Sunt şi voi rămâne imuabilă, cu riscul de a atrage antipatii
şi de a plăti preţul singurătăţii. Eu nu simulez nici bunătatea, nici
moralitatea, nici perfecțiunea, nici fericirea.
Nu caut să dovedesc ceva anume lumii: nici ca pot, nici că știu, nici că am, nici că sunt. Pot trăi foarte bine şi fără a avea simpatia şi aprobarea
tuturor.
Nu ştiu de ce unii, în loc să se preocupe de evoluţia lor,
se preocupă de evoluţia mea. De ce simt ei nevoia să mă disciplineze pe mine,
să mă educe, să îmi arate adevărurile lor şi să mă asimileze turmei lor. Ba
chiar simt nevoia să îmi arate mie că eu sunt altfel decât sunt. Aşa cum mă văd
ei, nu aşa cum sunt eu. Fiindcă lor le ajung două-trei cuvinte ca să mă
cunoască pe mine cu trecut, prezent şi viitor. Cu bune, cu rele, cu urâte şi cu
frumoase. Cu ce pot şi cu ce nu pot. Şi iată, da, ei se cred îndreptăţiţi să emită
judecaţi de valoare asupra mea.
Eu nu datorez
lumii decât respectul. Atât. N-am datoria să fiu perfectă şi nici să mă fac
plăcută. Datoria mea morală este să nu instig la răutate şi să nu fiu un
exemplu prost pentru societate. Aşadar, nu înţeleg de ce şi de unde atâtea
pretenţii? De ce mă consideră unii datoare să fiu nu ştiu cum, să fac pe plac
lumii, să mă supun principiilor şi regulilor comune?
“Dacă eşti bună trebuie să iubeşti pe toată lumea…”, mi s-a
spus de câteva ori.
Regret, dar eu nu pot iubi pe toată lumea. Nu-i pot iubi pe cei care mă duşmănesc, nu pot iubi
prefăcuţii, ipocriţii, interesaţii şi intriganţii. Voi, cei care declaraţi că
trebuie să-i iubim pe TOŢI, chiar reuşiţi, sau doar sunteţi ipocriţi de dragul
de a vă crea o imagine bună despre voi înşivă? Aţi putea iubi pe cineva care
v-a violat copilul, de exemplu? Sau pe cineva care v-a agresat mama? Aţi
putea-o iubi pe cea care v-a distrus familia? Dacă da, felicitări! Eu,
recunosc, nu am atins încă acea treaptă a evoluţiei. Eu pot doar să nu urăsc,
să nu doresc răul, să iert şi să nu caut să mă răzbun. Atât.
Sunt de acord cu "Iubește-ți aproapele!", dar unii, se pare că nu înțeleg termenul de "aproape". Aproapele este familia, omul de lângă tine, prietenii, cei care îți sunt apropiați sufletește, care te respectă, care te susțin. Restul, sunt "departele", ca să mă fac înțeleasă. :)
Criticile, judecăţile şi toate dezaprobările lumii nu mă vor
face să devin un bufon social, sau un "Yes Man", doar de dragul de a fi aprobată
şi acceptată de societate.
Am curajul să spun ce simt şi ce gândesc fără a mă teme că
voi leza vreun orgoliu şi că lumea mă va desconsidera, doar pentru că sunt
sinceră. Şi iată că mă expun judecăţilor lumii, a unor oameni superficiali,
grăbiţi şi închipuiţi, care se erijează în Dumnezei, în omniscienţi şi în
etaloane de moralitate. O lume care dezaprobă înainte de a cunoaşte şi de a
înţelege. O lume care, deşi nu a trăit în locul meu, are impresia că ar
reacţiona mai bine ca mine în situaţii de criză, că ar face lucrurile perfect,
că ar gândi şi ar simţi altfel. O lume care se amăgeşte cu faptul că ar tolera,
ar ierta şi ar iubi pe oricine, dar care nu îmi tolerează mie nişte simple
trăiri omeneşti.
Nu mă voi teme niciodată să spun ce simt şi ce gândesc. E
prea plină lumea de falsitate, de ipocrizie și de iluzii frumoase, încât să mai contibui şi eu… E prea
mult simulacru în jur. Simulacru de prietenie, de iubire, de sentimente frumoase, de fericire, de vieți împlinite și de
imagini imaculate ale unor oameni disperaţi să fie acceptaţi şi plăcuţi de
lume. Nu vreau să fac parte din turmă. Prefer să fiu un lup singuratic, nu oaie.
