Idei de cadouri pentru Crăciun și nu numai...



Câți dintre noi nu intrăm în panică atunci când trebuie să oferim un cadou cuiva și nu știm ce anume să-i cumpărăm? 
Discutam zilele trecute cu o prietenă care era disperată că nu mai știe ce să le dăruiască persoanelor dragi. Spunea că deja le-a cumpărat parfumuri, cosmetice, brățări Pandora, pijamale și că anul acesta ar dori ceva inedit, original și nu neapărat atât de comercial. "Le-am umflat destul conturile marilor firme" - mi-a spus ea. Și i-am propus să achiziționeze lucruri confecționate cu pasiune și dăruire de la micii intreprinzători sau de la Asociațiile Caritabile. Unii se bucură de lucruri, alții au nevoie de momente, de amintiri frumoase, de ceva ce nu-și oferă. 
Pentru fiecare în parte eu vă propun câteva idei de cadouri: 

1. Un brăduț decorativ confecționat manual. Poate înfrumuseța casa sau biroul cuiva. Sunt multe persoane care nu împodobesc brad acasă sau la serviciu și ar fi păcat să nu aibă această bucurie. 
Acești brăduți, dar și alte decorațiuni pentru sărbători se pot comanda aici: Flori Brașov


2. Vase și tablouri pictate manual. Acestea pot fi personalizate după bunul plac. 
Recomandarea mea este: Carmen Florian Art


3. Un abonament la un salon SPA. Potrivit și pentru femei și pentru bărbați, cred că oricine s-ar bucura de un răsfăț binemeritat. Recomandarea mea este salonul Amaryl din Brașov, unde puteți beneficia de servicii de înfrumusețare, remodelare corporală, masaj de relaxare și terapeutic și manichiură: Amaryl Welness&SPA
Pagina Facebook: Amaryl wellness&spa


4. Un cozonac, un tort sau ciocolată de casă de la Cuptorul lui Robert. Mulți oferă bomboane ambalate și panetone (pentru că sunt renumite și frumos ambalate), dar eu vă recomand acești cozonacii delicioși cu care mi-am cucerit prietenii. La Cuptorul lui Robert găsiți și prăjituri delicioase, dar și ciocolată de casă deosebită. 
Găsiți aici toate deliciile lor: Cuptorul lui Robert
Pagina Facebook: Cuptorul Lui Robert


5. O invitație la un restaurant deosebit. Eu consider că mai prețioase decât lucrurile sunt momentele petrecute cu cei dragi. Eu vă recomand restaurantul DOR aflat în apropiere de Bran. Este o locație deosebită unde veți fi impresionați de preparatele gătite de Chef Bogdan Cozma, câștigătorul medaliei de bronz la Cupa Mondială de Gastronomie Vileroy&Boch. Atmosfera de acolo, amabilitatea și căldura personalului vă vor face să vă simțiți minunat și vor impresiona orice invitat.
Pagina Facebook Restaurant DOR: Restaurant Delicios Organic Românesc



6. O bijuterie. O recomand cu drag pe Lavinia, care are bijuterii foarte frumoase.
O găsiți aici: Magpie Gems
Pagina Facebook:  MagpieGems

7. Un album deosebit, o carte cu povești istorice potrivită oricărei vârste, o colecție de povești rare și minunate, o parte a istoriei care trebuie cunoscută: "Poveștile minunate ale României". 

sau un album pentru pasionații de gastronomie și nu numai: Chefi de România
Îl puteți comanda aici: Chefi de România

8. Un tablou pictat de un actor și artist deosebit: Marcel Horobeț. 
Puteți găsi o colecție minunată de tablouri, aici: Tablouri Marcel Horobet



sau un portret realizat de o artistă sensibilă și talentată, studentă la Artă Sacrală: Violeta Lupo. 
Puteți găsi o parte din portretele realizate de ea, aici: Portrete și picturi Violeta Lupo


Acesorii pentru copii, brățări pentru dentiție și tot felul de lucrușoare drăguțe create manual de Baby-accessories.
Pagina facebook: Baby-accessories


Nu întâmplător v-am făcut aceste recomandări. Toți acești oameni dăruiesc din munca lor și dau un bun exemplu de frumusețe și omenie. Pasiunea și dăruirea lor se regăsesc în tot ceea ce creează. 
Sper că ați găsit ceva pe placul vostru printre reomandările mele și vă doresc să faceți alegeri inspirate și daruri minunate cu care să îi bucurați pe cei dragi! 
Aștept și eu recomandările voastre.

Vă îmbrățișez cu drag!
Irina 


Suntem ceea ce lăsăm în sufletele altora...



Într-o noapte, în care tocmai mă întorsesem în Brașov, am oprit la OMV să fac plinul și să-mi iau o cafea. La casă se afla o doamnă mai în vârstă decât celelalte angajate pe care le știam. Văzând-o, m-am gândit cât de norocoasă eram că mă duceam acasă să dorm, în timp ce ea era nevoită să muncească toată noaptea, să stea în picioare și în frig (de câte ori se deschideau ușile intra câte un val de răcoare, care parcă biciuia). În spatele meu erau un tip și o tipă care se foiau, comentau și făceau bășcălie pe seama angajatei care „se mișca în reluare”, aceasta fiind foarte atentă la operațiunile cu cardul. 
Știți cum e la OMV, unul vrea să plătească, altul vrea ștampilă pe bon, unuia trebuie să-i faci cafea sau să-i aduci sandwich și trebuie să lași oamenii să aștepte la rând… iar mulți sunt nerăbdători, pufăie, vociferează și-și exprimă nemulțumirile, chiar și cu agresivitate verbală. Văzând neliniștea acelui cuplu, le-am spus că-i las în fața mea dacă se grăbesc, că eu am răbdare. Ei nu se grăbeau nicăieri, ci doar aveau chef să o critice pe biata femeie care se străduia să-și facă treaba. Și au început să o insulte, să-i spună să se pensioneze, să-i sugereze să-și schimbe ochelarii… Dobitocul acela sinistru a făcut tot felul de afirmații misogine și denigratoare la adresa femeilor în etate, iar duduia de lângă el nu numai că nu-l oprea, ci îi susținea comportamentul de mitocan. Angajata s-a pierdut, se vedea că era stresată și că nu știa cum să își facă treaba mai repede. Simțeam și eu toată presiunea aceea pe care o simțea ea. Și nu am tăcut, așa cum nu tac niciodată. M-am luat de dobitoc și de femeia de lângă el. S-a lăsat cu ceartă, dar un domn m-a susținut… 
Am încurajat-o pe acea angajată, dar îmi amintesc că nu îndrăznea să ridice privirea…
De atunci, de câte ori o vedeam, o întrebam ce mai face și schimbam câteva vorbe, conștientă că i-ar prinde bine și o atitudine prietenoasă pe lângă atâtea ifose și apucături lipsite de bun simț. 
Astă seară am fost la OMV și am povestit puțin cu fetele de acolo. Era liniște, nu erau agitate ca de obicei. Și am întrebat de colega lor, de “doamna aceea mai în vârstă”, mirată că nu am văzut-o de mult timp… 
- Aaa, doamna Rodica? A murit. Era bolnavă, săraca.

M-am întristat foarte tare. Și m-am înfuriat. Mi-am amintit de acel tip care a tratat-o neomenește pe biata femeie, tocmai într-o perioadă în care ea era suferindă și încerca doar să își câștige pâinea. El se grăbea, deși cu siguranță i-a mai rămas TIMP, dar i-a tulburat puținul ei timp… cu răutatea lui. Mi-am amintit-o timidă, apăsată, slabă, cu atitudinea unei femei care își dorea să fie invizibilă... 
Câți nu fac la fel ca acel mitocan? Câți nu se poartă neomenește cu vânzători, cu ospătari, cu cei care îi servesc, incapabili să le respecte munca și strădania? Și noi, ceilalți, ce facem? Asistăm indiferenți la aceste abuzuri… și foarte puțini luăm atitudine.
Suntem ceea ce lăsăm în urma noastră, ceea ce lăsăm în fiecare suflet. Păcat că unii nu înțeleg cât de tare pot răni cu egoismul și cu răutatea lor, păcat că nu se gândesc că fiecare om are durerile lui, că unii stau în picioare în fața noastră și ne întâmpină zâmbitori, dar sufletele lor abia se târăsc…
Cine știe? Poate că nu am scris degeaba povestea aceasta. Poate că măcar un om o va citi și, atunci când va avea tendința să-și arate nerăbdarea și intoleranța față de cineva, să-și facă dreptate altfel decât cu indulgență și iubire, își va aminti de această istorioară și va reuși să fie puțin mai bun…



Lăsați copiii să râdă - 100 de scriitori români pentru copilărie



Libris a fost invitată pentru a doua oară de Salvați Copiii România să participe cu un brad în cadrul Festivalului Brazilor de Crăciun. Echipa Libris, cu ajutorul partenerilor de la Wizzdesign au creat o carte unicat în formă de brad. „Lăsați copiii să râdă” este un proiect cu o valoare culturală deosebită, o carte unicat al cărei loc poate fi o bibliotecă publică, un amfiteatru, un muzeu.
Majoritatea textelor prezente în acest volum sunt scrise special pentru această campanie și nu se regăsesc în niciun alt loc. Mari nume ale literaturii române contemporane s-au alăturat cu generozitate, emoție și bucurie acestui proiect. Fiecare text care apare în această carte este o lecție de viață, o pildă, o fărâmă de suflet, un dar.


Copilăria este un spațiu sacru al regăsirii, al bucuriei, al inocenței; o întoarcere la sinele nostru cel mai profund, pentru că în copilărie am fost făcuți ceea ce suntem. „Lăsați copiii să râdă” este un simbol al unei lumi frumoase în care elitele intelectuale, pană lângă pană, își unesc amintirile pentru a salva ceea ce este mai de preț în univers: Copilăria.
„Lăsați Copiii să Râdă - 100 de scriitori români pentru Copilărie” este un proiect special la care s-a lucrat 60 de zile, zi de zi, și în care au fost implicați peste 120 de oameni (scriitori, echipele Libris și WizzDesign, edituri, tipografii). Doar la montatul lui au lucrat 7 oameni, 40 de ore.

Bradul Libris a fost adjudecat de Kaufland Romania pentru suma de 40.000 de euro. Ediția de majorat a Festivalului Brazilor de Crăciun a reușit să adune 770.000 de euro, fonduri care vor fi utilizate în cele 29 de programe Școală după Școală dezvoltate de Salvați Copiii România.

Sunt fericită și onorată că am contribuit și eu cu un text în această carte deosebită: 


Îi felicit pe toți cei care au pus suflet în realizarea acestui proiect minunat! 






La mulți ani, Fluturi și dragii mei cititori!



În 12 decembrie cartea Fluturi a împlinit 6 ani, fiind publicată în data de 12.12.2012. Am ales data publicării având un motiv anume, pe care, probabil, vi-l voi dezvălui cândva...

Povestea cărții o cunoașteți mulți dintre voi, am scris despre ea aici: Povestea cărții Fluturi

Iată câteva lucruri despre cartea Fluturi:

🦋 Este cea mai vândută carte din România în ultimii 28 de ani. 

🦋 Este cea mai furată carte din librării. Nț, nț, nț! 

🦋 Este cea mai criticată carte (dar nu de critici :) ), făcându-i pe unii să mă urască așa de tare încât de 6 ani nu se pot opri din comentat aiurea și hărțuit. Succesul vine la pachet și cu invidioși. 

🦋 Este cartea care a dat naștere celor mai multe povești frumoase și impresionante, pe care le voi aduna într-o colecție aniversară, povești despre oameni care s-au regăsit,  care s-au împăcat, care s-au îndrăgostit, care s-au căsătorit, care au călătorit...

🦋 Cea mai frecventă afirmație legată de cartea Fluturi este: "Mi-a schimbat viața!"

🦋 Cea mai frecventă întrebare legată de cartea Fluturi este: "Când apare volumul 3?"

🦋 Cea mai frecventă afirmație a cititorilor mei atunci când mă întâlnesc este: "Vă iubesc!"

🦋 Volumul 3 a fost publicat la cererea cititorilor. 

🦋 Volumul 3 s-a vândut în primele 24 de ore de la publicare în peste 10.000 de exemplare doar pe Libris

🦋Publicarea volumului 3 a contribuit la construirea unei case pentru o familie defavorizată, acest proiect fiind susținut  și de Libris (care a donat 3% din vânzarea cărții Fluturi vol.3)  și de Asociaţia Umanitară "Dreptul la Viaţă" Huedin

🦋 Cartea Fluturi are marele merit de  a fi (re) trezit pasiunea pentru lectură, majoritatea librarilor mărturisind că Fluturi este ceea ce ei numesc "produs locomotivă".

🦋 S-a făcut o piesă de teatru după romanul Fluturi și am primit 3 propuneri de ecranizare a cărții. 

🦋 Editura For You, care a publicat cartea Fluturi, este una dintre cele mai îndrăgite și apreciate edituri  din România datorită cărților motivaționale și de dezvoltare personală pe care le-a publicat.

🦋 Cartea Fluturi mi-a adus prieteni în toată lumea.

🦋 În acești 6 ani am primit mii de poze de la cititori, sute de mii de mesaje și foarte multe daruri de la oameni pe care nici măcar nu-i cunosc. Mii de mulțumiri pentru tot! 

🦋 Am dat mii de autografe pe cartea Fluturi, iar cele mai multe autografe date într-o zi au fost 1.000, pentru Libris. 

🦋 Tot la cererea publicului, la începutul anului 2019 va fi publicat și volumul 4, care se va numi "Până la sfârșit".

🦋 Cea mai frumoasă parte din tot ce înseamnă cartea Fluturi, sunteți voi, cititorii mei.

La mulți ani, dragii mei și vă mulțumesc pentru că sunteți cei mai frumoși și buni cititori pe care i-ar putea avea un scriitor! 

Cu dragoste și prețuire, 
a voastră Irina. 



De ziua mea...



Ziua de naștere este ziua în care ești întrebat cel mai des câți ani ai împlinit... Eu răspund mereu la fel: sunt destul de tânără pentru a putea să îmi iau viața de la început și prea bătrână pentru a mai amâna ceva.
Pentru mine vârsta este irelevantă. Nu mă sperie faptul că viața trece și că îmbătrânesc. Mă bucur de fiecare an trăit și îmi fac planuri pentru următorul. Nu-mi mai fac planuri pe termen lung, nu mai amân să fac ceea ce îmi place și ceea ce mă împlinește. 
Am văzut oameni care au amânat și care și-au făcut planuri pe termen lung, convinși că vor trăi suficient să le realizeze, dar au plecat pe neașteptate, unii foarte tineri. În urma lor au rămas planurile, dar mai ales amânările, renunțările, tot ceea ce nu au trăit. Iar eu am învățat din exemplele lor nefericite. Am învățat să-mi stabilesc prioritățile în funcție de ceea ce mă face fericită. 
Am fost mereu un om spontan și curajos, dar experiențele din ultimii ani m-au făcut să fiu și mai liberă în alegeri, să nu renunț la nimic din ceea ce mă bucură, să nu mă simt vinovată atunci când fac ceea ce vreau și să nu mă tem de părerile și judecățile altora. 
Anul acesta a fost un an încărcat de experiențe și lecții de viață care m-au trezit și m-au maturizat. Prioritățile mele s-au schimbat semnificativ după ce am descoperit povești despre vieți irosite și netrăite, despre oameni singuri, decepționați, abandonați.  
Am învățat să îmi prețuiesc timpul și să nu-l mai consum aiurea cu lucruri inutile și cu oameni care nu merită. 
Am învățat să nu mai trag de mine pentru a răspunde tuturor cererilor și așteptărilor celorlalți. Și să nu mai accept niciun reproș. Nu datorez nimic, nimănui.  
Am învățat să renunț să mai schimb oamenii și să-i accept așa cum sunt, să le respect alegerile și mentalitățile greșite. Sunt convinsă că pentru cei capabili să învețe ceva și să se schimbe este suficientă puterea exemplului. 
Am învățat să nu mai fiu o sursă de beneficii pentru ceilalți și să nu mă mai las folosită. Am învățat să spun "nu" fără a mă simți vinovată că refuz și fără să-mi fie teamă că voi pierde persoana pe care am refuzat-o. 
Am învățat chiar și cum să-mi cheltuiesc banii: pe ceea ce-mi place și pe ceea ce-mi aduce bucurie de moment, fiindcă doar momentul este certitudine și nu știu dacă voi avea șansa unei alte ocazii să-mi fac acea bucurie sau să-mi satisfac acel moft.
Am înțeles că nu trebuie să fiu perfectă și am învățat să mă bucur de mine așa cum sunt, că este ok să greșesc, să eșuez, să am momente de slăbiciune și de rătăcire.  
Am învățat să fiu bună cu mine, să nu mă mai critic atât, să nu mai cer atât de mult de la mine și să-mi ofer mai mult.  
Am învățat că oricât de singur și de neiubit ai fi în viață, la un moment dat vei primi toată iubirea de care depinde sufletul tău, că toate rănile se vindecă, iar cicatricile nu trebuie să urâțească un om, din contră...
Am înțeles că viața nu ne este dată doar pentru a trece pur și simplu prin lumea aceasta, ci și pentru a lăsa ceva bun și frumos în sufletele oamenilor.  
Cu trecerea timpului învățăm tot mai mult despre noi înșine și despre ceilalți, despre cum ar trebui trăită viața, dar învățăm totodată că mai avem foarte multe de învățat... 

Pentru tot ce am învățat de la fiecare dintre voi, pentru toată bunătatea și iubirea voastră, pentru tot ceea ce am trăit împreună, pentru tot ceea ce îmi sunteți, vă mulțumesc și vă iubesc!



Ne dorim schimbarea legii adopției!



Dragi prieteni, 

așa arată un bebeluș abandonat la naștere. Așa începe povestea de viață a multor copii, iar cum continuă aceasta depinde foarte mult de NOI.
Știm că zilnic sunt abandonați mulți copii. Știm și că adopția unui copil presupune un drum lung și anevoios, cu birocrație și reguli absurde și inutile, cu mult stres, emoții și piedici nejustificate, când totul ar trebui să fie cât mai facil. 
Copiii nu ar trebui să ajungă la orfelinate, ci în casa unor familii iubitoare.  
Orfanii instituționalizați nu au condiții bune de viață, în anumite orfelinate personalul nu este calificat pentru a lucra cu copii, cu toate că Statul Român le asigură cursuri de calificare, dar pe care angajații nu le frecventează.   
La 18 ani orfanii sunt lăsați să plece liberi în lume și mulți dintre ei ajung pe străzi, devenind ținta abuzatorilor și a manipulatorilor, unii dintre ei ajungând infractori. Mulți au tentative de sinucidere  fiindcă nimeni nu-i învață pe acești copii cum să supraviețuiască în lume, nu li se dă nicio direcție, nu li se asigură viitorul.
De ce toate acestea, în loc de a li se oferi acestor copii șansa să fie adoptați de familii iubitoare care să le asigure o viață decentă și un viitor sigur pentru ei, dar și pentru societate? 

O jurnalistă din Brașov,  Cornelia Crevean a avut inițiativa de a solicita modificarea legii adopției. Cornelia a avut în emisiunea ei cazuri de orfani care la ieșirea din orfelinat au avut tentative de sinucidere, a întâlnit povești grave și impresionante pe care le-a oferit ca exemplu în propunerea ei de schimbare a legii adopției. 
Bebelușii abandonați trebuie să poată fi adoptați în primele luni de la naștere, iar mamele să fie decăzute din drepturi în maxim 6 luni de când și-au abandonat copiii. Legea actuală invocă depresia post partum cu speranța că mamele își vor căuta copiii abandonați, însă nu se întâmplă asta, iar copiii ajung în orfelinate. 
Inițiativa Corneliei este un act de curaj, dar a avut șansa să i se alăture acestei cauze două doamne minunate: doamna deputat Roxana Mînzatu și doamna deputat Oana Bîzgan, care au propus în Parlament schimbarea legii adopției. Mâine vor propune schimbarea legii adopției și să sperăm că vom primi un răspuns afirmativ până la sfârșitul lunii decembrie. 

O nouă lege a adopției este absolut necesară și este o prioritate pentru cei are își doresc să adopte copii, pentru cei cărora le pasă de copiii orfani și își doresc un viitor bun pentru ei, dar mai ales pentru copiii abandonați care au dreptul la o viață decentă, la protecția și dragostea unei familii, la educație, la un viitor sigur și care pot fi scutiți de ani petrecuți în orfelinate, singuri, chinuiți și neiubiți, cu amintiri dureroase care îi afectează și destabilizează emoțional.    
Eu m-am alăturat acestui proiect și sper să am și susținerea voastră. Mesajul meu trebuie să ajungă la cât mai mulți oameni.

Copiii orfani, sunt ai noștri, ai tuturor. Avem datoria morală să îi ajutăm să aibă parte de viața lipsită de griji și de suferință pe care ar merita-o orice copil. 
Și eu îmi doresc să adopt un copil sau doi și, cu ajutorul bunului Dumnezeu, sper să reușesc, așa cum sper să reușească orice om bun care își dorește să-i ofere o famile unui copil abandonat.
Le dorim mult succes doamnelor deputat care a preluat cauza pornită din Brașov, iar noi să ne rugăm pentru reușita lor! 

Cornelia Crevean și cu mine ne-am fotografiat în ziua în care m-am alăturat acestei cauze. Vă trimitem gândurile noastre bune și vă mulțumim pentru suținere! 




Povestea Infirmierei devenită Împărăteasa tuturor Românilor



Au fost odată ca niciodată vremuri de război atât de cumplite și de distrugătoare, încât românii au crezut că vor pieri cu toții de gloanțe, obuze, gaze, foamete și boli. În acele zile părea că întunericul, disperarea și moartea vor cuprinde tot pământul Patriei și-l vor pustii de tot ceea ce e viu. De iubire, de speranță și de milă...
 Aceasta este o poveste despre Lumina și Căldura sufletului omenesc. E despre curajul și eroismul unei Femei mari a neamului românesc. Cu iubirea ei nețărmurită de oameni și cu dăruirea sa până la sacrificiu pentru binele și mărirea României.
          A fost odată ca niciodată, în timpul blestematului de război, o infirmieră care a devenit împărăteasa românilor, fiindcă acea femeie a știut cel mai bine că dăruind vei dobândi. Încă din primele zile în care blajinul ei popor fusese nevoit să intre-n focul luptei pentru a-și aduna laolată frații risipiți și stăpâniți de două imperii, Femeia aceasta a îmbrăcat uniforma Crucii Roșii și a pornit spre front, ca să-i aline pe soldați. În tranșee și-n spatele frontului, acolo unde erau aduși răniții scoși din focul luptei, era o realitatea cutremurătoare și poveri sufletești prea prea grele de dus pentru o biată inimă de femeie. „Fiece inimă poate îndura numai partea ei de durere iar nu durerea și disperarea unui popor întreg; e prea mult...e prea greu pentru umerii mei”  își tot spunea ea în gând, ținându-și cu toate puterile lacrimile să nu se prăvale peste acele trupuri arse, rupte și zdrobite, în timp ce le pansa și mângâia.
Seara, când găsea un pic de timp, Infirmiera–Soldat nota în Jurnalul ei ce făcuse peste zi și cu ce monstruozității se putuse confrunta în tranșeele bătăliilor de la Mărășești, Mărăști și Oituz. „Găsii  acolo un spital pentru primele ajutoare. Acestea sînt spitalele cele mai penibil de dureroase. Răniții erau aduși direct din tranșee: nenorociții, stîlciți, bucăți de oameni sfârtecați, plini de sânge, în uniforme rupte și murdare, într-un cuvânt  mai de plâns decât cei aflați pe paturile de suferință din spitalele organizate, căci aici îi vedeam în toată istovirea și nenorocirea lor. Unii erau răniți ușor, alții mai greu, (...) iar  doi erau pe moarte din pricina unor fracturi ale craniului.  Zăceau pe brancarde așa cum fuseseră ridicați de pe câmpul de luptă; fața le era lividă și sunetul sinistru al hârâitului de moarte din gâtlejul lor, umplea încăperea. Trecui direct în rândurile lor vorbind cu ei și împărtășindu-le mici daruri. Soldații își dădeau bine seama cine sînt și vedeam cât le pare de bine că venisem de atât de departe până la ei, în acest colțisor pierdut și totuși așa aproape de front.
         A doua zi, la prima oră, era din nou la datorie, uimindu-i cu puterea și cu dăruirea ei pe militarul care-i conducea automobilul deschis și pe colonelul ce-o însoțeau. „Să mergem!” porunci ea scurt. Fusese informată că la un adăpost improvizat, în drumul către tranșee, se aflau tare mulți bolnavi de tifos, părăsiți și înfometați într-un adăpost insalubru. De la un telefon de campanie femeia în uniformă albă află de unde poate să facă rost de mâncare caldă pentru acei nenorociți, atât de chinuiți. Evident că nu avea la ea mănuși de cauciuc, deși toți cei din jurul ei o certau rău că nu le folosea și că nu se proteja. „Mi se spune că nu mă păzesc destul și că mă ating prea mult de bolnavi. Îmi dau seama că nu sunt destul de precaută, dar cum să arăt cea mai mică șovăire sau fereală când ei suferă atât de cumplit? Nu pot decât să-mi pun nădejdea în Dumnezeu să mă ajute să trec prin toate primejdiile fără să prind molima. Dacă am început să cred că acum pot în adevăr să fiu de folos țării mele, apoi e de cea mai mare însemnătate să rămână neștirbită orice fărâmă de curaj. Dar de bună seamă nu e plăcut să te gândești că mușcătura unui simplu păduche ajunge ca să doboare pe omul cel mai voinic; e aproape cu neputință să te ferești de păduchi, când trebuie să intri mereu prin acele nenorocite bordeie.” 
Doctorii cu care lucra tânăra și nobila Infirmieră – spunea ea – „au încercat adesea să mă convingă să port mănuși de cauciuc când umblu printre bolnavii de tifos dar eu mă împotrivesc, pentru că toți soldații îmi sărută mîna și eu nu pot să le dau să sărute o mănușă de cauciuc.” 


Oameni buni, oare s-a dat undeva o definiție mai firească și mai nobilă a curajului decât aceasta de mai sus?! Evident că nu. Este rostirea și manifestarea iubirii și a curajului, cum numai un suflet de o noblețe înaltă poate să le facă…
„Se făcuse noapte acum, dar din fericire, răsărise o lună minunată. Potrivisem astfel încât în drum să întâlnesc în satul Galata altă mașină, în care era un cazan plin cu o supă bună și hrănitoare pe care aveam de gând s-o împart unor nenorociți flămânzi și zdrențuroși ce descoperisem într-un biet adăpost dărăpănat, pe jumătate azil de noapte, pe jumătate spital; un loc plin de cea mai neauzită grozăvie și mizerie. Când ajunsei acolo se făcuse complet întuneric și în casă nu era pic de lumină; totuși intrai împreună cu cei ce mă urmau în acest loc de groază și am început să hrănesc cu supă fierbinte nenorocitele arătări omenești. Neînchipuita mizerie și murdărie a acestui loc întrece orice descriere. Epavele pe care le-am găsit înghesuite acolo aproape nu mai puteau fi numite ființe omenești. Unii dormeau pe niște mese, alții dedesubt, morții înghesuiți la un loc cu muribunzii, toți victime ale îngrozitorului tifos. Dădui supă, ceai și pâine celor care erau destul de bine ca să poată mânca, le lăsai și ceva rufărie și îmbrăcăminte. Ceea ce am văzut  reprezenta  cea mai grozvă  mizerie, ultimele rămășițe ale unei omeniri decăzute și chinuite. Deoarece era complet întuneric, am întors farurile mașinii ca să lumineze interiorul barăcii. Lumina orbitoare ne dezvălui o priveliște dureroasă.”  Nenorocirea ce-o găsi acolo îi rupsese sufletul Infirmierei cu ținută și rang de regină.
Regina Maria a României Mici – căci ea era în acea casă a morții, s-a îmbrăcat încă din prima zi a intrării României în războiul mondial, în uniforma sa albă de infirmieră, mergând pe front, în toate locurile unde era nevoie de ea. 
Devenise un simbol al rezistenței, dăruirii și tenacității. Se preschimbase, prin faptele și prin ținuta ei imaculată, într-un Înger al speranței și al salvării. Toate unitățile militare românești o voiau în mijlocul lor, înainte de începerea luptei, ca să le fie de noroc și pavăză și la finalul acesteia, ca să le sară-n ajutor și să le oblojească rănile. „Azi e pentru mine un fel de mândrie, aproape cucernică, faptul că toate trupele vor să mă aibe în mijlocul lor, mai ales înainte de a intra în foc. Eu le ajut să țină aprins în inima lor avântul entuziasmului. Haina mea de infirmieră a ajuns pentru ei un simbol. Pe când treceam, albă de tot, de la unul la altul, reflectoarele mă luminau în noapte și știam că în ochii ostașilor eu înfățișez steaua nădejdii. Era raza care le lumina calea, ceva viu, ceva aievea pentru care erau gata să trăiască, să lupte și să moară. Fiecare om are nevoie de un ideal, de ceva ce se ridică deasupra nivelului celor zilnice”, nota Maria în Jurnalul său   Regina-Infirmieră știa care-i rolul și menirea ei în acea încleștare titanică în care se prinsese și micuțul ei regat ce visa și tot lupta de o mie de ani ca să-și adune la un loc pământurile și copiii stăpâniți de cele trei imperii. Știa că Destinul o zămislise pentru a fi MUMA tuturor și de aceea nu pregeta niciun efort. „Toți fiii, în acele vremuri fiind smulși de lângă mamele lor, întru câtva ajunsesem eu "Mama tuturor" simbolul supremului  ajutor, căutat de orice om, în ceasuri de durere.
Am văzut bătrâni de 70 de ani care-mi ziceau: "Mamă!", nota ea în Jurnalul ei. „Toți mă chemau în toate părțile; de câte ori se ivea vreun dezastru sau vreo întâmplare îngrozitoare, strigătul tuturor se înălța spre mine, regina lor, și din pricina credinței ce aveau în mine, găseam mii și mii de feluri de a le veni în ajutor. Chiar dacă din punct de vedere material nu puteam face mare lucru, prezența mea printre cei mai disperați și mai nevoiași aducea o rază de nădejde. Din zori până în amurg umblam printre ei, pretutindeni, oriunde ar fi fost, prin orice murdărie sau primejdie de infecție. Niciodată nu mi-am astupat urechile în fața unui strigăt de ajutor. Nu știu cum se făcea că nu mă prindea oboseala; nu mai țineam socoteală de persoana mea și cum pe atunci nu aveam un automobil închis, eram în stare să îndur și cel mai aprig ger” , mărturisea Maria, Infirmiera cu sânge imperial.  După cum ea însăși mărturisește în Jurnalul său, cel mai greu îi era la triajul răniților aduși în gările din Iași, Onești, Adjud, ori Bacău. „Una din împrejurările cele mai îngrozitoare ce am văzut vreodată a fost ceea ce se numea "triajul" din gări. Erau un fel de barăci de adăpost unde se aduceau răniții până li se făcea loc în câte un spital. Dante n-a născocit niciodată un iad mai înfiorător! Că pretutindeni eram chemată să ajut și aici, deoarece epidemiile ce se iveau constituiau o primejdie pentru întreg orașul”, nota Regina Maria în Jurnalul ei.
Toți soldații de pe acel front auziseră de Regina Infirmieră și mulți dintre ei o văzuseră printre tranșee. Era de-a lor. Era și ea soldat, ca și ei. Se confrunta, de dimineață până noaptea cu aceleași riscuri și privațiuni. Plus că-și sufleca mânecile ajutând, pansând, mângâind și alinând ca orice infirmieră de pe front. Nu se dădea la o parte din fața provocărilor și a greutăților. Istoricii militari români care au cercetat în arhive și-n rapoarte militare implicarea reginei pe front au descoperit cazuri uimitoare și teribil de emoționante ale respectului pe care soldații germani îl arătau Îngerului în alb, atunci când apărea în tranșee. Nu numai că nimeni nu concepea și îndrăznea să îndrepte vreo armă către regina noastră, pentru a-i pune viața și integritatea în pericol, ci dimpotrivă armele tăceau când apărea ea. Ba mai mult de atât, ofițerii și soldații inamici îi luminau calea cu puternicile lor proiectoare. „Prin aparițiile sale printre tranșee, în costumul său de infirmieră, luminat de proiectoarele ațintite nu numai de români dar și de inamici, Regina Maria a fost asemănată de soldați cu o stea a speranței coborâtă printre ei. Așa s-a întâmplat într-o noapte când Ea,  Muma Răniților, a venit până-n linia întâi să-l îngrijească pe un tânărul sublocotenent. Regina Maria a notat în Jurnalul ei de pe front despre eroul român „groaznic rănit de un glonţ dum-dum, care era întins pe burtă, fiindcă nu putea sta în nici o altă poziţie. A întors capul să se uite la mine – era foarte tânăr. „Rău m-au lovit, Mamă Regină“, mi-a spus. „Rău m-a lovit duşmanul!“ Cu lacrimi în ochi, m-am aplecat peste el ca să-l întreb dacă-l doare. „Mă doare, Mama Regină“, după care mi-a spus: „dar să trăieşti Domnia Ta şi să ajungi împărăteasa tuturor românilor.“ Credința aceasta o impresiona și-i umplea ochii de lacrimi reginei care – nu-i așa – se socotea neînfricată, fiind de viță englezească. Un lucru mă zguduie mai mult decât aş putea spune şi îmi aduce lacrimi în ochi. Când îi întreb dacă suferă, îmi spun:„Da, sufăr, dar nu contează – fie să ajungi Domnia Ta împărăteasa tuturor românilor“. Acesta e refrenul etern, fiecare viaţă măruntă şi umilă e gata să-şi dea şi ultima picătură de sânge, numai să ajung euÎmpărăteasa tuturor românilor“.Sunt atâtea visuri nebuneşti pe lume – cred că tocmai cele nebuneşti împing omenirea la fapte măreţe. Domnul să le binecuvânteze strădania şi suferinţa şi fie să nu fie în zadar! Vederea lor te umple de umilinţă.” În primele luni de război, Regina noastră nu a înțeles această tărie și această credință supranaturală a oștenilor români. Însemnările sale din Jurnal dovedesc acest fapt. „De ce trebuie să se lase ei ucişi ca să-i cârmuiesc eu pe cei mulţi, într-o zi pe care oamenii aceştia simpli, probabil, nu vor trăi s-o vadă? De ce?”
Fiindcă împlinirea visului de 1000 de ani al românității, de a fi unită și-n aceeași Patrie, era mai presus decât ei. Iar Ea era Simbolul, Speranța și Încrederea. De aceea. 
Pentru dăruirea și faptele ei din timpul Marelui Război, pe Regina României Mari au iubit-o, respectat-o și admirat-o nu doar românii, ci o întreagă lume. Până și indienii Sioux din îndepărtata America i s-au închinat și au socotit-o drept căpetenie-războinic, iar marea lor căpetenie s-a făcut frate de cruce cu ea într-o ceremonie ținută pe pământurile lor de vânătoare, în toamna anului 1926...

Fragment din cartea „Poveștile Minunate ale României”, autori: Gabriela și Ion Novăcescu, Editura Tribuna, Cluj Napoca, 2018.

© Copyright https://novacescu.ro/


Poate vă întrebați de ce am publicat pe blogul meu această frumoasă poveste... Pentru că îmi doresc să afle cât mai multă lume despre această carte minunată pe care doi oameni care iubesc istoria, au găsit, cu mult talent și dăruire, o cale de a așeza într-un album superb o parte dintre cele mai frumoase povești ale istoriei noastre. Profesorii Gabriela și Ion Novăcescu au găsit cea mai frumoasă cale de a ne ajuta să aflăm și să învățăm istoria cu drag. Citiți cartea, vă veți bucura de povești senzaționale, de lecții de viață impresionante și de informații rare. Și neapărat dăruiți-o celor dragi. 

Mai multe detalii despre carte, aici: Poveștile Minunate ale României 
Cartea se poate comanda telefonic la numărul de telefon: 0728985853.



E clar. Are pe altcineva.



Apare prețiosul acasă, târziu... Și îmi spune: Stai departe că mă apucă o răceală și nu vreau să te îmbolnăvesc. 
Ciuciu pupic. Okeyuț...
Se așază pe colțar și îl fură peisajul la o emisiune TV. Îl privesc și încerc să îmi dau seama de ce sclipește el așa. Are fața plină de sclipici! O fi el prețios, dar parcă e prea de tot. Clar este un sidef de la vreun produs de machiaj. E un sclipici foarte fin, pare de pe la vreun "bluș" sau "ilumineizăr". 

Eu i-am spus de câteva ori că dacă va întâlni o alta mai frumoasă, mai suplă, mai tânără sau mai cu moț, să nu fie fraier să rămână cu mine. L-am asigurat că-l iubesc atât de mult încât fericirea lui e mai importantă decât să-l am lângă mine, că îmi doresc ceea ce este mai bun pentru el. Nu glumesc. Oricât de greu mi-ar fi să-l pierd, eu nu iubesc egoist, eu nu depind și da, știu să iubesc atât de mult încât să mă pot bucura de fericirea lui...alaturi de alta. Dar după ce plâng o perioadă și consum un tir de dulciuri, desigur. 
Și cu aceste gânduri, l-am abordat.
- Ce ai pe față? 😏
- Ce-am pe față? N-am nimic. 😐
- Sclipești.😡
- Habar n-am. O fi de pe la asteroizii tăi sau meteoriți, ce-or fi. 😕(Se referă la o pudră sidefată Meteorites Guerlain cu care l-am disperat că nu o găseam, iar el a căutat-o în multe magazine de profil...).
- Nu are cum să fie pudra mea, mi-ai zis să stau la distanță că ești răcit. Iar eu nu sunt machiată. 😠
- Atunci nu știu ce am.😒
Se uită în continuare la TV.
Eu mă uit în continuare la el. Vă imaginați ce era în mintea mea. 
Tușește, își suflă nasul, mă roagă să îi fac un ceai. De ce nu ți-a făcut aia care te-a umplut de sclipici?!, am gândit. 😠
Era evident că nu se simte bine. Iar eu fierbeam deodată cu apa ceaiului că nu-mi spunea că trebuie să avem o discuție. Așteptam discursul ăla despre cât de minunată sunt și bla bla, dar a întâlnit pe cineva și bla bla... și nu vrea să mă rănească, dar bla bla... Dar nu. Nimic. 
-Vrei să te demachiezi?, l-a întrebat drăcușorul din mine.😜
-Cum să mă demachiez?😲
-Atunci vrei să-mi spui ceva?
-Da. Nu pot veni la București cu tine în 28. 😟
E clar. Cam așa începe totul. Are treabă băiatul. 
Noi am stabilit că dacă unul dintre noi se amorezează fulgerător de altcineva, ne vom spune sincer și nu vom fi duali... Dar el e laș.
Îi storc o lămâie întreagă în ceai ca să simtă ce simt eu... și mă duc în baie să mă dau cu cremă de mâini. Văd pe lavoar cutia cu șervețele din care a scos neglijent câteva și observ ceva ciudat. Șervețele sclipesc, sunt perlate. De ce ar face producătorul șervețele cu sclipici pe ele?!! Le pipăi, caut să văd dacă se ia sclipiciul de pe ele. Se ia, logic, am mâna sclipicioasă. 
-E prea acru ceaiul?!😇Îți fac altul imediat! Îți  aduc și miere! 😍

Putem trăi...



De câte ori nu suntem convinși că nu vom putea trăi fără o persoană sau fără vreun lucru anume, și suntem disperați și înspăimântați crezând că viața noastră nu va mai fi la fel fără acel cineva sau ceva, că nu vom putea depăși situația și că nu vom face față suferinței? Și totuși, putem trăi și fără toate cele sau toți acei de care suntem atât de convinși că depinde viața noastră. 
Putem trăi și fără părinți, chiar dacă ne vom întreba mereu de ce n-am avut același noroc ca alți copii și să ne bucurăm ani mulți de bucuria de a-i avea în viețile noastre. Putem trăi și fără o mamă grijulie și iubitoare, fără îmbrățișările unui tată protector, fără o bunică blândă care să ne pregătească ou moale cu pâinică în căniță, fără un bunic simpatic, sfătos și răbdător care să ne ducă de mână la grădiniță și la joacă în parc. Putem. 
Putem trăi chiar dacă știm că nu suntem cei mai frumoși copii, chiar dacă frații noștri sunt mai iubiți de oameni și de soartă decât noi. 
Putem trăi chiar dacă alții mai puțin merituoși ne-au luat-o înainte și au mai mult decât le trebuie, mai mult decât noi, mai mult decât li se cuvine și mai mult decât ar fi drept să aibă un singur om. 
Putem trăi fără prieteni, fără ajutorul lor, fără mângâierile care să ne aline atunci când sufletele noastre tânjesc după un umăr pe care să putem plânge în voie și n-avem un punct de sprijin nici pentru frunțile noastre ostenite, nici pentru inimile noastre rănite. Putem. 
Putem trăi și fără oamenii care ne-ar ridica de jos, de acolo de unde viața, uneori, ne trântește ca să ne pună la încercare capacitatea de a ne ridica și a o lua de la capăt cu mai multă forță. Putem trăi și singuri. 
Putem trăi și fără afecțiune, fără mângâieri, fără cineva aproape căruia să îi pese de soarta noastră, fără cineva care să se bucure și să sufere sincer împreună cu noi. 
Putem trăi și fără un ochi, fără mâini sau fără picioare. Putem trăi cu orice handicap, cu orice diformitate, cu orice complex. Putem. 
Putem trăi și fără un cămin, fără căldură, cu hrană puțină, cu orice fel de lipsuri materiale.
Putem trăi fără soare, stele și lună, fără un cer senin sau acoperit de nori, fără copaci, flori sau animale, fără mare și munte, fără lacuri și râuri. Putem trăi într-un deșert, putem trăi pe o creastă de munte, în sălbăticie.
Putem trăi cu toate nedreptățile care ni se fac, cu temeri, cu sufletul împovărat de vină, fără libertate și dreptate, însingurați și triști.
Putem trăi așteptând la nesfârșit un “Iartă-mă”, un „Te iubesc”, un „Mulțumesc” pe care, probabil că nu le vom auzi niciodată. Putem.
Putem trăi și fără a ni se recunoaște meritele, fără a primi ceea ce ni se cuvine, fără a avea parte de ceea ce ne-ar putea face fericiți, de ceea ce ne-ar putea salva sufletele.
Putem trăi și fără să depindem de ceva sau cineva, fără să avem așteptări, fără să avem visuri, fără să avem comori adunate în suflete și liniște coborâtă în inimă.
Putem trăi și fără iubire și chiar și fără noi înșine… Putem.


Fragment din cartea Până la sfârșit (Fluturi vol. 4) - care va fi publicată în curând.




Irina Binder - Fluturi