Curăţenie la sfârşit de an



La sfârşitul fiecărui an, fac o curăţenie generală în casa mea, dar şi în sufletul meu.  
În casă fac un inventar al lucrurilor şi decid ce îmi este util şi ce nu, pentru că nu îmi place să am casa încărcată cu lucruri inutile, în ideea că “poate îmi vor trebui cândva”. Vreau să am spaţiu pentru lucruri noi, vreau ordine și vreau să respir în voie.  
După ce termin curățenia în casă, încep curăţenia generală în  suflet, pentru că și el trebuie eliberat de ceea ce îl încarcă inutil și de ceea ce-i ia din lumină și frumusețe.
Am un coş de gunoi imaginar în care arunc toate supărările din trecut, toate frustrările adunate, toate gândurile negative, toate grijile inutile, furia, teama şi amintirile urâte.
Îmi zugrăvesc toate gândurile gri în culori calde, vii, optimiste.
Îmi inventariez realizările şi pierderile şi îmi fac planuri noi pentru viitor. Cu lecția învățată în urma eșecurilor știu ce trebuie să schimb la mine și cum trebuie să procedez ca să nu mai dau greș. Îmi propun să trăiesc mai frumos, să mă bucur mai mult, să dăruiesc mai mult, să am așteptări realiste de la oameni și să lupt mai mult pentru visele mele. 
Îmi analizez purtarea faţă de oameni, îmi fac autocritica pentru purtarea egoistă, pentru indiferența cu care i-am tratat, pentru răutăți și, fac planuri pentru a-mi cere iertare și pentru a reuși să mă apropii din nou de aceia pe care nu am știut să-i prețuiesc.
Urmează un inventar al oamenilor care fac parte din viaţa mea şi-i separ pe aceia care mă merită de aceia care nu ar trebui să își găsească loc în sufletul meu. Renunţ la cei care au dovedit că nu mă respectă, că nu mă prețuiesc, la cei care doar m-au folosit și care m-au rănit. Fac loc în suflet pentru oamenii noi care vor veni în viața mea și pregătesc pentru ei multă iubire. 
Spăl ferestrele sufletului meu de tot noroiul pe care unii l-au aruncat în ele și de urmele ploilor de lacrimi, ca să pot vedea lumea clar. Îmi  împodobesc sufletul cu frumusețe, cu răbdare, cu bunătate și cu multe sentimente frumoase pregătite pentru aceia care vor locui în el, dar și pentru vizitatori.
Într-un loc special aflat în suflet adun rezerve consistente de încredere și răbdare pentru a depăşi perioadele critice, adun iertare pentru cei care îmi vor greşi, adun zâmbete pentru zilele în care voi fi tristă și mai adun înţelegere şi multă dragoste pentru a le oferi oamenilor.
Când casa şi sufletul îmi sunt curate şi frumoase, deschid ușile larg pentru oamenii care vor dori să mă viziteze.
Vă aştept cu drag!


Uşi...




Viața ne aduce din când în când în fața unor uși. Şi fiecare dintre ele duce către un anumit drum. Jocul vieţii ne îndeamnă să deschidem fiecare ușă pentru a vedea ce se află dincolo de ea şi unde duce respectivul drum, însă din lipsă de curaj sau din neîncredere în propriile forţe, ne  temem să le deschidem pe unele, crezând că nu vom face față provocărilor ce ne așteaptă dincolo de ele. Și-atunci alegem alte uși, convinși că în spatele lor ne așteaptă drumuri mai line, mai lipsite de neprevăzut și de încercări.
Sunt uși pe care suntem obligați să le deschidem în viaţă; pe altele le deschidem opţional, pentru că ni se dă dreptul să alegem.
Unele uși duc spre drumuri anevoioase, pline de încercări și piedici.
Altele nu duc nicăieri.
Mai sunt uși care duc spre oameni pe care trebuie neapărat să îi întâlnim.
Unele uși duc spre uitare...
Uneori suntem tentați să deschidem uși frumoase, care promit strălucire, dar descoperim că poleiala lor a fost înșelătoare pentru că în spatele lor ascund numai deșertăciune și dezamăgiri.
Însă mai există și uși vechi, mai puțin strălucitoare, care aparent nu promit nimic, dar care duc spre cele mai frumoase drumuri.
Există și uși pe care ne dorim foarte mult să le deschidem, convinși că dincolo de ele vom găsi fericirea, însă, din păcate, de îndată ce le trecem pragul, vedem în față doar un zid.
Mai sunt uși pe care ne dorim să le deschidem căutând iubirea din spatele lor, dar care ne rămân de-a pururi închise.
Unele dintre ele ni se deschid pentru puțin timp, ca mai apoi să ne fie trântite în față, prinzându-ne în ele degetul, piciorul, orgoliul sau cine ştie ce speranţă.
Anumite uşi ne fac să credem că am ajuns la capătul drumului şi că nu mai există cale de întoarcere, dar avem surpriza să descoperim lângă ele o nouă uşă care ne oferă o nouă şansă.
Unele uşi sunt protejate cu grilaje din fier sau sunt aşezate mult prea sus, de aceea ne este imposibil să le deschidem; doar îi privim pe alţii cum le deschid şi ne întrebăm cum o fi dincolo de ele.
Există uşi care ne permit să le trecem pragul însoţiţi de cei dragi, dar prin altele trebuie să trecem singuri, obligaţi să-i lăsăm în urma noastră pe cei în care avem încredere.
Mai există uşi pe care ne dorim să le redeschidem după ce cândva, în trecut, am ales să le închidem în urma noastră, dar care rămân închise pentru totdeauna.
Iar în faţa anumitor uşi aşteptam neobosiţi, sperând că se vor deschide cândva, visând la fericirea care stă în spatele lor, fără a avea însă vreo certitudine că le vom trece vreodată pragul.

Nu vom şti niciodată câte uşi vom întâlni în viaţa noastră şi dacă dincolo de ele ne aşteaptă calea mai scurtă şi mai lină sau drumul mai lung şi neprietenos. Trebuie să avem curaj să le deschidem pe toate chiar dacă ni se pare că drumul din spatele lor nu duce nicăieri. Şi chiar şi atunci când credem că drumul nostru s-a sfârşit, întotdeauna ni se mai iveşte în cale o uşă nouă, pe care trebuie să avem curiozitatea de a o deschide. Şi cine ştie? Ne poate duce pe un drum neaşteptat de frumos...iveşte în cale o uşa nouă, care ne poate duce pe un drum neaşteptat de frumos...


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Tu ce prețuiești mai mult?



În copilărie, când aveam musafiri, îi serveam în porțelanurile cele mai frumoase și le ofeream tot ceea ce aveam mai bun în casă. 
Tata mi-a spus că indiferent dacă invit la masă o rudă, un prieten, sau pur și simplu pe omul care ne zugrăvește casa, să îl tratez cu ceea ce am mai bun. 
"Nu prețuim porțelanurile, ci oamenii. Toți oamenii merită să fie serviți în porțelanuri.” (mi-a spus tata).
Aveam un băiat (rrom) care se ocupa de grădina noastră. El mai lucra și la o casă vecină, iar gazdele îl puneau să mănânce în curte, într-un castronel din tablă. Noi îl serveam în porțelanuri și mereu stătea cu noi la masă. Desigur că am sesizat diferența dintre felul în care îl  tratam noi pe acel băiat și felul în care vecinii îl desconsiderau... 
Am văzut în alte case cum porțelanurile stăteau la loc de cinste în vitrină și cum noi, ca musafiri, eram serviți în farfurii obișnuite, diferite ca model și poate chiar ciobite. Dar tata mi-a spus să nu mă supăr pe cei care nu mă tratează cu ce au mai bun, iar atunci când vor veni în casa mea, eu să-i servesc cât mai frumos, fără a ține minte cum am fost tratată.

Mi s-a interzis să țin ceva ciobit în casă. "Nu suntem atât de săraci, încât să ținem ciobituri.” Și am fost învățată să nu regret după o farfurie spartă. "Unele lucruri trebuie să moară și să fie înlocuite.”
Mergând în vizită la o mătușă, aceasta mi-a oferit un ceai într-o cană fără toartă. Știind că avea foarte multe seturi de cești, când am plecat de la ea, l-am întrebat pe tata de ce mătușa ținea vase ciobite și de ce nu m-a servit într-o cană bună.
"Pentru că sunt oameni care nu se pot desprinde de lucrurile care s-au stricat. (mi-a spus tata). Se poartă ca niște săraci. Țin deoparte lucrurile bune, nu se folosesc de ele, de teamă că le-ar putea pierde. Respectă mai mult niște lucruri decât pe ei înșiși..."

Am fost învățată să nu protejez lucruri, să le folosesc și să mă bucur de ele. 
Am învățat să respect oamenii în mod egal... și că felul în care îi tratez, le influențează încrederea și stima de sine. 
Am învățat că nu toți oamenii oferă tot ce au mai bun, dar eu să ofer tot ce am mai bun și să găsesc bucurie în asta. 
Am învățat că lucrurile au sfârșitul lor, la un moment dat și că nu trebuie să regret, fiindcă alte lucruri, mai bune și mai frumoase le pot înlocui...



Azi mă voi ierta!


Azi mă voi ierta și îmi voi elibera sufletul de regrete.
Mă voi ierta, fiindcă am obosit să mă condamn atât de mult și de aspru pentru tot ceea ce am făcut si pentru tot ceea ce nu am făcut. Am fost cel mai dur judecător al meu, iar uneori am devenit propriul meu călău.
Mă voi ierta pentru lacrimi plânse în zadar și nemeritat.
Mă voi ierta pentru toate  vorbele pe care le-am spus în grabă și sub impulsul nervilor și a durerii, dar și pentru tot ceea ce nu am spus atunci când trebuia.
Mă voi ierta pentru toată nefericirea mea și pentru toată nefericirea altora, de care am fost responsabilă.
Mă voi ierta pentru că m-am irosit încercând să fiu cine au vrut alții și uitând să fiu cine îmi doream eu.
Mă voi ierta pentru toate promisiunile pe care nu am reușit să le respect.
Mă voi ierta pentru că mi-am ignorant inima și am ales rațional, că am abandonat drumuri pe care aș fi putut să alerg și am ales drumuri pe care m-am târât.
Mă voi ierta pentru că m-am trezit de multe ori în faţa unor uşi închise, dar m-am încăpățânat să aștept în fața lor, irosindu-mă.
Mă voi ierta pentru că nu am ştiut să preţuiesc anumiți oameni așa cum ar fi meritat şi că am alungat de lângă mine suflete care m-au iubit.
Mă voi ierta pentru toate visele abandonate, pentru toate renunțările, pentru teamă, pentru lașitate, pentru toate neputințele mele.
Mă voi ierta pentru că am fost superficială, pentru că m-am amăgit și m-am mulţumit să trăiesc jumătăţi de măsură…
Mă voi ierta pentru tot ce am fost și nu ar fi trebuit să fiu, pentru tot ce nu am fost, deși aș fi putut să fiu…  


Fragment din cartea Fluturi.

Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:
volumele 1 și 2 împreună
volumul 3
Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi

Criticilor mei... răi ツ


Se trezi o domnişoară, oarecare, fără nume
Să mă critice de zor. Nu știu ce nu îi convine...
Cică n-aş scrie ca lumea, că m-aş exprima simplist
Şi nu poate ea să doarmă, că eu scriu şi că exist...

Nu îi place că nu scriu într-un limbaj
metaforic
Şi nu poate înţelege "cum de am atâta public?!"
Pisi, dacă nu mă placi, fă un lucru înţelept:
kill me cu un click pe X (îl găsești în colţul drept!)

N-am pretins a fi vreodată poetă sau scriitoare.
Sunt un simplu om și scriu ce-mi place, sau ce mă doare
Scriu cum simt şi ce gândesc, nu vreau sa conving cumva
Şi puţin îmi pasă mie, dacă nu îi plac cuiva!

Critici d-ăştia ca şi tine se găsesc destui, să ştii!
Cu nevroze şi psihoze, să debiteze inepţii.
Dar, draguțo, eu n-ascult la ce spun aia ca tine...
Cântă tu la altă masă, că n-am bani mărunţi la mine!

Dacă prin absurd, vreodată, îndrăzneşte cineva
Să te critice (cum faci tu) şi să se ia de viaţa ta
Ia această poezie şi posteaz-o pe pereţi…
Ce dacă am scris-o eu? Doar eşti diva copy-paste!

Şi acum în încheiere, te-aş mai întreba ceva:
Ce zici, merită un like poezia asta a mea?
 

Ignominii...



Susţin mereu că pe mine nu mă mai zguduie nimic, dar, se pare că se mai ivesc cazuri în care pot fi luată prin surprindere de răutatea lumii. Şi nu mă refer la lume în general, ci la oameni cu care am împărţit o parte din viaţa mea, oameni care s-au declarat prieteni.
Deşi am încheiat “conturile” cu ei cu mult timp în urmă, aflu că încă sunt bântuiţi de fantoma mea, deşi nu-i deranjez, nu le sunt datoare şi îmi văd de drumul meu.
Când aflu că unii, care pentru mine nici nu mai există, nu au loc de mine şi nu pot respira fără să îmi pronunţe numele, stau şi mă întreb: oare chiar atât de importantă sunt?
Mi-am propus să termin relaţiile care nu merg, fără bârfe inutile, fără a încerca să atrag prietenii comuni de partea mea, fără a lupta să îmi dovedesc dreptatea… Dar unii nu te lasă, nu pot renunţa uşor, nu ştiu să piardă şi transformă orice despărţire într-un război obositor şi inutil.
Şi aflu cum aceşti foşti prieteni se consumă cu bârfe şi cu intrigi menite să îmi strice reputaţia. Se interesează de soarta mea şi nu au linişte dacă află că pot fi fericită şi fără ei.
Probabil că se aşteaptă să le cer socoteală pentru faptele lor şi să reacţionez, dar nu voi decade atât încât să întru în mocirla lor. Îi las să se scalde în propriile lor ignominii şi puţin îmi pasă ce fac prin spatele meu... fiindcă dacă ar avea dreptatea de partea lor, dacă ar avea ceva de revendicat, ar veni în faţa mea şi ar încerca să mă înfrunte.
Unii cred că mă pot păcăli și trăiesc cu impresia că nu ştiu de ce sunt capabili, dar sunt pentru mine ca nişte cărţi deschise, cu tot cu adnotările marginale de rigoare. Le ştiu tacticile, gândurile şi tot ce ascund sub zâmbetul pervers, care nu-i decât un rânjet maniaco-depresiv, plin de frustrări şi intenţii mârşave.
Nu-i urăsc pe aceia care mă urăsc. Mi-e milă de ei. Trebuie să aibă nişte vieţi tare triste şi lipsite de sens, dacă îşi dedică timpul şi îşi consumă energia cu prostii şi cu răutăţi. Răutatea lor acunde, probabil, multe neîmpliniri şi complexe de inferioritate... Au sufletele goale, nelocuite de nimeni şi se simt neiubiti și ai nimănui.
Îi văd cum decad, cum îşi otrăvesc sufletele cu răutăţi şi cu nimicuri. Cultura lor, distracţia lor, sunt limitate la a discuta şi a judeca oameni, acesta fiind probabil un mod de a uita de vieţile lor atât de monotone.  


Mi-e dor...



Mi-e dor de-a mea copilărie,
de tot ce-ar fi putut să fie,
de prietenii de altă dată
de tata aşteptând la poartă.

Mi-e dor de cei care-au plecat,
de cei pe care i-am uitat,
de toate visele promise,
de uşi ce stau acum închise.

Mi-e dor de ceruri înstelate,
de drumurile abandonate,
de ce n-am spus când trebuia,
crezând c-am să mă întorc cândva

Mi-e dor de casa părintească
şi de căldură sufletească
Să mai pot fi copil o dată...
De-o îmbrăţişare de la tata...

Mi-e dor de dor, de fericire,
De bunătate şi iubire,
Ce dor îmi este de iertare!
Ce dor îmi e de "Doamne-Doamne" !


Bârfa, un mod de viață...



Cu siguranţă nu există om care să nu bârfească, cu sau fără voia lui... uneori intri în discuţie fără să vrei şi devii participant. Dar sunt persoane care manifestă o predilecţie aparte pentru bârfe.
Bârfele sunt manifestările unei personalităţi problematice. Poate că bârfa se naşte din dorinţa fiecăruia de a abate atenţia de la sine. În plus, discuţiile despre alţii ne fac să ne detaşăm de lucrurile care ne fac să ne simţim inferiori. Spre exemplu, atunci când condamnăm zgârcenia cuiva ne simţim foarte generoşi, chiar dacă noi nu am făcut nici un gest de generozitate.
La baza bârfei se află eliberarea emoţiilor, care pot varia de la fericire la mânie. Se pare că bârfa te ajută să-ţi faci "prieteni" cu care să poţi vorbi despre lucruri comune: hainele cuiva, viaţa personală, moralitate, atitudinea, hotărârile pe care le ia şi care, parcă sunt în contradicţie cu dorinţele tale... că şi cum tu ai fi Dumnezeul care poate da încuviinţarea cuiva să respire, să iubească, să se îmbrace, să trăiască. Şi ne apucăm să-i comentăm pe alţii, ca şi cum noi am fi deja gata ambalaţi, perfecţi, un etalon pntru cei din jur.
Am bârfit şi eu... De ce? Nu pentru că aşa ar fi caracterul meu, din contră, am fost educată să nu discut oamenii. Totul a început datorită unor anturaje “propice”. La început mi se părea aiurea să particip la bârfe, apoi m-am obişnuit, dar, până la urmă, am ajuns să îmi fie silă. Da, era prea mult! Mă săturasem de bârfe şi de flecăreală inutilă pe seama altora. Şi m-am întrebat (în nemernicia mea): cum am ajuns eu să mă cobor atât? Uneori am făcut-o fără să îmi dau seama. Dar, de cele mai multe ori, a fost ca să fac pe plac anturajului. Regret că nu am fost asertivă, că nu am oprit bârfele, deşi, au fost situaţii când am încercat...
Din fericire am realizat la timp că nu mă reprezintă un astfel de comportament. Începusem să simt acut diferenţa dintre întâlnirile cu bârfitori şi cele cu oamenii decenţi. Discuţii despre alţii, păreri şi judecăţi de valoare asupra unora, îmi provocau dezgust. Pierdeam timpul aiurea, mă încărcam cu mizerii şi toate astea pentru că “anturajul” era de aşa natură. Iar când le-am spus că nu mai vreau să bârfesc şi nici să asist la bârfe, mi s-a râs în nas şi am fost acuzată de ipocrizie. E şi normal ca unii, care se hrănesc cu bârfe, să nu poată trăi fără ele. Dar asta nu înseamnă că eu sunt obligată să trăiesc ca ei... aşa că, m-am îndepărtat definitiv de cei care au bârfa în sânge şi îi ignor pe cei de care conjunctura nu îmi permite să mă îndepărtez de tot.
Din păcate, e plin de bârfitori în jurul meu... şi, ieşind din cercul vicios, observ obiectiv grandoarea mizeriei în care se scaldă unii. Printre ei, se află şi ipocriţi care susţin că nu bârfesc, dar o fac cu fiecare ocazie care se iveşte…
Deşi bârfesc, oamenii suferă când află că sunt bârfiţi, se victimizează şi se simt nedreptăţiţi.
Eu am învăţat să ignor bârfele despre mine. Ştiu că vor fi mereu oameni preocupaţi să latre în stânga şi în dreapta, care scormonesc cât mai adânc în viaţa ta, adună informaţii despre tine, pentru ca mai apoi să aibă subiecte de discuţii. Bineînţeles că totul va fi denaturat și încărcat cu mizerii, astfel încât informaţia să aibă dimensiunea senzaţionalului, demnă de a stârni interesul cretinilor care stau şi ascultă.
Ăştia se hrănesc din deziluziile altora... ghinionul altuia devine un motiv de bucurie şi satisfacţie personală. Iar dacă eşti fericit, e şi mai rău, pentru că vei trezi animalul invidiei din ei şi vor căuta cu disperare ceva cu care să te demonteze.
Sunt ca nişte hiene disperate să îţi devoreze sufletul şi discută cu o plăcere maladivă despre durerile tale. Pentru ei, un divorţ, o despărţire, un eşec financiar, sunt motive numai bune de a avea subiecte de discuţii...
Cei care bârfesc, disimulează orice adevăr, au spirit poliţienesc, moralism bănuitor şi coroziv.
Cred că bârfa este o boală a sufletului, incompatibilă cu virtutea. Şi, constat pe zi ce trece, că bârfitorii culeg roadele răutăţilor lor. Mă uit la ei cu milă şi văd cât sunt de nefericiţi. Şi asta mă face să cred cu tărie că suntem ceea ce vedem în ceilalţi şi că primim după cum ne este sufletul.


Am fost ocupată...



„Nu am venit aici ca să mă potriveşti în lumea ta.
Am venit să mi-o creez pe a mea.”
- Anonim
  
Am fost ocupată prea mult timp să fiu cine au vrut alții să fiu. Ce sarcină grea! Câtă responsabilitate și câtă irosire!
Am fost ocupată să fiu om cu oricine, numai cu mine nu.
Am fost ocupată să fiu mereu prezentă pentru alții, mereu atentă la nevoile celorlalți, dispusă să dau totul, să nu refuz pe nimeni, iar eu să nu aștept nimic de la ei.
Am fost ocupată să fac pe plac lumii, să-i ajut și să-i mulțumesc pe toți. Prea târziu am realizat că au fost foarte puțini cei care au încercat să mă mulțumească și pe mine.
Am fost ocupată să dăruiesc și să împart tot ce am avut fără să primesc ceva în schimb, iar când nu am mai avut de unde să dau, mi s-a reproșat că sunt egoistă și am fost dată la o parte.
Am fost ocupată să mă bucur de realizările altora, să sufăr pentru pierderile lor și în timpul acesta am uitat să mă bucur de realizările mele sau să-mi plâng eșecurile.
Am fost ocupată să-i ascult pe alții, să mă interesez de durerile lor, de visurile lor, dar prea puțini au arătat că le pasă de suferințele și de visurile mele.
Am fost ocupată să-i las pe alții să mă influenţeze și să aleagă în locul meu.
Am fost ocupată să-i înveselesc pe alții, în timp ce sufletul meu plângea şi avea şi mai mare nevoie de alinare.
Am fost ocupată să le ofer mângâiere unora care mai târziu m-au lovit cum au ştiut mai tare.
Am fost ocupată să mă apăr de judecata nedreaptă a tot felul de ipocriţi care se cred etaloane de moralitate.
Am fost ocupată să mă vindec de jignirile și loviturile pe la spate ale unor oameni care susțineau că îmi sunt prieteni.
Am fost ocupată să aștept să mi se recunoască meritele, în timp ce eram folosită de alții.
Am fost ocupată să plâng şi să sufăr din cauza unor oameni care dobândesc recunoaştere călcând totul în picioare și distrugându-i pe alții.
Am fost ocupată să-mi apăr imaginea și să dezlipesc de pe mine etichetele pline de minciuni pe care unii le-au lipit obsedant pe trupul meu pentru a le arăta celor incapabili să mă cunoască cine sunt cu adevărat.
Am fost ocupată să îmi asum greșeli pe care nu le-am făcut, să mă simt vinovată pentru păcate nefăcute și să îmi încarc sufletul cu regrete nemeritate doar pentru ca persoanele dragi mie să fie scutite de suferinţă inutilă.
Am fost ocupată să le greșesc unor oameni buni și să regret, dar și să-i iert pe aceia care mi-au greșit, unii de prea multe ori...
Am fost ocupată să mă evaluez după standardele și valorile altora şi să îmi justific  normalitatea în faţa unor critici obsedaţi de distrugerea a tot ceea ce nu se încadra în tiparele lor.
Am fost ocupată să port o mască exterioară, pentru a mă proteja de cotropitorii de suflete.
Am fost ocupată să adaug și să șterg visuri și oameni din lista mea de priorități. Iar uneori să regret prioritizările făcute.
Am fost ocupată să-i educ pe alții și am uitat să mă educ pe mine.
Am fost ocupată să încerc să fiu perfectă pentru oameni plini de defecte.
Am fost ocupată să mint și să mă ascund pentru a mă proteja de curioșii care au o plăcere maladivă de a scormoni în intimitatea altora.
Am fost ocupată să mă justific până la epuizare, încercând să-mi fac dreptate în fața unui tribunal absurd de judecători nedrepți.
Am fost ocupată să iubesc oameni despre care credeam că mă iubesc, dar care doar mă foloseau pentru a-și umple singurătatea.
Am fost ocupată să fiu de neînlocuit pentru oameni care m-au înlocuit de îndată ce nu au mai avut nevoie de mine.
Am fost ocupată să critic și să judec, în loc să cunosc și să înțeleg.
Am fost ocupată să mă ridic din noroiul unde m-au târât după ei mişeli parteneri.
Am fost ocupată să îmi educ rațiunea, timp în care îmi ignoram inima.
Am fost ocupată să trăiesc viețile altora și am uitat să îmi trăiesc propria viață.

Ajunge!

De acum încolo voi fi ocupată să îmi refac lista de priorități.
Voi fi ocupată să trăiesc doar pentru mine și pentru cei care mă merită cu adevărat.
Voi fi ocupată să fac ce vreau cu viața mea, să fac alegeri după bunul plac, fără să le cer aprobări altora, şi numai timpul va dovedi dacă alegerile mele vor fi bune sau rele. Indiferent cum vor fi, le voi iubi pentru că au fost alegerile mele.
Voi fi prea ocupată să îmi trăiesc viaţa după voia inimii ca să mai am timp să ascult păreri despre mine, indiferent dacă vor fi critici subversive sau mesaje apreciative.
Voi fi ocupată să mă mulțumesc pe mine, de aceea nu mă voi mai irosi încercând să fiu plăcută și acceptată de toți. Am înţeles că aceia care mă respectă mă înţeleg şi fără să le dau explicaţii, iar aceia care mă critică mă vor dispreţui în continuare indiferent câte explicaţii le-aş da eu. De aceea îmi voi petrece timpul în mod plăcut, fără a mi-l mai pierde cu explicaţii inutile. Timpul este singura resursă pe care nu o mai putem recupera, de aceea timpul meu va fi distribuit cu multă generozitate lucrurilor şi oamenilor care îmi fac inima să cânte şi cu parcimonie lucrurilor şi persoanelor care mă agasează.
Voi fi ocupată să recuperez visuri pe care le-am abandonat, să mă reapropii de oameni de care m-am înstrăinat și să fac toate acele lucruri pe care le-am amânat atunci când eram prea ocupată să trăiesc pentru alții.
Voi fi prea ocupată să trăiesc din plin ca să mă mai irosesc în prezenţa celor care nu știu să relaționeze frumos, voind să mă încarce negativ cu meschinăriile lor.
Voi fi prea ocupată să culeg roadele muncii mele asidue de până acum ca să mai am timp să le acord atenţie celor care vor mereu câte ceva de la mine, trăind cu impresia că eu cumva le datorez ceva și că lor li se cuvine totul...  chiar şi viaţa mea.
Voi fi ocupată să fiu cea care îmi doresc eu să fiu, nu cea care vor alții.
Voi fi ocupată să iubesc și să mă bucur de libertatea pe care o merit!
Voi fi ocupată să fiu fericită şi să trăiesc din plin.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Prietenie



Cu ani în urmă, pe când locuiam în centrul Braşovului, am mers la un magazin să fac nişte cumpărături. În timp ce aşteptam la rând, am văzut în faţa mea, un bătrânel, care mi-a atras atenţia când şi-a numărat banii. Nu părea sărac, pentru că era imbrăcat decent, dar totuşi, a scormonit după nişte mărunţiş, pe care l-a numărat cu atenție. Când i-a venit rândul, i-a cerut vânzătoarei: "5 felii de parizer şi de restul banilor puţină brânzică de vaci”. Restul banilor însemna o sumă foarte micuţă, cu care în mod normal nu se putea cumpăra mai nimic...
- Of, tataie, aici nu e farmacie! Ce faci numa’ cu atâta mâncare, o dai la furnici?, l-a întrebat vânzătoarea.
Eu ma gândeam că poate bătrânelul era fiţos şi işi cumpăra, de obicei, porţii mici.
- Parizerul îl dau la caţel, iar brânzica o mănânc eu cu mămăliguţă, a spus el, de parcă era dator să se justifice.
 - Păi cum, tataie, matale dai mezelu’ la câine şi mânci brânză seacă? Banii ăia nu-ţi ajung să-ţi iei destulă branză!, a zis vânzătoarea în gura mare, în timp ce împacheta parizerul.
 - Pai, câinele e bătrân şi doar parizer mai mănâncă, pentru că îi place, iar mie îmi place mămăliga cu brânză...
Vânzătoarea s-a apucat de cântarit brânzica, încercând sa se încadreze în suma foarte mică pe care bătrânul i-o pusese pe tejghea. 
 - Rămâne aşa, tataie? Cum vrei să nimeresc eu la cântar?!, a întrebat vânzătoarea, strigând la bătrân, de parcă ar fi fost surd.
 - Nu, vă rog... ca doar banii aştia îi am la mine... 
Vădit deranjată, vânzătoarea a început sa cântărească iar brânzica, ba punând cu lingura în pungă, ba scoţând, iar eu mă uitam consternată cum se chinuia să facă potriveala, raportându-se la o valoare extrem de mică. Nu îmi venea să cred că nu lăsa câteva grame în plus...
Când mi-am pierdut răbdarea să văd cum se căznea să potrivească brânzica pe cântar, dar și stresul bătrânului care o urmărea îngrijorat, m-am trezit spunându-i să-i mai pună două linguri pline.
 - Sunteţi împreună?, m-a întrebat vânzătoarea, mirată.
 - Nu, dar plătesc eu. Şi vă rog să-i cântăriţi şi toată bucata de parizer din care aţi tăiat, am zis încet, să nu mă audă toată lumea.  
Vânzătoarea s-a conformat, eu am plătit foarte repede şi până să apuce bătrânelul să se dezmeticească, am luat produsele şi i le-am îndesat în plasă. Îmi venea să fug de acolo, pentru că mă simţeam ruşinată, de parcă furasem ceva... De fapt, mă simţeam aiurea faţă de bătrânel, gândindu-mă că poate gestul meu îl va face să se simtă umilit, dar îmi era jenă şi de ruşinea vânzătoarei, care a făcut băşcălie pe seama bietului om şi care nu s-a îndurat să lase o jumătate de lingură de brânzică în plus. 
Am ieşit afară din magazin, iar bătrânelul se ţinea scai dupa mine.
 - Domnişoară, dar de ce aţi făcut gestul acesta? Mă simt îndatorat, vă rog să îmi daţi adresa să vă aduc banii....
 - Nu aveţi nicio datorie, a fost plăcerea mea.  
Nu ştiam cum să scap de acolo, iar bătrânelul se străduia să se ţină după mine.
 - Insist. Mâine vine pensia şi vreau să vă plătesc datoria... Ştiţi, mai aveam doar banii ăia până mâine la pensie şi de aia... dar mâine iau banii şi...
Aşadar, bietul bătrânel mai avea câţiva bănuţi amărâţi până în ziua urmatoare când primea pensia... Și, cu ultimii lui bani a luat de mâncare pentru el şi pentru câinele lui. Dar a facut asta punând câinele pe primul loc, alocând o sumă mai mare pentru mâncarea câinelui, ca să-i cumpere ce-i plăcea... Iar el, urma să se hrănească din puţinii bani care-i mai rămâneau.
Asta m-a impresionat foarte mult... 
Stând în faţa magazinului, l-am analizat puţin pe bătrânel. Era un domn pedant, avea cămaşă  şi cravată. Mă gândeam că poate am facut o gafă cu gestul meu şi nu știam cum să o repar.
 - Locuiţi departe?, am întrebat.
 - Nu, la câteva minute... Trebuie să plec, că am lăsat câinele singur în casă... Domnișoară, vă rog, cum să vă returnez datoria?
 - Nu aveţi nicio datorie, e placerea mea. De fapt, iubesc mult câinii şi am vrut să-i iau papa căţelului dumneavoastră... că am auzit fără să vreau... și eu am avut un câine și îmi e dor...
 - Atunci vă pot invita să il cunoasteţi pe Negruţu?
Şi astfel am pornit împreună spre locuinţa bătrânului, care se afla într-o casă naţionalizată din centrul Braşovului. 
Avea două camere mari şi foarte înalte, iar pe mine m-a uimit ordinea din casa sa, dar şi lucrurile vechi, mobila antică şi câteva obiecte, care îmi aminteau de casa în care am copilărit.
În timp ce bătrânul a pus mâncarea cumpărată în frigider, am admirat mulţimea de poze înrămate, aşezate peste tot prin sufragerie, cât şi biblioteca impresionantă. Apoi, m-am aşezat pe un fotoliu şi m-am jucat cu câinele, un cocker spaniel bătrân şi nu prea energic. Povestind cu bătrânelul, am aflat că fusese profesor de literatură, că soţia îi murise cu mulţi ani în urmă şi că nu mai avea pe nimeni pe lume. Avea 82 de ani şi nu-i mai rămăsese decât câinele, pozele şi cărţile.
În sufletul meu se instalase o linişte plăcută, deşi nu eram o persoană care să meargă cu încredere în casa unui străin şi cred că i-am transmis asta şi bătrânelului. Acesta a înţeles gestul meu făcut la magazin şi a înțeles că nu doream banii înapoi, de aceea, în semn de mulțumire mi-a oferit în dar o carte: “Jurnalul fericirii” scrisă de Nicolae Steinhardt.  
Aşa am ajuns să mă împrietenesc cu domnul profesor, un om respectabil, educat, inteligent şi bun, care mi-a câştigat respectul şi inima. Din ziua aceea l-am vizitat frecvent, ducându-i fructe, sau câte un desert. Iar dânsul mă aştepta cu emoţie, pregătindu-mi de fiecare dată câte o carte pe care urma să o citesc. Ar fi vrut să mi le dăruiască pe toate, dar i-am spus că intenţionam să plec în Germania definitiv şi că nu aveam posibilitatea să iau cu mine atâtea cărţi... De fapt, nu voiam să-i iau lucrurile pe care le iubea atât de mult.
Eram fascinată de poveștile nenumărate despre istorie, despre viață și despre oameni pe care mi le spunea domnul profesor. Și am învățat foarte multe de la dânsul. Și tot datorită dânsului am descoperit un nou fel de a iubi.
De atunci am tratat altfel carţile și nu le-am mai aruncat neglijent prin casă. 
O carte este viaţa celui care a scris-o. Şi-a pus în ea sentimentele, gândurile, munca şi iubirea. Cărţile trebuie tratate cu respect, ele reprezentând însuși  sufletul autorului lor...”, mi-a spus dl. profesor într-o zi. Iar eu am scris acea frază în jurnalul meu, așa cum mă învățase tata să scriu tot ceea ce îmi plăcea și nu voiam să uit.
Îmi plăcea atât de mult compania dânsului, încât uneori refuzam ieşirile cu prietenii de vârsta mea. Îmi amintesc cu drag cum, de fiecare dată când mergeam să îl iau la plimbare, mă admira şi îmi spunea că sunt frumoasă şi elegantă. “Ai frumuseţea în ochi şi în zâmbet şi eşti aşa cum ar trebui să fie o femeie.”, mi-a spus într-o zi cu mândrie în glas.
Era foarte mândru plimbându-se la braţ cu mine, iar eu mă simţeam ca o prinţesă în compania sa, pentru că îmi arăta respect prin fiecare gest, prin fiecare vorbă şi prin fiecare privire. Momentele petrecute alături de domnul  profesor mă încărcau cu energie pozitivă şi mă făceau să am idealuri şi ambiţii nobile. Am gasit la dânsul răspunsuri la multe întrebări şi frământări de-ale mele şi tot datorită dânsului am învaţat să nu îl mai condamn pe Dumnezeu pentru pierderile mele...
Prin exemple elocvente și poveşti din vremuri îndepărtate, m-a învăţat cum trebuie să fie o lady.
Eu l-am învățat despre tehnologia modernă, despre telefoane mobile, iar dânsul nu a refuzat nicio propunere de-a mea, făcând faţă cu brio la toate evenimentele la care îl duceam. Am fost împreună la teatru, la operă şi cu telecabina în Poiana Brașov, unde nu mai fusese “de zeci de ani”. Jucam șah împreună, iar câteodată, în timp ce eu îi găteam, dânsul îmi citea poezii, cu o intonație specială care îmi făcea sufletul să vibreze. 
I-am fost alaturi când a fost bolnav şi când i-a murit câinele. Nimeni nu merită să fie singur în astfel de momente... Iar după o lună, i-am dus un alt câine, un cocker spaniel auriu, de care domnul profesor s-a bucurat foarte mult.
Il iubeam foarte mult pe dl. profesor. Mulţi nu mă înţelegeau, ba chiar mă condamnau că sunt ciudată alegând compania unui bătrân, în locul distracţiilor cu tinerii de vârsta mea. Au mai fost şi unii care credeau că urmăresc să îmi lase “averea” sa, neştiind că toată averea lui consta în câteva lucruşoare, care, pentru mulţi, nu valorau nimic...
Domnul profesor mi-a spus într-o zi că am fost copilul pe care nu l-a avut niciodată. Iar eu i-am spus că dânsul mi-a fost tată, bunic, profesor şi prieten.
În ziua în care l-am pierdut pe dl. profesor, parcă am pierdut o parte din suflet... Am suferit foarte mult şi îl mai plâng şi acum, dar dânsul merită fiecare lacrimă de-a mea…
Se pregătise pentru momentul plecării şi a vrut să îmi lase câteva amintiri: o colecţie de cărţi, o ramă foto pe care o admiram (ori de câte ori mergeam la dânsul), în care a pus o poză cu noi doi, făcută în ziua în care împlinise 84 de ani. Mi-a mai lăsat o scrisoare impresionantă, în care m-a asigurat încă o dată că sunt o persoană deosebită, care i-a infrumuseţat ultimii ani din viaţă, scrisoare plină de mulţumiri...
Și astfel, lucruri care au reprezentat averea unui om, timp de o viaţă, au devenit într-o zi averea mea. Eu nu am apucat să-i mulţumesc, dar, am încercat să recuperez mai târziu, prin anumite gesturi, având ca bază învăţături de la dânsul.
Mi-e foarte dor de dl. profesor...
Poate că Dumnezeu l-a adus în viaţa mea pentru că ma aflam într-o perioadă în care îmi lipsea foarte mult tatăl meu, care murise cu ceva timp în urmă...  iar dl. profesor a reuşit în mare parte să umple acel gol rămas în sufletul meu, ajutându-mă să îmi regăsesc echilibrul.
După ce a murit tata, m-am condamnat pentru că nu mi-am petrecut mai mult timp cu el, pentru că nu l-am distrat, pentru că nu l-am ascultat mai mult, pentru că nu i-am îndulcit bătrâneţea. 
Şi tatăl meu a fost bătrân, pentru că avea 50 de ani când am venit eu pe lume...  
Domnul profesor mi-a oferit şansa să mai simt cum era când aveam tată, să compensez ceea ce îmi reproşam că nu am făcut pentru tatăl meu...
Probabil că Dumnezeu ne trimite în viaţă persoanele potrivite, în momentele potrivite, pentru a ne ajuta să depaşim anumite etape, pentru a ne ajuta să evoluăm, pentru a ne ajuta să învaţăm ceea ce trebuie, să ne regăsim, să ne iertăm, să iubim...

 Cu toată dragostea mea, un omagiu adus domnului profesor Horatiu L.


Fragment din cartea Fluturi.




Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi

O poveste despre... pepeni ツ



Plec în weekend de la părinţii mei şi, cum mergeam eu, aşa ca şi scufiţa roşie prin pădure, aud o voce bărbătească strigând:
“Domnişoara cu peeepeeeeniiii!”
De obicei nu întorc capul la strigătele oamenilor (decât dacă se strigă după ajutor), dar de data asta m-am simţit... şi nu pentru că aş fi avut vreo plasă cu pepeni la mine, dacă înţelegeţi ce vreau să spun...
În stânga mea, văd o gaşcă de taximetrişti care rezemau o maşină şi stăteau la o bârfă mică. Precis discutau despre idiosincrazia dilematică ce îşi reverberează atenuant ecourile protoarmonice, bla, bla...
Unul dintre ei se uita fix la mine şi îmi făcea semne spunând: “Domnişoara cu pepenii, haideţi să va duc acasă. Gratis!”.
"Nu, asta e prea mult!"- mi-am spus.
După un val de epitete care mi-au invadat mintea (pervers, măgar, nesimţit), mi-am spus că trebuie să fiu o doamnă şi să îmi văd de drum, fără a băga în seamă neciopliţii. Adică să strigi aşa în gura mare făcând aluzie la "pepeni"?! Ce lume cretină!
Sperând că dacă mă prefac că nu aud, omul îşi va vedea de treaba lui, am luat o atitudine ţanţoşă şi, cu privirea fixată înainte, mi-am văzut de drum. Dar taximetristul era din ce în ce mai insistent: “Domnişoara cu pepenii, haideţi, nu vă duc acasă? Vă duc gratis!”.
"Pfoai..." - mi-am zis în gândul meu. De ce nu sunt eu Chuck Norris, ca să-i îndoi puţin maşina ăstuia? Ce-ar fi dacă m-aş duce ţintă la el şi, de faţă cu toţi taximetriştii i-aş spune aşa: Ah, ce mai faceţi? Dumneavoastră sunteţi domnul cu cârnăciorul ăla foarte micuţ! Dar nu pot face asta, doar nu o să mă cobor la mintea unor grobieni! Hai să mă fac că nu aud şi gata!"
Da’ de unde? Omul a îndrăznit să strige şi a treia oară şi de data asta a şi făcut câţiva paşi spre mine.
"Domnişoară, nu mă mai ţineţi minte? V-am dus anul trecut în vară, aici în Schei şi v-aţi uitat pepenii la mine în maşină, mai ştiţi? Mergeţi acasă? Vă duc gratis, ştiţi că mi-au rămas pepenii aia......"
În timp ce omul turuia explicând de unde mă ştia, în minte mi se derula filmul de anul trecut, când, într-adevăr am mers la părinții mei şi am uitat 2 pepeni în taxi, unul verde şi unul galben, cu care aveam de gând să fac "pepene surpriză" pentru musafiri pe care îi avea mama la masă.
Deci, săracul om nu era un măgar, el chiar mă asocia cu domnişoara care şi-a uitat pepenii în taxiul lui... Şi cum nu ştia cum mă cheamă, m-a strigat şi el cum i-a venit...
- Da, merg acasă, dar e frumos să strigaţi aşa după o doamnă? - i-am reproşat.
Ca un gentleman, mi-a luat plasa din mână şi mi-a deschis portiera maşinii, iar eu am urcat în spate, gândindu-mă cum m-am înşelat în situaţia aceea. Pe drum, omul mi-a povestit cum pepenii mei l-au salvat în ziua aceea, în care, când a luat-o pe soţia lui de la serviciu, aceasta l-a certat pentru lipsa lui de interes la întreţinerea casei şi pentru că nu făcea piaţa, că nu cumpăra şi el măcar o apă... Dar când au ajuns acasă, au descoperit în portbagaj pepenii mei, care i-au închis gura nevestei nemulţumite. Ea credea că omul s-a simţit să ia nişte pepeni, iar el a omis să-i mai spună că, de fapt, i-a uitat o clientă zăludă...
Şi astfel s-a lămurit misterul cu pepenii uitaţi, pentru care eu mi-am primit morala de la mama, iar el aprecieri de la nevastă.
În timp ce el povestea cu patos ce buni au fost pepenii mei, eu mă gândeam cum m-am înşelat în privinţa lui şi îmi făceam autocritică de una singură, că de multe ori mă grăbesc şi trag concluzii pripite. Îmi spuneam în gând că mintea noastră e perversă uneori şi îi vedem pe alţii perverşi... și că ar trebui să fim mai atenţi când etichetăm...
"Ce fraieră sunt! Să cred eu că bietul om făcea aluzii porcoase când striga "domnişoara cu pepenii!", iar el e atât de serios!"
Când am ajuns în faţa blocului meu, i-am plătit cursa, deşi omul insista că pepenii mei l-au scutit atunci de cicălelile nevestei şi se simţea dator. La despărţire, aşa ca o concluzie la toată discuţia şi ca să mă scot că l-am tratat aiurea la început, îi spun:
"Aveţi o memorie foarte bună, dacă după un an vă amintiţi persoane pe care le-aţi văzut doar o dată."
La care, el îmi răspunde:
- Nu vai, domnişoară, nu țin eu minte câtă lume duc, dar v-am reţinut pentru că  aveți... știți, ăăăă sunteți dotată.. Ăăăăă, să mă scuzaţi, dar chiar vorbeam și cu băieții când v-am văzut... 
- La revedere! Spor la bani!- am spus, îndepărtându-mă de maşina lui.

Morala? Nu mai ştiu... 



Ruşine...



Într-o zi, când mă întorceam acasă, pe scara blocului am întâlnit o femeie care făcea curat. Am salutat-o, iar când mi-a răspuns am observat că plângea. Nu pot trece nepăsătoare pe lângă cineva care plânge, de aceea am întrebat-o de îndată dacă se simte  bine și dacă o puteam ajuta cumva. Mi-a mulțumit, privind în jos și mi-a spus că este bine. „Dacă vă ajută să vorbiți cu cineva, eu am timp.” (i-am spus). M-a refuzat, rugându-mă să-i dau doar puțină apa în găleata pe care o folosea la spălatul scărilor. Am chemat-o în casă, i-am pus apă în găleată și am întrebat-o dacă nu vrea totuși să stea măcar un minut, să se liniștească. S-a așezat pe un scaun în bucătărie și i-am oferit un pahar cu apă. „Nu vreți totuși să vorbim, poate vă ajută dacă vă descărcați sufletul...?” (i-am spus). Femeia a băut din apă și m-a privit timidă. „Băiatul meu are azi cursul festiv... și eu nu m-am dus, pentru că îi este rușine cu mine, că sunt femeie de serviciu.” (mi-a spus ea cu o tristețe apăsătoare în glas).
Deși nu sunt o fire care se pierde ușor, mi-a înghețat expresia feței. M-am adunat repede însă și am încercat să o liniștesc. I-am vorbit despre generația de acum, pentru care „imaginea” este foarte importantă, explicându-i că trăim într-o lume care s-a îndepărtat de adevăratele valori.
Speram că argumentele mele o vor liniști, însă ea plângea din ce în ce mai tare. „Nu am avut altă posibilitate, l-am crescut singură și numai eu știu cum...” (mi-a spus femeia, printre lacrimi).
Cum să liniștești o mamă privată de bucuria de a fi alături de copilul ei, într-o zi atât de importantă?
„Cu banii din măturat l-am ținut la școală și l-am făcut om... a terminat printre primii... Am renunțat la tot ca să aibă el... am muncit și ziua și noaptea, fac curat în case, am lucrat în trei schimburi, noaptea fugeam într-un suflet să văd dacă era bine... nu știe el nimic... mi-am făcut datorii că să-i iau costum și nici nu știe asta... nu mi-am luat o haină de ani de zile, le cârpesc și le port așa...”
Sperând că se va liniști dacă vorbește, i-am cerut detalii despre fiul său, iar dânsa l-a lăudat, scoțându-i în evidență cele mai frumoase calități. Vorbind despre el, ochii femeii aveau o strălucire aparte, iar în voce i se simțea dragostea unei mame dezamăgite, căreia i se făcea o mare nedreptate. Mi-a arătat o poză cu fiul ei, pe care o ținea în buzunarul de la piept al halatului. “De când era mic țin o poză de-a lui la inimă...” (mi-a spus).
În acel moment, mi-a fost imposibil să îmi mai stăpânesc lacrimile...
Probabil că simțea nevoia să se destăinuie, pentru că mi-a mărturisit cât a suferit în viață și cât de singură se simțea. Își dedicase viața unicului copil, pentru care a muncit din greu, neglijându-se pe ea, iar acum, copilul ei se rușina cu ea, pentru că făcea curat pe scările blocurilor...
„Înțeleg că vă doare, dar fiul dumneavoastră nu a vrut să vă rănească. Sunt sigură că-i lipsește prezența mamei într-un moment atât de special din viața lui, dar cred că a vrut să vă protejeze de privirile disprețuitoare ale oamenilor. Fiul dumneavoastră trăiește în societatea modernă, în care oamenii sunt comparați și unde se pun etichete după false valori.”
Am încercat să o conving că nu ar trebui să se simtă complexată doar pentru că este femeie de serviciu, pentru că și aceasta este o meserie onorabilă... că nu putem fi toți manageri, doctori, profesori, iar cei care au meserii mai puțin apreciate, nu ar trebui să se desconsidere ca oameni și nici să se simtă inferiori.
„Valoarea unui om se află în sufletul său și în faptele sale. Dumneavoastră sunteți un om la fel de important ca oricare altul. Sunteți mamă, ce rol poate fi mai onorabil pentru o femeie? Iar fiul dumneavoastră nu vă iubește mai puțin pentru că sunteți femeie de serviciu. Chiar dacă acum e influențat de societate și nu își dă seama că greșește, va înțelege mai târziu și va trage o învățătură. Sunteți mama lui și tot ce are pe lume, încercați să vă bucurați pentru el, chiar dacă nu sunteți acolo, doar îl aveți lângă inimă, nu?" - i-am spus.
Femeia m-a urmărit atentă, transformându-și treptat expresia chipului.
”Cat de bună sunteți, domnișoară, cred că Dumnezeu v-a scos azi în calea mea.” (mi-a spus)
Am stat de vorba vreo două ore și m-am bucurat văzând că i-am schimbat percepția asupra acelei situații, atât de dramatice pentru ea. Am rugat-o să îmi promită că nu se va mai desconsidera niciodată, că atunci când va mătura și cineva va trece pe lângă ea, nu va lăsa privirea spre pământ, ci va privi înainte cu demnitate.


Nu voi înțelege niciodată de ce noi, oamenii, trebuie să trăim astfel de complexe. De ce trebuie să ne jenăm dacă nu am urmat un liceu de prestigiu, dacă nu avem studii, dacă nu avem o meserie bine văzută, de faptul că nu avem o casă luxoasă și lucruri apreciate de societate...
Nu lucrurile și nu funcțiile ne definesc pe noi ca oameni.
Am cunoscut oameni extraordinari atât în clasa social “înaltă”, cât și între oamenii modești, așa cum, am cunoscut oameni lipsiți de valori și de omenie, deși au trăit în familii cu pretenții  sau dețin funcții înalte.
Fiecare destin e diferit, iar noi nu trebuie să judecăm un om după alegerile făcute în viață, pentru că nu știm conjuncturile care l-au adus acolo unde se află. Și apoi, de ce ni se pare mai onorabil să ne lăudăm cu funcții, cu lucruri, sau cu relații? 

A te mândri cu lucruri, cu bani, cu relații și cu titulaturi înseamnă a recunoaște cât valorezi fără ele. 
Niciodată nu ar trebui să te rușinezi de tine cât timp ești un om cinstit și bun. Și este inadmisibil să îți fie rușine cu ființa care ți-a dat naștere și care ți-a dăruit totul! 
Sunt sigură că mulți dintre oamenii valoroși ai lumii au fost crescuți de oameni simpli... și că datorită lor au ajuns unde se află.
Nimeni dintre cei în fața cărora încercăm să ne construim o imagine, nu se va bucura de reușitele noastre așa cum se bucură părinții noștri și nimeni nu va suferi mai mult decât ei, atunci când avem necazuri.
Eu cred că fiecare om este special, frumos și valoros în felul său... că fiecare suflet deține comori nebănuite și că ar fi putut ajunge oricât de sus, dacă viața, alegerile, conjuncturile și oamenii de care au depins ar fi fost altfel... 

Cred că fiecare om merită același respect, aceleași șanse la fericire, același drept la iubire, indiferent ce meserie are, cum arată, cine este, ce are...

Iar mamele care și-au crescut copiii singure, merită dublă iubire, dublu respect, dublă fericire, dublă considerație, dublă recunoștință, pentru că s-au întrecut pe ele, având rol dublu: de mamă și de tată!