Cu sufletele la vedere...




Oamenii observă orice, numai ce ar trebui nu. Observă ceea ce vor şi judecă totul după legea şi valorile lor. Şi judecă după aparenţe. Observă că eşti gras, slab, sărac, bogat, că te-ai tuns, că ai o bluză nouă, o maşină nouă... Nu observă când eşti supărat sau fericit decât numai dacă supărarea sau fericirea ta le încurcă lor planurile. Falşi şi ipocriţi, cei mai mulţi dintre semenii noştri şi-au construit o mască socială de cameleon: pentru unul şi acelaşi lucru zâmbesc sau plâng, iubesc sau urăsc, după cum le cere gloata sau autoritatea în graţiile căreia vor să intre.  Joacă sinceritatea şi buna credinţă, dar când sunt puşi în faţa luării unei poziţii ferme într-o anumită privinţă, îşi îmbracă nu numai masca, ci şi costumul de cameleon şi se ascund, disimulează, retractează, fac exact ceea ce le cere interesul, nu dreptatea. Judecata lor e strâmbă, sufletele lor sunt cameleonice. Trist este că, la sfârşitul zilei, când rămân ei cu ei, semenii noştri uită să îşi dea jos costumul cameleonismului social şi ajung să se mintă şi pe ei, uitând care este adevărul. Societatea noastră a ajuns atât de falsă încât oamenii uită adesea adevărul şi au ajuns să creadă cu tărie minciunile pe care le inventează.
Mi-aş dori ca, printr-o minune a ştiinţei, să se creeze un dispozitiv prin care sufletele oamenilor să fie la vedere, purtate ca o eşarfă la gât, şi să reflecte trăirile autentice ale purtătorului.  Am avea surpriza să constatăm că, dacă privim atent, vedem că, sub masca ipocrită a prieteniei interesate, interlocutorul nostru ne poate fi cel mai aprig duşman. Sau că persoana cea mai ştearsă din departamentul nostru, care este mereu punctuală şi nu intră niciodată în discuţiile desuete, acel small talk de fumoar, are un suflet vesel, iubitor, şi abia aşteaptă să vină ora plecării pentru a ajunge acasă la copiii ei şi pentru a li se dedica lor. Sau că morocănosul coleg care nu glumeşte niciodată are acasă un copil bolnav, căruia nu îi poate asigura tratamentul optim sau poate hrana specială de care are nevoie. Sau poate că amica grasă nu este aşa deoarece mănâncă prea mult, ci pentru că se alimentează în mod compulsiv, umplând prin mâncare golul uriaş lăsat de pierderea celei mai dragi fiinţe.  Sau poate că bufonul companiei,colegul cel mai glumeţ care ne bindispune oricând, are sufletul măcinat de o durere sfâşietoare, iar râsul este tratamentul lui pentru durere, nu expresia unei vieţi lipsite de griji.
Aparenţele înşală. Din păcate, ne-am obişnuit să nu mai vedem dincolo de ele. Pentru tot ceea ce este greu de înţeles şi de acceptat, inventăm câte o explicaţie ridicolă. Ne este mai uşor să judecăm decât să înţelegem, mai uşor să condamnăm şi să anulăm social decât să căutăm adevărul ascuns. Ne este mai uşor să-i izolăm pe oamenii care nu sunt pe placul nostru, doar pentru că arată şi se poartă diferit, decât să facem un minim efort de a-i înţelege, de a cerceta ce li se întâmplă.
Fiecare stare fizică sau sufletească are o cauză, are o poveste în spate, o poveste pe care, deşi nu o vedem şi nu o cunoaştem, există. Este istoria fiecăruia, pe care şi-o poartă permanent şi pretutindeni cu el: pe stradă, la cumpărături, la serviciu... iar uneori, povestea e o adevărată povară, greu de purtat. Ne interesează pe noi toate astea? Nu. Mai suntem noi oare dispuşi să dăm o mână de ajutor? Nu prea. E mai simplu să desfiinţăm, să criticăm, să ne batem joc în ton cu gloata. Gloata ne e foarte dragă. Ne dă un oarece confort – sunt cei care gândesc la fel de superficial ca noi, la fel de strâmb ca noi.
Mai avem noi oare curajul să luăm taurul de coarne şi să căutăm adevărul şi, mai ales,să-l spunem în gura mare? Nu. Societatea noastră a devenit atât de diformă încât adevărul deranjează.

Poate că ar trebui, măcar pentru o perioadă, să avem sufletele la vedere... transparente... să poată vedea lumea nu doar cum arătăm în exterior, ci şi ce simţim, ce temeri avem, ce griji, ce poveri şi mai ales cât de buni putem fi, cât de frumoşi, cât de loiali, cât de iubitori...


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Am să mă iubesc!



Am să mă iubesc. Am să mă iubesc, în sfârşit și cu adevărat. Am să mă iubesc fiindcă acum ştiu că eu sunt tot ce am, că eu sunt cea mai bună prietenă a mea, familia mea, totul meu. Am să mă iubesc atât de mult încât singura persoană de care voi depinde de acum, voi fi eu.
Am să mă iubesc cu tot ce însemn, cu toate defectele mele, cu toate slăbiciunile, neputinţele şi decăderile mele.
Am să mă iubesc atât de mult, încât niciodată nu voi mai gândi despre mine că sunt urâtă - indiferent ce formă va lua trupul meu - şi nu voi mai lăsa pe nimeni să mă încarce cu complexe.
Am să mă iubesc atât de mult încât voi înţelege că sunt unică în lume şi că nu pot fi comparată cu nimeni, că scopul meu este să fiu cea mai bună varianta a mea, nu să mă irosesc concurând cu alţii sau încercând să depăşesc pe cineva.
Am să mă iubesc atât de mult încât îmi voi tolera slăbiciunile şi nu-mi voi mai condamna neputinţele. Am să mă iubesc atât de mult încât îmi voi ierta rătăcirile şi decăderile, îngăduindu-mi să greşesc, uneori.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu-mi voi mai sabota niciodată pacea şi fericirea şi nu-mi voi mai refuza nimic din ceea ce mi-ar putea bucura sufletul.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu voi mai lăsa pe nimeni să decidă ce şi cât merit sau să facă alegeri în locul meu.
Am să mă iubesc atât de mult încât voi fi mereu bună şi blândă cu mine, iar zâmbetul senin va fi expresia mea permanentă.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu mă voi mai irosi în poveşti în care nu voi avea un rol frumos.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu-mi voi mai încărca sufletul cu regrete și dureri nemeritate.
Am să mă iubesc atât de mult încât nu voi trece prin vieţile oamenilor fără a lăsa o amprentă frumoasă în sufletele lor.
Am să mă iubesc atât de mult încât voi alege compasiunea în locul urii şi iertarea în locul răzbunării.
Am să mă iubesc iubind!

Fragment din cartea Fluturi volumul 3.


Cartea Fluturi se poate comanda aici, cu transport gratuit:
volumele 1 și 2 împreună
volumul 3
Irina Binder - Fluturi
Irina Binder - Fluturi

Nimeni nu merită conștiința ta încărcată.



O conștiință încărcată este ca o umbră care îți reamintește în permanență că ai greșit și că ai fost slab.
Azi, vă voi povesti despre ceva ce mi-a încărcat conştiinţa. Este vorba despre ceva ce i-am ascuns tatălui meu, cu intenţia să nu-l supăr şi să nu-i stric relaţia cu fratele lui.
Fratele tatălui meu locuia în Germania de foarte mulţi ani, dar venea în România în fiecare an. Tata îl diviniza, deşi unchiul meu nu era nici pe departe omul care părea a fi. Unchiul meu nu venea în România neapărat pentru noi, ci pentru a se distra, pentru amantlâcuri şi pentru prietenii lui. 
Cu toate că tata îl iubea mult pe fratele lui şi că se străduia să îi facă pe plac, unchiul meu nu era niciodată mulţumit. L-a terorizat toată viaţa pe tata cu lecţii de morală, reproşându-i că se căsătorise cu o femeie mai tânără cu cu 30 de ani (cu mama mea), că nu repara casa (deşi tata era deja bolnav şi nu-l preocupa decât să mă crească pe mine), pentru că era noroi în curte, pentru că franjurile covoarelor nu erau aliniate, pentru că în casă nu era ordinea exemplară care exista în casele din Germania. Tata, eu, casa noastră, vieţile noastre, erau comparate și raportate la Germania, de parcă Germania ar fi fost paradisul cu oameni perfecţi.
Niciodată nu l-am auzit pe unchiul meu să-l laude pe tata pentru ceva. Îl critica şi îl umilea, iar tata suferea, crezând că nu era bun de nimic, că nu merita nimic şi că unchiul meu venea la noi doar pentru că era prea bun şi prea minunat. Tata a trăit mereu cu impresia că unchiul meu era net superior, deoarece el era realizat frumos în Germania, avea o familie perfectă (nu destrămată ca a noastră), avea o viaţă minunată, mulţi prieteni şi era un om minunat. Îi era recunoscător pentru ceea ce ne aducea din Germania (dulciuri şi lucruşoare), neştiind că amantelor lui le cumpăra apartamente şi maşini, cu bani pe care îi justifica soţiei lui ca fiind pentru mine şi tata. Noi eram un paravan pentru aventurile lui din România.
Când aveam 13 ani, unchiul meu a încercat să abuzeze de mine. Era obişnuit să cumpere femei cu cadouri frumoase din Germania şi probabil că a crezut că mă va putea cumpăra şi pe mine. Poate că în mintea lui bolnavă s-a gândit că o fetiţă de 13 ani se va prostitua pentru nişte dulciuri.
Nu i-am spus nimic tatălui meu. Nu am vrut să-i stric bucuria de a avea un frate, ştiind câtă nevoie avea de familia lui care-i lipsea atât de mult.
Acum ştiu că am greşit ascunzându-i ceva atât de grav. L-am lăsat să creadă că fratele lui era minunat şi să sufere de complexe de inferioritate, să se compare, să creadă că nu va putea fi destul de bun pentru fratele lui şi că nu-l va putea mulţumi niciodată… L-am lăsat să iubească pe cineva care nu ar fi meritat, pe cineva care l-a trădat.
Am crezut că ascunzând aşa ceva îl voi proteja pe tata de o suferinţă şi că nu-i voi lua ceva ce iubea atât de mult. Dar am greşit.
Corect faţă de oamenii pe care-i iubim este să nu le ascundem nimic, oricât de tare i-ar putea durea un adevăr.
Nimeni nu merită lăsat să iubească oameni falşi, răi, periculoşi, trădători.
Atunci, la 13 ani, nu am realizat consecinţele tăcerii mele. Nu m-am gândit că tata nu merita să iubească un om fals, că nu merita să se simtă inferior şi vinovat doar pentru că i se părea că fratele lui era perfect.
Dar azi ştiu. Şi nu mai tac. Nu mai tac atunci când cineva se află în pericol de a iubi pe cineva care nu merită.
Nu mai tac când văd ipocrizie, când văd persoane care, sub pretextul prieteniei şi iubirii se folosesc de oameni. 
Mă întreb adesea dacă tata m-ar putea ierta că i-am ascuns totul şi că l-am lăsat să trăiască iluzionându-se că are un frate bun… şi nu, n-am să mai fac această greşală niciodată, n-am să le mai ascund celor pe care îi iubesc atunci când voi vedea în preajma lor oameni nedemni de dragostea lor.
Știu, asta mă va costa. Voi plăti cu dușmănia celor demascați și cu suspiciunea că sunt un om intrigant, că vreau să dezbin. Nu contează. Eu mă voi purta corect. 
Nimeni nu merită conștiința mea încărcată, cu atât mai puțin trădătorii.