Ce mare era omul mic!

Nenea Ion era un bătrân gârbovit care trecea adeseori neobservat. Era slab și firav și nu știu dacă era mai înalt decât un copil adolescent. Chiar și privirea lui era de copil. Ochii lui de un gri cenușiu aveau o lumină aparte, jucăușă.

Nenea Ion trăia la marginea orașului, într-o căsuță mică din care abia mai rămăsese o cămăruță locuibilă. Împărțea cămăruța cu un câine și cu o pisică, iar uneori renunța la porția lui săracă de mâncare ca să hrănească bietele animale. "Postul negru e sănătos!" - spunea el ca să se justifice când alegea să dea altor guri mâncarea lui. 

Pensia lui era atât de mică încât abia îi ajungea să își cumpere pâine și câte un săpun bun. Când i-am dus un săpun mi-a mulțumit de câteva ori și l-a adulmecat cu o bucurie de nedescris. 

Muncea pentru fiecare dumicat. Avea o bucată mică de pământ în spatele casei, pe care cultiva câteva legume, avea vreo doi meri, un nuc, dar și o văcuță și câteva găinușe. 

Lumea din oraș nu știa cum trăia nenea Ion. Nu știau dacă avea familie, dacă era bolnav sau dacă avea lipsuri. Știau cum arăta casa lui micută pe dinafară, iar pe el îl vedeau adesea prin oraș. Unii se amuzau că era mic. Mic de tot. 

Într-o zi, nenea Ion s-a îmbolnăvit. Nu s-ar fi dus el la spital, dar n-a avut încotro. Acolo a fost certat de cadrele medicale că nu era îngrijit și că nu avea și el o pijama. A dormit bietul om îmbrăcat cu izmene și cu cămașa cu gulerul foarte tocit de la atâta purtat. Aceea era cea mai bună cămașă a lui, cămașa de mers la biserică.

A stat nenea Ion mult în spital. Avea o boală la plămâni și trebuia să fie îngrijit. Un om cu suflet bun i-a dăruit o pijama și tare s-a mai râs în spital de nenea Ion, pe care pijamaua aia atârna de ziceai ca a fost a unui uriaș. Pentru că el era mic. Mic de tot. 

Când i-au dat drumul din spital, nenea Ion aproape că a alergat spre casă. Îi era dor de animalele lui de care avusese grijă niște vecini mai miloși. 

Într-o duminică, după slujbă, preotul le-a spus oamenilor că a ars casa unei familii. Părintele a îndemnat oamenii să ajute cu ceea ce poate fiecare. Și după două zile lumea a început să îl vadă pe nenea Ion cum căra cărămizi cu o roabă pe care abia putea să o împingă. Pentru că el era mic. Mic de tot. Câteva zile omul tot căra și ducea cărămizi, țigle și lemne la familia căreia îi arsese casa. Nimeni nu știa că zi de zi, nenea Ion își dărâma propria căsuță ca să adune cărămidă cu cărămidă. A dărâmat tot și i-a rămas în picioare doar cămăruța mică în care locuia el. 

Într-o zi, văzându-l că ducea câteva cărămizi în roabă, un om i-a spus: "Nu mai duce cărămizile alea, nenea Ioane. Sunt vechi, nu se poate face mare lucru din ele." Nenea Ion s-a întristat, dar nu a renunțat, mai ales ca a văzut că nimeni nu mai ducea cărămizi. El știa că acelea erau bune și că oamenii se puteau folosi de ele. Și chiar le-au folosit. "Chiar și o cărămidă dacă ne-ar fi dat nenea Ion și tot era de mare ajutor. Dar el a adus multe, foarte multe. În casa asta sunt multe cărămizi aduse de nenea Ion."

Nenea Ion nu mai avea liniște știind că acea familie era în necaz și că nu mai aveau de nici unele. Aveau și doi copii și s-a gâdit nenea Ion că tare bine le-ar prinde niște lapte. Lua laptele de la văcuța lui și oprea o cană pentru pisicuță, iar restul îl ducea la copiii cărora le-a ars casa. Le ducea și toate ouăle de la găinușele lui, iar merele puse deoparte pentru iarnă le-a dus pe toate. 

Nimeni nu știa că erau zile în care nenea Ion mânca doar un colț de pâine înmuiat în lapte sau doi cartofi fierți pe care punea cu zgârcenie câteva picături de ulei. Dar el nu se plângea niciodată. Oricum nu l-a întrebat nimeni, niciodată dacă mai poate, dacă mai are... 

Într-o zi, un vecin i-a propus lui nenea Ion să îi dea curtea și grădina, promitându-i în schimb că va avea grijă de el. Naiv și neputincios, nenea Ion l-a crezut pe omul cu intenții bune. Era om deștept, cu școală. Și s-a dus cu mașina fistichie a omului să semneze niște hârtii la notar. Nenea Ion îi respecta foarte mult pe oamenii cu școală. Pentru că el nu prea avea carte și se simțea mic. Mic de tot. 

Omul care a primit terenul lui nenea Ion nu s-a ținut de cuvânt. A demolat singura cămăruță  pe care o avea nenea Ion ca să își construiască o casă mare și frumoasă, iar pe nenea Ion l-a mutat în șură. Acolo a stat nenea Ion câteva luni, așteptând ca omul să-l mute într-o cameră nouă și frumoasă. A stat pe un pat vechi, în întuneric și în frig și abia dacă primea câte ceva de mâncare. Nimeni n-a știut, dar oricum, pe nimeni nu ar fi interesat. Lumea nu-l mai vedea și se gândeau că poate a murit. Știau că pe terenul lui a construit cineva o casă, dar nu se întrebau unde era nenea Ion. Nici măcar oamenii cărora le-a dus roabă cu roabă toată casa lui, cărora le-a dus puțina mâncare pe care o avea nu s-au interesat de el. Nimeni. Nimeni nu-i ducea lipsa lui nenea Ion. Fiindcă el era mic. Mic de tot. 

Într-o zi, cineva a aflat povestea lui nenea Ion. Să ajungă la el era imposibil. Omul care luase terenul și care îl ținea pe nenea Ion în șură făcuse casă mare cu gard înalt și poartă închisă. Cu greu a reușit să intre pe proprietatea ca o fortăreață și a inventat un pretext ca să rămână singură în curte. Atunci s-a dus glonț către șura în care l-a găsit pe nenea Ion stând pe patul șubred și învelit până la ochi cu niște pături vai de ele. 

- Nenea Ioane, am venit să te salvez. Hai cu mine.

Nenea Ion, incapabil să se ridice în capul oaselor, a spus cu o voce stinsă:

- Numai Dumnezeu mă mai poate salva pe mine. 

- Tocmai, Dumnezeu m-a trimis. Haide, te rog, vreau să te ajut. 

Persoana nu a apucat să-l convingă pe nenea Ion să se ridice, că proprietarul casei a și apărut în șură. După discuții în contradictoriu și amenințări, persoana a reușit să negocieze plecarea lui nenea Ion. Când s-a ridicat de pe pat și l-a văzut cât de mic era, persoana care venise să-l ajute s-a înduioșat. 

Nenea Ion n-avea decât hainele de pe el și o iconiță cu Maica Domnului pe care o ținea pitită sub pernă și pe care, cu mâini tremurânde a ascuns-o imediat în buzunarul vestei rupte pe care o purta.

L-a condus pe nenea Ion la mașină, iar acesta mergea cu pași greoi fără să spună nimic. Câteva zile i-au trebuit lui nenea Ion să se înzdrăvenească puțin. A primit o cameră frumoasă, cu pat confortabil, cu covor și cu televizor și lucruri cum n-a avut niciodată în viața lui. Avea pijamale călduroase și halat, iar baie caldă făcea foarte des. A venit un medic să îl consulte, iar persoana care l-a salvat a angajat o femeie care să aibă grijă de el, să îl ducă la plimbare prin parc, neapărat la biserică și să-i dea de mâncare de trei ori pe zi, plus desert. Dar nenea Ion mânca foarte puțin, fiindcă era mic. Mic de tot. 

Persoana care l-a salvat pe nenea Ion l-a întrebat dacă nu vrea să îl reclame pe omul care l-a neglijat, care i-a luat pământul, i-a dărâmat casa, i-a ucis animalele și l-a ținut sechestrat în condiții inumane. Nenea Ion a refuzat. A spus că el nu se răzbună, că el nu face rău, că omul acela e tată de copii și că nu îl lasă sufletul să îi facă rău, chiar dacă el i-a făcut atâta nedreptate. 

Și astfel, nenea Ion a iertat... fiindcă el era un om mic, dar mare. Mare de tot! 

Răceala - mult mai suportabilă cu produse naturale

Dacă e sezonul virozelor, iar eu nu m-am mai ocupat de imunitatea mea, bineînțeles că am răcit. Rău de tot. Răceala mea a debutat cu durere în gât și a continuat cu stări gripale și o tuse chinuitoare. De data aceasta nu am mai dat iama în cutia imensă cu medicamente pe care o am și am ales să mă tratez cu produse cât mai naturale și bune. 

Ultimele dăți în care am fost răcită am luat tot ce se putea lua, toate medicamentele lăudate și promovate care promiteau ameliorarea simptomelor și vindecarea, însă 2 săptămâni m-am simțit rău, iar după nici 2 săptămâni, răceala s-a întors. :)  

Așadar, de data aceasta m-am gândit să încerc alt tratament, mai ales după ce mi-a spus un medic să las măcar o răceală netratată cu medicamente, astfel încât organismul să lupte singur și să-și facă imunitate. La fel am tratat și 3 copilași și am văzut rezultate foarte bune.

Se pare că am făcut o alegere foarte bună. Nu mi-a trecut răceala în 2 zile, dar m-am simțit mult mai bine ca alte dăți în care îmi bombardam organismul cu tot felul de tratamente și tot mă simțeam rău. Cel mai mult m-am bucurat că nu am tușit noaptea și am putut dormi foarte bine. Ziua tușesc, dar nu ca alte dăți când tușeam până simțeam că-mi crapă capul. 

Am să vă povestesc puțin despre produsele din poză, cele cu care m-am tratat.

1. Mierea de Manuka - despre care v-am tot povestit și pe care foarte mulți dintre voi o apreciați pentru efectele benefice asupra imunității și vindecarea infecțiilor cu Ecoli, Helicobacter, Stafilococ ș.a. Am luat o linguriță dimineața și una seara. 

Cei care nu știu nimic despre mierea de manuka pot afla aici toate detaliile de care au nevoie: Mierea de Manuka

2. Sprayul cu Manuka și Propolis - foarte bun în viroze respiratorii și calmarea durerilor în gât. Am pulverizat de 3-4 ori pe zi. 

Puteți afla despre el aici: Spray cu manuka și propolis

3. Bomboanele cu miere de manuka. Sunt senzaționale! Mi-au calmat tusea (mai ales când ieșeam pe afară și tușeam ca un măgar), dar și durerile din gât.  

4. Siropul de tuse cu propolis Apivita. Mi l-a recomandat cineva și mă bucur că l-am folosit, cu el am tratat și copiii. Îl găsiți în farmaciile Sensiblu. 

5. Bomboanele cu miere și cimbru de la Apivita. Extraordinare pentru tuse, nu știu dacă am folosit un expectorant mai bun și mai rapid. Le găsiți la farmaciile Sensiblu.  

6. Super Orange - vitamina C 1000. Vitamina C 1000 iau zilnic, de obicei folosesc produse Solgar, dar am descoperit acest produs natural, foarte bun și eficient. L-am găsit la Sensiblu și am avut surpriza să aflu că luna aceasta au promoție, 3 cutii la preț de 1 (126 lei 3 cutii, altfel costă 126 lei 1 cutie cu 10 plicuri). Este un produs senzațional. Puteți afla mai multe despre el aici: Super Orange 1000

Dragii mei, acesta nu este un post de reclamă, îmi doresc doar să împărtășesc cu voi ceea ce am descoperit bun. După fiecare răceală am ajuns cu un ficat toxic, îmbuibat de tot felul de medicamente care nici măcar nu m-au ajutat. 

Faptul că vă împărtășesc experiența și părerea mea personală, nu înseamnă că vă îndemn să nu mergeți la medic sau să nu luați medicamente. Dar e bine să aflați și lucruri noi, poate vă sunt utile.  

Sper să vă ocolească răcelile și vă doresc multă sănătate!

Durerea te învață să te iubești.

Trăiești dependent de oameni și de iubirea lor. Te străduiești să le fii pe plac, să îi mulțumești și să li te dăruiești. Plângi și te irosești pentru cei incapabili să te înțeleagă, să te accepte și să te iubească. Pierzi timp din viața ta fără să trăiești sau trăind mai mult pentru alții, pentru bucuria lor, pentru bunăstarea lor... și uiți de tine.

Iar într-o zi te îmbolnăvești. Te trezești într-un salon de spital cu perfuzia bombă chimică curgându-ți în vene și realizezi că trăiești consecințele alegerilor tale naive și a consumului emoțional, dar că nimeni și nimic nu a meritat chinul prin care treci... Durerea este și mai mare când descoperi cât de singur ești și că aceia pentru care ți-ai distrus sufletul și sănătatea sunt bine, fericiți și nu le pasă de tine.

Dacă te ajută Dumnezeu treci peste etapa grea și te vindeci... Ți se vindecă trupul și înveți să-ți vindeci și sufletul. Privești în oglindă ceea ce a mai rămas din tine și observi că ai îmbătrânit în câteva luni cu ani și că nu mai ai părul frumos de altă dată... Te rușinezi cu părul tău rar și nu te recunoști cu chipul brăzdat de riduri.

Îți amintești prin ce ai trecut și cât rău ți-ai făcut... dar mai ales că i-ai lăsat pe alții să-ți facă rău... Abia acum recunoști cât de puțin ți-ai dăruit ție și cât de mult altora.

Și realizezi câtă nevoie ai de iubire și de puțină bunătate... 

Începi să te iubești și să te bucuri de tine așa cum ești: cu păr mai puțin, cu riduri, cu pielea translucidă, cu toate defectele și slăbiciunile tale. Îți amintești cum te-ai detestat pentru kilogramele în plus, cum ți-ai detestat viciile și lipsa ambiției, cât de intolerant ai fost față de neputințele tale. Acum știi că tu ești același om și cu și fără lucrurile pe care le ai, dar mai ales și cu și fără oamenii de care credeai că depinzi sufletește.

Și realizezi că nu au contat și nu vor conta niciodată cei care nu te-au plăcut, care nu te-au iubit și care au plecat, că importanți sunt doar cei care ți-au fost alături... Și dintr-o dată lumea întreagă se reduce la un om. Omul care a dormit pe fotoliu veghind somnul tău chinuit, care ți-a șters lacrimile, care ți-a aranjat cu grijă șuvița firavă de păr ca să-ți ascundă golul care te complexa... Omul care a plâns lângă tine și care nu și-a schimbat sentimentele când nu i-ai mai fost pe plac și util...

Și astfel înveţi în câteva luni cât alții într-o viață. Înveţi cine și ce este important, înveţi ca trebuie să te iubești atât de mult încât să nu lași nimic să te descurajeze și să te schimbe.

Înveţi că oamenii buni răzbat mereu, că ura altora nu trebuie să te otrăvească, înveţi să te rogi și să fii recunoscător pentru tot ce însemni și ce ai.

Înveţi că banii nu-ți aduc ceaiul la pat și nu te îmbrățișează, că nu-ți spun "te iubesc" sau "trecem noi și peste asta".

Înveți că pe oameni nu-i cunoști în clipe de bucurie și înveți să le înțelegi egoismul, răutatea, lipsurile... și înveți să nu fii ca ei.

Și astfel, după atâta frustrare și nefericire înveti să fii fericit...asa cum ești, cu cine ești și cu ce ai. Și scopurile tale se schimbă, preocupările tale se schimbă și nu-ți mai pasă decât de viața ta, de cum poți trăi frumos, lăsând ceva frumos în urmă.

Înveți să trăiești pentru bucuria ta, nu pentru părerea lumii, nu pentru a demonstra ceva, nu pentru a-i mulțumi pe toți, nu pentru a dovedi cine ești sau pentru a convinge pe cineva.

Înveți cât de puțin contează percepția altora asupra ta și cât de mult contează să fii tu mulțumit cu tine.

Înveți să privești viața și omul din oglinda ta cu iubire.

Foto: Meteora septembrie 2017

Vine o zi...

Vine o zi în care te ierţi. Te ierţi pentru tot ce nu ai reuşit să fii, dar şi pentru ceea ce ai fost deşi nu ar fi trebuit. Te ierţi pentru că inconştient şi fără să vrei ţi-ai fost cel mai mare inamic.

Te ierţi pentru că nu te-ai iubit aşa cum ai fi meritat, că i-ai iubit mai mult pe alţii, că ai iubit mai mult altceva decât pe tine însuţi.

Te ierţi pentru oamenii care te-au rănit, pentru că nu ai avut puterea să-i ierţi, pentru că i-ai alungat sau i-ai părăsit în loc să îi fi ajutat să fie mai buni.

Te ierţi pentru că n-ai fost destul de puternic încât să renunţi la orgoliu şi ai preferat să te răzbuni.

Te ierţi pentru toţi cei care nu te-au iubit aşa cum ai fi avut nevoie, pentru cei care nu au reuşit să te accepte alături de ei.

Te ierți pentru că teama de singurătate și nevoia de a iubi și de a fi iubit te-au ținut prizonier în relații toxice și alături de oameni nepotriviți.

Te ierţi pentru tot ceea ce ţi-ai refuzat crezând că aşa le va fi altora mai bine.

Te ierţi pentru amânări şi aşteptări, pentru tot ce nu ai spus la timp şi pentru tot ce te-ai grăbit să spui deși ar fi trebuit să taci.

Te ierţi pentru că ai iubit vinovat sau pentru că nu ai iubit de teamă.

Te ierţi pentru că n-ai avut curaj să fii tu însuți, să trăieşti liber și asumat, să-ţi recunoşti slăbiciunile şi înfrângerile.

Şi atunci te priveşti cu duioşie, te înţelegi şi îţi devii, în sfârșit, cel mai bun prieten. Şi te ierţi.

Cu drag și dor despre Chișinău!

Dragii mei, 

Din lipsă de timp abia acum reușesc să vă povestesc despre întâlnirea mea cu cititorii din Chișinău.  

Am fost invitată de Doina Cernavca, fondatoarea Clubului Nostru, cu ocazia a 6 ani de la înființarea acestui club care organizează multe evenimente frumoase și întâlniri cu oameni de cultură și personalități din diferite domenii de activitate. E de admirat străduința Doinei de a organiza evenimente, de a oferi femeilor din Moldova prilejul de a petrece timp de calitate și de a avea acces la noutățile culturale. La fiecare eveniment ea a oferit premii și surprize cu sprijinul sponsorilor pe care îi felicit pentru că susțin evenimentele organizate de Clubul nostru. 

Am stat în Chișinău 4 zile, timp suficient să cunosc oameni de acolo și să-mi fac o impresie despre moldoveni și despre viața lor. 

Am venit de acolo cu o lecție foarte importantă: lumea e plină de prejudecăți. Așa cum despre România și despre români există prejudecăți, la fel există și despre Moldova și despre moldoveni și vreau foarte mult să vă spun adevărul descoperit de mine: moldovenii sunt oameni extraordinari! Sunt autentici, buni, calzi și au o simplitate cuceritoare! Singurul reproș pe care l-as face ar fi agresivitatea din trafic, însă nu e o problemă gravă, am văzut și mai rău de atât. :)

Am vrut să cunosc oamenii de acolo și am umblat mult, am vorbit cu angajați din magazine, din restaurante, cu taximetriști, cu persoane publice, cu presa. Am vrut să știu ce îi doare, ce visuri au, cum văd ei lumea. Sunt frumoși, buni, demni. Cu toate că au fost și sunt nedreptățiți, sunt senini și generoși. Au mai puțin ca alte popoare și totuși dăruiesc mai mult. 

Moldovenii iubesc cultura și arta și respectă foarte mult artiștii și scriitorii. Au un parc cu statui ale unor scriitori celebri și am rămas plăcut impresionată când am văzut că la statuia lui Mihai Eminescu erau foarte multe flori lăsate de trecători. 

Femeile sunt extraordinar de frumoase. Sunt cochete, delicate, feminine, elegante. Am constatat cu încântare că sunt naturale, că nu-și mutilează frumusețea așa cum se obișnuiește în ultimul timp. 

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult a fost să constat că în parcuri și în restaurante oamenii stau de vorbă unii cu alții, că nu sunt atenți la telefoane așa cum se obișnuiește peste tot în ultimul timp. 

Foarte impresionată sunt și de presa din Moldova. Oamenii de presă și de televiziune sunt mai mult concentrați pe a transmite lucruri frumoase și utile, de a informa cu adevărat, decât de a oferi cancan. Am cunoscut reporteri deosebiți care merită tot respectul pentru felul profesionist în care își fac munca. Vreau cu această ocazie să salut cu drag echipa emisiunii "O seară perfectă", care a și transmis pe PRO TV în direct de la întâlnirea mea cu cititorii și echipa de la TVR, pe Valeriu Croitoru și pe frumoasa Maria Chirica. 

Am avut bucuria să întâlnesc și o prietenă dragă, pe frumoasa Valentina Luchian, cea care de 17 ani are grijă ca Moldovenii să se bucure de  revista Fashion Vip și de galele Fashion Vip.  

Întâlnirea cu cititorii mei a avut loc la Capitoles Park, un loc superb, elegant și primitor.  
Am fost primită de public cu multă căldură și m-am simțit ca între prieteni. M-au impresionat întrebările profunde și dialogul cu publicul, dar mai ales iubirea cu care am fost copleșită. Cred că orice persoană publică și-ar dori să fie iubită așa, iar eu mă consider binecuvântată. 
Am primit flori, daruri și scrisori, iar cititorii mi-au lăsat impresii în albumul de amintiri pe care îl iau mereu cu mine. 

Lumea mă admiră pentru succes, pentru performanța de a fi cel mai vândut și citit scriitor din ultimii 27 de ani... de fapt, cea mai admirabilă parte este publicul meu, oamenii frumoși care mă citesc și care mă susțin. Iar faptul că sunt atât de iubită îmi dă forță și determinare să ofer tot ce am mai frumos. 

Orașul Chișinău va fi pentru mine o amintire tare dragă.  
Am vizitat și faimoasa vinărie Mileștii mici de unde am plecat foarte plăcut impresionată de galeriile subterane unde se păstrează cele mai bune vinuri. Bineînțeles că am degustat... și am tot degustat, ca să nu mai spun că am plecat cu mașina plină de licori. :)  

Despre mâncare ce vă pot spune? Am mâncat într-una, au delicii imposibil de refuzat și nu înțeleg cum reușesc moldovencele să-și păstreze silueta! Eu abia am mai încăput în haine. :)  

Am descoperit cu încântare că în toate librăriile se găsesc cărțile mele. La eveniment a venit și Ion Bargan, fondatorul editurii Bestseller, un tânăr frumos și ambițios care se străduiește să aducă un plus de frumusețe în lumea aceasta. 

Vreau să le mulțumesc cititorilor mei pentru tot, vreau să îi mulțumesc frumoasei Doina pentru invitație, pentru excursia deosebită la cramele Milești, vreau să mulțumesc restaurantului MuzCafe unde am savurat cele mai delicioase mâncăruri, mulțumiri fotografului Sergiu Alistar, hotel Manhattan unde eu și prietenii mei ne-am simțit extraorinar și nu în ultimul rând prietenilor mei care m-au însoțit în această călătorie, venind ca de obicei din Craiova, Tulcea, Iași, Dorohoi și Cluj ca să-mi fie alături. 

Am revenit acasă cu amintiri frumoase, mai bogată cu câțiva prieteni și cu dorința de a merge și altă dată la Chișinău să-i întâlnesc pe frații noștri dragi de peste Prut. 

Fiți binecuvântați, oameni dragi! Vă admir pentru demnitatea voastră, pentru putere, pentru generozitate, căldură și seninătate. Sunteți minunați și vă promit prietenia mea pentru totdeauna! 

#Timp pentru tine

Dragi prietene,

Multe dintre voi m-aţi rugat să vă împărtăşesc detalii din viaţa mea personală, să vă povestesc ce hobby-uri am, ce produse folosesc, cum reuşesc să îmi fac timp pentru toate, pentru oamenii dragi și pentru mine.

Ştiţi deja că am un loc de muncă, diverse responsabilităţi, că scriu, că mă ocup de cazuri sociale și că îmi fac timp să mă bucur şi de mine, să călătoresc şi să mă distrez.

În ultima perioadă mottoul meu este: Fă-ți timp pentru tine!

Eu iubesc natura și oamenii de aceea fac tot posibilul să-mi petrec cât mai mult timp afară și împreună cu persoane dragi. Ador să mă plimb prin păduri bogate, să dorm pe iarbă, să citesc la umbra unui pom prietenos sau să stau, pur și simplu să privesc cerul și să ascult muzica naturii.

Îmi mai place uneori să mă trezesc foarte devreme și să umblu pe străzile din centrul orașului. Îmi iau o cafea și mă plimb admirând clădirile vechi și văzând cum orașul se trezește la viață.

V-am povestit cândva că marele meu regret este că multe weekenduri din viață le-am irosit cu treburi casnice, că în loc să fi făcut ceva frumos pentru mine, am muncit în casă de parcă aș fi iubit casa și lucrurile mai mult decât pe mine însămi, de parcă locuința mea merita mai mult decât sufletul meu. Prietenii mă chemau pe afară, dar eu refuzam argumentând că am treabă. De fapt, era vorba despre niște automatisme, despre o viață programată greșit, despre obsesii.

Am învățat din tot ceea ce nu mi-am oferit și acum știu să-mi administrez timpul astfel încât să nu-mi neglijez nici casa, dar să-mi ofer mie mai mult timp și mai multe bucurii. Pentru a reuși să rezolv totul și să nu neglijez nimic am învățat să fac alegeri în cel mai mic amănunt, fiindcă am realizat cât de important este chiar și cel mai neînsemnat lucru. Una dintre alegerile mele bune care-mi salvează timpul este detergentul #Persil 360° Complete Clean, produsul care mă ajută să am rufe curate în timp scurt şi fără efort. Realizezi importanța unui produs abia când îi vezi eficiența, când vezi că te ajută în realitate exact unde ai mai mare nevoie: să salvezi timp și energie pentru a-ți trăi viața cum trebuie, nu să stai să speli haine.

Trăim într-o perioadă în care femeia trebuie mereu să se autodepăşească, în care trebuie să facă foarte multe lucruri în timp foarte scurt şi ştim toate că nu este uşor.

Dacă aş putea să vă învăţ ceva pe fiecare în parte, atunci aş vrea cu tot sufletul să vă învăţ să vă faceţi timp pentru voi, dar şi să faceţi alegeri bune. Încă mai cunosc femei care se irosesc, care trăiesc prea puțin, care au uitat că viața nu presupune doar munca de la serviciu și cea de acasă, că e important să ai o carieră, o casă curată, o familie îngrijită, însă fără a-ți neglija propria persoană.

Este foarte important să vă oferiți timp pentru voi, pentru a vă răsfăța într-un salon de înfrumusețare, pentru a vă plimba, pentru a petrece timp de calitate cu oamenii dragi vouă, pentru a citi, pentru a viziona un film și sper că și voi vă oferiți ceea ce meritați!

Iartă-te, mamă!

Iartă-te, mamă, pentru puținele clipe în care ai îndrăznit să te bucuri de ceva! Iartă-te pentru atunci când ai avut curaj să savurezi o prăjitură, iartă-te pentru că după ani de zile ai mers la o piesă de teatru, iartă-te că acum ți-ai cumpărat un ruj bun! 

Iartă-te pentru că îți dorești un pat comod și o lenjerie brodată, iartă-te că visezi și tu la lucruri lumești și firești, la o vacanță, la puțină mângâiere, la puțină iubire...
Iartă-te pentru prea puținele zile în care nu ai reușit să faci tot ce trebuia, pentru atunci când ai fost prea obosită, pentru rarele dăți în care ai spus nu, pentru atunci când nu ai mai putut. 

Iartă-te pentru tot ce nu ai reușit să oferi, iartă-te că nu ai reușit să te împarți la o mie, ci doar la toți oamenii pe care i-ai iubit! 

Iartă-te pentru puținele dăți în care ai reușit să ațipești după amiaza, pentru prea puținele momente de liniște de care te-ai bucurat.

Iartă-te, mamă, pentru toate reproșurile care ți s-au făcut, iartă-te pentru tot ce nu ai reușit să faci atunci când credeai că ești supraom.

Dar iartă-te, mamă și pentru toate paharele de șampanie nebăute, pentru toate zilele în care nu ți-ai alocat timp să te aranjezi ca să te simți frumoasă, iartă-te pentru fiecare dată când nu ai folosit parfumul tău scump, știind că dacă îl vei consuma nu-ți vei mai lua altul!

Iartă-te și pentru durerea de oase pe care ai dobândit-o dormind ani la rând pe canapeaua incomodă din sufragerie, doar pentru a le asigura celor dragi un somn odihnitor și intimitate.
Iartă-te pentru mâinile și picioarele obosite după atâția ani de trudă și iartă-ți ridurile cu care te-ai trezit într-o zi pe chip! 

Iartă-te și pentru toți pantofii pe care nu ți i-ai cumpărat considerând că ai tăi încă mai sunt buni, așa tociți cum erau și că ai preferat să le mai cumperi celor dragi încă o pereche, chiar dacă aveau destule.
Iartă-te pentru că ai fost la coafor doar când a trebuit să mergi la vreun eveniment, pentru că ai renunțat la atât de multe, pentru că ți-ai amânat fericirea și ai abandonat atâtea visuri!  

Iartă-te pentru toate cireșele pe care nici măcar nu le-ai gustat doar pentru a le lăsa celor dragi și iartă-te că în toată viața ta ai văzut marea de prea puține ori! 

Iartă-te pentru că de multe ori casa ți-a fost ca un loc de muncă, ca o închisoare, ca un hotel pentru alții, ca un restaurant, ca un refugiu pentru sufletele rănite și atât de rar ți-a fost ca un cămin, ca locul în care să te bucuri și să-ți găsești liniștea!

Iartă-te că ai cerut prea mult de la tine și prea puțin de la alții. 
Iartă-te pentru că te-ai irosit, te-ai neglijat și ți-ai abandonat sufletul...
Iartă-te pentru toate momentele de singurătate, pentru că doar ție ți-a fost dor când cei dragi ai tăi se bucurau de viață departe de tine.
Iartă-te că ți-ai ascuns durerile și temerile, că nu ai îndrăznit să te plângi, că ai plâns pe ascuns, că nu te-a mângâiat nimeni când ți-a fost rău, că nu te-a știut nimeni când nu ai mai putut, că nu ți-a adus nimeni când nu ai avut!

Iartă-te pentru că ai crezut că ai doar datorii, nu și drepturi, iartă-te pentru că ai crezut că trebuie doar să oferi, nu și să primești, iartă-te pentru că ai considerat că nu ți se cuvin atât de multe lucruri!

Iartă-te, mamă pentru că acum, târziu, ți-ai amintit că ești femeie și că viața nu înseamnă doar să muncești și să te dăruiești altora. 
Iartă-te pentru că le-ai aparținut tuturor, dar ție prea puțin! 

Iartă-te pentru toate momentele în care nu ai fost înțeleasă, pentru atunci când ai fost alungată, pentru atunci când în loc să fii întâmpinată cu iubire ai avut parte de răceală.

Iartă-te că ai trăit pentru ceilalți și că i-ai iubit pe toți mai mult decât pe tine!
Iartă-te, mamă pentru toate momentele în care nu ți s-a spus Mulțumesc!, Iartă-mă!, Mi-e dor de tine!, Ești minunată!, Te iubesc! 
Iartă-te pentru toate așteptările, pentru toate renunțările, pentru toate neputințele tale! 

Iartă-te, mamă că ai tăcut atât, că ai iertat atât, că ai uitat atât! 
Iartă-te, mamă, iar pe noi iartă-ne pentru că nu am știut ce înseamnă să fii mamă!  

Cu drag, unei mame. 

Despre minunata întâlnire de la Dublin

Dragii mei,

azi vă voi povesti despre o experiență minunată și anume întâlnirea cu cititorii mei din Dublin, care a fost în 26 mai, chiar de ziua românilor de pretutindeni.

Am mers acolo invitată de Organizația "Grupul Românilor din Irlanda"/"Romanians in Ireland"  un grup de oameni deosebiți care se străduiesc să le ofere românilor de acolo evenimente culturale deosebite, dar și sprijin la nevoie. 
Domnul Marius Maroșan, fondatorul grupului, a primit titlul de cetățean model al Dublinului, datorită implicării în problemele comunității (puteți citi despre asta aici: Articol Marius Maroșan
Marius face parte și din Consiliul Românilor de Pretutindeni și se zbate pentru problemele Diasporei, participând la diverse întâlniri cu reprezentanții instituțiilor din România și chiar la Parlamentul European. Eu am rămas profund impresionată de implicarea lui în problemele românilor, mai ales că muncește mult și are o familie superbă (are 3 copii minunați!).

Organizația a înființat și o bibliotecă cu cărți în limba română  Carte pentru suflet și minte și aplaud frumoasa lor inițiativă! Îmi amintesc de anii în care am locuit în Germania și când mi-aș fi dorit posibilitatea să am acces la cărți în limba română, dar nu am avut. Veți găsi acolo și cărțile mele (și de împrumutat, dar și de cumpărat).

De românii din Dublin  am fost primită cu multă căldură. Dacă ar fi fost după mintea lor mi-ar fi arătat în 4 zile toată Irlanda, nu doar tot Dublinul - care este un oraș absolut senzațional. 
În ziua în care am ajuns în Dublin am fost darul unei cititoare (Ioana) care împlinea 30 de ani și care și-a serbat ziua în casa unor prieteni români, o casă superbă la periferia Dublinului, într-o zonă verde splendidă.
În următoarea zi am vrut să bat orașul pe jos, așa cum îmi place să fac atunci când merg în orașe europene și astfel am parcurs vreo 17 km vizitând și făcând cumpărături. Am avut alături două prietene foarte dragi Isa și Feli și pot spune că ne-am distrat minunat.   

Întâlnirea cu cititorii mei a fost duminica. Nu m-am așteptat ca atât de mulți români din Dublin să mă citească, iar acolo am aflat că sunt mult mai mulți, dar nu au reușit să vină din diferite cauze.
Am avut surpriza să descopăr că și doamna ambasador Manuela Breazu ne-a onorat cu prezența. A fost o bucurie să o cunosc pentru că este o persoană încântătoare!  
O altă persoană minunată ne-a fost alături: doamna doctor Diana Finnegan, o româncă frumoasă care susține evenimentele Organizației și care a înființat DF Medical Centre, prima clinică multidisciplinară românească din Irlanda. La eveniment am aflat că această clinică își dorește să ajute și să susțină și femeile abuzate (un subiect despre care am și vobit pe parcursul întâlnirii). 
Tot în Dubin am mai cunoscut încă un om minunat, pe Alexandru Soare, cel care a înfiițat o firmă de recrutări și care ajută românii să-și găsească locuri de muncă. Îl găsiți aici: Equal People Recruitment. 

M-am bucurat să aflu că românii din Dublin au sprijin din partea ambasadei, că au susținere în problemele juridice și că sunt uniți.  

Întâlnirea a fost ca un dialog relaxat între prieteni. Le-am vorbit românilor de acolo despre ce înseamnă "acasă", despre mine, despre diferite experiențe personale, iar ei mi-au pus întrebări la care le-am răspuns cu toată sinceritatea. Mi-a plăcut enorm energia publicului și sensibilitatea lui și am plecat de acolo cu sufletul plin de căldura cu care m-au copleșit și cu sentimentul că am lăsat în urmă prieteni pe care îi cunosc de-o viață.

Vă mulțumesc mult tuturor celor care ați făcut posibilă întâlnirea noastră: familiei Maroșan, familiei Modirca, Tinei și lui Ciprian, Florinei Avram, Dianei Finnegan și tuturor membrilor organizației! Mulțumesc, Marius Modirca pentru cele mai bune brioșe pe care le-am savurat vreodată! :) 
Mulțumesc, Alexandru Soare pentru exemplul frumos de român pe care-l dai! 
Mulțumiri publicului superb și cald pentru dragostea cu care m-a primit și m-a urmărit! Am legat prietenii frumoase și durabile și pentru asta mă pot considera binecuvântată! 
Am promis că voi reveni la Dublin cu ocazia lansării noului roman, dar și pentru a susține o conferință în care vom dezbate 3 subiecte esențiale: Cine suntem?, Cum trăim? și Pe cine iubim? Scopul acestei întâlniri va fi să realizăm ce e important în viață și cum să devenim puternici și cea mai bună variantă a noastră. 
Abia aștept să-mi revăd prietenii de acolo și să-i cunosc și pe cei care nu au reușit să vină în 26 mai. 

Dublin este o amintire minunată despre suflete minunate, despre români care ne fac cinste peste hotare și despre prietenie! 
Vă iubesc și vă mulțmesc pentru amintirile de neuitat!  
  

Povestea întâlnirii de la Cluj

Alexandra: "La conferința de la Cluj Irina Binder a strălucit pur și simplu și a arătat cât de mult își merită dragostea publicului. Am văzut o Irina sinceră și incredibil de caldă care a transmis multă iubire. A urcat pe scenă și a cerut să vadă publicul din sală, apoi ne-a arătat cât de mult iubește oamenii. Cu o naturalețe și gingășie cuceritoare, dar și cu mesaje profunde transmise publicului, Irina ne-a dovedit că are multe de spus și că nu degeaba este cea mai citită și vândută scriitoare din ultimii ani, dar și cea mai iubită persoană publică. [...] Am fost la multe lansări de carte și evenimente, însă la nici o personalitate nu am simțit atâta dragoste și căldură cum am simțit la Irina."

Ana-Maria: "Nu mi-am imaginat vreodată că este posibil să stai un minut cu un om și să nu te poți despărți de el. Am plâns tot drumul până acasă după ce m-am despărțit de Irina..."

Mirela: "O să fiu sinceră și o să recunosc că uneori prin scrierile ei am perceput-o pe Irina Binder ca fiind arogantă, dar când am cunoscut-o am descoperit cel mai modest și mai cald om pe care l-am cunoscut. M-a uimit cu sinceritatea cu care a vorbit publicului și cu bunătatea ei. Fata asta respiră iubire și transmite iubire prin fiecare silabă! La sfârșit s-a format un rând de sute de persoane care așteptau pentru autograf, iar Irina s-a ridicat de pe scaun pentru a îmbrățișa fiecare om! Am crezut că va obosi până voi ajunge eu la ea, dar când mi-a venit rândul ea a deschis brațele și m-a întrebat: "Cum te numești și de unde vii, fată frumoasă?" Am avut impresia că m-a îmbrățișat o mamă, nu o persoană străină. [...] 

Roxana: "Irina este exact cum mi-am imaginat-o: caldă, iubitoare și are cea mai blândă voce, iar îmbrățișarea ei parca îți dă putere!"

Acestea sunt câteva impresii de la evenimentul de la Cluj, statusuri în care am fost etichetată.

Nu știu cum s-a văzut povestea din sală (da, întâlnirea de la Cluj a fost o poveste), dar de pe scenă s-a văzut minunat! Nu m-am așteptat să văd atâția oameni frumoși la un loc, oameni care au venit să mă cunoască, unii străbătând sute și chiar mii de kilometri pentru a ajunge la Cluj. 

Evenimentul a început cu un recital susținut de Trupa lui Bunu, niște copii senzaționali, talentați și plini de energie. Apoi, Dan Pantiș, care nu-mi este doar bun prieten ci și cântărețul meu preferat de folk, a cântat două cântece pe versurile poetei inimii mele: Camelia Radulian. Camelia mi-a fost alături la eveniment, venind tocmai din Craiova ca să mă susțină. 

Alături de mine au fost și câțiva dintre cei mai dragi prieteni, veniți tocmai din Brașov, Craiova, Tulcea, Oradea, Dîmbovița, dar am simțit și susținerea celor care nu au putut fi prezenți.

Am avut alături și echipa Editurii For You, cea mai tare editură, cu care am o colaborare de peste 5 ani și de care mă leagă o prietenie foarte frumoasă. 

Trupa lu Bunu mi-a făcut o surpriză și m-a invitat pe scenă să cântăm "Nebun de alb", cântecul îndrăgitului interpret de folk Emeric Imre, pe versurile lui Adrian Păunescu. Am cântat cu teamă să nu acopăr vocea talentatei și superbei soliste Dana Patricia Novăcescu. 

Când a venit rândul meu să urc pe scenă pentru a-mi susține conferința am avut senzația că mă aflu în fața unor prieteni. Am cerut să se aprindă luminile în sală, fiindcă mi-am dorit să văd oamenii, să văd fiecare chip. Am fost copleșită să descopăr că au venit atât de mulți oameni la întâlnirea cu mine, deși aflasem că în Cluj se desfășurau în același timp 4 evenimente frumoase, greu de refuzat. 

Am simțit din sală o energie fantastică, am simțit susținere și bunătate și nu am avut deloc emoții. Am vorbit cu sinceritate și cu mult drag, ca și cum le-aș fi vorbit celor mai buni prieteni. Nu am avut niciun discurs pregătit, am vrut să fie totul natural, așa cum i-am obișnuit pe prietenii mei și prin scrierile mele. 

Am văzut priviri pline de admirație, dar eu am admirat cu toată ființa fiecare om pe care am reușit să-l privesc. De pe scenă se vedea minunat! Chipuri senine și atâta frumusețe, încât mi-a fost greu să ofer pe măsura frumuseții oamenilor din sală. 

La sfârșit publicul a făcut un rând interminabil și, cu o răbdare de fier, a așteptat peste două ore să ia un autograf de la mine. Am îmbrățișat fiecare persoană care a urcat pe scenă și am reținut fiecare chip. Niciodată nu am fost îmbrățișată de atât de mulți oameni și cu atâta iubire. Am plecat de la eveniment cu sufletul plin și cu amintirea unor oameni care au crezut în mine, care mi-au oferit prietenia lor și cărora le datorez tot ce am eu mai bun. 

Vă mulțumesc tuturor celor care ați fost la eveniment! Știu că ați făcut eforturi să fiți acolo, unii dintre voi ați venit din orașe îndepărtate, chiar și din alte țări și nu vă pot spune cât apreciez asta! 

Vă mulțumesc pentru toate florile, scrisorile, darurile și pentru toate complimentele sincere pe care mi le-ați făcut! Vă mulțumesc celor care mi-ați lăsat câteva impresii în album! 

Vă mulțumesc că mi-ați fost alături în proiectul caritabil pentru care ne-am întâlnit! 
Mi-ați lăsat scrisori și bilete cu întrebări, vă promit că voi răspunde la toate într-o altă postare aici pe blog.

Ce m-a impresionat cel mai mult: frumusețea publicului.
Ce m-a emoționat cel mai tare: o persoană care mi-a spus că a venit de dragul cuiva care mă iubea nespus și care în decembrie a murit.
Ce nu mi-a plăcut: că timpul  a trecut prea repede și nu am reușit să spun tot ce mi-ar fi plăcut să vă spun și să ne cunoaștem mai bine.

Mulțumiri:
- Organizatorilor: dlui Ion Novăcescu (novacescu.ro) și dnei Andrea Ilyas, doi oameni extraordinari și foarte dedicați scopurilor frumoase
- Fabrica de lideri (stați cu ochii pe ei, au proiecte foarte frumoase)
- Fundației Armonia - cu sprijinul căreia acest eveniment a suținut un act caritabil
- Sponsorilor: NTT DATA (care susțin foarte multe evenimente), Farmec (minunate produsele lor!), Hotel Opera Plaza (un hotel superb unde voi reveni cu drag!),  Mobila Dalin (foarte frumos mobilierul lor!), World Class România (neapărat să faceți sport!) :)
- Editura For You - cea care mi-a publicat cărțile Fluturi și Insomnii
- Fotografilor Cosmin Lucian Ignat și Bianca Demian
- Cinema Florin Piersic , PMA Invest, Cluj AM.RO, Păpădie events, Radio Napoca Fm  și Berăria Culturală.

Vă mulțumesc cu tot sufletul, tuturor! 

Lansare album "Ai venit prea târziu"

Dragii mei,

trebuie să vă împărtășesc o experiență foarte frumoasă. Am fost invitată la lansarea albumului muzical "Ai venit prea târziu" al îndrăgitei interprete de muzică ușoară Ileana Șipoteanu. Nu știu dacă există iubitori de muzică ușoară care să nu cunoască minunatul cântec "Ai venit prea târziu, ai plecat prea curând"(text: Mala Bărbulescu și muzica: Dumitru Lupu), dar și alte cântece din repertoriul artistei, devenite șlagăre.

Cântăreață și actriță, Ileana Șipoteanu a contribuit masiv la îmbogățirea patrimoniului cultural românesc. Îndrăgită atât în țară cât și peste hotare, Ileana a susținut numeroase concerte în România, dar și peste hotare. A obținut și numeroase premii pentru cariera sa artistică și este una dintre cele mai apreciate artiste din generația de aur a muzicii ușoare românești. 

Eu am iubit-o de la început pe Ileana și mă consider binecuvântată că mi-a devenit prietenă. 

Așa cum am spus și la lansarea albumului său, în viața mea Ileana nu a venit prea târziu (așa cum spune titlul noului album), ci atunci când Dumnezeu a considerat că merit încă o dovadă frumoasă a iubirii Lui. Mi-a trimis un om ca Ileana nu numai pentru a mă bucura de prezența ei încântătoare, ci și de exemplul frumos pe care-l oferă ea ca om, ca femeie, ca mamă, ca soție, ca prietenă. Știu că nu îi place să fie lăudată, dar trebuie să spun că admir cu tot sufletul eleganța ei, ținuta morală, integritatea, spiritul vesel, dar mai ales sufletul nobil și cald. 

Știu că Ileana are foarte mulți admiratori printre cititorii mei, de aceea am vrut să aflați despre noul ei album. Lansarea a avut loc la magazinul Muzica din București si a fost un eveniment deosebit. Ileana a fost înconjurată de mulți oameni deosebiți, copleșită cu dragostea lor și a strălucit pentru cei care i-au fost alături.

Minunatul CD se găsește la Magazinul Muzica din București. 

Felicitări, dragă Ileana și mult succes în continuare!  

Închei cu o dedicație pentru voi: minunata piesă "Romantică femeie"(muzica: Dumitru Lupu, versuri Maria Răileanu). 

Când ești iubire nu poți reacționa cu ură...

Am văzut într-un magazin o scenă demnă de un film din perioada Neoliticului. O mamă abia a reuşit să-şi apere băieţelul de furia unui tip susţinut şi de consoarta lui (fiindcă unele femei susţin purtarea de stadion a bărbaţilor de lângă ele).

Băieţelul se făcea vinovat de faptul că a lovit-o pe duduia care savura o băutură de la Starbucks, iar aceasta a scăpat-o pe jos. Dramă mare. Şi-a stropit pantofii, deci acel copil trebuia pedepsit aspru. Cu mă-sa şi cu tot neamul care i-a permis să trăiască pe planeta asta și să alerge prin magazine.

Credeţi că a sărit cineva în apărarea copilului şi a femeii? Nu. Unii se uitau ca la circ, alţii se uitau pe rafturile magazinului ca şi cum nimic nu se întâmpla tocmai lângă ei. Eu am reacţionat, ca întotdeauna, până ce, vorba mamei mele, într-o zi mă va bate vreun nebun.

Mama băiatului speriată, băiatul speriat, tipul urla, înjura şi gesticula, iar duduia păgubită de preţioasa băutură era foarte afectată, revoltată şi aştepta să i se facă dreptate. O scenă ridicolă în care cei doi au arătat cât de răi şi de urâţi pot deveni doar pentru că au fost deranjaţi şi păgubiţi de o banală băutură.

Astfel de scene am văzut destul de des: în trafic, în magazine, chiar şi eu am avut parte de circ când nişte musafiri de-ai mei au inundat-o (neintenționat) pe vecina de sub locuinţa mea. Ea ştia că eu nu mai locuiesc acolo, aşa că s-a dus peste ei, a făcut circ pe scara blocului deranjând și vecinii, iar pe mine m-a abordat cu apelative şi cu furie, cu toate că ştia că nu sunt genul de om care să las pe cineva cu pagube.

Înţeleg că nu e plăcut să-ţi creeze cineva un discomfort, înţeleg că te enervezi când cineva îţi produce o daună, dar asta nu e o scuză să devii neom.

Adevărata faţă a unui om o cunoşti în momente critice. Iar când pentru nişte lucruri eşti capabil să calci în picioare sufletul şi demnitatea unui om, înseamnă că eşti mic de tot. Să preţuieşti mai mult un lucru decât un om arată doar ce valori ai.

Tatăl meu mi-a oferit o lecţie frumoasă în copilărie, când am spart geamul uşii de la bucătărie. M-am temut de furia lui, ştiind de la alţi copii că au fost pedepsiţi şi chiar bătuţi când au stricat ceva. Când tata a venit acasă şi m-a văzut speriată şi plângând, mi-a spus că nimic nu e mai preţios ca mine, că un geam spart nu merită lacrimile mele şi că se bucură că nu m-am accidentat când geamul s-a spart.

Faptul că eşti victima unui accident neintenţionat, că ţi s-a produs o daună, că ai fost deranjat de neatenţia cuiva, nu-ţi dă dreptul să devii agresor verbal, să umileşti şi să răneşti pe cineva. Numai primitivii îşi pierd cumpătul şi cred că îşi fac dreptate cu scandal. Urlatul, insultele şi agresivitatea nu fac dreptate nimănui și nu repară stricăciunile. Şi cred că nu există niciun lucru atât de valoros pe lume încât să merite să devenim neoameni pentru el: nici o băutură, nici un vas spart, nici un telefon mobil, nici o bluză pătată, nici un perete ud, nici o maşină zgâriată…

Cu răbdare şi cu bunătate se pot repara lucrurile. Cu omenie. La un moment dat, fiecare dintre noi ajungem în situaţia aceea în care am vrea să ni se ia toate lucrurile doar pentru a ni se aduce înapoi un om pe care l-am pierdut… Să nu aşteptăm până atunci pentru a preţui oamenii, indiferent cine sunt ei. 

Nu există ceva mai preţios şi mai important pe lume decât OMUL. 

Călătorind prin Europa - un album minunat!

Am așteptat cu nerăbdare publicarea acestui album deosebit al cărui autor este George Hudiță și care a fost publicat recent de Libris Editorial! 
Este un album de cuvinte încrucișate, foarte frumos și distractiv! Pe lângă faptul că vă va pune mintea la contribuție, o să vă poarte prin Europa și vă va stârni curiozitatea să descoperiți informații noi și să vă doriți să vizitați locuri noi.
Acest album va fi pentru voi un mod foarte plăcut de a vă deconecta de la rutina zilnică, de a vă relaxa și de a interacționa cu cei din jur. Este o joacă frumoasă care vă va aduce numai beneficii: relaxare, învățăminte și distracție. Și neapărat să-l dăruiți copiilor, va fi pentru ei un mod sănătos de a se distra, de a se cultiva și de a-i îndepărta puțin de nocivele tablete și telefoane.

Am avut surpriza plăcută să aflu că autorul a adăugat în album și o pagină dedicată Fluturilor și vreau să-i mulțumesc pentru asta! Cititorii mei vor fi foarte încântați!  

Vă recomand cu drag acest album pentru voi, dar și pentru a-l dărui persoanelor dragi. Este un cadou deosebit, iar dacă mergeți în vacanță, nu plecați fără el! 
Felicitări, George Hudiță pentru ideea genială, pentru munca și dăruirea puse în album și felicitări celor de la Libris pentru că au publicat un asemenea album! Era nevoie de așa ceva, de diversitatea și beneficiile pe care le oferă o asemenea creație! 

Albumul "Călătorind prin Europa" îl puteți comanda cu transport gratuit prin curier, aici:
Călătorind prin Europa

Ciocolată amăruie

“Când plecam unul de lângă celălalt nu ni se părea că ne despărțim, 

ci că mergeam să ne așteptăm altundeva.”

 Cesare Pavese

La început ne aveam doar unul pe celălalt. Locuiam împreună cu chirie într-o mansardă a unui imobil din perioada interbelică. Doar puţinele haine pe care le aveam erau ale noastre, dar nu ne lipsea nimic. Încă îmi amintesc că aveam două farfurii, două linguri, însă numai o furculiţă. Ne contraziceam de fiecare dată care să folosească mai întâi furculiţa, fiecare din noi cedându-i-o celuilalt, dar nu am cedat niciodată presiunilor ei de copilă răsfăţată.

Prima investiţie pe care am făcut-o a fost într-o plapumă groasă, pe care, când ne-am mutat în altă casă, am folosit-o pe post de saltea, aşezată direct pe podea.

Munceam amândoi, iar după muncă ne grăbeam să ajungem în micul nostru cămin, nerăbdători să fim din nou împreună. Pe atunci numai cei foarte bogaţi aveau televizoare cu care să îşi omoare timpul. Noi jucam cărţi şi şah, iar în nopţile geroase de iarnă stăteam înghesuiţi unul lângă celălalt, iar eu îi citeam cărţi pe care cu greu le procuram. Îi plăcea să îi citesc, iar uneori adormea și eu o priveam recunoscător ca pentru un miracol.

Nu ne-am certat niciodată. Ea era atât de blândă şi de bună, încât era incapabilă să se supere vreodată.

Am întrebat-o într-o zi ce-i place la mine, eu fiind un băiat foarte sărac de la ţară şi nici măcar o frumuseţe, şi mi-a spus că mă iubeşte fiindcă o fac să râdă. Într-adevăr, râdea foarte mult. Nicio muzică nu era la fel de frumoasă ca râsul ei, iar când râdea umplea orice spaţiu și orice inimă cu fericire. Probabil că mă iubea şi pentru că o respectam şi o alintam. Nu am contrazis-o niciodată şi nu am făcut-o niciodată să se simtă altfel decât cea mai importantă şi stăpâna inimii mele. Mă mai iubea şi pentru că în fiecare duminică îi cumpăram o ciocolată amăruie. Știam că adora ciocolata amăruie, dar nu ne permiteam să cumpărăm decât duminica, iar în unele duminici doar cu eforturi din partea mea, eforturi despre care ea nu a ştiut nimic. Uneori mergeam pe jos până la muncă, pe viscol şi prin ploaie, pentru a economisi banii pe care i-aş fi dat pe biletul de tren cu care mergeam la serviciu. Nu voiam să o privez de bucuria ei de duminică şi mi-am promis că, orice se va întâmpla, mereu va primi duminica o ciocolată amăruie. Şi mie îmi plăcea enorm ciocolata amăruie, dar i-am spus că nu mă dau în vânt după ea, ca să îi rămână ei, să se bucure ea de toată. Mă bucuram mai mult privind-o pe ea cum o savura decât dacă i-aş fi simţit eu gustul.

Într-o seară în care ne hotărâserăm să ieşim la plimbare, am privit-o cum se aranja ca să fie frumoasă. A scos un ruj dintr-un sertar şi cu un băţ de chibrit a scos din el puţină culoare, pe care şi-a întins-o pe buzele-i frumoase şi pline. Nu ştiam că nu mai avea ruj şi mi-am promis în sinea mea că nu voi mai permite să se întâmple asta. Am privit-o cu drag cum s-a îmbrăcat şi abia atunci am văzut că tocurile pantofilor ei erau tocite vizbil. Mi-am promis atunci că am să muncesc oricât ca să nu îi mai lipsească nimic celei care îmi dăruia atâta fericire şi care a pornit alături de mine în călătoria complicată şi plină de neprevăzut numită viaţă.

Am muncit cât doi oameni la un loc. Nu am refuzat nicio ofertă de muncă, indiferent cât de greu mi-a fost. Iubirea pentru ea îmi dădea forţă. Ştiam că orice bănuţ în plus îi poate oferi ei măcar o ciocolată amăruie.

După patru ani de muncă asiduă, am reuşit să închiriez o casă mai spaţioasă. Era căminul perfect pentru noi doi. Îmi amintesc perfect ziua în care am dus-o să vadă căsuţa noastră. A păşit cu emoţie în holul spaţios, apoi a cercetat curioasă fiecare încăpere, rostindu-şi planurile legate de cum va decora camerele. O priveam din sufragerie şi mi se părea cea mai frumoasă fiinţă de pe pământ. Atunci am realizat că pentru a fi frumoasă o femeie trebuie doar să fie fericită. Mi-a sărit în braţe şi mi-a mulţumit, iar eu am învârtit-o fericit. Nu a vrut să mai aştepte să mobilăm casa. Ne-am mutat peste câteva zile, luând cu noi puţinele lucruri pe care reuşiserăm să le agonisim. După câteva luni a venit pe lume fiul nostru. Fericirea de atunci nu am mai simţit-o niciodată.

Soţia mea a fost o mamă minunată, iar eu am înţeles că nu poate să mai fie aceeaşi soţie atentă, dar îmi lipsea. Îmi lipseau momentele noastre, îmi lipsea să îmi verifice ţinuta când ieşeam din casă şi îmi lipsea să îmi adoarmă în braţe, să îi aud inima bătând în liniştea nopţii. Dormea mai mult cu copilul nostru şi îi dedica lui tot timpul ei. Cu toate că au fost perioade în care m-am simţit neglijat de ea, a fost cea mai bună prietenă a mea.

Mi-am găsit refugiu în muncă şi mi-am înfiinţat propria afacere. Acum aveam şi copilul, căruia trebuia să îi construiesc un viitor. Peste câţiva ani am reuşit să cumpăr casa în care locuiam, iar soţia mea a fost foarte fericită.

În prima zi în care l-am dus pe băiatul nostru la şcoală am fost atât de mândru încât aveam impresia că mi se umflase pieptul ca acelor cocoşi care se pregătesc de luptă.

Anii au trecut în zbor, nu ştiu cum, nu ştiu când. Am realizat cum s-a dus timpul abia într-o dimineaţă în care m-am trezit înaintea soţiei mele. Ea dormea lângă mine şi i-am privit chipul mângâiat de câteva raze de soare. Abia atunci am observat că pe lângă tâmple părul îi albise. M-am întrebat când a trecut timpul şi cum de am permis să se întâmple asta. Realizam dintr-o dată că, fără să vreau, mă purtasem mult timp de parcă aş fi fost supărat pe ea. O perioadă nu i-am mai cumpărat nici măcar acea ciocolată amăruie şi atunci mi-am promis că nu voi mai lăsa să se întâmple asta, că nu o voi mai neglija. Abia atunci am realizat că noi doi uitaserăm cumva să ne mai iubim. Uitaserăm să ne mai privim unul pe celălalt cu dragoste, uitaserăm să mai vorbim unul cu celălalt şi mi-am promis că voi recupera tot ceea ce nu făcusem aşa cum ar fi trebuit.

M-am ridicat uşor din pat şi am plecat să cumpăr ciocolată amăruie. Când m-am întors cu o sacoşă plină cu ciocolată, mi-a zâmbit. Avea acelaşi zâmbet cu care mă cucerise în urmă cu 40 de ani. Doamne, când au trecut 40 de ani?

A desfăcut o ciocolată şi a început să mănânce din ea cu o poftă copilărească. Văzând că mă uit lung, mi-a spus zâmbind: „Doar nu vrei şi tu! Ţie nu-ţi place ciocolata amăruie.” Atunci a fost pentru prima dată când i-am spus că de fapt îmi place la nebunie ciocolata amăruie, iar ea a înţeles pe loc cât de mult am iubit-o. M-a îmbrăţişat într-un fel aparte, diferit, ca şi cum braţele ei îmi mulţumeau. Acea îmbrăţişare mi-a oferit, parcă, toate îmbrăţişările pe care uitase să mi le ofere atâta timp.

Fiul nostru a ajuns medic, iar eu am mi-am trăit visul prin el. Ceea ce nu reuşisem eu din lipsă de posibilităţi reuşise el, iar eu eram foarte mândru de el. Nu-mi mai doream decât să nu se ruşineze vreodată cu mine. Fiul meu m-a făcut fericit şi mândru. S-a căsătorit cu o femeie cumsecade şi ne-a dăruit nepoţi frumoşi şi cuminţi. Atunci am aflat că viaţa aduce permanent bucurii dacă ţi-o construieşti frumos. Plecarea fiului nostru într-un alt oraş în care a ales să muncească ne-a lăsat un gol mare în suflete şi în casă. Atunci ne-am regăsit din nou unul pe celălalt şi am învăţat din nou să ne bucurăm unul de altul.

Când am sărbătorit nunta de aur, mi s-a părut ireal că trecuseră atâţia ani şi că eu încă mai aveam impresia că totul s-a întâmplat atât de repede, prea repede că să fi avut şansa să realizez câte aş fi putut face altfel, poate mult mai bine...

Mi-am privit soţia şi o vedeam la fel ca în ziua în care ne căsătorisem. Avea aceleaşi trăsături blânde şi aceiaşi ochi senini. Câteva riduri îi tranformaseră puţin chipul, iar părul alb i se potrivea foarte bine. Atunci am realizat că o femeie nu este frumoasă doar atunci când este tânără, ci și atunci când e bunică.

După petrecerea pe care am organizat-o cu ocazia nunţii noastre de aur, am desfăcut o ciocolată amăruie şi am mâncat-o împreună pe terasa casei noastre, bucurându-ne de ea ca nişte copii.

Atunci am observat că soţia mea purta inelul de argint pe care i-l dăruisem în urmă cu 50 de ani, când eram doar un băiat sărac care încerca să îşi construiască un viitor.

- Ai păstrat acest inel? am întrebat-o uimit şi emoţionat.

- L-am purtat mereu, mi-a spus cu o voce blajină.

Cum de nu am observat timp de 50 de ani că purtase inelul? E adevărat, în cei 50 de ani i-am dăruit alte inele, din aur cu safire şi cu briliante, dar ea l-a purtat mereu şi pe acela, acolo lângă verighetă. Atunci am realizat că existau cu siguranţă multe lucruri pe care eu nu le observasem. Regretam. Nu puteam să-mi explic neatenţia mea. Am dat vina pe preocupările cotidiene și pe stres, dar mi-am promis că nu voi mai lăsa să se întâmple asta.

Ajungând la anii bătrâneţii sosise timpul să descopăr şi eu la ce se gândesc de obicei bătrânii. Cert este că au multe frici. Mie îmi era frică de moarte. Nu de moartea mea, ci de moartea ei. Îmi doream să mor primul, să nu fiu nevoit să trăiesc fără ea. Ştiind-o pe ea alături, până şi moartea mi se părea sigură şi frumoasă. Însă ea a plecat prima. Niciodată nu am fost mai nefericit. Atunci am realizat că sărăcia de care m-am temut şi pe care am detestat-o toată viaţa mea era de dorit în comparaţie cu golul lăsat de plecarea soţiei mele. Atunci am aflat că nu există sărăcie şi durere mai mare decât singurătatea. Tot atunci am înţeles ce înseamnă, de fapt, iubirea. Iubirea nu moare deodată cu oamenii care ne părăsesc. Mi-a fost greu să accept şi să mă obişnuiesc cu lipsa soţiei mele. Încă o mai căutam prin casă şi aveam impresia că o auzeam uneori strigandu-mă de undeva din grădină. Dacă înainte să moară mă enervam când uita să ia ceva din casă şi mă deranja să îi duc, acum mi-aş fi dorit enorm să mă strige, să îi pot fi de folos.

Abia după ce am rămas fără soţia mea am realizat că nu mai aveam nimic. Nu-mi mai găseam locul prin casă şi nici rostul pe lume. Încercam să mă consolez cu gândul că îl aveam totuşi pe fiul nostru şi că aveam nepoţii. Aveam totuşi o familie, chiar dacă familia mea era incompletă fără ea, soţia mea.

Într-o zi, când nu am mai suportat singurătatea şi dorul de soţia mea, am decis să merg la fiul meu în vizită. L-am întrebat dacă mă primeşte şi mi-a confirmat. Aveam de gând să stau o săptămână să mă bucur de el şi de nepoţi, gândindu-mă că nu mai aveam nicio garanţie că îi voi vizita şi altă dată. Eram deja bătrân, iar inima mea era slăbită. Nu ştiam cât mai aveam până ce urma să plec şi eu după soţia mea. Speram că prin fiul meu şi prin copiii lui aveam să o mai văd pe minunata mea soţie de care îmi era atât de dor, dar nu am regăsit-o în ei. Cu excepţia unor mici asemănări fizice, nimic nu-mi amintea de ea. Ei nu aveau cădura ei, nu aveau blândeţea ei, nu ştiau să transmită iubire aşa cum o făcea ea.

M-au primit bucuroşi, dar după două zile am avut senzaţia că îi incomodam. Aveau o casă mare şi totuşi simţeam că îi încurcam. Fiul meu era distant, iar nora mea îmi făcea tot felul de observaţii. E adevărat, nu eram obişnuit cu casa aceea, mai uitam o uşă deschisă, mai lăsam telecomanda în altă parte decât pe masă, dar nu am vrut să îi supăr. La un moment dat chiar am simţit că ar trebui să plec. Îmi era greu să accept, dar nu eram dorit acolo. Prezenţa mea nu era o plăcere pentru ei. Am plecat plângând. Nu mă mai simţeam iubit de nimeni. Şi mă durea că niciodată fiul meu nu mi-a arătat un mic semn că ar fi mândru de mine. Poate că nu era. Eu nu am reuşit să devin medic, am fost doar un simplu muncitor la căi ferate, apoi constructor.

M-am refugiat în casa mea unde, chiar şi singur fiind, simţeam cumva iubirea soţiei mele. Iubirea ei rămăsese în fiecare lucru, în fiecare colţişor şi, mai ales, în amintirile mele. Realizam acum că, de fapt, nu am fost niciodată sărac. Nu după ce am avut-o pe ea, cea mai minunată fiinţă din lume, cea care m-a făcut să mă simt iubit, împlinit, mândru şi recunoscător.

Când fiul nostru a decis să dăm lucrurile mamei lui, a venit acasă. Am sortat împreună hainele şi lucrurile care i-au aparţinut soţiei mele şi le-am pus în pachete care aveau să ajungă la o asociaţie umanitară.

Într-o cutie dreptunghiulară, aflată în dulapul soţiei mele, am găsit câteva lucruri: poze, o şuviţă din părul băiatului nostru tăiată când era copil, scrisorile pe care ni le-am trimis noi după ce ne-am cunoscut şi o hârtie de la o ciocolată amăruie. Păstrase acea hârtie de la o ciocolată amăruie pe care i-o dăruisem în urmă cu 50 de ani. Oare de ce o păstrase tocmai pe aceea? Am încercat să-mi amintesc ceva despre acea ciocolată şi am realizat că aceea fusese prima pe care i-o dăruisem. S-a întâmplat în ziua în care am cerut-o de soţie. Mi-am amintit că i-am spus atunci că nu am ce să-i ofer în afară de dragostea mea. Ea mi-a mulţumit pentru ciocolată şi a mâncat-o pe toată ca un copil care abia o aşteptase. Atunci şi numai atunci am minţit-o: i-am spus că nu îmi place ciocolata amăruie. Voiam doar să o aibă ea pe toată. Şi acum îmi amintesc că împrumutasem banii cu care am cumpărat acea ciocolată. Acum îmi vine greu să cred că un om poate fi atât de sărac încât să nu aibă bani pentru o ciocolată, dar atunci erau alte vremuri, iar ciocolata era un lux.

În aceeaşi cutie am găsit şi o felicitare. Era datată cu zece ani în urmă şi îmi era destinată. Am început să o citesc cu emoţie. Mâinile îmi tremurau, aşa că am aşezat felicitarea pe masă. Soţia mea o scrisese cu ocazia zilei mele de naştere, dar nu mi-o dăduse. Îmi mărturisea că a avut o viaţă frumoasă alături de mine şi că îmi era recunoscătoare. Îmi mulţumea pentru toată fericirea, pentru că am respectat-o şi pentru că am făcut tot posibilul să nu îi lipsească nimic. În stilul ei amuzant mi-a mărturisit că, dacă ar fi să aleagă din nou, ar alege acelaşi băiat sărac de care s-a îndrăgostit în urmă cu 50 de ani. În încheiere mi-a scris: „Trebuie să îţi mărturisesc ceva, chiar dacă e amuzant să mă destăinui după 50 de ani de convieţuire cu tine. Nu mi-a plăcut niciodată ciocolata amăruie. Atât de mult te-am iubit şi te iubesc!”

Fragment din Cartea Insomnii