Dacă aș scrie ultimul text...




Într-o împrejurare anume mi-a venit în minte următorul gând: dacă aş şti că scriu ultima oară ceva, oare ce le-aş scrie cititorilor mei? Ce le-aş spune?
Răspunsul a venit imediat. Primul lucru pe care l-aş scrie ar fi: „Vă mulţumesc!” Le-aş mulţumi tuturor celor care m-au citit pentru fiecare clipă pe care au petrecut-o ca să îmi cunoască gândurile. Le-aş mulţumi pentru fiecare gând bun trimis, fiindcă toate gândurile bune primite au fost pentru mine ca nişte mângâieri. Le-aş mulţumi pentru momentele în care au avut răbdare să îmi regăsesc pacea şi optimismul și pentru faptul că nu s-au grăbit să mă judece și să mă părăsească atunci când nu am fost pe placul lor.
Apoi, le-aş spune cât sunt de minunaţi. Da, le-aş aminti că fiecare în parte este o minune, că fiecare are ceva frumos, ceva unic de dăruit și mai ales că fiecare are dreptul la fericire! Aş încerca să îi conving să renunţe la complexe şi la prejudecăţi, să nu îşi mai impună limite şi interdicţii, să trăiască din plin tot ce le oferă viaţa, să se bucure de fiecare clipă şi să înveţe din fiecare deziluzie. Le-aş mai spune că frumuseţea nu e definită de un chip într-un anume fel, nici de un corp armonios şi în niciun caz de machiaj, de haine sau de bijuterii frumoase. Şi că bogăţia unui om nu se măsoară în lucrurile pe care le are, ci în comorile pe care le poartă în suflet şi în faptele lui bune, în toate cuvintele prin care a oferit învăţătură, mângâiere, speranţă, curaj, dar şi în momentele în care s-a dăruit semenilor lui. Aşa cum a ştiut. Aşa cum a putut.
Le-aș spune să ierte și să uite ceea ce i-a rănit, să își elibereze sufletele de toată încărcătura negativă și de durerile nemeritate.
Şi le-aş mai scrie oamenilor care mă citesc că nimic nu este imposibil în viaţă, că niciodată nu e prea târziu să devină cine doresc să fie, că pot trăi într-o lună ceea ce nu au trăit o viaţă, că pot iubi cu o pasiune nebună chiar şi după ce au trecut cu mult de a doua tinereţe, că bătrâneţea nu e decisă de vârsta biologică şi că tinereţea este o stare a sufletului - una care nu îţi fură curajul de a face lucruri, nici bucuria de a trăi intens.
Le-aş mai scrie că omul decide cât de fericit şi de împlinit este şi i-aş asigura că nu au nevoie de mult pentru a avea totul şi nici de titulaturi şi de funcţii pentru a fi cineva.
Şi le-aş mai scrie că îi rog să nu se mai irosească pentru lucruri mărunte, să preţuiască fiecare minut al vieţii, să se bucure de natură, să caute compania oamenilor buni, să râdă cu toată inima şi să plângă atunci când sufletele le sunt încărcate cu dureri şi regrete.
I-aş sfătui să nu amâne nimic, să spună cât mai curând acel „Iartă-mă!” și acel „Te iubesc!” pe care le țin ferecate în suflete, de teama că vor fi respinși.
Și neapărat le-aș cere iertare dacă vreodată nu am avut răbdarea pe care ar fi trebuit să o am, dacă nu am știut să-i ascult, dacă nu am fost capabilă să transmit ceea ce mi-aș fi dorit, dacă printr-un cuvânt nelalocul lui am furat pacea vreunui suflet.
Probabil că aş scrie mult încercând să cuprind tot ceea ce aş vrea să le spun, dar scriind am realizat că tocmai ele, cuvintele, sunt atât de neînsemnate şi de sărace atunci când vrei să exprimi cu ajutorul lor sentimente grandioase, cum ar fi dragostea, respectul, preţuirea...
Şi nu, nu mi-aş lua lua rămas bun. N-aş spune că e ultimul text pe care îl scriu, nu m-aş smulge din sufletele cititorilor mei, ci le-aş lăsa speranţa că voi reveni într-o zi să scriu din nou pentru ei.
Dar le-aş spune că pentru mine nu au fost simpli străini, că am crezut în ei, că tot ce am scris a fost scris din iubire pentru ei, cu iubire pentru ei, cu sufletul deschis și cu încrederea că mă destăinui celor mai buni prieteni.
Şi le-aş dori să aibă parte de tot ceea ce iubesc, să fie protejaţi de Dumnezeu, să nu cunoască teama, singurătatea şi durerea, să se bucure din plin de viaţă, de tot ce e frumos, de oameni, de pace şi de toate şansele care li s-au dat.
Apoi m-aş semna cu câteva lacrimi, pe care ei nu le-ar vedea, dar care ar uda florile pe care eu le-am sădit în sufletul meu, special pentru oamenii minunaţi care m-au citit.
Vă iubesc și vă mulțumesc pentru că faceți parte din lumea mea frumoasă! 


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Alergie la curioși și indiscreți...



Nimic nu mă scoate mai tare din sărite decât curiozitatea, indiscreţia şi indecenţa cu care unii caută să scormonească în viaţa mea. Mi-i imaginez ca şi cum i-aş fi primit în casa mea, iar ei s-au apucat să îmi cotrobăie prin dulapuri şi sertare ca să vadă ce lucruri am...
Unii nu cunosc limita dintre decenţă şi indecenţă şi trăiesc cu impresia că o relaţie de prietenie sau de amiciţie presupune punerea pe tapet a vieţii personale, cu explicaţiile şi justificările de rigoare. Greşit. Spun atât cât vreau EU, nu atât cât vor alţii. Este o alegere personală care poate fi influenţată de încrederea pe care mi-o câştigă o anumită persoană.
Într-o lume în care, până şi la coafor se discută cele mai intime detalii din viaţa personală (mai mult a altora, desigur), se pare că, dacă eşti discret în ceea ce priveşte viaţa ta şi te limitezi la a discuta despre starea vremii, cărţi şi filme, eşti anormal şi poate ai ceva de ascuns... şi atragi interesul faţă de persoana ta. Nu, discreţia mea nu este un camuflaj pentru istorii de viaţă de care mă ruşinez... Viaţa mea a însemnat şi alegeri bune dar şi alegeri proaste, şi fapte de care mă mândresc, dar şi fapte care nu-mi fac cinste, şi regrete şi tot felul de istorii determinate de anumite conjuncturi şi oameni. Dar nimeni şi nimic nu mă obligă să spun despre mine mai mult decât consider eu de cuviinţă şi nici să dau explicaţii curioşilor şi celor care au prostul obicei de a se erija în persoane morale şi totodată în judecători... Pentru că niciodată aceștia nu se vor mulțumi să afle lucruri doar pentru ei, ci scopul lor este să le răspândească și să le judece împreună cu alții. 
Nu datorez lumii detalii intime despre mine şi nici justificări pentru felul în care mi-am administrat viaţa. Lumea nu are niciun drept să mă judece pentru felul în care am ales să trăiesc, fiindcă nu ea plăteşte pentru faptele şi alegerile mele.
N-am înţeles niciodată de ce unii, în loc să se preocupe de vieţile lor personale (care, din nefericire abundă de minusuri) se preocupă mai mult de vieţile altora. Nu înţeleg de ce unii n-au linişte până nu află totul despre o persoană, de ce-i interesează mai mult decât ar trebui şi ar fi decent să ştie, de ce scormonesc după lucruri care nu îi privesc, care nu le afectează viaţa şi existenţa. Şi nu-i voi înţelege niciodată pe aceia care n-au minima decenţă dictată de minimul bun simţ care să-i oprească din întrebat şi scormonit după detalii care n-au nicio legătură cu persoana lor.
Nu mi-au plăcut niciodată oamenii cu spirit poliţienesc şi nu mi-au plăcut niciodată curioşii şi indiscreţii, fiindcă eu sunt un om discret, care respectă intimitatea celorlalţi şi nu m-a interesat niciodată să ştiu mai mult decât a vrut să îmi spună vreo persoană. N-am scormonit niciodată în intimitatea altora şi nu am făcut niciodată din problemele cuiva un motiv de a bârfi cu alţii şi de a judeca.
Tind să cred că scormonitorii în vieţile altora sunt copleşiţi de propriile probleme, defecte, neputinţe şi slăbiciuni şi de aceea caută o evadare din viaţa lor mizeră... Sau poate caută o confirmare că nu sunt singurii imorali, cu probleme, cu istorii triste... Sau, poate că vieţile și sufletele lor sunt prea goale şi lipsite de frumos, poate că ambițiile lor se limitează la nimicuri și de aceea îi preocupă doar nimicuri şi se mulţumesc să nu aibă nimic bun, să nu facă nimic bun...



Azi m-a bucurat...



... acest dar deosebit, care va îmbogăți biblioteca mea: cartea Arta Conversației cu dedicație din partea autoarei - doamna Ileana Vulpescu. 
Mă simt onorată pentru un asemenea privilegiu și am inima plină de bucurie! 
Îi mulțumesc cu toată inima doamnei Vulpescu, o scriitoare de excepție și un om extraordinar, care va locui mereu sufletele celor care au cunoscut-o și care au citit-o!





Haz de... necaz!



Mă regăsesc în nemernicii din jurul meu. Sună dur, ştiu. Dar m-am văzut în anumite ipostaze şi mi s-a făcut lehamite...
Am asistat la o hăhăială dementă a unui grup de persoane care se distrau pe seama cuiva… lucru care se întâmplă de multă vreme şi în repetate rânduri. Aproape că nu este zi în care, aflându-mă în societate,  să nu văd aşa ceva. E o scenă comună, în care un biet nefericit are ghinionul să între într-o într-o încăpere în care se află un grup de persoane și devine ţinta băşcăliilor făcute pe seama sa. Grupului nu-i scapă nimic… De la pantofi până la nasul disproporționat de dorința lor de a evidenția defecte, se emit tot felul de epitete, care mai de care mai dezaprobatoare şi mai pline de dispreţ. Persoana este criticată şi condamnată prea aspru doar pentru faptul că este aşa cum este. Abia au aşteptat să apară cineva de care să râdă… fiindcă umorul (umorul?!) îi salvează de monotonie. Discuţiile și distracţia lor sunt limitate la caterincă ieftină şi la batjocură făcută pe seama altora. Nu contează cine. Poate fi chiar şi cineva cu care se înţeleg bine. Poate fi chiar şi cineva căruia îi zâmbesc amabil şi cu care au mâncat la aceeaşi masă. Poate fi chiar şi cineva care i-a ajutat cândva, care s-a purtat mereu corect și frumos. Şi ce dacă? Doar nu-i dau în cap, nu? Fac mişto puţin… şi o fac fără menajamente, fără a se ruşina de cei care asistă pasiv la jocul lor dement.
Reacţiile şi afirmaţiile lor te fac să crezi că dacă aveau pietre la îndemână, ar fi aruncat în persoana care a avut neşansa să le tulbure plictiseala. Dar cuvintele sunt mai grele ca pietrele şi lovesc cu mai multă forţă. Rănile făcute de pietre se vindecă în timp, dar rănile făcute de cuvinte şi de privirile dezaprobatoare încarcă mereu cu complexe şi cu frustrări nemeritate... Dar pe cine interesează că acea persoană vede şi simte că este batjocorită de grupul de oameni care, de dragul amuzamentului şi-au abandonat moralitatea şi bunătatea? N-au nicio pudoare. 

Cred că fiecare dintre noi a simţit măcar o dată în viaţa sa tortura privirilor pline de dispreţ ale unor persoane care n-au nimic mai bun de făcut decât batjocura pe seama oricui le iese în cale. E neplăcut, e umilitor, e jenant.
Sunt sigură că oricărei persoane din acel grup îi va veni rândul la un moment dat să fie luată în derâdere chiar de ceilalţi membri ai grupului cu care altă dată împărţea plăcerea maladivă de a face batjocură pe seama cuiva.
Un astfel de grup are mereu un lider. E cel care dă tonul la răutăţi şi, de obicei, e cel simpatizat de grup. Nemernicia lui pare un fel de putere pentru ceilalţi, ceva de divinizat, ceva care îl ridică la rang superior. El dă tonul, iar proştii râd şi aplaudă. Se complac în situaţia dezagreabilă şi decad de la calitatea de om pentru niște mizerii pe care, la rândul lor, le-ar condamna dacă ar fi făcute de alții. 
Se poartă de parcă ar fi necondamnabili și de parcă ar întruchipa perfecțiunea umană. Se cred simpatici şi spirituali, mai ales dacă au în jur şi alţi proşti care să-i încurajeze, aplaudându-le moravurile uşoare. Apoi ies mulţumiţi din încăpere şi povestesc cu mândrie cum s-au distrat maxim. 

Spuneam că mă văd în acești nemernici… Da, cândva am fost parte din astfel de grupuri. Nu voi fi ipocrită să spun că eu nu am făcut asta niciodată. Ba am făcut-o… şi nu îmi place deloc imaginea mea de atunci… mai ales că îmi aminteşte cât de nefericită eram, ascunsă acolo în spatele hăhăielii mele necontrolate. Poate de aceea nu mă supăr pe cei care îşi continuă hăhăiala zilnică, fiindcă înţeleg că sunt doar nefericiţi şi au nevoie de ceva care să îi facă să uite de problemele lor, de urâţenia lor, de complexele lor, de neputinţele lor…
Oamenii fericiți și împăcați cu ei înșiși nu sunt preocupați de răutăți și nu văd nici măcar defectele reale ale celor din jur... ei văd mai întâi de toate frumusețea din tot ce-i înconjoară, ei respectă orice om și nu găsesc nicio plăcere în a se amuza pe seama altora... Oamenii mulțumiți cu sine împrăștie doar lumină și bunătate în jur și nu-i atrag pe ceilalți în acte nemernice și degradante. 
Oamenii cu un dram de inteligență și stimă de sine găsesc mereu subiecte interesante de dezbătut în societate și nu se mulțumesc cu flecăreală inutilă despre alții...

Montesquieu spunea: "Nu râdeti de proşti, fiindcă îşi vor închipui că au umor."



Evadare




Mă aflam într-un taxi. Trebuia să ajung undeva şi mă grăbeam. Între timp eram cu ambele telefoane în mână şi citeam mesajele şi e-mail-urile. Aveam nu ştiu câte apeluri pierdute. Multă lume mă căutase, mulţi voiau ceva de la mine. Telefonul meu îmi arăta că viaţa mea e arhiplină de “trebuie”. Mai aveam puţin până la adresa la care mergeam şi m-am trezit spunându-i taximetristului că vreau să mă ducă pe drumul spre Poiana Braşov.
- Mai exact unde?, m-a întrebat mirat.
- La Belvedere. Şi rămân acolo.
Cu siguranţă omului i se părea ciudată cererea mea, dar eu aveam nevoie de o gură de aer.
De îndată ce am ajuns, am respirat de parcă voiam să trag tot aerul acela în plămânii mei. Peisajul care îmi încânta retina mi-a alungat toţi “trebuie” din minte. Deodată nu mai aveam nimic de făcut. Eram doar eu cu mine acolo, în liniştea aceea tulburată din când în când doar de câte o maşină care urca spre Poiana Braşov sau care cobora spre oraş.
 
Ce mică sunt! Şi neînsemnată! Şi totuşi, atâţia oameni au nevoie de mine. Oare câţi dintre aceştia mă şi iubesc? Oare de câţi dintre aceştia am şi eu nevoie, la rândul meu? Da, eu am nevoie de toţi, fiindcă eu depind de a mă dărui... Nici nu îmi pot imagina viaţa mea fără atâta alergătură, fără a mă implica în vieţile unora care sunt prea comozi să lupte pentru ei, să evolueze, să se descurce singuri, să înveţe să se bucure de viaţă…
Şi totuşi, trăiesc senzaţia ciudată şi înfricoşătoare că sunt o inutilă. Dacă de mâine aş dispărea, toţi ceilalţi ar putea foarte bine să îşi continue vieţile fără mine. Poate doar aşa ar realiza şi ei că puteau oricum şi fără mine.

Mi-am amintit de discuţiile pe care le avusesem cu o zi înainte. Am ascultat persoane care mi s-au plâns şi s-au lamentat din diverse motive. Sincer? Probleme închipuite. Nimic serios. Ei nu ştiu că eu vorbesc şi cu oameni cărora le-au murit copii, cu adulţi care mai au puţin de trăit… şi de aceea faptul că prietena X a spus nu ştiu ce, li se pare o adevărată tragedie. O tragedie prea mică, dar care le fură toată bucuria.
Am obosit. Chiar am obosit să trag de unii care se complac în situaţii deplorabile. Am obosit să lupt în locul altora, care nu vor să priceapă că cei mai mari duşmani ai lor sunt ei înşişi. Am obosit să alin singurătăţile unor oameni care nu ştiu că pentru a avea pe cineva alături, trebuie să facă şi compromisuri, să coboare de pe piedestalul de unde privesc lumea de sus şi observă toate defectele care îi împiedică să iubească.
Am obosit să ascult atâta flecăreală inutilă, irositoare de timp preţios, în care aş putea să mă bucur de o carte sau de un film… sau, pur şi simplu, de linişte. De gândurile mele. De visurile mele pe care le ajustez mereu în funcţie de nevoile altora.
Am obosit să bifez în fiecare zi lucruri care trebuie făcute.
Şi mă mai oboseşte maxim graba cu care mă privesc unii şi uşurinţa cu care mă judecă. Mă judecă atât pentru ce fac, cât şi pentru ce nu fac. Nimic nu e bine. Iar eu continui să mă amăgesc că sunt iubită, preţuită, necesară, de neînlocuit. De fapt, sunt o inutilă. Şi nu, nu cerşesc declaraţii prin care lumea să îmi spună că are nevoie de mine. EU sunt cea care are cea mai mare nevoie de mine şi pe mine m-am neglijat cel mai mult.

Acum sunt aici, pe drumul poienii. Oraşul pare mic şi destul de departe de mine, încât să îmi poată tulbura liniştea interioară cu freamătul lui, cu nervozitatea şi agitaţia oamenilor care aleargă care încotro şi au uitat să mai și respire. Aud telefoanele sunând în geantă şi îmi imaginez oamenii care se scandalizează inutil că nu le răspund. Deocamdată nu îmi pasă de nimic. Ce poate fi mai important decât mine în acest moment?



Ești frumoasă, femeie dragă!



„Femeia este simbolul bunăvoinţei şi al frumuseţii.”
- Novalis

Eşti frumoasă cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşti, fiindcă vorbele tale exprimă tandreţe, compasiune și înţelepciune.
Eşti frumoasă cu fiecare pas pe care îl faci, fiindcă paşii tăi te poartă mereu către oamenii pe care-i iubeşti şi prin care trăieşti.
Eşti frumoasă cu fiecare zâmbet pe care îl oferi cu generozitate, fiindcă zâmbetele tale sunt pline de soare şi de bunătate.
Ești frumoasă cu brațele tale primitoare, care au îmbrăţişat şi au oferit adăpost.
Eşti frumoasă chiar şi când ai umerii căzuţi, fiindcă ei poartă poveri numai de tine ştiute.
Eşti frumoasă chiar şi când ai riduri, pentru că fiecare dintre ele a fost lăsat de o grijă ori o supărare ori o bucurie pe care ai trăit-o numai tu. Ele sunt mărci ale timpului, însă sunt semne ale Timpului tău, femeie, ale vieţii tale. Să nu-ţi pară rău de niciunul dintre ele.
Eşti frumoasă chiar şi când ai câteva kilograme în plus, ele nu-ţi fură din graţie, din strălucire şi din eleganţă.
Eşti frumoasă cu fiecare cicatrice pe care o ascunzi în inima ta – pentru că este o medalie câştigată în luptele pe care le-ai dus cu viaţa.
Eşti frumoasă cu mâinile tale muncite şi obosite, fiindcă ele poartă urmele atâtor trude şi momente de dăruire, iar mângâierile lor sunt capabile să alunge cei mai aprigi demoni.
Eşti frumoasă chiar dacă anii au lăsat urme de neşters pe chipul tău.
Privirile dezaprobatoare ale celor incapabili să îţi vadă frumuseţea nu te fac să fii mai puţin frumoasă. Nu-ți pierde nicio clipă încrederea în tine!
Eşti frumoasă exact aşa cum eşti tu, cu bucuriile tale, cu tristeţile tale, cu lacrimile tale, cu dorurile tale, cu privirile încruntate şi sufletul împovărat de griji, cu graba ta, cu capriciile tale, cu zbuciumul tău şi cu slăbiciunile tale!
Eşti frumoasă, femeie dragă! Bucură-te de tine! Bucură-te de viaţă!

Cu drag pentru voi, femei minunate!


Fragment din cartea Insomnii (care se poate comanda aici: Cartea Insomnii)

Irina Binder - Insomnii



Pentru tine!



Acolo unde au existat lacrimi, Dumnezeu să îţi dea sărutări.
Acolo unde au existat grimase de durere, Dumnezeu să îţi dea zâmbete pline de fericire.
Acolo unde au existat dureri, Dumnezeu să îţi dea mângâieri.
Acolo unde au existat eşecuri, Dumnezeu să îţi dea reuşite.
Acolo unde au existat îndoieli, Dumnezeu să îţi dea încredere.
Acolo unde au existat temeri şi zbucium, Dumnezeu să îţi dea pace.
Acolo unde au existat greşeli, Dumnezeu să îţi dea iertare.
Acolo unde au existat sfârșituri, Dumnezeu să îți dea începuturi frumoase.
Acolo unde a existat ura, Dumnezeu să îţi dea iubire.