Obsesia pentru igienă



Port de mult timp eticheta de obsedată de curățenie și igienă. Cunoscuții mei s-au obișnuit cu mine, însă multă vreme nu m-au înțeles și m-au considerat exagerată, poate chiar obsedată. S-a râs mult pe seama mea, am fost ridiculizată, iar dacă cineva dădea semne a fi foarte atent la igienă era de îndată comparat cu mine, de parcă eu aș fi fost etalonul și superlativul obsedatului de igienă. 
La început, crezând că le sunt de ajutor celorlalți, le povesteam despre obiceiurile mele și îi îndemnam să procedeze la fel ca mine, însă tuturor li se părea că exagerez, că am psihoze și compulsivități. Reacțiile și reticențele unora m-au descurajat și m-au îndemnat să mă mulțumesc dacă ei vor copia de bună voie anumite obiceiuri pe care le vor vedea la mine. 
Unii au înțeles că igiena nu este altceva decât protecție, alții au rămas cu impresia că sunt un om cu psihoze grave legate de curățenie și igienă.
Fiecare are adevărul său și mi-ar plăcea să aflu și părerile voastre după ce veți citi despre câteva dintre "obsesiile" mele.

Recipientele cu atomizor (pompițe) pline cu dezinfectant au făcut mereu parte din viața mea. Am câte unul în fiecare baie, am unul în hol la intrare, am unul în bucătărie, am și în mașină și mereu iau unul cu mine când plec în vacanță. 
La hotel pulverizez (de obicei folosesc Meliseptol rapid) pe obiectele sanitare din baie, pe telecomandă, pe întrerupătoare, pe mânere...
Acasă, chiar dacă fac curățenie frecvent, pulverizez pe obiectele sanitare, pe pompițele săpunurilor lichide, pe clanțe, pe întrerupătoare...
Destul de des pun dezinfectant pe un disc demachiant și șterg telecomenzile, laptopul, mouseul, cheile, telefoanele.
Și în geantă, dar și în mașină am mereu un dezinfectant pentru mâini, pe care îl folosesc după ce fac cumpărături, după ce umblu cu bani, după ce mângâi animale, înainte să mănânc (dacă nu am condiții să mă spăl pe mâini).

Când intru în casă îmi șterg încălțămintea și o pun la loc. Am o cutie plină cu produse de igienizare și întreținere pentru încălțăminte, dar chiar și cu un simplu pachet de șervețele umede dezinfectante se poate face asta. Nu durează mult și este foarte comod să ai mereu încălțămintea curată și gata de purtare. 
Cu toate că în casa mea nu se umblă cu încălțămintea murdară de pe afară, săptămânal șterg pe jos cu dezinfectant (Sanytol, Igienol, Meliseptol, ce am la îndemână). Am un mop plat foarte practic pe care îl îmbib cu soluție (nu pulverizez ca să nu inhalez vapori de produs) și șterg toată casa în 5 minute, deci nu necesită un efort prea mare această operațiune. Astfel, pot umbla desculță liniștită și nu-mi fac probleme dacă îmi pun picioarele pe canapele și pe paturi.
Spăl și curăț tot ce cumpăr și ce aduc acasă. Nu introduc haine noi în dressing înainte să le spăl. Unii preferă să le poarte măcar o dată, eu nu recomand asta, pe acele haine pun mâinile mulți oameni, ele pot fi aruncate pe jos prin magazin și prin cabinele de probă și sunt probate de tot felul de persoane care pot avea probleme de piele sau chiar o igienă precară.

Spăl mereu ouăle și curăț tot ce bag în frigider: conserve, borcane, cutii, legume și fructe.
Am văzut șoricei plimbându-se prin magazinele mari, chiar și prin cutiile cu portocale. 
Nu cumpăr decât pâine ambalată, iar acasă o scot din ambalajul original și o pun într-o pungă nouă cu zip. Vi se pare exagerat? Ei bine, într-o zi am văzut cum aranja un angajat al unui magazin pâinea pe raft: avea lângă el, pe jos, câteva pâini. Probabil făcea FIFO la raft, dar mi s-a părut inadmisibil să văd pe jos pâinile pe care noi le punem pe mese și pe ambalajul cărora punem mâinile cu care mai apoi atingem feliile de pâine. Nu a fost singura dată când am văzut marfă pusă pe jos. Și în aeroport, în Duty Free, o angajată aranja niște bomboane pe raft și pusese pe jos câteva pungi cu bomboane. Erau puse pe pardoseala pe care oamenii calcă după ce au umblat prin tot aeroportul, prin toalete... I-am făcut observație, dar mi-a răspuns că bomboanele sunt ambalate. Da, dar acele pungi vor ajunge pe mese, vor fi atinse de vreun copil care, cu acealeași mânuțe, va atinge și bomboanele pe care le bagă în gură, își va atinge ochii...

Când le-am spus unora să nu mai cumpere produse de patiserie neambalate au considerat că exagerez. Poate pentru că ei nu au fost atenți mereu și nu au văzut vânzători care își ling degetele ca să poată desface pungile în care pun produsele de patiserie. 
Ca să nu mai amintesc de manevrarea banilor. Care vânzători se spală pe mâini minim 20 de secunde după fiecare client de la care a primit bani și căruia i-a dat rest? 

Cu greu am reușit să îi conving pe cei din jur să nu se mai așeze pe paturi îmbrăcați cu haine cu care au fost pe afară. Am mai scris despre asta și aici: Pitici pe creier
Hainele cu care ieșim din casă nu sunt curate, ne așezăm cu ele în mijloace de transport, în restaurante, în baruri, prin spitale și în taxiuri în care unii pasageri pun pe banchete sacoșe și genți pe care le-au pus pe jos, prin magazine, prin gări și pe străzi. 
Cândva mi se părea o dovadă de provincialism să acoperi canapelele cu o cuvertură. Ei bine, dacă pe canapea te așezi doar tu și doar cu haine de casă, nu și cu cele cu care ieși pe afară, este ok, dar altfel este foarte bine să ai o cuvertură pe care să o poți spăla frecvent. Este minunat confortul psihic când stai pe canapea și ești sigur că este curată. 
Acum se găsesc pături și cuverturi superbe, este simplu să ai una sau două pe care să le poți spăla frecvent. Sau poți achiziționa un aparat cu abur cu care să poți curăța tapiseria. 

Am fost întrebată de câteva ori de ce nu angajez pe cineva să se ocupe de curățenia casei mele. Pentru că mie chiar îmi place să fac curat și prefer să donez banii cu care aș plăti pe cineva pentru asta. Și da, eu chiar cred că nimeni nu ar face curat mai bine decât mine, pentru că nimeni nu-mi iubește casa, lucrurile și sănătatea la fel ca mine, astfel încât să lucreze responsabil. Cunosc persoane care șterg cu aceeași lavetă și chiuveta din baie și toaleta și șterg și pe jos cu ea dacă observă o pată. 
Am văzut o persoană care curăța un apartament care se închiriază în regim hotelier. A șters cu o singură lavetă chiuveta din baie, apoi noptierele și masa. Cu aceleași mănuși de menaj a făcut curat și în baie și în bucătărie, iar când a schimbat așternuturile, plapuma și pernele au stat pe jos...

Obișnuisc să am acasă stocuri de lavete, bureți de vase, rezerve de mop și alte produse de curățenie. Dezaprob total folosirea îndelungată a bureților de vase, a lavetelor, a periuțelor de dinți, a prosoapelor (care ajung să arate uneori mai rău decât cârpele de șters pe jos), a periilor de curățat vasul de toaletă, a mopurilor. Toate acestea sunt consumabile accesibile ca preț și trebuie schimbate cât mai des. Nu-i pot înțelege pe cei care se poartă ca niște săraci și trag de un lucru până când acel produs arată în ultimul hal și chiar ar putea pune în pericol sănătatea. 

Voi aborda și cel mai controversat și deranjant subiect legat de igienă și sănătate: contaminare alimentelor cu tacâmurile cu care mâncăm. 
Am avut multe discuții pe tema asta, mulți s-au supărat pe mine când le-am făcut observație pentru că își introduceau furculițele sau lingurile în preparate din care mâncau și alții (salate, icre, vinete, etc). 
"Ți-e silă de mine?", te întreabă imediat cel care te vede deranjat de faptul că-și bagă tacâmul într-un preparat din care mânânci și tu. Sau: "Nu te speria că sunt cu analizele la zi." Nu există analize la zi. Sau poate că tu ești sănătos, dar dacă ceilalți nu sunt sănătoși și îți pot contamina mâncarea? 
Iar dacă nu ți-e silă de lingurița cuiva, cum ți s-ar părea să-și introducă cineva periuța de dinți în mâncarea ta? Pare exagerată comparația? Ar trebui să ne gândim mai bine... 
Cavitatea bucală este plină de bacterii și sunt persoane care au probleme dentare și gingivale. A mânca responsabil înseamnă a te proteja și a-i proteja pe ceilalți. 
Unii dintre cei care au râs de mine când am ripostat că-și lingeau degetele în timp ce tăiau prăjituri sau alte alimente pe care le așezau pe farfurii s-au plâns mai târziu că au stafilococ auriu, streptococ și altele... 

Poate că pentru unii par exagerată, important este confortul meu psihic și conștiința că mă port responsabil și că îi protejez pe ceilalți. 
Acum, în plină pandemie, când se pune atât de mult accentul pe igienă, unii îmi spun că și-au dat seama că nu sunt nebună și că au învățat de la mine cum să se protejeze. Fiindcă asta este, de fapt, igiena: protecția ta și a celor din jur. 
Dacă până acum nu am fost mereu atenți, poate că de acum vom dobândi obișnuințe noi. Și cu riscul de a părea exagerați și de a ni se pune eticheta de obsedați de igienă, să-i învățăm și pe alții să se protejeze și să luăm atitudine ori de câte ori observăm vreo situație în care cineva poate pune în pericol sănătatea și siguranța altora. 

Vă trimit gânduri bune și vă doresc multă sănătate! 



Câteva filme pe care vi le recomand



Dragii mei,

dacă tot avem timp de vizionat filme și pentru că de multe ori m-ați întrebat ce filme mi-au plăcut foarte mult, vă recomand 30 de filme, câte unul pentru fiecare zi.
Nu le-am ales întâmplător, sunt doar câteva dintre filmele mele preferate, dar trebuie să le vedeți neapărat (dacă nu le-ați văzut deja). 
  1. The Green Mile 
  2. A beautiful mind
  3. Shawshank Redemption
  4. Invictus
  5. August Rush
  6. Coco Chanel
  7. The bucket list
  8. Terminalul
  9. Discursul Regelui
  10. Gifted Hands The Ben Carson Story 
  11. Hachiko
  12. Life is beautiful
  13. Pianistul
  14. Lista lui Schindler
  15. The pursuit of happyness
  16. Love in the time of Cholera
  17. Marile speranțe
  18. The ultimate gift
  19. Pacientul englez
  20. Pay it forward
  21. Seven pounds
  22. Sweet november
  23. Tais Toi
  24. The courageous heart of Irena Sendler
  25. The painted veil
  26. The Intouchable
  27. 12 ani de sclavie
  28. Să ucizi o pasăre cântătoare
  29. War Horse 
  30. Rain Man 
Aștept cu drag impresiile și recomandările voastre.
Vă îmbrățișez cu drag și vă doresc zile liniștite și multă sănătate!



De ce nu mi-ai spus?!




De fiecare dată când cineva mi-a reproșat că nu i-am spus ceva (vreun detaliu care nici măcar nu avea legătură cu acea persoană), m-a deranjat. Am simțit că se face abuz. Și am acceptat de multe ori asemenea abuzuri...
Oare de ce unii oameni trăiesc cu impresia că ceilalți sunt obligați să le dea raportul cu privire la tot ce fac, să-i anunțe despre toate planurile personale și să le povestească tot ce află despre cunoștințele comune? 

Am decis, după câteva experiențe care m-au enervat, m-au neliniștit și mi-au complicat viața inutil, să nu mai spun nimănui ce fac. 
Alegerile mele personale și felul în care îmi trăiesc viața mă privesc strict pe mine. Nu depind de nimeni din punct de vedere financiar (nu am depins de nimeni vreodată), nu încurc viața nimănui cu alegerile pe care le fac, prin urmare, nu datorez nimănui explicații.
Nu am înțeles niciodată frustrarea celor care cred că ar trebui să știe tot ce fac ceilalți. Cu atât mai puțin cu cât majoritatea dintre ei le povestesc altora selectiv și doar ceea ce le convine. 
Cei care au pretenția să știe totul despre alții sunt tocmai cei care își protejează intimitatea foarte bine. Ei sunt conștienți că viața lor privată trebuie protejată, dar nu acceptă că și alții au același drept. Și aceeași nevoie de intimitate. Și de liniște. 

Cunosc pe cineva care are o superstiție dusă la extrem: crede că dacă îi spune cuiva despre vreun proiect de viitor, nu va reuși să-și îndeplinească planul. Eu nu am această superstiție, consider că superstițiile sunt frici și sunt dăunătoare, însă cred că este mai bine să nu-ți divulgi toate planurile și intențiile. Pentru liniștea ta, fiindcă mereu se găsește cineva să te tulbure cu părerile sale (de obicei negative) despre ce și cum ar trebui să faci sau să nu faci. 
Cu siguranță vi s-a întâmplat și vouă să vi se spună, atunci când v-ați exprimat intenția de a cumpăra ceva sau după ce ați cumpărat ceva, că acel lucru nu merită banii, că "dincolo era mai ieftin", că o altă firmă ar fi fost mai bună, că ar fi trebuit să alegeți altfel... 
Dacă vrei să-ți cumperi o mașină (de exemplu) și le spui altora despre intenția ta, vei fi bombardat cu păreri și cu avertizări. Unii îți vor spune că nu merită să dai banii pe o mașină nouă, alții că nu merită să iei o mașină second hand... Și te vei trezi cu un amalgam de informații care te vor bulversa, te vor speria și îți vor strica bucuria. Pentru că în ziua de azi toți trăiesc cu impresia că sunt specialiști în toate domeniile. 
Știți deja argumentele pro și contra, toată lumea le știe, dar totuși fiecare alege după bunul plac. Sau după posibilități. Și atunci, de ce ai mai avea nevoie de sfaturi dacă nu le ceri? 
Ei bine, unii consideră că dacă le povestești despre un plan pe care îl ai, le și ceri sfatul. Sau aprobarea. 😁 Și se poartă ca atare. Îți spun ce cred ei că merită să faci sau nu. Ba chiar te ceartă dacă nu le asculți sfatul... de parcă ei ar avea de suferit prejudicii în cazul în care faci o alegere greșită. 
Știți zicala lui Immanuel Kant: “Nu-mi dați sfaturi! Știu să greșesc și singur!“

De ce nu ți-am spus? Pentru că nu vreau să-ți dau ocazia să vii într-o zi și să-mi arunci în față: "Ți-am spus eu!" 

Mi s-a reproșat adesea și faptul că știam ceva despre o cunoștință comună și nu am spus. "Ce fel de prietenă îmi ești de nu mi-ai spus ȘI MIE?" 
Dar persoanei care mi-a încredințat o informație despre ea, ce fel de prietenă i-aș fi dacă aș divulga acea informație? Așa cum ție îți place să-mi încredințezi detalii din viața ta și să nu le divulg și altora, și ceilalți își doresc la fel. Și au aceleași drepturi. 
Crezi că nu sunt o prietenă bună dacă nu-ți spun tot ce știu despre alți prieteni? Cum să fac să-ți fiu și ție aceeași prietenă bună, dar și celorlalți care îmi încredințează secrete pe care tu ai pretenția să le afli? De ce te simți trădat dacă îi sunt o prietenă la fel de bună și altcuiva? Și de ce consideri tu că ai dreptul să afli detalii intime, care nu te privesc, despre alții? 
Nu înțeleg nevoia unora de a afla tot ce fac alții, ce își cumpără, ce operații își fac, ce eșecuri au, cu cine își trăiesc viața... 
De ce ar vrea cineva să știe detalii din viețile altora? Pentru a le judeca alegerile? Pentru a-și putea compara fericirea și nefericirea cu alții? 

În lipsă de informații concrete unii își fac tot felul de scenarii. Au propriile adevăruri despre acțiunile celorlalți, despre motivele alegerilor lor, judecă fără să cunoască raționamentul fiecărei decizii... Și ajung să fie frustrați, geloși și invidioși. De multe ori, pentru a evita să ne trezim că unii își fac scenarii greșite despre acțiunile noastre și păreri greșite despre noi, ne apucăm să ne justificăm și să povestim toate motivațiile alegerilor noastre.
Ei bine, mie nu-mi mai pasă de ceea ce gândesc unii greșit, incapabili să mă cunoască după atâta timp. Să creadă fiecare ce vrea, să-și facă scenarii după bunul plac, așa cum și eu aleg ce, cât, când și cui să îi spun. 

Nu îi simpatizez pe curioși și pe indiscreți. Iar cei care au și tupeul să-mi reproșeze că nu le-am spus lucruri care nu-i privesc, mă irită maxim. 
Pentru că, dragilor, nu vă datorez explicații. Oricât de buni prieteni suntem, oricât de mult țin la voi, oricât de bună și apropiată ar fi relația noastră, eu nu trebuie să vă spun decât ceea ce consider eu. Iar dacă nu vă spun totul, voi nu trebuie să vă simțiți lezați, trădați, dați deoparte, neimportanți. 
Prietenia, devotamentul și dragostea se dovedesc altfel. Iar dacă nu ați înțeles asta până acum și vă îndoiți de prietenia mea, de loialitatea mea și de bunele mele intenții, nu ne merităm unii pe alții.

Am ales să nu mai spun tot ce fac pentru că am obosit să ascult păreri și să mi se dea sfaturi, pentru că nu mai vreau să mi se reproșeze că nu am ascultat de îndemnul cuiva, pentru că nu mai vreau să mă influențeze nicio părere, nicio prejudecată și nici temerile și limitele altora. Pentru că m-am săturat să fiu judecată și neînțeleasă pentru alegerile pe care le fac. Pentru că anumite experiențe m-au determinat să nu mai simt nevoia să-mi împărtășesc dorințele, visurile, bucuriile și dramele.
Pentru că nu-mi place să fiu invidiată pentru realizări și pentru fericirea mea și nici compătimită pentru nereușitele mele și pentru tristețea mea. 

Eu nu vreau să știu despre alții mai mult decât consideră ei că ar trebui să știu. Nu vreau să invadez intimitatea nimănui, nu vreau să se simtă nimeni dator să-mi spună mai mult decât simte nevoia sau să se simtă vinovat că nu-mi spune ceva ce consideră că nu ar trebui să știu. Îmi ajunge să știu ceea ce este esențial despre fiecare: caracterul omului și strict ceea ce mă privește în mod direct. Nu am pretenția să mi se spună totul, pot trăi liniștită și fără să știu unde călătoresc ceilalți, ce-și cumpără, cu cine se ceartă, pe cine iubesc sau urăsc... 
Mă interesează doar ca ceilalți să fie sănătoși și fericiți, să trăiască liberi și liniștiți. 
Mă interesează mai mult ce pot face eu bun pentru ceilalți, mă interesează dacă îi pot ajuta cu ceva în evoluția lor, dacă prezența mea nu cumva le încurcă viața și le aduce nefericire... Iar orice semn că o persoană este nemulțumită de mine mă îndepărtează.

Sunt un om LIBER, vă rog să acceptați și să respectați asta.



Dacă eu nu te vreau, tu de ce mă vrei? 🙂



Dacă te-am blocat pe facebook, pe instagram sau pe whatsapp înseamnă că te-am dat afară din lumea mea și că nu vreau să mai am vreo tangență cu tine. Înseamnă că tu pentru mine NU mai exiști. Și dacă nu mai exiști, nu mai contează deloc părerile și psihozele tale. Este posibil ca acestea să nici nu fi contat vreodată...
Un minim bun simț te-ar ajuta să înțelegi că ar trebui să încetezi să mă mai abordezi și să mă hărțuiești.

Dacă ai ajuns în situația penibilă și dezonorantă de a fi blocat de cineva, înseamnă că ești o persoană dezagreabilă și nedorită. 
Este sub demnitatea unei persoane, mai ales a unei femei, să dea buzna în locuri în care nu este dorită și de unde a fost dată afară... 
Trebuie să știi când să te oprești și trebuie să înveți să accepți când este cazul să renunți la dorința arzătoare de a-ți spune părerea cu orice preț și de a-ți vărsa noroiul din suflet. 
Prețul purtării tale este degradarea umană și nu știu dacă există cineva care să merite să plătești atât de scump. 
Celui care te blochează îi ia câteva secunde să scape de tine, dar tu pierzi timp (= viață), energie și demnitate insistând să te faci văzut și auzit cu prostiile tale. Te faci de rușine. 

Prin insistența ta de a intra cu forța în viața cuiva și prin incapacitatea ta de a nu te opri din a face mizerie, nu faci altceva decât să recunoști cât de slab, de mic și de lipsit de demnitate ești. Arăți doar cât de puțin te respecți pe tine ca om și cât de importanți sunt pentru tine cei pe care nu îi placi sau pe care îi urăști. 
Dacă nu-ți poți vedea de viața ta fără să simți nevoia să-i ataci pe cei pe care nu-i placi, dacă nu poți trăi liniștit fără a te răzbuna pe oameni care nu ți-au greșit cu nimic, ai probleme destul de grave. Încearcă să-ți rezolvi aceste probleme. Încearcă să afli de ce nu îți plac anumiți oameni, de ce îi urăști și de ce simți nevoia să le faci rău și să le tulburi liniștea. Încearcă să înțelegi că nu este normal să simți nevoia să te răzbuni pe cineva doar pentru că este mai fericit, pentru că are mai mult decât ai tu sau pentru că nu te vrea în viața sa.  

Crezi cumva că nefericirea altora îți va aduce ție satisfacții? Dacă este așa, îmi pare rău pentru tine... te compătimesc sincer și îți doresc să te vindeci de ceea ce-ți degradează sufletul, să-ți găsești pacea și echilibrul, să găsești oameni buni care să te inspire să ai preocupări sănătoase, îți doresc să ai dragoste și tot ce-ți lipsește de ai ajuns să fii atât de rău și de întunecat încât să faci parte dintre cei care fac lumea urâtă.

Te asigur că pe mine nu reușești să mă tulburi... pentru că tu pentru mine nu exiști. 



Nu ești tare dacă (n) ai Gucci



Am văzut zilele trecute un status pe facebook în care o mamă se plângea că fiica ei îi cere insistent să îi cumpere un hanorac Gucci. Și nu mare mi-a fost uimirea când am văzut că și alte mame se plângeau în comentarii că adolescenții le cer tot felul de articole vestimentare confecționate de firme celebre și că sunt frustrați și complexați că nu le au. 
Se pare că în anumite școli există topuri cu cel mai bine (= cel mai scump) îmbrăcat elev. Scuze, dar pentru prostia asta nu copiii sunt de vină, ci părinții. Atât părinții celor cu mulți bani, care își amăgesc copiii că sunt mai cu moț, mai speciali și mai valoroși doar pentru că au lucruri scumpe, dar și părinții cu venituri mai modeste, care nu le explică micilor oameni că hainele doar acoperă, protejează și înfrumusețează corpul, nu îi dau și o valoare mai mare omului care le poartă. 

Dacă mă întrebați pe mine eu cred că Gucci are (în ultimul timp) niște haine foarte urâte. Sunt kitschoase, încărcate, obositoare și par ieftine. Și sunt supraevaluate. Am analizat un pantalon confecționat din poliester, elastan și nu mai știu ce (costa cam 1700 euro). Când vrei să evaluezi calitatea unui produs, ții cont de materialul din care este confecționat, accesoriile aplicate, cusăturile... Pentru mine doar sigla Gucci nu este un argument pentru a plăti atât de mult pe un lucru. Acel nădrag putea fi asemănat ușor cu unul de duzină, făcut de chinezi. 
Vă rog să analizați poza de mai sus. Este vitrina unui magazin Gucci, pozată de mine. Cum să îmbraci așa pe cineva? Cum să desconsideri pe cineva atât de mult încât să îi vinzi asemenea haine și să pretinzi ca omul acela să-ți poarte cu mândrie creațiile și numele și să se simtă frumos și bine îmbrăcat? Cum să mă întâmpini în magazinul Gucci îmbrăcat în costum, aranjat la 4 ace și să pretinzi ca eu să cumpăr comediile ăstea de haine? 
Pe bune, chiar ne-am tâmpit cu totul? Priviți puțin manechinii, mai ales pe cel cu pulover cu Mikey Mouse și pe cel cu pantalon scurt... Priviți și poza de mai jos. Doar eu consider că unii dintre marii creatori de modă își bat joc de oameni prin creațiile lor vestimentare?


Poate nu am eu gusturi elevate, dar cred că pot deosebi prostul gust de bunul gust. În materie de modă nu sunt vreo specialistă, dar tratez moda la fel ca pe oricare altă artă, cunosc marile case de modă, îmi place să le studiez colecțiile, mă interesează tendințele și mă inspiră. 
Îmi amintesc că în urmă cu câțiva ani, într-o vacanță, am vrut să intru într-un magazin Chanel, dar prietena cu care eram m-a întrebat: "De ce să intri, ai bani să dai mii de euro pe un taior Chanel?" Nu aveam bani pentru o asemenea achiziție, dar nici să cumpăr Mona Lisa nu îmi permit, însă asta nu înseamnă că nu o pot admira în muzeu și că nu trebuie să cunosc detalii despre tablou și despre Leonardo da Vinci.

Mi s-a solicitat de multe ori să povestesc despre stilul meu vestimentar, despre cosmeticele care îmi plac, despre firmele preferate de la care îmi cumpăr îmbrăcămintea. Oamenii care mă citesc sunt curioși și poate vor să se inspire de la mine. Totodată m-am trezit cu un val de întrebări de la persoane curioase să afle ce părere am despre anumite persoane publice care dau sfaturi de stil... Dragilor, prefer să-mi păstrez părerile despre alții pentru mine, dar am încredere că fiecare dintre voi are discernământ și știe în gura cui ar trebui să se uite și cine nu este demn de băgat în seamă. 
Eu nu am nicio calitate care să-mi permită să ofer sfaturi de stil și nu consider că sunt un model de urmat în ceea ce privește stilul vestimentar. Am stilul meu propriu, când îmi cumpăr ceva de îmbrăcat aleg mai întâi calitatea produsului (produse de calitate găsești și cu 200 de lei, așa cum găsești produse de proastă calitate și cu 1000 de euro). Dar îmi plac lucrurile deosebite, care să mă avantajeze, pe care să îmi facă plăcere să le port. Nu am imitat niciodată pe nimeni, nu mi-am dorit niciodată să fiu ca altcineva sau să am lucruri pe care le au alții. 
Dacă mie îmi place movul, port mov fără să-mi pese că se poartă verde, negru sau că unii consideră movul copilăresc, excentric sau nepotrivit.

Foarte mulți se lasă manipulați de anumiți influenceri care nu au nicio calitate care să le permită să dea sfaturi lumii, dar care totuși o fac. Din cauza lor oamenii sunt din ce în ce mai dezorientați, mai nesiguri în alegeri, mai puțin autentici și se copiază din ce în ce mai mult unii pe alții. Sunt foarte puțini cei care chiar ar putea da sfaturi de stil în România, cei care au studii în domeniu, care au o vastă experiență sau, pur și simplu, au stil, au bun gust și sunt foarte documentați. Nu este de ajuns să studiezi câteva site-uri de modă și să analizezi cum se îmbracă celebritățile pentru a dobândi suficiente cunoștințe în materie de modă și de stil. 
Să nu se înțeleagă cumva că am ceva împotriva influencerilor începători, ca să le spun așa. Îi apreciez că și-au găsit un hobby și sper că vor evolua și vor trata acest hobby cu multă seriozitate, că vor studia mult și că vor investi în acest hobby, astfel încât să aibă într-adevăr o influență pozitivă asupra celor care îi urmăresc. 
Am văzut multe răutăți de la anumite persoane publice care făceau batjocură de bloggerițe/influencere care scriu despre modă și despre diferite produse pe care se pare că „le primesc gratis”... Le apreciez mai mult pe acele bloggerițe care muncesc, decât pe răutăcioasele care nu încap de ele și care au primit totul de-a gata doar căsătorindu-se cu un bărbat cu bani... Și mi se pare extrem de penibil să vii tu, care nu ai nimic din munca ta proprie, care ai devenit cunoscută doar pentru că te-ai cocoțat pe spatele și pe numele altora, să critici disprețuitor pe cineva care își câștigă lucrurile muncind. În fine. Hate-ul este la modă și se pare că "divele" se simt amenințate de bloggerițe și de influencere, de aceea le atacă și încearcă să le minimalizeze. 😉

Dragilor, dacă aveți vreun idol, admirați-l pentru ceea ce creează el, pentru munca lui, pentru talent și pentru exemplul frumos pe care îl dă ca om. Copiați calitățile lui umane, nu îl copiați întru totul. Nu trebuie să aveți același tricou ca artistul vostru preferat, nici aceeași mașină, nu trebuie să împrumutați stilul vestimentar și de viață al nimănui. 
Cândva oamenii își doreau să fie unici, să nu mai aibă nimeni aceiași pantofi, aceeași bluză... Eu înnebuneam dacă vedeam o fată îmbrăcată cu vreo piesă pe care o aveam și eu. 😀De ce vreți acum să aveți toți lucruri identice? Doar pentru că sunt scumpe? Credeți că etalarea cu lucruri scumpe vă validează în vreun fel? Poate că da, dar numai în fața celor ușor impresionabili cu false valori. Ar trebui să aspirați la admirația oamenilor cu adevărate valori și vă asigur că pe ei nu îi impresionează lucrurile scumpe și că sesizează de îndată exagerarea și prostul gust. 
Respectul și dragostea celorlalți nu le câștigați prin lucrurile pe care le dețineți, ci prin calitățile voastre umane. 
Puteți avea stil și puteți fi la modă și fără a avea haine scumpe și de brand. Nu vă mai lăsați complexați și manipulați de societate. 

Eu nu pot da sfaturi generale legate de stilul vestimentar, stilul trebuie adaptat fiecărei persoane în parte, dar aș putea să vă spun câteva păreri strict personale. 
Aș recomanda decența ca regulă esențială în felul de a vă îmbrăca. Și adecvarea la spațiu și timp. Moda este extrem de permisivă acum, dar lumea are tendința să exagereze și să facă prea multe compromisuri. 
Am văzut păreri cum că balerinii ar fi urâți. Sau pantofii sport. Poate de aceea văd adesea femei încălțate cu pantofi și cu cizme cu tocuri foarte înalte cu care merg într-un fel ridicol. Eu sunt pentru balerini și pentru pantofii sport. Dacă sunt de calitate (asta nu înseamnă neapărat scumpi), pot fi foarte drăguți, feminini și eleganți. Sunt potriviți pentru a merge la mall, la școală, în oraș. Eu sunt împotriva chinuirii inutile a picioarelor. Gândiți-vă că picioarele vă susțin tot corpul, nu vi le distrugeți cu pantofi incomozi doar pentru că anumite femei (care merg doar câțiva pași pe jos), vă spun că nu ar trebui să purtați balerini sau pantofi sport. Iar mersul vostru poate părea urât dacă este chinuit. Nu vă mai luați după cei care se erijează în specialiști, care sunt rigizi și de la care nu aveți nimic bun de învățat. Purtați ceea ce vi se potrivește, purtați lucruri în care vă simțiți bine. Tocurile înalte se poartă doar cu anumite ținute și doar în anumite ocazii. 
Dacă unora li se par urâți balerinii și pantofii sport, mie mi se par foarte urâte platformele. Nu cred că există ceva mai urât și mai vulgar. De fapt, există: pantofii sport Balenciaga. 😋Enormitățile acelea hidoase pe care le poartă anumite persoane oriunde și la orice ținută, cu rochițe elegante, cu blană, cu colanți... 
Foarte, dar foarte urâți mi se par și șlapii. Sub nicio formă nu îi văd potriviți în altă parte decât la plajă sau la piscină. A avea stil înseamnă și felul în care mergi și nu se poate merge frumos cu șlapi. Este îngrozitor să-ți târăști picioarele și să îți clămpănească papucii pe stradă. Există sandale și saboți, de ce ar ieși o femeie în oraș încălțată cu șlapi? 😳 
Urâte mi se par și cizmele înalte purtate peste jeanși. Nu mă refer la cizmele de călărie purtate cu jeanși mulați, ci la cizmele înalte, cu toc, purtate peste blugi. Dacă au și vârf ascuțit, mi se par horror. Arată vulgar și ieftin. Eu am un termen pentru acest stil: țopism. 
Foarte urâți și inadecvați mi se par și colanții și treningurile purtate în alte părți decât la sala de sport sau în parc la alergat. Mai nou vezi fete cu colanți de sală și în trening peste tot: în mall, în restaurante, în aeroport... De ce? De ce nu un pantalon sau un jeans cu o bluză sau cu o cămașă? Ar fi la fel de comod, dar mai feminin, mai elegant și mai decent. 
Urât mi se pare și când cineva poartă piese oversize din cap până în picioare. Părerea mea este că poți avea un articol vestimentar oversize (foarte mare/larg) ori în partea de sus, iar în partea de jos să ai ceva strâmt, ori invers. 

Desigur, acestea sunt strict părerile mele, nu adevărul absolut, nu niște reguli pe care trebuie să le urmeze cineva. Dar eu cred că nu aveți nevoie de stilist și nici de mulți bani pentru a vă îmbrăca frumos, ci doar de puțin bun gust, de puțin bun simț și de stimă de sine. Trebuie să vă doriți să arătați bine, nu să arătați ca alții. Este o realitate faptul că aceleași piese vestimentare care arată foarte bine pe cineva, pot arăta foarte rău pe altcineva.

Țintiți spre stilul autentic, căutați lucruri practice și frumoase, investiți cu atenție în lucruri, cereți sfatul persoanelor avizate, documentați-vă, nu luați drept literă de lege orice părere a cuiva care se erijează în stilist și care doar are popularitate... Încercați să nu mai cădeți în capcanele celor care doar fac publicitate și care încearcă doar să vândă ceva și să manipuleze. Iar când un om vă dă sfaturi de stil, uitați-vă la el cu atenție și observați dacă are stil și dacă dă un bun exemplu prin conduită.

Eu consider că merită să investiți doar în lucruri pe care le puteți purta mult și cu care puteți alcătui multe ținute, în accesorii, în genți, încălțăminte, bijuterii, paltoane, în piese vestimentare importante. 
Și un detaliu foarte important: niciodată, dar absolut niciodată și pentru nimic în lume să nu purtați un fake, o imitație. Nu încercați să mințiți cu ceva ce nu aveți, ar fi ca și cum ați minți că sunteți cine nu sunteți. Este mai onorant să ai o geantă no name care costă 100 de lei, decât o geantă fake. 

Acordați mai multă atenție stării și calității lucrurilor pe care le purtați (decât firmelor). Important este să aveți hainele și încălțămintea impecabile, să aveți un machiaj curat (nu știu de ce unele simt nevoia să-și încarce fața atât de mult încât să fie de nerecunoscut și să pară mereu mânjite), să aveți mereu părul curat și tuns (iar dacă vă vopsiți faceți-o cu regularitate, altfel arată foarte urât și ieftin, deci degeaba purtați lucruri scumpe), încercați să purtați accesorii drăguțe, să nu fiți ostentative și stridente, să aveți o atitudine demnă și maniere, desigur. 
Eu cred că simplitatea este foarte frumoasă, iar străduința exagerată este semn de provincialism... și trădează ambiții de om complexat și sărac. 
Nu vreau să supăr pe nimeni, este o părere strict personală. Până la urmă fiecare are dreptul să facă alegeri după bunul plac. Dar mi-ar plăcea să vă alegeți modele de viață adevărate, oameni cu realizări remarcabile, oameni cu ambiții frumoase, cu preocupări sănătoase, cu influență pozitivă. Și să luați de la ei ceea ce este cu adevărat important: bunul exemplu. 
Și nu uitați că este nevoie de un echilibru în toate. Stilul trebuie să se regăsească și în felul în care vă îmbrăcați, și în felul în care vă purtați, și în felul în care arată casa voastră, și în preocupările și activitățile voastre. 

Între preț și valoare este o mare diferență și sper să învățați asta cât mai curând. 



Lucruri pe care îmi place să le fac duminica




Pentru că este duminică, dar și pentru că mi-ați solicitat de nenumărate ori să vă povestesc mai multe despre mine, despre preocupările mele, despre obiceiurile și preferințele mele, astăzi vă voi spune ce îmi place să fac în zilele de duminică. Scriu despre asta și cu speranța că vă voi inspira suficient încât să vă schimbați măcar câteva obișnuințe mai puțin benefice, să vă conving, poate, să renunțați la obiceiul de a pierde timp prețios stând pe net sau prin mall, nefăcând nimic util și plăcut pentru voi înșivă, pentru a vă bucura sufletul. 

În copilăria mea, duminica era ziua în care eram liberă, zi în care aveam timp și voie să fac ce vreau, să dorm cât vreau, să mă joc, să nu fac nimic dacă nu aveam chef și să primesc copii acasă. Condiția era să fie ordine exemplară în camera mea și să am toate lecțiile făcute. 
În același timp, nu aveam voie să merg în vizită la cineva decât dacă eram invitată. Iar asta pentru că tata mi-a inoculat de mică ideea că duminica este o zi de petrecut cu familia și că fiecare om are nevoie de liniște și de relaxare și că nu trebuie neapărat să primească musafiri nepoftiți. 
Pentru mine ziua de duminică reprezenta întotdeauna o sărbătoare, o zi a bucuriei și a surprizelor frumoase, deoarece obișnuiam să merg cu tata la plimbare, la film, la teatru, la restaurant sau la cofetărie. Iar dacă era iarnă, era musai să mergem la patinoar pentru câteva ore. Duminicile copilăriei mele au fost pline de viață, de culoare, de fericire și de amintiri minunate datorită tatălui meu și a tuturor lucrurilor frumoase pe care le-am învățat de la el și le-am făcut împreună cu el. 

Apoi, totul s-a schimbat. Și nu în bine. Am devenit adult, cu responsabilități nu întotdeauna ușor de îndeplinit și am uitat importanța zilei de duminică, de parcă cineva mi-a șters din memorie toate obiceiurile bune din copilărie. După ce m-am angajat (am muncit câțiva ani într-o multinațională), duminicile au rămas strict zile pentru odihnă. Trăiam așteptând cu nerăbdare weekend-urile, însă nu le trăiam pe toate frumos. Aș spune chiar că nu le trăiam deloc, de parcă eram un robot. După o săptămână de muncă și oboseală acumulată, sâmbetele le petreceam făcând curățenie în casă – adică întorcând casa pe dos -, iar duminicile zăceam. La propriu. Abia dacă mai reușeam să vizionez câte un film sau, foarte rar, să ies cu prietenii în oraș.

Din fericire, m-am trezit la timp, dar cu greu am scăpat de prostul obicei de a mă suprasolicita și de a-mi consuma toate resursele pe activități care nu-mi aduceau niciun beneficiu. Încetul cu încetul, am reunțat să mai fac la serviciu mai mult decât impuneau sarcinile mele și am renunțat să mai fiu sclava casei și a lucrurilor mele. Nu am mai muncit peste program la serviciu și am învățat să-mi organizez locuința, astfel încât să-mi solicite cât mai puțin timp și efort pentru a o întreține curată și ordonată. Am renunțat la lucrurile inutile din casă (mobilier în exces și decorațiuni inutile) și am păstrat doar ceea ce era frumos dar și util și practic. Și, astfel, am ajuns să mă bucur cu adevărat de weekend-uri. Ca în vremurile copilăriei... 
Am ales să am grijă de casă și să o curăț în oricare altă zi din săptămână, o zi în care aveam mai mult timp și chef, iar în zilele de sâmbătă și de duminică făceam strict ceea ce îmi plăcea. Adică trăiam. Și multe lucruri s-au schimbat în bine pentru mine. 

Așa că, pentru inspirație, iată o listă cu 10 lucruri pe care îmi place să le fac duminica: 

1. Să mă plimb pe afară, în natură. Îmi place să-mi iau o cafea în termos, niște fructe sau ceva dulce și să merg undeva, în mijlocul naturii, să mă plimb pe jos, apoi să-mi găsesc un loc cu o vedere frumoasă, să-mi așez sezlongul și să stau să-mi savurez cafeaua și să mă bucur de priveliște și de aer curat. Și neapărat de liniște. Îmi place să fac asta singură sau eventual cu o prietenă cu care să pot să tac. Să tăcem împreună. Sunt momentele mele de liniște, în care nu vreau să aud nimic, nici muzică, nici vorbărie, ci doar sunetele binefăcătoare și vindecătoare ale naturii. 
Nu i-am înțeles niciodată pe cei care aleg să iasă din casele lor și să-și petreacă niște ore în natură și în loc să se bucure de susurul unui izvor, de ciripitul păsărilor sau de foșnetul frunzelor copacilor, ascultă muzică (de obicei și foarte tare), mai ales că ieșirile astea sunt rare... Așa cum nu îi înțeleg pe cei care vin într-un oraș atât de minunat ca Brașovul și își petrec timpul în mall, în înghesuială și în zarvă. 

2. Să vizionez filme și concerte. Am acasă o colecție impresionantă de filme și de concerte, dar îmi place și să merg la cinema cu prietenii mei. 

3. Să recitesc scrisori și să mă uit la fotografii vechi. Se întâmplă rar și mă încarcă de nostalgie aceste momente.

4. Să merg la piață. Îmi place la nebunie să mă plimb printre tarabe, să vorbesc cu vânzătorii, să cumpăr legume, fructe, verdețuri și flori, să mă bucur de explozia de culori și de parfumul proaspăt al roadelor pământului. În plus, am senzația că duminica dimineața oamenii sunt mai relaxați și mai veseli, iar cumpărăturile în piață mi se par o plăcere. 

5. Să îmi acord o zi numai pentru mine, să-mi fac tot felul de tratamente cosmetice și să mă răsfăț, așa cum ar trebui să facă măcar din când în când toate femeile. 

6. Să ies cu prietenii în oraș, la film, la restaurant sau în mijlocul naturii. 

7. Să stau pe terasa mea și să ascult muzică, să citesc sau să scriu. Dar înainte de a face orice altceva, îmi place să mă ocup de florile pe care le am - și am foarte multe, iubesc la nebunie florile! 
Terasa este locul meu preferat din casă, al doilea meu living, de unde am o panoramă superbă asupra orașului în care Dumnezeu m-a binecuvântat să trăiesc. Până anul acesta am suferit fiindcă iarna nu puteam sta pe terasă, dar în vara anului trecut am închis-o cu geamuri glisante - am făcut asta mai mult pentru flori, să poată avea astfel un mediu perfect indiferent de anotimp. Este splendid să stai pe terasă în plină iarnă și să fie cald, să ai flori colorate împrejur și să vezi orașul îmbrăcat în alb, să privești cum ninge cu fulgi imenși iar în depărtare să asiști cum muntele își îmbracă brazii în haine de un alb imaculat... 

8. Să fac ordine în sertare și în dulapuri. Mi se pare relaxant să fac ordine printre cosmetice și farduri, în dulapurile cu tot felul de condimente și în dressing. De exemplu, așa mai descopăr și eu lucruri pe care am uitat că le am, dar și lucruri la care îmi dau seama că ar trebui să renunț. Cu toate că am pierdut de ceva vreme prostul obicei de a mai cumpăra compulsiv, tot mai descopăr lucruri cărora nu le găsesc utilitatea. Mai ales în dressing, unde mai mult de jumătate dintre hainele pe care le am sunt noi sau păstrate pentru atunci când voi mai slăbi... 😄 

9. Să-i invit pe ai mei dar și prieteni dragi la mine acasă sau să merg eu în vizită la ai mei, la prieteni apropiați sau la familiile defavorizate de care mă ocup. 

10. Să nu fac nimic. Dar absolut nimic. Se întâmplă foarte rar, atunci când sunt foarte obosită și de obicei stau toată ziua în pat, comod, în pijama, mă uit la filme și dorm foarte mult. 

După ce ați citit cele 10 lucruri pe care îmi place să le fac duminica, probabil că vă întrebați dacă nu îmi place să merg și la biserică... Desigur că îmi place, dar nu merg în fiecare duminică. Însă, merg cu drag ori de câte ori simt nevoia sufletească să o fac și am posibilitatea. 

Mi-aș dori ca lista mea să vă inspire și, astfel, să vă transformați duminicile în zile de sărbătoare, în zile pe care să le trăiți frumos și din plin. Poate vă conving astfel să renunțați la a mai pierde timpul pe Facebook, poate veți ieși din casă și vă veți bucura mai mult de natură, poate veți socializa cu adevărat (în realitate, nu virtual), poate veți găti rețete noi pentru cei dragi, poate veți petrece mai mult timp cu părinții voștri, poate veți viziona filme noi. Ori poate veți învăța lucruri neștiute și veți cunoaște oameni interesanți... O duminică trăită frumos vă încarcă de energie bună pentru toată săptămâna care urmează, credeți-mă.

Așa că, dragii mei, faceți din fiecare duminică o sărbătoare. O meritați din plin. Începeți cu un mic dejun luat altfel decât în celelalte zile, când faceți totul în grabă și la repezeală. Folosiți o față de masă frumoasă, puneți o floricică într-un pahar, aprindeți o lumânare parfumată și luați micul dejun în tihnă cu cei dragi. Dacă sunteți singuri și nu vă place singurătatea, puteți invita un prieten sau chiar un vecin la micul dejun. Poate vi se pare ciudat, dar nu este. Ciudat este că nu mai căutăm apropierea de ceilalți, că ne însingurăm. 
Ieșiți din case, priviți oamenii, zâmbiți-le, aveți curajul să intrați în vorbă cu ei, inițiați conversații plăcute, adresați complimente necunoscuților. Socializați. Puteți cunoaște oameni minunați. 
Petreceți timp cu cei dragi, ieșiți cu familia să luați prânzul sau cina în oraș, plimbați-vă prin păduri, prin parc, pe marginea unui lac, mergeți la un film, la un spectacol de teatru, la concerte, la patinoar. Faceți tot ce vă place, astfel încât să simțiți din plin binecuvântarea unei zile de duminică. 

Vă doresc să aveți parte numai de duminici minunate, pline de bucurii și de iubire!


Azi m-a amuzat...



Azi m-a amuzat să descopăr de ce unii spun că eu am copiat citate de la alți autori. Pentru că unii modifică pe internet după cum îi taie capul, schimbă și confundă autorii... intenționat sau poate nu. Cert este că eu nu am copiat niciodată pe nimeni, nu am plagiat, nu m-am inspirat de la alții și nici nu voi face asta. Sunt capabilă să scriu ceea ce simt, ceea ce gândesc și ceea ce trăiesc. Și niciodată nu aș subestima inteligența celor care mă citesc și nu i-aș desconsidera mințindu-i. 

Alții, în schimb, au copiat de la mine... Dar nu-mi pasă. Este greșeala lor, este rușinea lor. 

Am observat că este frecventă răspândirea de citate și texte fără a se menționa numele autorilor, poate de aceea se și fac confuzii de multe ori... și poate de aceea unii primesc informații eronate și nu au șansa să învețe.  





Ai Șanel, fir-ai a dracu'! 😀





Trăiesc într-o țară în care unii ajung să te urască doar pentru că ai o geantă de firmă. 
Tocmai am trăit această experiență... fiind atacată pe instagram pentru că într-o poză se vedea o geantă pe bancheta din spate a mașinii mele. Au sărit pe mine anumite persoane (femei, desigur) să mă acuze și să-mi reproșeze (??!!) că mă laud cu geanta de brand, că sunt ostentativă, că sunt ipocrită, că ele nu au genți Chanel... Păi nici eu nu am ce aveți voi, ar fi culmea să avem toate aceleași lucruri! 

Dacă porți o geantă de firmă ești acuzată că te lauzi cu brandul. Fetelor, eu NU am nevoie de vreun brand pentru a mă lăuda. Eu SUNT un brand. 

Eu nu am nevoie de numele sau de faima altora pentru a mă simți importantă și valoroasă și sunt același om și cu și fără anumite lucruri. 

Dacă eram vreo snoabă sau vreo lăudăroasă, m-ați fi văzut în sute de poze etalând toate firmele lumii. Dar cred că sunt cea mai discretă prezență în mediul online... cu toate că mi se cere adesea să scriu și să arăt ce lucruri îmi plac, pentru că pe unii îi interesează să afle mai multe despre preferințele mele, sperând că vor afla lucruri noi și utile, că se vor putea inspira de la mine. Nu mi-am etalat casa, mașinile și lucrurile (așa cum fac alte persoane publice), nu mă erijez în influencer, nu am calități care să-mi permită să fac asta și să dau sfaturi, sunt destui cei care cred că pot sfătui oamenii cu privire la ce ar trebui să poarte, unde să călătorească, ce să mănânce, cum să trăiască... Dacă ne-am lua după ei, ar trebui să arătăm toți la fel, să ne îmbrăcăm cu toții la fel, să avem cu toții aceleași lucruri. Eu sunt pentru a fi autentic, nu copia cuiva sau a tuturor. 

Este regretabil că unele dintre voi nu puteți accepta o realitate de când e lumea și pământul: că unii își permit lucruri pe care nu toți și le permit (dar de care NU toți au nevoie, pentru că lucrurile de firmă nu sunt o necesitate primară). Este regretabil că nu sunteți capabile să vă bucurați pentru ceea ce au alții și că sunteți invidioase și nu vă puteți controla pornirile nedemne. Nu știu dacă sunteți conștiente de penibilul apucăturilor voastre, dar o femeie nu sare pe altă femeie doar pentru că aia are nu știu ce lucru... 

O doamnă este doamnă și în șanț și fără lucruri de firmă, așa cum o țoapă rămâne o țoapă chiar dacă o îmbraci în aur. 

Este amuzant cum unele sunt frustrate și se simt complexate că nu au genți ca ale altor  femei, dar nu se simt complexate de faptul că nu au studii ca alte femei... De ce nu or fi complexate că nu au caracter, demnitate și comportament elegant ca altele? 
Culmea este că acestea care au o problemă cu cele care au mai mult susțin peste tot că nu contează ce are un om, ci cum este el, ce caracter are... Că ele nu sunt invidioase și că nu și-ar dori lucruri de firmă. Serios? Dacă pentru voi contează mai mult a fi decât a avea, de ce dați atâta importanță lucrurilor, mai ales lucrurilor fără de care se poate trăi foarte bine? Pentru că, dragile mele doamne, se poate trăi foarte bine și fără Chanel, Hermes, LV, ș.a.m.d. Dar nu se poate trăi DOAR cu ele. O geantă de firmă nu îți oferă fericire, nu-ți oferă mângâiere, nu te îmbrățișează, nu-ți vindecă bolile, nu te face mai frumoasă, mai bună, mai valoroasă. Este o geantă care se poate folosi la fel ca oricare altă geantă, este mai valoroasă - este adevărat, poate fi chiar și o investiție pe termen lung (deoarece gențile de firmă nu se devalorizează, din contră, multora le crește valoarea cu timpul), dar dacă vă doriți o asemenea geantă doar pentru a defila cu ea, aflați că ea nu validează nimic... 
O geantă ți-o cumperi pentru că îți place ȚIE și atât. Nu pentru că e la modă, nu pentru că o au alte femei, vedete, prietene, sau pentru că tu ai impresia că le faci în ciudă altora cu o asemenea geantă. 
Femeile deștepte și sigure pe ele nu se simt complexate și amenințate de lucrurile pe care le au alte femei.  

Eu nu pot înțelege supărarea și furia celor care m-au atacat din cauza genții mele... Ele susțin că nu sunt frustrate sau invidioase. Ba chiar a spus una dintre "doamne", după ce mi-a aruncat că ea nu are Chanel deoarece că nu a scris cărți, că nici măcar nu îi place casa Chanel, că gențile și parfumurile sunt desuete. Atunci de ce o deranjează că mie îmi plac? De ce o fi fost inoportună și a simțit nevoia să se lege de mine ca boala de omul sănătos? Doamna respectivă nu s-a limitat doar la geanta mea Chanel care i-a iritat retina, ci a simțit nevoia să mă discrediteze ca autor, să îmi spună că nu scriu bine și că "nu-mi fac cinste" anumite postări cu poze din vacanțe... (Păi și ce poze să pun pe instagram?) 
Bine că ei îi face cinste să se deșănțeze pe net cu comentarii demne de țațe cu preocupări frivole. 😁 Și dacă tot știe doamna mai bine decât mine cum ar trebui scrise cărțile, de ce nu scrie dumneaei ca să arăte lumii cum ar trebui să fie scrisă o carte bună? De ce e egoistă și nu scrie o capodoperă literară pe care să o ofere lumii?

Au venit și unele cu comentarii de genul "Lumea moare de foame și tu îți iei genți de mii de euro..." Cum să îndrăznești să iei pe cineva la rost pentru felul în care își administrează banii? Cum să-ți permiți să îți dai cu părerea despre cineva fără să știi măcar dacă nu cumva omul acela face mai multe acte caritabile decât îți poți tu imagina? Cum ar fi să mă iau și eu de ele și să le reproșez că în loc să îi cumpere unui copil sărac ceva de mâncare, ele fumează  zilnic sau își cumpără telefon care costă 1000 de euro? Păi nu e o aroganță să îți iei smartphone de 5000 de lei în timp ce lumea moare de foame? Ce, un telefon de 500 de lei nu le-ar ajunge?  😁
Ăștia care se arată îngrijorați de "problemele omenirii" sunt de obicei aceia care nu fac nimic pentru cei necăjiți, fiindcă în mintea lor numai cei care au foarte mult trebuie să facă acte caritabile. Nu este așa. 
Toți oamenii care au mai mult decât alții pot dărui câte puțin din ceea ce au. 
Și nu, cei care au mai mult nu sunt datori să-și doneze tot ce au, ci au dreptul să-și ofere și lor ceea ce își doresc. Că nu cred că oricare dintre fariseii care îi critică pe cei  bogați și-ar da până la ultimul bănuț și ar alege să trăiască extrem de modest pentru a dona tot ce au. Ipocriților. 
Eu cunosc bine genul de oameni care-și manifestă public îngrijorarea față de problemele omenirii, dar care, în realitate, sunt total indiferenți la suferințele și nevoile semenilor, care nu se uită în jos la cei cărora le e greu și pe care ar putea să-i ajute, ci privesc doar în sus la cei care deranjează cu fericirea și cu bunăstarea lor. 

Avem tot dreptul să fim și să alegem diferit, să avem gusturi și priorități diferite. 
Știu că unele dintre persoanele convinse că nu își permit o geantă de brand (valabil și pentru alte lucruri, desigur) fumează câte o geantă de firmă într-un an... sau poate în 2 ani, sau 3. Că o geantă de firmă nu se cumpără lunar. Se cumpără responsabil și din convingeri strict personale, nu din snobism sau din ambiții prostești.
Eu am avut prima geantă Chanel când aveam 21 de ani. O primisem cadou, dar nu mi-a plăcut atunci. Nu mi se părea potrivită pentru vârsta mea și pentru nevoile mele, așa că am dăruit-o cuiva care s-a bucurat de ea. Peste ani, când mi-am cumpărat prima geantă Chanel, nu am achiziționat-o ca să am și eu o paporniță de firmă, ci pentru că mi-a plăcut enorm acea geantă, pentru că mi-am dorit-o și mi-am permis să o cumpăr fără să fiu nevoită să fac sacrificii sau să mă simt vinovată că aș fi putut face ceva mai bun cu acei bani... Și pentru că am considerat că o merit, așa cum merit tot ce am. Și nimeni altcineva nu poate decide în locul meu ce și cât merit, ce mi se potrivește și ce nu. 

Înainte să vă plângeți că nu aveți genți de firmă, asigurați-vă că aveți EDUCAȚIE. Că ați făcut tot ce se putea pentru a evolua din punct de vedere profesional și spiritual. Investiți mai întâi de toate în educația voastră, nu în lucruri... și astfel veți putea ajunge la nivelul care să vă permită să câștigați bine și să vă permiteți lucrurile la care visați. Evoluând veți vedea că și prioritățile, gusturile și ambițiile voastre se vor schimba.
Mai important decât să aveți lucruri de firmă este să trăiți frumos, să investiți în voi, să vă dezvoltați spiritual, să călătoriți, să mergeți la teatru, la concerte, să aveți un hobby care să vă facă viața mai frumoasă, să însemnați ceva pentru ceilalți. Mai important decât să aveți lucruri de firmă este să fiți voi însevă un brand, să fiți demne de admirat și de imitat pentru exemplul frumos pe care îl puteți da prin etică și ținuta morală. Lucrurile de firmă nu vă transformă în doamne, vă asigur. 

A te lăuda cu lucrurile tale înseamnă să recunoști cât valorezi fără ele. 

În concluzie: nu mă laud cu lucrurile mele fiindcă nu am nevoie de lucruri pentru a mă valida, dar nici nu o să le țin ascunse de teamă că voi fi atacată de cei care consideră "ostentativ" să te afișezi cu lucruri scumpe. 
Eu consider ostentativ să fii needucat, inoportun și nerușinat, să nu-ți poți controla grosolănia, să dai buzna în spațiul cuiva care nu te-a deranjat niciodată și să-i lași comentarii care să-l determine pe acel om să te dea afară și să șteargă mizerii în urma ta. Ostentativ este să te uiți în curtea altuia și să-ți permiți să-i critici alegerile, să fii invidios, să dai lumii un exemplu prost, să arunci cu hate (= ură) în cei care au mai mult și în cei care sunt diferiți de tine, să nu-ți cunoști lungul nasului, să pierzi timpul cu prostii în loc să faci ceva bun pentru tine sau pentru alții. 




Excesul de bunătate te poate lăsa singur




Bun cu alții trebuie să fii doar până când bunătatea ta este în detrimentul tău. Până când a face bine cuiva = a-ți face ție un defavor sau chiar un rău.
Am stat de vorbă cu un om tare drag și bun, un om înțelept, corect și foarte responsabil care, când i-am spus că vreau să ajut pe cineva, mi-a spus: "Te-ai întrebat vreodată de ce unii dintre cei cărora tu le plângi de milă și pe care vrei să-i ajuți au ajuns în situațiile în care se află? Te-ai gândit vreodată că unii dorm așa cum își aștern? Că primesc exact ceea ce oferă?"

Îmi place să ajut, cu atât mai mult cu cât am avut și eu nevoie de ajutor în viață și știu cum e să nu se ofere nimeni să te ajute. Știu cum e să fii doar compătimit, nu și ajutat, sau cum e ca alții să știe că ai necazuri, dar să nu vină să își ofere ajutorul, ci să aștepte să le bați la ușă ca să le ceri... Mi-am spus că eu nu voi fi indiferentă, că eu nu voi aștepta ca oamenii să-mi bată la ușă să-mi ceară, că atât cât voi putea voi ajuta... însă am pierdut dreapta măsură și am început să mă implic mai mult decât este cazul și mai ales acolo unde nu e cazul.
Apropo de dreapta măsură, am citit o carte foarte bună care se numește "Arta de a găsi dreapta măsură". Neapărat să citiți această carte ( o găsiți aici: Arta de a găsi dreapta măsură), din care veți învăța că trebuie să existe o dreaptă măsură în toate: în felul de a trăi, în alegeri, în a ajuta... 
Dreapta măsură asigură echilibrul și pacea în toate. Eu n-am înțeles asta și mi-am pierdut liniștea din dorința de a ajuta mai mult decât este cazul și de a ajuta oameni care, după ce că sunt ajutați, mai devin și obraznici și revendică drepturi pe care nu le au. Uite așa descopăr oamenii care la nevoie au o față și care când sunt nemulțumiți de ceva au altă față, iar asta mă ajută să mă distanțez de ei.
Bunătatea fără dreaptă măsură este prostie. Dar totul este o lecție și iată că eu am învățat că trebuie să fiu mai atentă pe cine ajut, nu de alta, dar cel mai înverșunat dușman îți devine uneori tocmai acela pe care l-ai ajutat cel mai mult... 

Am intoleranță la obraznici, la nerecunoscători, la oportuniști, la cei care confundă bunătatea cu prostia și mai ales la cei care mușcă mâna care i-a ajutat.
Dreapta măsură și bunătatea înseamnă să spui NU uneori, să îți vezi de viața ta și să-i lași pe unii să se descurce singuri... fără să te simți vinovat că nu-i poți schimba, că nu le poți arăta adevărul din ei, că nu-i poți salva de ei înșiși.



Câinii latră... ursul zâmbește





Când numele tău nu vinde destul, ce faci? Te agăți de numele celor care au succes. Și cum faci asta? Simplu, pentru mințile murdare: denigrându-i. Aruncând mizerii înspre ei, cu răutate, fără niciun motiv. Bine, asta dacă nu punem la socoteală că invidia este un motiv de a urî pe cineva și de a deveni obsedat de persoana pe care o invidiezi, pentru că asta presupune a te dedica defăimării acelui om. Din păcate, asta e valabil pentru persoanele bolnave mintal, desigur, fiindcă un om sănătos și echilibrat nu are porniri din acestea obsesive. 
Primesc uneori câte un mesaj de la cititori care-mi arată că nu știu care scriitor se leagă de mine. Și chiar zilele trecute am primit o postare de genul acesta, unde un autor debitase niște baliverne la adresa mea (ce jenant! Despre oricine altcineva ar fi scris, la fel de penibilă și fără rost mi s-ar fi părut acea postare). Am citit doar începutul, nu am avut chef să parcurg cu privirea toată polologhia aceea ieftină – cu mintea nici atât! - , știam deja scopul postării și că, de obicei, asemenea rânduri atrag comentacii cu apetit pentru lături. Așa că am plecat de acolo, de pe pagina respectivă, contrar așteptărilor unora de a da vreo replică. Replică? La ce? La zoaie dezgustătoare? La desfrâu de limbaj? La depravare intelectuală? Niciodată. Există un nivel sub care nu pot și nu voi coborî vreodată. Nici măcar forțată de comportamentul altora. 
Și atunci, retoric, mi-am zis în sinea mea că în loc să fi scris postarea aia plină de lături, nu mai bine tu, scriitorule, dădeai un share unui caz social? Dacă tot ai o comunitate, de ce nu mobilizezi oamenii să faceți împreună ceva bun și frumos? În fine, pe urmă m-am trezit din visul meu utopic. Speram la prea mult. 
Aș vrea să vă mai rog încă o dată să nu-mi mai trimiteți astfel de porcării, nu mă interesează ce răutăți scriu unii despre mine și chiar nu am timp de prostii. Prefer să citesc ceva frumos, să comunic constructiv cu cititorii mei, nu să văd cum cineva decade de la calitatea de om de omenie și se face de rușine public, înjosindu-se printr-o atitudine nedemnă. Și spun asta fiindcă mie mi se pare trist că un autor care ar trebui să promoveze cultura și valorile morale, se ocupă cu mizerii și degradează în felul acesta ocupația nobilă de scriitor. Și este la fel de trist că își subestimează cititorii atât de mult încât le așterne dinaintea ochilor cuvinte care murdăresc un alt om și îi instigă la comportament antisocial, la ură sau fie că dă apă la moară doar unor flecăreli ieftine, rușinoase pentru niște persoane mature, de calitate. Și, cel mai trist dintre toate este să crezi că nu te poți vinde fără a face compromisuri degradante (mie mi-ar sta în gât pâinea câștigată făcând rău) cât și lipsa totală a rușinii... Știți ce spun, rușinea aia de a nu avea o limită dincolo de care devii indecent și penibil, rușinea de a te lua ca boala de omul sănătos, rușinea de a te porci, de a arăta cât de superficial ești, de a recunoaște în văzul lumii cât ești de invidios. Sau rușinea față de omul ăla pe care îl spurci gratuit, rușinea la gândul că ai putea da ochii cu el într-o zi. 
Iar ca o încununare a tristeții din viața lor, adevărul-adevărat este că acești autori care se ocupă mai curând cu orice altceva decât cu vreo creație literară de excepție, nici măcar nu sunt la nivelul celor care scriu cu adevărat frumos, profund, dumnezeiește, cei care ar merita să aibă mult succes dar nu-l au și care, poate, ar fi mult mai îndreptățiți să fie frustrați și să-și compare operele cu scrierile amatorilor, ale celor care mai mult cochetează cu scrisul. Ei rămân decenți, rămân demni, rămân Oameni. Rămân ceea ce sunt cu adevărat: scriitori. Și au alături elita, intelectualii, cititorii decenți și pasionați de literatură, nu de mahala. Iar dacă îi urmărești pe rețelele de socializare ai numai de câștigat și de învățat de la ei. Iar eu pe ei îi citesc, nu pe plângăcioșii închipuiți și frustrații care sunt convinși că nimeni nu scrie la fel de bine ca ei și care se vaită că n-au loc sub soare din cauza succesului meu. 
Sunt scriitori care scriu foarte bine, alții bine, unii sunt mediocri și sunt și din cei care scriu deplorabil, însă când ai o comunitate și ești urmărit de admiratori, e mare lucru. Înseamnă că ești binecuvântat și ai șansa să faci ceva frumos pentru lumea asta în care trăim cu toții. Și atunci contează enorm nu numai că scrii capodopere au ba, ci și exemplul pe care îl dai celor care te citesc, contează ce le transmiți oamenilor și contribuția ta la evoluția societății. E amuzant că unii se pretind a fi culți și superiori din punct de vedere intelectual, mândri nevoie mare că sunt citiți de oameni culți ca ei și inteligenți de n-a văzut pământul, dar își tratează cititorii ca pe o turmă de idioți, le bagă pe gât prostii și îi instigă la răutăți. Și da, din păcate, unii dintre cititorii lor culți și inteligenți merg cu turma și dovedesc și ce defecte au, fiindcă răutatea pe care o afișează public nu va fi niciodată un motiv de mândrie. 
Au venit peste mine susținătorii (iertare, nu pot să le spun cititorii) unei scriitoare și mă insultă prin mesaje, mă amenință cu moartea... Pe bune?! Aș vrea să o întreb pe acea doamnă și nu numai pe ea, când instigați mase de oameni împotriva cuiva care nu v-a greșit cu nimic, despre care știți că-și vede de viața lui și face lucruri bune, vă gândiți că printre cei care vă citesc sunt și persoane labile psihic și imbecile, vă gândiți și la consecințele răutăților voastre aruncate fără discernământ înspre mine? V-ați gândit măcar o clipă cum ar fi dacă aș instiga și eu lumea împotriva voastră - mai ales că eu am și ce spune rău despre voi? Știu, v-ați dori asta de dragul publicității. V-ar prinde de minune. Ei bine, nu. Nu am de gând să decad până într-atât, să mă dedau la acte murdare și grosolane și mai ales nu simt nevoia să mă apăr în fața proștilor (scuze, considerați cumva că o persoană inteligentă și de calitate se comportă ca voi?!). 
Rămân același om, nu intru în troaca nimănui, nu ripostez, știu că unii asta așteaptă, să îi bag în seamă, să le arăt că mă deranjează. Nu, nu mă deranjează! Nu-mi pasă. Voi pentru mine NU existați. Am treburi importante de făcut, cu toate că, știu, unora le stă în gât fiecare acțiune a mea. Dar am oameni de ajutat, am proiecte importante de care să mă ocup, am lângă mine suflete pe care le iubesc și mă iubesc, îmi place să-mi trăiesc viața curat și frumos, în pace și bucurie. Eu nu trebuie să mă apăr în fața nimănui, poate spune oricine orice dorește, m-am obișnuit să fiu bârfită gratuit în cei 7 ani de când sunt pe locul 1 în topul vânzărilor de carte (vă rog să mă scuzați!), m-am obișnuit cu ideea că succesul vine la pachet cu hateri și cu multe nedreptăți din partea invidioșilor. 
Acestea fiind spuse, le doresc mult succes și fericire tuturor! Atâta succes și fericire încât să nu mai simtă nevoia să facă rău, ci să simtă nevoia să contribuie la evoluția și înfrumusețarea lumii. 
Dar să nu uite că ceea ce este scris, rămâne scris... Și suntem ceea ce lăsăm în sufletele altora. 
Niciun om nu ar trebui să fie rău cu un alt om, mai ales cu unul care nu i-a greșit vreodată. 
Purtarea celor care se ocupă cu prostii îmi întărește convingerea că acele persoane sunt extrem de singure și nefericite și că nu au oameni de bine în preajma lor, că nu au oameni care să-i iubească sau măcar cărora să le pese suficient de mult de ei încât să îi oprească din căderea lor în noroi, din demența lor. Pentru că eu, dacă m-aș purta așa, prietenii mei m-ar lua la rost, m-ar ajuta să-mi înving demonii invidiei. 
Așa că nu, nu mă supăr pe voi. Doar vă compătimesc. Cum e vorba aceea? "La tăți ni-i greu…" Noroc că nu tuturor la fel. 😁 
Faptul că voi îmi dați importanță și eu vouă nu, spune totul, ce părere aveți? 
Știu, unii se vor simți băgați în seamă în urma acestei postări. Nu vă flatați. Este doar o replică generală cu scop educativ. Efortul meu de a scrie toate acestea va deschide mintea cuiva, sunt sigură... Și atunci lumea va fi mai frumoasă măcar cu încă un om.


Ce nu-mi place în Dubai



Pe facebook am postat multe impresii din vacanța pe care mi-am petrecut-o în Dubai, am povestit despre ceea ce mi-a plăcut, dar trebuie să vă spun și ceea ce nu mi-a plăcut. Ceea ce nu-mi place și m-a întristat este diferența uriașă, contrastul trist dintre oamenii prea bogați și cei săraci (care muncesc pentru cei bogați). Unii sunt atât de bogați încât plătesc 25 de milioane de euro pentru un număr de mașină preferențial... Iar unii sunt atât de săraci încât împart camera cu câte 9 persoane și muncesc ca sclavii pentru niște salarii mizere, bani pe care îi trimit familiilor lăsate acasă în Pakistan, Afganistan, India, Nepal, Africa...
Nu știu cum sunt alții, dar mie mi-a stat în gât uneori când am fost servită și întâmpinată de acei oameni prea supuși, temători, singuri, epuizați, dar mereu cu zâmbetul pe buze, extrem de atenți și de grijulii. Nu au o amabilitate falsă, nu sunt lingușitori, sunt sinceri... și recunoscători că au șansa să muncească. 
Așa a fost și cu Nilusha, o fată din Sri Lanka, camerista care s-a ocupat de camera noastră  de hotel timp de 2 săptămâni.
De când mă știu, când mă cazez la hotel, am grijă să las camera în ordine, nu îmi place să adune cineva după mine, să-mi strângă lucrurile împrăștiate prin cameră, să găsească mizerie în urma mea. Ține de respectul de sine, dar și de respectul față de cameristele hotelului. Consider că este suficient pentru cameriste să aranjeze patul și să se ocupe de curățenie, că nu trebuie să le dau de muncă în plus și nici să le îngreunez munca lăsând dezastru în urma mea.
Am fost în vacanțe cu oameni care făceau dezastru în camera de hotel în care erau cazați, iar dacă le-am făcut observație mi-au spus că există cameriste care să facă ordine, că "pentru asta sunt plătite". Pe unii i-am convins să fie mai ordonați, pe alții doar după ce le-am spus că dacă o cameristă găsește o cameră în care oaspetele arată că-și bate joc, îi ia periuța de dinți și freacă vasul de toaletă cu ea. 😁
Nu, dragii mei, nimeni nu este plătit pentru a fi bătaia de joc a cuiva... Ca să înțelegi ce simte celălalt este suficient un exercițiu de imaginație și să te pui în locul lui. De câte ori fac curățenie în casa mea și sunt epuizată după ce schimb două paturi și dau cu aspiratorul, mă întreb cum rezistă cameristele care au de schimbat zeci de paturi într-o zi... Și am aflat asta în Dubai, de la Nilusha. Ea muncește în fiecare zi, nu are nicio zi liberă, primește doar o lună de concediu o dată pe an. Are 30 de camere în care trebuie să facă zilnic curățenie: să schimbe paturile, să aspire, să curețe băile, să schimbe prosoapele, să șteargă oglinzile și praful...
Știți ce salariu are? 1300 lei. Pentru acești bani muncește ca o sclavă zilnic și nu are o viață. Seara, abia reușește să-și spele hainele și să își facă puțină ordine în camera în care doarme. Practic se mută dintr-o închisoare în alta, nu vede soarele, nu vede lumea... Nu o întreabă nimeni dacă mai poate și mulți dintre clienții hotelului fac dezastru în camere și îi dau foarte mult de lucru doar pentru că sunt dezordonați, iar unii chiar nesimțiți.
Fata aceasta m-a cucerit cu gingășia ei, cu amabilitatea și zâmbetul inocent. Îmi aducea zilnic apă în cameră și mă sfătuia să mă hidratez, îmi ura o zi frumoasă și îmi spunea să nu-mi fac griji pe afară că Dubaiul este foarte safe. Probabil că i-a plăcut de mine pentru că i-am spus să nu schimbe așternuturile și prosoapele zilnic, că eu sunt ordonată și că trebuie să încercăm să nu mai facem atâta risipă de apă și de efort omenesc.
Am stat de vorbă cu ea și i-am aflat povestea. A plecat pentru un trai mai bun. Care trai? Să muncești ca o sclavă înseamnă trai? Să exiști doar 30 de zile din 365, să ai tangență cu lumea, cu oamenii dragi, cu puțină afecțiune, să vezi soarele, să-ți permiți să te întinzi relaxat în patul tău doar 30 de zile pe an înseamnă trai?
Dar ea este recunoscătoare că își poate ajuta mama bolnavă de diabet. Îi este recunoscătoare mamei care a crescut-o pe ea și pe frații ei cu multă trudă și cu mult stres...
Am întrebat-o cum rezistă să lucreze fără a avea măcar o zi liberă pe săptămână și mi s-a plâns doar de dureri de spate. “După ce schimb câteva paturi abia mă mai pot mișca.” mi-a spus.
Ca Nilusha sunt foarte mulți... Trăiesc printre oameni foarte bogați, printre turiști fericiți și muncesc pentru confortul și bucuria acestora. 
Nici nu îndrăznesc să viseze. Trăiesc în spații limitate, cu orizontul limitat, cu visurile limitate. Trăiesc doar pentru a-și asigura hrana și un loc de dormi și pentru a-și ajuta familiile lăsate acasă. Un șofer de Uber a izbucnit în plâns când l-am întrebat dacă și familia lui este în Dubai... 
Am vrut să știți și această parte a strălucitorului și opulentului Dubai... și, cine știe, poate că cineva mai puțin ordonat și mai puțin atent va ține cont de povestea aceasta și va încerca să păstreze camera de hotel ordonată și poate chiar va lăsa la plecare o cutie cu bomboane și ceva bacșiș pentru cameristă...
Acea cameristă ar putea fi mama ta, sora ta, fiica ta, cea mai bună prietenă a ta... Ar putea fi una dintre miile de femei românce plecate de acasă pentru "un trai mai bun"...