Mă sună maică-mea pentru orice prostie. Și când mi-e lumea mai dragă, normal. Parcă știe când am treabă de nu-mi văd capul și exact atunci dă telefon și mă ține de vorbă. Și mă țineeeee… Nu se încurcă, mama. Are timp. Mereu are chef de vorbă, mai ales când sunt cu nervii la pământ și nu am energie să o ascult. În momentele cele mai nepotrivite, hop și ea!
De la o vârstă, parcă o iau razna părinții noștri. Ați remarcat? Stau închiși în case și se uită la toate prostiile de la televizor. Apoi ne sună, pe cine să sune? Nu de alta, dar să ne bage în cap tot ce văd, să ne povestească despre intoleranțele alimentare, despre riscurile consumului exagerat de zahăr, despre accidentele rutiere, despre crime și violuri, morți și răniți. Și alte lucruri pe care ni le-au mai spus de vreo sută de ori. Părinții ne seacă uneori cu temerile lor exagerate. Dacă suntem răciți, ne plictisesc cu aceleași sfaturi pe care ni le-au dat de fiecare dată când am fost răciți. Mama, de exemplu, mă ceartă mereu când răcesc. "Nu te îmbraci, ți-am zis să porți căciulă". Și bla, bla, bla, o ține pe-a ei, cum a făcut toată viața. Apoi, se plânge de tot felul de dureri: de oase, de spate, de picioare, de articulații, de cap. Dar de ce fel de dureri nu se plânge? Că ar fi mai scurtă lista cu ce nu o doare. Și mă întreabă pe mine dacă sunt bune niște medicamente cărora li se face reclamă pe la TV.
- Nu știu, mamă, du-te și tu la doctor și întreabă, de unde să știu eu?
- Da’ ce, pentru orice prostie să mă duc la doctor? Ce, eu am timp de umblat pe la medici, de stat pe la ușile lor și de cheltuit bani pe consultații și medicamente? Lasă, mă descurc eu, întreb o vecină, madam X știe sigur, că și ea se plângea, sărăcuța, că o dor toate și acum, dintr-o dată, nu mai are nimic. A luat ea ceva bun, sigur-sigur. Auzi? Nu mai bine vii tu la o ciorbiță? O bunătate, din aia de-ți plăcea ție, azi am făcut-o, special pentru tine. Mănânci toate prostiile, toate fastfudurile alea, numai chimicale.
- N-am timp, mamă, când să vin? Știi cât muncesc și am atâtea de rezolvat, nu-mi văd capul de treburi.
- Of, știe mama, puiul meu. Atunci nu vrei să vin să-ți calc rufele, să-ți spăl, să-ți fac curat de sărbători, să-ți gătesc bunătăți? Să te ajute mama.
Refuz. Și ea continuă cu ale ei: îmi povestește de morții de pe stradă, cine s-a mai prăpădit și de ce. Și uite așa, de câte ori mă sună, avem aceleași discuții pe care nici nu le mai aud. Ce a mai văzut la TV, cum m-a visat, ce mai zice horoscopul meu, ce-a auzit de la neamuri sau vecini. Și trec zile și luni și ani…
Astăzi este Crăciunul. Este o liniște apăsătoare în apartamentul meu frumos aranjat. Am luat telefonul să trimit mesaje cu urări și am dat peste numărul mamei. Abia acum îmi dau seama că încă nu l-am șters din agendă, deși ea a plecat la ceruri de câteva luni. Oftez adânc și gândurile mele pleacă în trecut… Și-mi dau seama ce bine era când mă suna mama.
Acum nu îmi mai poartă nimeni de grijă, nu mă mai visează, nu-mi mai pregătește ciorbița preferată, nu îi mai pasă nimănui ce-mi prezice horoscopul sau că aș putea să răcesc fiindcă nu port căciulă. Nu o mai am pe mama să mă dojenească. Sau să mă țină din treabă și să mă plictisească cu poveștile ei. Dar… Doamne, cum aș zbura spre ea dacă m-ar mai chema acum la ea la masă! Și ce n-aș da să mă mai sune, să-mi spună orice, numai să o aud! Să vorbim împreună despre toate nimicurile, să o iau de mână și să o duc la medic, să nu o mai doară nimic.
Acum, ciudat, îmi amintesc toate lucrurile pe care mi le spunea, deși atunci nici măcar nu o ascultam cu atenție și toate vorbele ei treceau pe lângă mine.
Primesc câte un mesaj cu urări și îl citesc căutând o urmă de căldură de mamă, de bunătate de mamă... Și îmi dau seama că nicio dragoste nu seamănă cu dragostea mamei, că nicio iubire nu împlinește și nu mângâie ca iubirea mamei, că nicio clipă nu e la fel de frumoasă ca timpul petrecut lângă inima mamei.
Dar eu nu am nici măcar un mesaj de la mama mea în telefon. Ce bine mi-ar fi prins acum să am o asemenea amintire de la ea! Dar nu știa să trimită mesaje, nu am avut răbdare și timp să o învăț...
Mă uit în jur și caut cu privirea ceva care să-mi amintească de ea. Ochii mi se opresc pe o pernă de pe colțul canapelei, pe care obișnuia să și-o așeze la spate când venea la mine, să-și mai ostoiască durerile de coloană. Mă ridic și iau perna ca pe un lucru sfânt și o strâng tare la piept. Și afară ninge cu lacrimi reci, rotunde, curate…
Te iubesc, mamă! Iartă-mă!
Povestea aceasta nu este despre mine. Sper că nici despre tine.
