Mulți ne plângem de prieteni, de faptul că ne-au dezamăgit, că ne-au rănit și ne-au înșelat așteptările... Dar câți dintre noi ne întrebăm, onest, măcar din când în când, ce fel de prieteni suntem la rândul nostru? Câți dintre noi suntem capabili să ne privim obiectiv, să ne analizăm cu sinceritate și să recunoaștem că și noi i-am rănit pe cei dragi și că ne-am dezamăgit de suficiente ori prietenii? Câți dintre noi suntem conștienți că nu suntem perfecți și că la alții vedem imediat tocmai greșeli pe care le facem și noi dar, fără să ne pese de ceilalți, ni le trecem cu vederea? Și câți dintre noi avem capacitatea de a recunoaște că poate noi greșim mai mult și mai des decât cei cărora le reproșăm că ne dezamăgesc?
Câți dintre noi ținem doar evidența greșelilor prietenilor noștri, nu și a greșelilor proprii?
Câți dintre noi cântărim și binele pe care l-am primit atunci când ne judecăm un prieten, nu doar binele pe care l-am oferit?
Nu, prieten drag... acum nu scriu despre tine, citește-mă cu atenție. Tu ești perfect. Tu nu ai greșit niciodată, tu nu ești capabil să fii incorect. Tu ai voie să spui orice, tu ai întotdeauna dreptate, ție îți este permis să mă jignești, să mă judeci, să-mi reproșezi, să revendici. Ai dreptul să mă faci să mă simt adesea vinovată că nu am reușit să fiu la înălțimea așteptărilor tale. Pentru că așa fac prietenii adevărați: îți văd doar minusurile iar atunci când nu le ai, le inventează...
Prietenii adevărați, așa cum ești tu și doar tu, nu simt nevoia să-ți mulțumească sau măcar să te respecte pentru ceea ce ai făcut și ai însemnat bun în viața lor. Fiindcă ei nu văd străduințele tale și consideră că totul li se cuvine. Ei simt nevoia doar să lovească în tine atunci când nu ai reușit să-i mulțumești sau i-ai deranjat cu ceva, dar nu simt și nevoia să-ți fie mângâiere, pace și lumină.
Prietenii adevărați te fac să te simți mic atunci când nu ești așa cum pretind ei să fii. Pentru că totul este doar despre ei, nu și despre tine. Doar tu trebuie să le fii prieten, nu și ei ție. Doar tu le datorezi timp, bunătate, răbdare, dragoste, solicitudine, prietenie. Tu ești obligat să îi placi și să-i accepți așa cum sunt: cu exagerările lor, cu egoismul lor, cu lipsa lor de considerație și empatie față de tine. Tu ești dator să le tolerezi tot felul de ieșiri lipsite de eleganță, să le ierți orice gafă, să le treci cu vederea egoismul, ipocrizia, trădările. Și să uiți mereu și de îndată orice gest cu care te-au rănit. Așa o fi, în felul în care văd ei prietenia...
Dar până când? Care este limita? Pentru că totul are o limită. Cum și fiecare dintre noi are o limită, o graniță care nu ar trebui să fie forțată de nimeni, în niciun fel.
Eu, azi, acum, îmi promit din nou că mă voi îndepărta de toți cei care consideră că nu le-am fost o prietenă bună. Când chiar le-am fost acestor nerecunoscători. Mă voi retrage din viețile tuturor acelora cărora nu le sunt destul și... nu le-am dat destul. Mă voi distanța de toți cei cărora le-am înșelat așteptările, desigur nerezonabile, și pentru care, oricât aș încerca, nu reușesc să fiu și pace și bucurie, așa cum vreau să le fiu și așa cum ar trebui să fie întotdeauna un prieten.
Pentru mine nu există sentiment mai copleșitor și mai dureros ca incapacitatea afectivă și materială de a mulțumi pe cineva, mai ales atunci când nu cer nimic în schimb...
Refuz să fiu cauza nemulțumirilor, a frustrărilor și a tristeților cuiva. Refuz să mă degradez și să cobor sub un anumit nivel de eleganță pierzând timp prețios cu discuții inutile. Refuz să mai ascult reproșuri, să fiu sac de box pentru cei incapabili să-și rezolve problemele personale și dramele emoționale.
Refuz să îmi mai tulbur sufletul și să-mi stric ore și zile din viață pentru a asculta critici de la oameni cărora oricât și orice le-ai da nu le este de ajuns.
Refuz să le mai fiu prietenă celor care nu-mi sunt prieteni.
Oricât de mult ne-am dori să îi iubim pe toți, nu-i putem iubi cu forța și pe cei care nu se lasă iubiți și care nu știu să primească și să vadă iubirea.
Oricât de mult ne-am dori să-i salvăm pe toți, nu-i putem salva pe cei care nu vor să fie salvați. Nu vom putem salva niciodată omul de el însuși, de viciile lui, de neputințele lui, de negarea, întunericul și demonii din el. Nu putem ajuta oameni care nu vor să fie ajutați și care nu recunosc că au nevoie de acel ajutor salvator, oferit cu înțelegere și iubire. Nu putem ridica oameni care nu cred în nimic, care nu iubesc nimic, cărora le place să fie mărunți și mereu la pământ. Și, mai ales, care nu se iubesc și nu se respectă nici măcar pe ei.
Este foarte important să învățăm când și cât trebuie să ne implicăm în viețile altora. Fiindcă nu ne putem prăbuși cu fiecare, așa cum nu ne ridicăm cu fiecare, mai ales că majoritatea oamenilor te trag după ei doar în jos, niciodată luptând să te ridice și atunci când sunt pe culmile împlinirii...
Nu ne putem îmbolnăvi cu fiecare om în parte, nu ne putem tăvăli în mocirlă cu fiecare om în parte, nu putem muri cu fiecare om în parte.
Și nu putem trăi dramele tuturor, nu putem trăi și viețile altora fiindcă noi avem doar timpul nostru la dispoziție, nu și pe al altora. Și trebuie să ne trăim viețile noastre, timpul nostru. Frumos, decent, în armonie, iubire și binecuvântare.
Ce-am trăit rămâne trăit, ce-am pierdut rămâne pierdut, ce nu am trăit rămâne netrăit. Și trebuie să învățăm că iubirea nu presupune să renunți la tine... Dacă ai face asta ar însemna că doar iubești, nu și că ești iubit. Și că accepți asta cu fruntea aplecată. Și cine și de ce și-ar dori și ar accepta asta, o viață fără șansa de a primi iubire?...
