeşti oamenii din somn?
- Dacă dai numărul meu de telefon (sau adresa mea) indiferent cui, fără să îmi ceri aprobare înainte. Pentru că am dreptul să aleg cui să dau aceste informaţii şi nu decizi tu în locul meu, aşa cum nici eu nu decid în locul tău. 
- Dacă ne întâlnim pe stradă cu cineva şi te întinzi la discuţii (mai mult de câteva minute în care să schimbi 2-3 amabilităţi), ţinându-mă lângă tine pe post de… martor? Stâlp? Paznic?
- Dacă vorbeşti în numele meu şi dacă faci promisiuni în numele meu, fără să mă consulți înainte.
- Dacă îți iei un angajament sau faci vreo promisiune și nu te ții de cuvânt.
- Dacă mă pui în situaţia neplăcută să mă recomanzi ca girant al unor informaţii (bârfe) pe care le dai cuiva despre vreo persoană...
- Dacă îmi ceri să-ți fac vreun favor care m-ar determina să-mi încalc principiile morale.
- Dacă adopți un spirit de țață și mă întrebi de ce nu m-am măritat sau de ce nu am copii, când am de gând să fac una sau alta, cerându-mi socoteală pentru felul în care trăiesc și pentru alegerile pe care le-am făcut în viață.
- Dacă ieșim împreună și tu vorbești la telefon (mai mult decât strictul necesar în cazul în care cineva te apelează) sau dacă stai cu nasul în telefon.
- Dacă nu-ți vezi lungul nasului și îmi invadezi intimitatea.
 
Desigur, ar fi multe lucruri care denotă lipsă de respect şi care ne enervează. 
Vreau totuși să cred că fiecare își dorește să respecte și să nu deranjeze, că va învăța să trateze oamenii cu considerație și să pună măcar puțină iubire în deciziile care-i privesc pe ceilalți. 
Aştept şi părerile voastre. Ce vă deranjează la comportamentul oamenilor în relaţia cu voi?



În armonie cu lumea sau liber?



Dacă vrei să fii liniştit, să fii plăcut şi acceptat de lume, dacă vrei să nu te urască nimeni, atunci nu ieşi în evidenţă cu nimic. Nu arăta că poţi mai mult, că ştii mai mult, că ai mai mult. Nu face greşeala să ieşi din tipare şi nu îndrăzni să fii diferit. Pentru că dacă o faci, unii te vor invidia şi nu vor mai putea trăi în armonie cu tine sub acelaşi cer. Nu, nu vor mai putea împărţi planeta asta cu tine... Pentru că cine eşti tu să fii mai altfel? Şi de ce crezi tu că meriţi să ai mai mult decât unii, să poţi mai mult, să fii mai mult? Şi cum îndrăzneşti să fii diferit şi să nu te asimilezi turmei? Trebuie să simți la fel ca toată lumea, să gândești la fel, să îți dorești la fel. Ține cont de faptul că a fi asertiv reprezintă un handicap. 
Nu epata cu nimic. Bucură-te de ceea ce ai, în linişte şi singur. Nu-ţi împărtăşi fericirea cu nimeni, pentru că vor avea grijă să ţi-o tulbure. Fii la fel ca ceilalţi: veşnic nemulţumit, agitat, patetic, plângăcios şi împotriva lumii. Iar dacă eşti suficient de generos şi vrei să-i faci fericiţi, adoptă o atitudine de om nefericit, apăsat. Crede-mă, se vor bucura de nefericirea ta!
Apoi, îţi place sau nu, musai fii rău. Arată că nu te laşi călcat în picioare, nu ierta şi nu tolera, că jar mănânci. Te vor acuza de ipocrizie, de prefăcătorie, de faptul că faci pe sfântul ca să epatezi, fiindcă în opinia lor un om nu este Iisus ca să ierte şi ca să înţeleagă greşeli şi slăbiciuni omeneşti.
Nu te apuca să le vorbeşti despre principiile şi despre valorile tale morale, că vei fi tratat ca un extraterestru venit să strice armonia pe planetă.
Fii în armonie cu turma. 
Dacă nimereşti într-un grup în care se bârfeşte, ascultă-i mut de uimire şi musai cu gura căscată, ca şi cum auzi cea mai extraordinară informaţie şi ai fi extrem de interesat de subiect. Şi exclamă din când în când câte un “Hai, du-te, nu pot să cred!”, plus cât mai multe epitete de genul „ce nenorocit/ă”, în funcţie de subiect şi de persoană, ca să arăţi cât de implicat şi de afectat eşti.
Apoi spune neapărat că tu că n-ai putea să faci niciodată aşa ceva, ca să susţii nevoia disperată a grupului de a se simți mai presus, superior nemernicilor dezagreabili care îndrăznesc să fie într-un fel sau altul.
Dacă grupul are o dispută cu cineva, alătură-te lor. Să nu cumva să le spui că greşesc, să nu cumva să îndrăzneşti să aplanezi conflicte, că te ia mama nabii. Se vor întoarce dintr-o dată împotriva ta, te vor spurca în ultimul hal şi vor avea grijă să-ţi arate cine eşti dacă nu eşti la fel ca ei şi de partea lor. Te vor transforma dintr-o dată într-un monstru detestabil şi te vor expune oprobiului public, inventându-ți o mie și una de defecte și păcate reprobabile.
Dacă vrei să faci schimbări în viața ta, să te căsătorești, să divorțezi, să faci copii sau să te tunzi, cere-le voie. Nu lua decizii de capul tău, fără să-i informezi ce ai de gând să faci, că nu ești de capul tău, da? Nu le place să fie luați prin surprindere. Arată-le că simți nevoia ca ei să-ți valideze orice alegere. Vrei să-ți iei masină? Anunță-i cu mult timp înainte și cere-le părerea. După ce vei asculta o mie de argumente cu privire la ce merită să îți iei și ce nu, ia-ți neapărat un jaf, altfel te vor acuza ca ai vrut să le faci în ciudă și oricum vor găsi alte o mie de argumente pentru care nu le va plăcea mașina ta (oricât de mișto ar fi).
Dacă faci bine, fă-l pe ascuns. Altfel te vor trata ca pe un escroc sentimental, acuzându-te că încerci să impresionezi cu generozitatea ta şi că sigur ai nişte scopuri ascunse în acţiunile tale filantropice.

Iar dacă totuși nu-ți place să fii bufon și clovn, dacă nu ții neapărat să fii în amonie cu toți și iubești libertatea, atunci fii cine vrei să fii și trăiește așa cum vrei, fără a cere aprobarea lumii, fără să-ți pese ce gândesc și ce spun unii despre tine. Nu face niciun compromis. Mai devreme sau mai târziu ar fi ajuns oricum să te deteste și să fie împotriva ta... indiferent cum ești și ce faci! 



Tu cum dormi?



Dacă tot v-am promis că voi scrie şi despre chestii mai domestice, azi vreau să vă vorbesc despre calitatea somnului.
Pare un subiect banal, nu? Nu e. Pentru că în funcţie de cum dormi te odihneşti şi în funcţie de cum te odihneşti, trăieşti.
După ce am încercat cele mai lăudate saltele (inclusiv cele faimoase cărora li se face reclamă peste tot) şi am eşuat, am realizat că salteaua nu se alege după reclame, nici după recomandările altora care povestesc ce minunat dorm ei, nici după preţ, nici după firmă…
Şi am găsit un om calificat care să mă înveţe cum să aleg o saltea potrivită mie.
Am devenit foarte interesată de asta când am realizat că nu mă odihneam cum trebuie. Dormeam 10-12 ore pe zi şi mă trezeam obosită. În plus de asta aveam nişte dureri de spate pe care nu le putea justifica niciun medic.
Apoi am întâlnit un medic bun (în traumatologie sportivă) care mi-a spus să îmi caut o saltea potrivită.
Astfel am cercetat toată piaţa… şi am studiat ceva, nu glumă. Până când am ajuns la cei de la Somproduct.
Acolo, vânzătoarea m-a pus să testez mai multe saltele. Nu să le pipăi cu mâna, ci să mă întind pe toate părţile. Şi mi-a spus că pot cumpăra salteaua, să o încerc câteva nopţi şi să o fac retur dacă nu dorm bine pe ea. Desigur pierdeam o parte din banii plătiţi (pentru că ei ar fi trebuit să îi schimbe husa), dar nu o valoare de speriat.
Zis şi făcut. Mi-a recomandat salteaua Pocket cu arcuri individuale. Asta înseamnă că dacă eu mă mişc pe partea mea de saltea, nu îl mişc şi pe cel de lângă mine. E un mare plus... 
Vânzătoarea mi-a mai oferit câteva argumente care să mă convingă să cumpăr salteaua: de la materialele folosite, la durabilitatea ei şi modul de întreţinere. Desigur, nu am fost foarte încântată să plătesc vreo 2500 lei pe o saltea... mi-ar fi convenit una mai ieftină, fiindcă sunt o persoană practică. Dar după ce am dormit pe ea am înţeles că fiecare bănuţ este justificat. Până la urmă, o mare parte din viaţă o petrecem dormind… şi calitatea somnului se reflectă în sănătatea noastră fizică şi psihică.
Salteaua se face pe comandă (după dimensiunile dorite) și se livrează prin curier până în casă. Are 40 kg…
Husa este fantastică! Este cu ioni de argint şi aloe vera, tratată antiacarieni (fiindcă eu sunt alergică) şi e moale şi pufoasă… Bucuria mea este că e detaşabilă, deci o pot spăla. E foarte plăcută când te aşezi pe pat, ai impresia că te aşezi pe un nor pufos, fără a simţi că te afunzi în saltea. O prietenă care a dormit la mine mi-a spus că are senzaţia că salteaua mea îmbrăţişează, atât de confortabil a dormit.
După 3 zile de dormit pe saltea am ştiut că e salteaua vieţii mele. Şi vă spun sincer, am încercat şi Dormeo, şi altele, care ba mi-au nenorocit spatele, ba au mucegăit (pentru că nu au un sistem bun de aerisire), ba li s-au lăsat arcurile sau au pocnit... Bani aruncaţi aiurea pe multe saltele, în loc să-mi iau una şi bună.
După aproape un an de când o folosesc pot spune că nu m-a mai durut spatele şi am simţit şi eu ce înseamnă să te odihneşti. 5-6 ore de somn şi mă trezesc fără ceas şi plină de energie.
Vă recomand cu drag saltelele de la Somproduct, pe care le găsiţi aici SOMPRODUCT , dar vă rog să le alegeţi după ce studiaţi detaliile şi vă sfătuiţi cu cineva de la ei. Contează şi ce vârstă aveţi, şi câte kg şi dacă aveţi probleme cu coloana, alergii, etc… Au o oferta foarte variată, pentru toate necesităţile, gusturile şi buzunarele, desigur.
Vă doresc să dormiţi bine pentru că e foarte important să fiţi odihniţi! Lipsa de odihnă stresează, îmbolnăveşte şi îmbătrâneşte. Nu riscaţi toate astea, asiguraţi-vă un somn de calitate pe un pat confortabil. Înainte să investiți în televizoare, tablete și alte minuni, restabiliți-vă prioritățile și asigurați-vă că aveți ceva foarte important: o saltea bună. 




Ești cine vrei să fii?



Seara târziu, când ești doar tu cu tine, când nu mai trebuie să faci pe plac nimănui, când îţi dai jos până și ultima urmă de machiaj, când lucrurile pe care le-ai purtat şi de care te-ai folosit toată ziua nu te mai definesc și stau abandonate prin casă, când nu mai ești nevoit/ă să zâmbești și să îți ascunzi grimasele de durere, cine ești? 
Privește omul din oglinda ta şi privește adânc însufletul tău. Ești cine vrei să fii?
Ce ai făcut azi bun? Dar rău? Ai făcut tot ce ai fi putut face pentru a-ți trăi ziua frumos? Ai făcut ceva remarcabil, ai o amintire frumoasă sau ai trăit o zi banală?
Ai avut mai multe gânduri frumoase sau mai multe gânduri negative?
Cuvintele pe care le-ai rostit le-au făcut bine sau rău celor care le-au auzit?
Ai avut azi mai multe bucurii sau mai multe regrete?
Ți-ai dăruit puțină fericire? 
Dar mâine? Cum ai de gând să trăiești? Ce ai de gând să schimbi pentru a crea cea mai frumoasă versiune a ta şi pentru a trăi cât mai frumos? Pentru că TU, cel/cea care te privești acum in oglindă ești tot ce ai mai de preţ. Când vei fi cu adevărat cea mai bună versiune a ta, vei avea puterea să împrăștii iubire in jur, să ai grijă de cei dragi, să faci din fiecare zi trăită una remarcabilă. 
Învață din greșelile de azi, iartă-ți slăbiciunile, lasă regretele să treacă deodată cu ziua de azi și fă-ți planuri pentru mâine. Adună-ți visurile și nu le mai abandona. Renunță la teamă! Poți orice, pentru că tu, cel/cea care te privești acum în oglindă ești CINEVA și poți fi cineva extraordinar! 
Noapte bună, suflete frumoase!





Aseară am fost nemernică.



Dacă zilele trecute m-am lăudat că am fost drăguţă, azi voi recunoaște că aseară am fost nemernică. Da, uneori îmi permit o asemenea extravaganță...
Am făcut exact acelaşi lucru pe care îl detest la alţii: am ocupat locul de parcare al unui vecin. Dar am făcut-o forţată de împrejurări, pentru că locul meu era din nou ocupat şi pentru că am găsit acel loc gol. Am ajuns acasă târziu, la miezul nopţii şi am parcat unde am găsit. În sinea mea am sperat că acel loc nu e alocat. Totuşi, ca orice om de bună credinţă şi cu un minim respect pentru semeni, care nu consideră că spaţiile publice sunt codru sau grădina mea personală, am lăsat un bilet pe bord cu numărul meu de telefon. M-am gândit că probabilitatea să mă sune cineva noaptea e prea mică… 
Şi totuşi, m-a sunat. Ora 2.20, în toiul nopţii. Am uitat de faza cu parcarea şi acel apel m-a speriat... Pentru că, de obicei, când sună telefonul noaptea, se întâmplă ceva rău cu cineva, undeva…
“Alo, sunt cu parcarea.” – mi-a spus o voce bărbătească.  

Nu, nu îl condamn pe om că a preferat mai mult să îşi apere un drept care i se cuvenea în loc să fie mai mult om sau domn și să treacă cu vederea abuzul meu…
M-am alarmat şi am luat repede o haină peste pijama. Am coborât scările în grabă şi mă simţeam vinovată că i-am creat omului neplăcerea de a aştepta să îmi mut eu maşina şi că i-am consumat şi din credit pentru că a fost nevoit să mă sune…
Mă aştepta afară, împreună cu iubita (sau soţia), în ger groaznic, nu în maşină. Asta poate aşa, ca să mă simt şi mai prost, probabil… 
De îndată ce am ajuns afară am constatat cu surprindere că lângă maşina mea (lângă locul lui de parcare) era un loc gol. Mai încolo era alt loc gol, iar vis-à-vis, peste drum, încă vreo două locuri goale… şi am înţeles că ar fi avut unde să parcheze, dar nu a vrut. 
Amândoi mă priveau cu un fel de reproș (că poate dispreț e prea mult spus) şi, din atitudinea femeii am înţeles că ea era mai supărată ca el.
Mi-am cerut scuze şi le-am explicat că nu am avut unde parca atunci când am ajuns şi că nu ştiam că e un loc alocat. Răspunsul lui a fost o afirmație cu bip, iar în completarea mitocăniei lui a venit și ea: „Acuma ştii, da? Că dacă eram rea, îi chemam pe ăia să-ți ridice mașina!“, mi-a spus ea cu un ton răstit, susținându-și bărbatul în fața mea, ca o mămică posesivă și protectoare. 
Nu contest dreptatea omului. Şi nu, nici nu am pretenţia ca el să fi făcut aşa cum aş fi făcut eu, să fi parcat în altă parte şi să îmi ierte abuzul, apreciind că măcar am lăsat numărul de telefon şi bucurându-se că are totuși unde să parcheze...
Ceea ce m-a uimit a fost atitudinea femeii de lângă el. Pentru că rolul femeii nu e numai să îngrijească un bărbat (cu spălat, hrănit, etc.) şi nici doar de a-l face fericit. Unul dintre rolurile esenţiale este de a-l „educa”, de a-l maniera, de a-l învăța/stimula să fie bun şi mai ales domn (dacă el nu a venit în relație la pachet cu toate aceste calități). 
Eu, ca femeie, nu aş fi încurajat acel gest de a suna în mijlocul nopţii un om ca să îşi mute maşina... ci aş fi încurajat toleranţa şi omenia. Nu aş fi găsit satisfacţie în faptul că un om a greşit şi nu aş fi încurajat bărbatul de lângă mine să pedepsească sunând în toiul nopții, trezind un om din somn și chemându-l afară în ger să-și mute mașina... 
De parcă el nu face abuz niciodată și parchează mereu strict pe locul lui...
Cam despre asta este vorba... şi sper că au înţeles mesajul meu acele femei care se simt „protejate” şi mândre lângă bărbaţi bădărani, lipsiţi de maniere, care sunt impulsivi, care înjură şi se poartă că grobienii indiferent cu cine și unde, în public, în magazine, în trafic, în pădure la iarbă verde...
Cred că rolul omului de lângă noi nu este să ne încurajeze spiritul războinic, ci să ne ajute să evoluăm spiritual, să ne purtăm civilizat și omenește...
Nu toţi am pornit de acasă cu o educaţie bună şi cu valori morale, dar oamenii de lângă noi au rolul frumos de a ne ajuta să fim, în sfârşit, oamenii excepţionali care putem fi. Nu neapărat pentru a face bine societăţii, nu pentru a transforma lumea într-una frumoasă (deși am putea), ci pentru noi înşine, pentru mulţumirea sufletească de a reuşi să fim altfel decât cei pe care-i condamnăm pentru indiferență și dezumanizare într-o lume egoistă şi imună la iubire şi la frumos. Și pentru cei care ne urmează şi preiau de la noi exemplul...





Răsfăţul pe care îl merităm



Azi voi scrie o postare diferită de ceea ce scriu eu de obicei, mai ales că nu numai o dată m-aţi întrebat de ce nu fac recenzii sau câte un review despre lucruri care îmi plac sau care îmi displac şi despre lumea mea şi obiceiurile mele. Eu mă gândisem că sunt deja bloguri dedicate pentru tot felul de lucruri, dar voi scrie şi eu cu plăcere atunci când voi simţi nevoia să scriu despre lucruri pe care le cunosc şi pe care le consider utile pentru cititorii mei.
Azi voi scrie despre noi, femeile, despre felul în care ne îngrijim frumuseţea. Sau urâţenia (pentru cele care se simt urâte), pentru că şi ea trebuie îngrijită până la urmă. :)
Să fim sincere: nu toate suntem nişte frumuseţi răpitoare, nu toare reuşim să avem siluete de vis şi ten imaculat. Dar cu siguranţă toate putem fi frumoase, cu condiţia să ne îngrijim frumuseţea dată de natură, să ascundem micile imperfecţiuni şi să evidenţiem calităţile cu care am fost înzestrate. Putem fi frumoase chiar și mai plinuțe, chiar și când nu mai suntem tocmai în floarea vârstei și chiar și cu defectele cu care ne-a lăsat natura.
Multe femei îşi imaginează că îngrijirea personală presupune tratamente cosmetice sofisticate şi costisitoare și mult timp dedicat. Greşit.
Mă întristează să văd din ce în ce mai multe femei lipsite de orice preocupare pentru sănătatea, frumuseţea şi feminitatea lor, faţă de felul în care apar în faţa lumii. Nu mai ies din zona lor de confort şi nu renunţă la jeanşi, adidaşi, părul prins într-o coadă sau lăsat în voia sorţii (netuns, nevopsit, deshidratat), bijuterii prost asortate, neadecvarea ţinutelor şi a machiajului la locaţie şi timp... Paiete şi ştrasuri ziua, converşi şi şlapi seara în restaurante…
Tot trist mi se pare că mai există încă persoane care consideră îngrijirea personală ca pe un fel de depravare. Li se pare greșit să te fardezi, să mergi la coafor, să ai o manichiură îngrijită. Iar aiurea de tot mi se par bărbații care ne vor frumoase, dar care nu înțeleg că frumusețea trebuie întreținută și că pentru a o întreține avem nevoie de timp și de produse și care ne reproșează că ne cumpărăm cosmetice și parfumuri. Bine zicea tata: "Fă cumva să ai bănuții tăi, să nu fii nevoită să-i ceri bărbatului tău bani pentru un săpun bun și să nu îți poată reproșa niciodată că ai cheltuit pe ceva ce îți trebuie și îți place!"

Dacă detest ceva la o femeie, atunci detest să o văd neîngrijită, cu părul nespălat (nu admit scuza “n-am avut timp”!), unghiile neîngrijite, machiajul prost şi părul inutil de pe corp… Nu înţeleg de ce e greşit să avem păr pe picioare (şi-l epilăm) dar e corect să avem păr pe mâini? Sau mustaţă… :)

Sunt femei care consideră cosmeticele inutile, care n-au descoperit încă plăcerea de a le folosi și beneficiile lor. Am o prietenă dragă care, ori de câte ori vine la mine, se miră că am multe “creme şi cremuțe”. Într-o zi m-a întrebat dacă îmi trebuie într-adevăr atâtea. Nu îmi trebuie chiar atâtea câte am de obicei… dar nici nu mă limitez la strictul necesar, pentru că trebuie să recunosc că am o slăbiciune pentru cosmetice şi parfumuri… şi îmi cumpăr, pentru că le folosesc cu plăcere şi mă bucur de ele. Fiecare cu nebuniile lui. Bine că nu sunt vicii nesănătoase, nu? :)
Aceeaşi prietenă mi-a spus că şi-ar dori şi ea să aibă un ten frumos, dar nu are nici timp, nici banii necesari şi nici răbdare să se dea cu creme.
Aici a început teoria. :) “Cum adică nu ai răbdare şi timp pentru tine?” Timp pentru propria persoană şi pentru îngrijirea personală îţi faci şi dacă ar fi să găseşti doar noaptea târziu, înainte de culcare. Vă asigur că nu veţi fi mai obosite pentru că aţi “pierdut” 20-30 minute de somn în baie, din contră.
A te îngriji nu ar trebui să fie un efort sau un supliciu, ci o plăcere binemeritată după o zi de muncă. Un răsfăţ
Fiecare femeie ar trebui să îşi aloce câteva minute (în funcţie de posibilităţi) doar pentru ea. O baie cu spumă sau chiar un duş relaxant, apoi răsfăţul cremelor şi al uleiurilor catifelate și parfumate… Cum să nu ai răbdare şi timp pentru aşa ceva? Cum să nu te bucuri de linişte, de senzaţii şi de arome? Învățați să vă bucurați de produse, să le aplicați cu plăcere și vă asigur că își vor face efectul pe măsură.
Ştiu, multe dintre voi sunteţi mămici şi îmi veţi spune că nu prea găsiţi timp pentru un asemenea răsfăţ. Nu sunt de acord. Seara, înainte de culcare sau când copilaşii voştri dorm, meritaţi câteva momente ale voastre. Aceste momente vă vor ajuta să vă relaxaţi, vă vor îmbunătăţi calitatea somnului şi îşi vor arăta beneficiile chiar şi a doua zi, când vă veţi trezi mai odihnite şi mai frumoase. Iar cei pe care-i iubim ne merită frumoase și mai puțin tensionate, nu? :) Refuz să cred că sunt femei care aleg să meargă la culcare mirosind a mâncarea pe care au gătit-o, a produse chimice cu care au făcut curat, cu mâini aspre și tenul neglijat, în loc să fie curate, delicate, parfumate și relaxate... 
Vreau să cred că fiecare femeie, indiferent de vârstă, îşi doreşte să se simtă frumoasă şi se simte bine când este curată, parfumată, fină, aranjată.
Insist pe răsfăţul de seară, aşa cum îi spun eu, pentru că este necesar pentru corp, minte şi suflet. Sunt momente benefice în care fiecare femeie are posibilitatea să fie singură cu gândurile ei, să nu o mai preocupe nimic din grijile lumeşti, să îşi facă ordine în gânduri, să îşi stabilească priorităţile, să aibă răgazul de a se gândi ce ar trebui să facă pentru a-şi îmbunătăţi starea şi viaţa, de a deveni cea mai frumoasă variantă a sa şi de a visa. Avem nevoie de asta…   

Nu mai daţi vina pe timp, renunţaţi la câteva minute de privit la televizor (sau navigat pe internet) şi acordaţi-vă atenţia pe care o meritaţi.
Ştiu că unele dintre voi vă veţi supăra pe mine dacă vă spun că preferaţi mai bine să “răsfăţaţi” mobila şi covoarele din casă, în loc să vă răsfăţaţi pe voi înşivă. Uneori, din dorinţa (obişnuinţa sau chiar obsesia) de a avea o casă foarte curată, unele femei se neglijează pe ele însele. Nu este corect. Trebuie să existe un echilibru, să nu neglijăm nici una, nici alta. 
Și vreau să țineți cont de un lucru, cele care acordați lucrurilor (mobilei, covoarelor, etc) o atenție exagerată: lucrurile sunt menite să vă servească, să vă folosiți de ele, nu să le serviți voi pe ele. Îngrijiți-le așa cum trebuie pentru a le păstra curate și funcționale, dar nu deveniți sclavele lor. 

Şi acum să discutăm şi despre produse şi despre ce ne permitem şi ce nu, poate scăpăm de prejudecata că e prea scump şi că nu ne permitem .
Sunt sigură că anumite doamne vor gândi că ele nu au bani de creme, seruri şi alte minuni cosmetice. Dar există creme pentru fiecare buzunar. Şi vă rog să mă credeţi că există creme ieftine, cu ingrediente naturale care sunt mai bune decât multe creme renumite şi scumpe. Eu nu folosesc numai game de top, ci produse care îmi fac bine. Am o gamă preferată, dar schimb des cosmeticele pentru a le testa, dar şi pentru că după folosiri îndelungate tenul se obişnuieşte cu o anumită cremă şi devine imun la “farmecele” ei.
Nu îmi aleg cosmeticele cu snobism… Nu trebuie neapărat să avem produse scumpe, că nu doar acelea sunt eficiente. Există uleiuri naturale inegalabile (din argan, avocado, orhidee, sâmburi de caise, etc) care fac minuni şi pe care şi le-ar putea permite oricine. Important este să ne cunoaştem tenul. Să nu-i dăm surplus din ceea ce are prea mult şi să-l lipsim de ceea ce-i trebuie mai mult.
Aşadar, fiecare femeie poate găsi cosmetice care să o ajute, important este ca ele să fie alese cum trebuie, în funcţie de necesităţile tenului, nu după ureche, nu după reclame şi nu după părerile altora.
Ştiu femei care se îngrijesc perfect cu produse accesibile şi care au succes cu ele, aşa cum ştiu femei care folosesc toate minunile cosmetice mult lăudate şi scumpe şi care nu au parte de niciun rezultat favorabil.

Dar dacă totuşi buzunarul vă permite, n-ar trebui să vă zgârciţi să cheltuiţi pentru sănătatea şi frumuseţea voastră. Vă asigur că sunt multe femei care se consideră prea sărace să cheltuiască 150 lei pe o cremă (de care s-ar folosi 2-3 luni), dar care cheltuiesc câte 3-400 lei lunar pe ţigări şi pe alte prostii (care mai sunt şi nesănătoase). Nu faceți rabat de la calitate când este vorba despre propria persoană, studiați ingredientele, comparați și alegeți ceea ce este mai bun. 

Trist este că atunci când vârsta începe să îşi arate semnele, devenim disperate şi nu mai ştim ce să facem şi cât să cheltuim pentru a salva ceea ce nu am îngrijit la timp.

Este musai să te îngrijeşti sau e doar o plăcere şi o fiţă? Este şi musai şi o plăcere.
Am auzit adesea femei spunând: „Eu nu am folosit cremă în viaţa mea şi uite, nu am riduri“. Desigur, vorbim despre femei care au trăit alte vremuri, mai puţin expuse radicalilor liberi (poluare, stress, soare nociv şi alimente chimizate), dar au avut noroc şi de o genetică bună.
Dar cremele nu folosesc doar la prevenirea/diminuarea sau estomparea ridurilor. Rolul lor este să întreţină pielea, aşa cum rolul apei este să întreţină vegetaţia (de exemplu), iar una dintre cele mai importante necesităţi ale pielii este hidratarea. Din păcate nu toate femeile ştiu asta şi trăiesc cu impresia că îşi îngrijesc tenul corect, folosind uleiuri şi creme inutile, inadecvate tenului lor (antirid la 25 de ani!).
Este important de ştiut că pielea îşi pierde hidratarea (indiferent cât de bună este crema hidratantă pe care o folosim) dacă nu se aplică înainte de cremă o barieră care să menţină hidratarea (care să nu permită pierderea apei). Nu vreau să vă plictisesc şi nu vorbim aici despre chestii complicate şi costisitoare, ci despre o formulă simplă: înainte de a folosi crema hidratantă (de care are nevoie orice ten), folosiţi un ser (loţiune sau spray) care menţine hidratarea. Altfel, crema este inutilă, pentru că se va purta aşa cum se poartă apa: după un timp se va evapora, deci nu va mai avea niciun efect. Lipsa de hidratare = ofilire. Aşa se explică de ce femei foarte tinere au tenul tern, lipsit de luminozitate, necatifelat, obosit.
Nu voi insista foarte mult, mi-am dorit să vă încurajez să vă acordaţi răsfăţul şi atenţia pe care le meritaţi. Să nu consideraţi că îngrijirea personală şi răsfăţul sunt un lux inutil sau o extravaganţă.
Sunt sigură că fiecare femeie va căuta să afle ce necesităţi are tenul și trupul ei şi va găsi cea mai bună formulă pentru a le întreţine.
Paşii cei mai importanţi sunt: curăţarea (demachierea și neapărat exfolierea), apoi hidratarea şi revitalizarea sau nutriţia (acolo unde este necesar). Nu ne ajută cu nimic să ne copleşim tenul cu toate cremele posibile dacă nu cunoaştem rolul fiecăreia şi etapele de folosire.

Aveţi grijă de voi, dragi femei! Nu vă abandonaţi şi nu vă neglijaţi. Meritaţi să fiţi frumoase, luminoase şi fericite!