Interviu

O studentă la jurnalism m-a provocat la un interviu aparte, simpatic. Mi-a plăcut că nu este clișeic, cu întrebări de genul: "Ce muzică îţi place" sau "Care e mâncarea ta preferată", adică lucruri care nu sunt relevante pentru a-ți face o părere despre cineva. 
I-am promis că dacă îmi place interviul, îl voi publica pe blog, deci, voila! 

R: Cum ai descrie omul Irina în câteva cuvinte?

Irina: Un om imperfect, dar cu intenţii bune, care iubeşte oamenii, pacea şi viaţa.

R: Ce te inspiră?

Irina: Mă inspiră oamenii buni şi tot ceea ce este frumos. 

R: Ce te face fericită?

Irina: Fericirea celorlalţi, pacea lor, râsetele, îmbrăţişările, iubirea.

R: Ce te enervează?

Irina: Haosul, agitaţia, gălăgia și oamenii nervoși.

R: Zi-mi ceva ciudat despre tine.  Lucruri care nu îți plac, de exemplu. 

Irina: Ciudat ar fi că nu mănânc şi nu beau după nimeni, dar mă pup cu toţi câinii pe care-i întâlnesc. 
Ce nu îmi place? Nu-mi plac vasele şi tacâmurile din plastic. Și nici sacoșele. Și nu suport vase ciobite. Consider că dacă ceva s-a spart, trebuie înlocuit, mai ales că veselă se găsește și foarte ieftină. 

R: Ai ceva dependenţe?

Irina: Da. Sunt dependentă de iubire. 

R: Ce nu îţi lipseşte niciodată din casă?

Irina: Veselia, lumina şi florile. Iar dacă te referi la lucruri, nu-mi lipseşte nimic, pentru că sunt foarte organizată.

R: Spune-mi 3 lucruri care nu-ţi lipsesc niciodată din geantă şi argumentează de ce?

Irina: Banii – pentru că mi se pare sub demnitatea unei femei să nu aibă bani când iese din casă. Actele – pentru că este obligatoriu să le ai mereu asupra ta. Telefonul – pentru că ştiţi deja cât suntem de dependenţi de comunicare.

R: Care este cea mai mare realizarea a ta?

Irina: Nu ştiu dacă am o realizare mare, dar am multe realizări mici. Cred că una dintre cele mai mari realizări pe care le poate avea un om ar fi să poată schimba ceva în bine în lumea asta sau în viața cuiva, iar eu am reușit și nu mă voi opri aici.

R: Care este cel mai mare regret al tău?

Irina: Că am amânat să iau anumite decizii şi că m-am încăpăţânat să stau alături de oameni care m-au irosit.

R: Când te gândeşti la copilăria ta, ce îţi aminteşti?

Irina: Fericire. Arome de fructe, flori, chec şi budincă de vanilie. Raze de soare, ţipetele fericite ale copiilor cu care mă jucam, câinele meu care mă iubea nespus și calul meu care se numea Amurg. Zâmbetul cald al tatălui meu și mirosul frumos al mamei mele.

R: Cum ai descrie prietenul ideal?

Irina: Un om în care să poţi crede cu tot sufletul, în prezenţa căruia să te simţi confortabil şi să nu trebuiască să te controlezi de teamă că i-ai putea leza orgoliul; în sufletul căruia să te simţi în siguranţă, care să se bucure de realizările tale şi care să te ajute să evoluezi. Un om pe care să-l revezi mereu cu bucurie nespusă şi după care să plângi când vă despărţiţi.

R: Dar partenerul de viaţă ideal?

Irina: Omul cu care să-ţi împarţi viaţa cu bune şi rele, alături de care să poţi construi, omul dispus să facă acele mici compromisuri și sacrificii care ajută o relaţie să fie armonioasă.

R: Cum ai vrea să fie copilul tău?

Irina: Să fie un om bun și demn. Să nu facă nimic din ceea ce văd atât de urât şi degradant la unii oameni. N-aș vrea un geniu, ci un copil fericit. 

R: Succesul te-a schimbat?

Irina: Nu. Sunt același om și voi fi același om. Succesul doar m-a responsabilizat. Am o mare datorie față de oamenii care cred în mine și care mă admiră: să nu-i dezamăgesc. 

R: Ca persoană publică eşti expusă şi la bârfe şi răutăţi. Ce părere ai despre asta?

Irina: Nu numai ca persoană publică eşti expusă la bârfe şi răutăţi. Fiecare suntem ţinta bârfelor, a intrigilor şi a răutăţilor, fiindcă lumea în care trăim este pestriţă. Pe mine nu mă mai preocupă de mult timp ceea ce spun gurile rele despre mine, fiindcă ştiu că vorbitul aiurea e preocuparea principală a oamenilor plictisiţi, cu o educaţie şi cu o cultură precară.

R: Crezi că există oameni care te urăsc? Dacă da, de ce şi ce le-ai transmite?

Irina: Da, sunt şi oameni care mă urăsc. De ce? De obicei urăsc cei care nu ştiu să treacă peste despărţiri, care nu ştiu să ierte eventuale greşeli, invidioşii şi cei care nu pot accepta ceva diferit de concepţiile lor.

Ce le-aş trasmite? Că le doresc să-şi recapete demnitatea şi pacea interioară, fiindcă un om care urăşte, recurge adesea la fapte care nu-i fac cinste şi care-l consumă inutil.

R: De ce crezi că unii oameni sunt răi?

Irina: Pentru că sunt nefericiţi, complexaţi, neîmpliniţi şi slabi. Ei se iluzionează că tulburând pacea altor suflete se vor simţi mai bine şi, în loc să facă ceva pentru bunăstarea lor, caută să distrugă fericirea altora. Păcat că aceştia nu realizează că toţi oamenii răi sunt nefericiţi, dar că nu toţi oamenii nefericiţi ar trebui să fie răi.

R: Dacă ai avea şansa să dai timpul înapoi, ce ai schimba la viaţa ta?

Irina: Aş iubi mai mult. Aş iubi cu toată inima, fără să îmi fie teamă de dezamăgiri, fără să îmi impun interdicţii. Aş iubi pe oricine ar merita, indiferent cum s-ar încheia acea relaţie (de iubire sau de prietenie), pentru că azi ştiu că viaţa este compusă din etape, că este un cumul de experienţe de care trebuie să ne bucurăm la intensitate maximă, fără planuri şi aşteptări care să ne aducă deziluzii.

R: Ţi-e teamă de moarte? Dacă ai afla că mai ai o lună de trăit, ce ai face?

Irina: Nu mi-e teamă de moarte, dar ştiu că nu voi fi niciodată pregătită să mor, pentru că mereu trăim cu senzaţia că mai avem atâtea de făcut şi de învăţat, că mai avem mult de iubit. Dacă aş afla că mai am doar o lună de trăit, cred că aş face cumva să fiu cât mai mult cu oamenii mei dragi, să-i fac fericiţi și să le las amintiri frumoase cu mine.

R: Ce părere ai despre minciună?

Irina: Atât minciuna cât şi adevărul sunt bune doar dacă sunt folosite în scopul binelui. Unii se bat cu pumnii în piept că nu mint niciodată, că iubesc adevărul, dar adevărul lor n-are nicio valoare şi nu reprezintă o virtute atâta timp cât îl folosesc ca armă împotriva altora. Adevărul care răneşte şi care distruge este mai urât decât minciuna. Din păcate, unii folosesc adevărul ca pe o virtute, fără a se gândi ce consecinţe are acesta asupra vieţilor celorlalţi, în timp ce alţii folosesc minciuna cu scopul de a face bine şi de a ajuta.

R: Urăşti pe cineva?

Irina: Nu. Sunt prea ocupată să iubesc pentru a avea timp şi energie să urăsc pe cineva. N-am loc pentru ură în sufletul meu. La un moment dat înveți valoarea unei clipe și nu ai irosi-o pentru nimic în lume cu prostii și cu oameni care nu merită.

R: Ce înseamnă pentru tine Dumnezeu?

Irina: Viaţa, iubirea, speranţa, alinarea, totul. Tatăl, mama şi prietenul care mi-au lipsit în cele mai grele momente ale vieţii mele.

R: Ce înseamnă pentru tine iubirea?

Irina: Cred că este elementul care face ca totul să funcţioneze perfect în univers. Este ceva de care depinde tot ce este viu pe acest pământ. Şi este sacră. 

R: Ce nu ai vrea să afle lumea despre tine?

Irina: Lucrurile care ar da un exemplu prost lumii, dar nu pentru că aş vrea ca lumea să creadă că sunt perfectă, fiindcă nu sunt, ci doar pentru că nu aş vrea ca cineva să înveţe ceva greşit de la mine.

R: Ştiu că te implici în diferite cazuri sociale. Cum ai început să ajuţi oameni?

Irina: Dumnezeu a trimis în calea mea oameni care aveau nevoie de ajutor, iar eu nu am trecut nepăsătoare. Satisfacţia de a fi util altora este de neegalat. Nu îmi place să vorbesc despre asta, cu atât mai mult cu cât unii vor crede că încerc să mă laud. Sunt sigură că fiecare om ajută într-un fel sau altul, chiar şi cei mai săraci oameni. Faptul că ei nu au bani şi lucruri pe care să le poată dărui nu înseamnă că nu pot ajuta cu o vorbă bună, cu o mângâiere, cu un exemplu bun, cu timp şi muncă dăruite.

R: Ce nu îţi place la oameni?

Irina: Răutatea, ipocrizia, egoismul, tendința de victimizare, prefăcătoria.

R: Ce părere ai despre adolescenţii din ziua de azi? Şi ce mesaj le-ai transmite?

Irina: Părerea mea despre adolescenţi este că sunt frumoşi, energici şi deştepţi. Mă enervează la culme generalizarea şi compararea lor cu generaţiile trecute. Fiecare generaţie este diferită şi adaptată la posibilităţile vremurilor respective. Adulții ar trebui să fie mai indulgenți, să le acorde încredere și respect și să aibă răbdare ca adolescenții să treacă prin etapele prin care am trecut și noi. Haideți să-i iubim, nu să-i huiduim și să-i dezaprobăm la fiecare pas.

Le-aş transmite adolescenţilor să fie autentici. Să nu se copieze unul pe celălalt, să nu aibă ca etalon modele fără valoare. Să se înconjoare de anturaj sănătos, de oameni care să-i inspire la frumos, de la care să înveţe, cu care să se distreze.  

Să nu se lase descurajați de nimeni și de nimic, să aibă ambiții frumoase și să facă tot posibilul să devină cea mai bună variantă a lor. Nu există om care să nu fie înzestrat cu calități, așa cum nu există om fără defecte. Important este ce lup hrănim - ca în pilda în care sufletul nostru este comparat cu un câmp de luptă pentru doi lupi, unul bun și unul rău și în care se spune că va câștiga cel pe care îl hrănim cel mai des. 

R: Accepţi câteva provocări cu poze care să ne ajute să te cunoaştem mai bine, cu toate că îți vom invada puțin intimitatea? Cititorii își doresc să afle cât mai multe despre tine.

Irina: Da. 

R: Arată-ne ultimul selfie pe care ți l-ai făcut într-un moment special și descrie-ne momentul.
Irina: Eram la lacul Beliș și priveam cu drag un grup de oameni pe care îi iubesc mult și care au venit de prin toată țara, chiar și din Germania și din Austria să ne întâlnim.

R: Pozează tot conţinutul din geanta ta.

Irina: Noroc că azi nu m-aţi prins cu vreun borcan de zacuscă după mine. :)

R: Pozează-ți dulapul cu haine.

Irina: Aici nu m-aţi prins, fiindcă sunt ordonată. :) Am haine prin mai multe dulapuri, dar pozez unul dintre ele. 

R: Pozează primul sertar din stânga pe care îl vezi acum. 

Irina: Aoleu… bine că nu e cel din dreapta! :)

R: Pozează al 2-lea dulăpior de la dreapta la stânga din bucătăria ta.
Irina: Sunt ordonată, v-am spus.  :) 

R: Pozează locul preferat din casă.

Irina: 

R: Pozează patul pe care dormi, dar fără să îl aranjezi.

Irina: Îl aranjez mereu după ce mă trezesc. 

R: Dedică-le o poză cititorilor tăi. 

Irina: Cu toată dragostea, este o poză cu flori culese de mine duminică, în 28 iunie și postez poza chiar la începutul interviului, ca întâmpinare pentru cititorii mei dragi. 

R: Ce le transmiți cititorilor tăi?

Irina: Că sunt minunați, că sunt mândră de ei, că-i prețuiesc și îi iubesc. Le mulțumesc pentru că sunt mereu buni cu mine și-i rog să ia de la mine doar ceea ce este bun. Am o mare responsabilitate față de ei, dar sunt om și, prin urmare, sunt supusă greșelilor. 
Cititorii mei au un loc numai al lor în sufletul meu, un loc în care sunt în siguranță. Le doresc cu toată inima să aibă tot ceea ce-i face fericiți! 

R: Ți-a plăcut interviul acesta? Ce notă i-ai da de la 1 la 10?
Irina: Da. Nota 10! 

Azi m-a bucurat...

... faptul că, deși toată săptămâna am auzit despre despre ploi care ne vor ține în case în acest weekend, nu m-am lăsat descurajată și am ales să ies. Și bine am făcut! Aveam nevoie de aer, de mișcare și de peisaje care să-mi umple sufletul. 

Este adevărat, nu a fost soare, dar nici nu a plouat pe unde am trecut și am poposit noi. 

Dacă aș fi stat în casă, aș fi ratat o zi superbă. 

Pentru voi, câteva momente surprinse azi... 

Mai multe poze de azi, aici: Poze 28 iunie

"Tu miroşi a flori de măr, iar eu miros a tocăniţă..."

Tocmai asta e. Nu trebuie să miroşi a tocăniţă decât strict în timpul în care o găteşti. Iar dacă totuşi alegi să miroşi a tocăniţă şi după ce ai terminat de gătit, n-ar trebui să te aştepţi ca el să te adulmece ca pe un buchet de zambile proaspăt culese.

Îmi amintesc de o seară în care am trecut pe la o prietenă să-i las ceva. Când mi-a deschis uşa am avut un şoc: avea ceară de epilat pe mustaţă, iar de la glezne până la genunchi era învăluită în cremă depilatoare. M-a primit în sufragerie, scuzându-se pentru felul în care am găsit-o. Soţul ei era la fel ca întotdeauna: absent. Stătea pe colţar şi se uita la televizor, fără să bage de seamă că noi trăncăneam lângă el.

Am întrebat-o de ce nu se aranjează şi ea discret, fără a defila aşa prin faţa soţului ei, iar răspunsul ei a fost: "E bărbatul meu, a văzut tot la mine." Perfect de acord, dar una este să vezi tot la o femeie şi alta este să o vezi în toate felurile. Părerea mea este că o femeie trebuie să aibă momentele ei de intimitate, în care să se aranjeze fără să o vadă bărbatul ei.

Când am început să mă arăt interesată de îngrijirea personală, tata mi-a spus cât de important este ca o femeie să nu fie surprinsă vreodată neîngrijită. Mi-a dat-o ca exemplu pe o doamnă pe care el o admira nespus şi care, într-adevăr, avea mereu o ţinută impecabilă, era coafată, cu manichiura îngrijită şi pantofii foarte curaţi, indiferent de vremea de afară. Atrăgea atenţia prin ţinuta ei şi stârnea admiraţie şi respect. Era delicată, feminină şi avea un comportament foarte elegant.

Tata m-a învăţat, aşa cum a ştiut el, lucruri esenţiale despre îngrijirea personală. "Dar să faci totul singură, să nu te vadă nimeni, nu cum face X-uleasca din vecini, care se rade pe picioare la fântână, cu poarta deschisă ca să o vadă toată lumea." A insistat asupra discreţiei unei femei şi îmi amintesc o afirmaţie de genul: "Bărbatul trebuie să vadă lenjeria intimă a unei femei doar pe ea, nu în coşul de rufe sau aruncată pe nu ştiu unde."

Revenind la "mirosul de tocăniţă", nu înţeleg de ce, după o perioadă de relație (de cuplu), unele femei nu se mai îngrijesc. Se obişnuiesc cu ideea că bărbaţii lor sunt ai lor şi le cunosc deja şi nu mai încearcă să fie frumoase şi feminine.

Cum ar putea să te perceapă un bărbat dacă îl întâmpini mirosind a mâncare, transpirată şi îmbrăcată într-un trening lălâi sau cu nişte haine de "stat prin casă"? Am scris mai demult un articol despre igrijirea personală şi spuneam acolo că nu le înţeleg pe femeile care nu îşi acordă puţin timp pentru ele, care nu găsesc plăcere în a se îngriji şi a se răsfăţa cu băi calde şi creme parfumate. Iar acum mă întreb: de ce unele femei nu îşi mai doresc să fie frumoase? De ce după ce îşi termină treburile prin casă nu fac un minim efort să fie aranjate şi îmbrăcate feminin, fie şi cu un capot sau o cămașă de noapte, dar frumoase.

"Iubitul meu parcă nici nu mă mai vede, nu mai e tandru, nu mai e cum a fost..." - am auzit adesea. Dar tu mai eşti cum ai fost? Ştiu, el ar trebui să te iubească oricum şi probabil că te iubeşte oricum, dar nu îl poţi condamna pentru faptul că nu mai vede în tine femeia de care s-a îndrăgostit atunci când tu făceai orice ca să fii frumoasă pentru el. El vede ceea ce eşti, iar dacă ai fi sinceră cu tine, ai recunoaşte că arăţi ca o gospodină, nu ca o femeie.

Tu ai putea să fii tandră şi să te simţi atrasă de bărbatul tău dacă el ar veni lângă tine neîngrijit, mirosind a bere şi a produse cu care a muncit, transpirat şi cu hainele neîngrijite? Sunt lucruri care contează şi care mă duc cu gândul la zicala: "Dacă tu nu te respecţi, cum ai vrea să te respecte ceilalţi?"

Observ din ce în ce mai des femei care nu se mai îngrijesc, care nu-şi mai acordă atenţie, care par că s-au abandonat rutinei şi nepăsării. Umblă cu părul neîngrijit, nevospit de luni de zile, tocit, fără formă. Manichiura şi pedichiura lasă de dorit, nu îşi ascund imperfecţiunile tenului, nu fac nici cel mai mic efort să fie frumoase. Şi nu mă voi extinde până la ţinute total neadecvate la locaţiile în care merg. Nu este de ajuns să faci un duş şi să te îmbraci cu ceea ce ţi se pare mai comod.

Cineva mi-a spus aşa: "Eu cred că femeile din România se aranjează numai când merg la nunţi." Mi s-a părut exagerată afirmaţia, dar cu timpul am realizat că aşa este. Unele femei exact aşa procedează, cel puţin o parte din femeile din mediul rural şi cele din generaţia trecută - de la care multe dintre noi nu am prea avut ce învăţa în privința îngrijirii personale, care prin exemplul propriu ne-au transmis că este foarte important să ai o casă curată, să faci de mâncare, să fii mamă, să munceşti, dar mai puţin să fii o femeie frumoasă...

Atunci când vă supărați că bărbaţii voştri îşi sucesc gâtul după femei frumoase, încercaţi să aflaţi ce anume îi atrage la ele. Să fiţi geloase sau invidioase nu este deloc constructiv. Mai bine învăţaţi de la cele care vi se par un exemplu frumos.

Desigur, faptul că suntem cochete, feminine şi aranjate, că ştim să fim femei în cele mai frumoase sensuri nu ne garantează că bărbații noștri nu vor găsi alte femei care să le placă mai mult, dar dacă vor pleca, măcar nu ne vom învinovăţi că am mirosit "a tocăniţă"...

Elefant aniversează 5 ani!

Și, așa cum era de așteptat, Elefant (http://tinyurl.com/pvsvu3a) sărbătoreste cei 5 ani oferind reduceri mari și o gamă foarte largă de produse! 

Eu am și primit deja cutia verde cu produsele dorite de mine: o carte, o loțiune de corp și o poșetuță. 

Vă invit și pe voi aici: http://tinyurl.com/pvsvu3a să vedeți ofertele și să vă bucurați de experiența cumpărăturilor de calitate.

Sunt clienta celor de la Elefant încă de la început și sunt mereu plăcut surprinsă de evoluția lor, de noutățile și diversitatea produselor. I-am „testat” (neintenționat) în diverse situații, am testat și politica lor de retur (când am vrut altă culoare la un produs) și totul a funcționat corect și foarte prompt. Sunt un spirit critic și nu aș tolera lipsa de profesionalism.

Un mare avantaj al lor mi se pare și faptul că le pot trimite cadouri și celor aflați în alte orașe, fiind surprinși plăcut de cutia verde pe care o primesc direct acasă (nu numai în țară, ci chiar și în străinatate). 

Aștept să-mi împărtășiți experiențele voastre cu Elefant (http://tinyurl.com/pvsvu3a) și, de ce nu, să îmi spuneți ce v-ați cumpăra de la ei sau ce mi-ați recomanda odată cu aceste reduceri semnificative. 

Personal recomand cu toată încrederea magazinul Elefant și le urez mulți ani înainte!

Lista

Copleşită de reproşurile făcute de cineva apropiat, mi-am amintit de o întâmplare din copilărie, când i-am reproşat lui tata că niciodată nu aştepta să se usuce gresia după ce o spălam şi intra în casă încălţat, lăsând urme pe ea. Atât de tare m-am enervat atunci, încât i-am turnat o listă întreagă de nemulţumiri şi de reproşuri, amintindu-i şi de alte dăţi când m-a supărat.

Tata m-a ascultat calm şi, deşi mă aşteptam să îşi ceară iertare şi să-mi promită că nu mă va mai supăra, mi-a spus:

- Dar bine n-am făcut nimic? N-am făcut nimic bun?

- Ba da, dar...

- Atunci, te rog ca, data viitoare când te superi că am făcut ceva greşit şi ai de gând să-mi reproşezi, să îmi spui mai întâi tot ce am făcut bine şi abia după aceea ce am făcut rău. Sau ţi se pare corect să îmi aminteşti numai de greşeli, iar faptele bune să le treci cu vederea?

Frustrată de atitudinea neaşteptată a tatălui meu şi convinsă că lista de lucruri greşite pe care le-a făcut era mult mai lungă decât lista cu lucruri bune, am luat o foaie, am împărţit-o în două şi m-am apucat să scriu lucrurile greşite în partea stângă. Partea din dreapta am lăsat-o pentru lucrurile bune, pe care aveam de gând să le scriu mai târziu.

În partea cu lucruri greşite am scris că tata nu era destul de atent când spălam gresia, că uitase de o rugăminte de-a mea, că lăsase nişte rufe în ploaie cât timp am fost la şcoală, că uita diverse lucruri prin curte şi atât. Oricât m-am străduit să îmi amintesc şi alte greşeli de-ale lui, n-am mai găsit niciuna.

În partea cu lucruri bune pe care le-a făcut tata am scris faptele frumoase care îmi aduseseră bucurie în ultima vreme, dorinţe pe care mi le-a îndeplinit şi gesturi drăguţe în care am regăsit eforturi, sacrificii şi multă dragoste. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi aminteam mai multe lucruri frumoase şi îmi dădeam seama că greşelile pentru care îl acuzam nu ar fi meritat nici măcar amintite pe lângă atâtea lucruri frumoase pentru care ar fi trebuit să îi mulţumesc.

Dintr-o dată m-a cuprins un sentiment de vinovăţie şi am simţit cât de nedreaptă am fost cu tata. Am regretat că l-am învinovăţit pentru un lucru minor, când el ar fi meritat recunoştinţă pentru toată bunătatea lui.

Trăim într-o lume în care auzim şi rostim mai multe reproşuri decât complimente şi jignim mai mult decât alintăm. O asemenea atitudine ne tulbură pacea sufletească şi armonia din relaţii. Imaginaţi-vă că reproşurile sunt pietre pe care le aruncaţi în ceilalţi, iar cuvintele frumoase sunt mângâieri. Gândiţi-vă bine înainte să decideţi ce ar merita fiecare: lovituri sau mângâieri. Sau, şi mai bine, aşteptaţi o noapte şi vedeţi a doua zi dacă mai este cazul să o apostrofaţi pe persoana care v-a necăjit. În acest timp faceţi o listă, nu neapărat scrisă, ci imaginară, şi treceţi pe ea mai întâi faptele bune şi gesturile frumoase ale acelei persoane, oricât de mici ar fi, şi abia apoi lucrurile care vă deranjează. Ar fi nedrept să amintiţi câteva greşeli banale înainte să mulţumiţi pentru tot ceea ce vi s-a oferit frumos. În spatele fiecărui gest frumos se află iubirea. Iar în spatele fiecărei greşeli se află o slăbiciune omenească. Şi de slăbiciuni nu suntem scutiţi niciunul dintre noi.

Data viitoare când simţiţi că este cu adevărat necesar să purtaţi o discuţie în care îi reproşaţi ceva cuiva, aveţi grijă să treceţi în revistă şi ceea ce a făcut bun acea persoană. Nu o certaţi prea aspru, încercaţi să înţelegeţi ce a determinat-o să acţioneze în modul care v-a deranjat pe voi, Analizaţi totul obiectiv şi, cine ştie?, poate că nu ar fi rău ca, atunci când nu le înţelegem celorlalţi slăbiciunile şi greşelile, să facem o lista cu propriile noastre greşelile şi faptele bune... Rezultatul s-ar putea să ne surprindă.

Fragment din Cartea Insomnii

Uneori eșuăm...

În viață se mai întâmplă și să eșuăm. Oricât de buni am fi, oricât ne-am strădui, oricât de mult am iubi, la un moment dat tot se poate întâmpla să nu fim părintele, prietenul, partenerul, fratele sau colegul care ar trebui să fim sau care se aşteaptă să fim... Indiferent dacă intenţia noastră a fost onorabilă, rezultatul se poate să fie unul dezastruos, aşa că suntem judecaţi după eşecul demersului nostru, şi nu după onorabilitatea intenţiei.

Eșecul descurajează. Sentimentele de vinovăție și de neputință ne determină să facem pași înapoi, iar asta este greșit. Cu atât mai mult trebuie să pășim înainte, să îmbrățișăm cu toată dragostea, să ne cerem iertare, să le spunem celor pe care i-am dezamăgit că-i iubim și că ne dorim să fim suficient de buni pentru ei, dar suntem oameni, prin urmare supuși greșelilor, rătăcirilor, slăbiciunilor...  eșecului.

Când vă simţiţi descurajaţi de eşecurile repetate şi vi se pare că la capătul tunelului vostru nu se va întrezări în veci vreo luminiţă, vă rog să vă amintiţi de Thomas Edison, cel care a inventat becul. Până când i-a reuşit experimentul şi a produs un bec care să reziste la curentul electric, a făcut nu mai puţin de 2 000 de experimente!! Prin urmare, 2 000 de eşecuri. Întrebat despre uriaşul număr de eşecuri, Edison a spus că sunt 2 000 de succese – deoarece a văzut  2 000 de moduri în care nu funcţionează un bec.

Aşadar, continuaţi să încercaţi. Unele dintre cele mai celebre personalităţi ale vremurilor noastre au fost refuzate de zeci de ori înainte de a deveni maeştri în cinematografie, artă, laureaţi ai premiilor Nobel, Oscar şi altele.

Şi în viaţa personală este la fel. Încercaţi. Uneori, un eșec este cea mai necesară lecție pentru evoluția noastră. Totul este să fim sinceri cu noi înşine și să ne recunoaștem înfrângerile. Şi da, să ne iertăm sincer pentru neputințele și slăbiciunile noastre. Nu suntem perfecţi, suntem perfectibili.

Pentru cineva drag care a eșuat. Eu aștept doar o îmbrățișare.

Fragment din Cartea Insomnii