Detașarea



„Nu-ţi face griji cu privire la cei care te urăsc. Pur şi simplu sunt supăraţi pentru că adevărul pe care-l rosteşti tu contrazice minciuna în care trăiesc ei.” 
Dr. Steve Maraboli
  
Uneori, între „Te iubesc” și dispreț este o barieră extrem de fragilă.
Am aflat asta ca urmare a unor povești despre niște „prietenii” care au început extrem de frumos și s-au terminat brusc, lăsând în urmă mai multe întrebări fără răspuns...
Nu mai știu ce trebuie să faci ca să câștigi un prieten, dar știu că pentru a-l pierde este suficient să fii bun, să fii o persoană de calitate, iar el să fie arogant şi să te rănească şi tot el să fie cel care aşteaptă să îţi ceri iertare...
Cei care rănesc nu-și mai cer iertare, nu mai regretă, pleacă pur și simplu, renunță la prietenia ta și-ți arată într-un mod atât de brutal că nu ai însemnat nimic, că doar tu ai iubit și ai prețuit.
Trăim într-o lume în care unii oameni plâng când pierd telefoane mobile și când li se strică mașina, dar care n-au niciun regret atunci când pierd un prieten sau strică o relaţie cu un om drag, un om care i-a iubit, care le-a fost alături și cu care au împărțit momente bune și clipe triste. Aşa cum spunea Dalai Lama, problema omenirii este că, în loc să se folosească de obiecte şi să pună preţ pe oameni, se foloseşte de oameni şi pune preţ pe obiecte.
Unii oameni cred că pot pleca oricând și oricum dintr-o casă, dintr-o poveste, dintr-un suflet... Greșesc, dezamăgesc și rănesc şi, în loc să recunoască, să îşi ceară iertare, să îndrepte greşeala, tot ce fac este să plece, fără să îşi ia rămas bun, fără să aibă nicio urmă de regret... fără să verse o lacrimă, fără să șteargă o lacrimă...
Oricât de frumos ar suna acel „Te iubesc!”, oricât de mult ar depinde sufletele noastre de dragoste și de prietenie, ar fi bine să nu ne grăbim să credem în iubirile declarative, să nu ne iluzionăm, să nu avem așteptări prea mari și să fim pregătiți să nu mai însemnăm nimic pentru unii care, cândva, ne declarau iubirea... În ziua de azi cred că trebuie să iubim şi să ne implicăm total într-o relaţie, dar în acelaşi timp trebuie să fim pregătiţi în fiecare clipă pentru lecţia detaşării – aceea în care să-i dăm drumul să plece partenerului sau prietenului care nu mai doreşte să fie cu noi.
Iar noi să rămânem prieteni adevăraţi şi parteneri de încredere! Să fim acei prieteni ideali pe care ni i-am dori pentru noi, să fim demni de încrederea și prețuirea celorlalți, să fim responsabili, cinstiţi, corecţi, cu o singură faţă, şi nu cu şapte, iar dacă spunem „Te iubesc”, acesta să fie rostit din suflet şi asumat. Să nu-i amăgim pe oameni, să nu-i rănim, să nu-i determinăm să se ascundă de noi, să nu le dăm motive să se teamă ori să nu mai creadă în prietenie.
În opinia mea, să iubim plenar şi să învăţăm detaşarea sunt acţiunile prin care ne pregătim să trăim o viaţă frumoasă: una în care dăruim tot ce putem şi nu ne supărăm dacă nu primim ceea ce dorim. Aşteptările creează dezamăgiri, iar iubirile condiţionate creează ataşamente. Cheia pentru a trăi senin este să dăruim iubire şi prietenie necondiţionate, iar măsura în care le primim să nu depindă de măsura cu care le dăruim. Dacă înţelegem acest lucru şi învăţăm să ne detaşăm nu numai că nu vom mai suferi niciodată din cauza reacţiilor semenilor noştri, dar vom trăi atât de mulţumiţi şi de senini încât vom putea spune, cu mâna pe inimă, că L-am găsit pe Dumnezeu. Şi nu vom greşi: Dumnezeu este iubire necondiţionată. Dumnezeu este detaşare. El ne iubeşte pe toţi la fel, incredibil de mult, peste puterea noastră de înţelegere, şi nu aşteaptă nimic în schimb.
Iubiţi sincer, iubiţi curat, iubiţi detaşat! Iar lumea va fi un loc mai bun.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




De neînvins...




În adolescenţa mea am fost martora unei întâmplări pe care nu am reuşit să o uit niciodată.
Era o zi frumoasă de iarnă. Mergeam să o vizitez pe o colegă de școală care locuia la marginea oraşului. Am mers încet, bucurându-mă tot drumul de peisajele splendide pe care le oferea natura. De aceea am observat cu atenţie totul şi am văzut mai multe decât mi-aş fi dorit. În faţa mea, la câţiva paşi, mergea un călugăr. La un moment dat, un bărbat care venea din sensul opus s-a oprit în faţa lui. Îl cunoşteam pe acel bărbat... era recalcitrant, se certase cu multă lume din oraş, vorbea foarte urât şi îşi bătea frecvent soţia şi copiii. Am observat că i-a spus ceva călugărului, însă acesta nu i-a răspuns şi a încercat să-şi vadă de drum. Bărbatul s-a întors după călugăr şi, vizibil înfuriat, i-a dat acestuia o palmă. Călugărul nu a ripostat, ci a făcut câţiva paşi pentru a se depărta, însă bărbatul agresiv l-a oprit şi i-a mai dat o palmă. Călugărul n-a reacţionat nici de această dată, ci s-a îndepărtat de omul care îl atacase. Bătăuşul şi-a văzut de drum doar după a înjurat şi a scuipat în urma călugărului. Pe partea cealaltă a drumului o femeie şi un bărbat au privit indiferenţi acea scenă, apoi au mers mai departe. N-am înţeles de ce nu au intervenit să-l apere pe călugăr şi-mi uram neputinţa de a fi făcut ceva.
M-a durut şi m-a speriat ceea ce am văzut atunci. Şi m-a făcut să-l urăsc pe bărbatul agresiv care-l lovise şi-l umilise pe un om blând, paşnic, care nu-l deranjase cu nimic.
L-am ajuns pe călugăr din urmă şi, când am trecut pe lângă el, l-am privit discret. Era tânăr şi avea un chip senin şi frumos, cu trăsături care-mi inspirau blândeţe şi încredere. Dar pe faţa lui am zărit urme de lacrimi. Văzându-mă că-l privesc, mi-a zâmbit. Mi-a dăruit un zâmbet senin ca o zi de primăvară. Zâmbetul lui mi-a dat încredere şi speranţă şi mi-a alungat îngrijorarea. M-am bucurat că nu a pus la suflet ieşirea mizerabilă a acelui om şi l-am admirat pentru forţa interioară de care a dat dovadă. O forţă despre care atunci, adolescentă fiind, nu ştiam prea multe.
Când m-am întors acasă, i-am povestit totul tatălui meu şi l-am întrebat de ce unii oameni se poartă aşa. Tata, mâhnit şi furios, mi-a spus că oamenii proşti urăsc ceea ce nu cunosc şi ce nu au capacitatea de a înţelege. „Se tem de cei diferiți de ei, mai ales când este vorba despre cineva mai bun, care are ceva ce ei știu că nu vor avea niciodată.”
Am plâns atunci pentru nedreptatea şi umilinţa pe care a trebuit să le trăiască acel călugăr şi pentru neputinţa mea de a fi luat atitudine în faţa acelui bărbat rău. M-am revoltat în sinea mea de fiecare dată când mi-am amintit acel incident şi l-am compătimit pe călugărul blând şi învins. Însă cu timpul, percepţia mea asupra acelei întâmplări s-a schimbat.
A trebuit să treacă ani şi să trăiesc şi eu experienţe de viaţă cu oameni care lovesc şi insultă în mod gratuit ca să învăţ că nu cel lovit este învins, ci acela care loveşte. Şi am realizat că nu durerea călugărului ar fi trebuit să mă mâhnească atunci, ci sminteala acelui bărbat care l-a lovit nemeritat. Nu nedreptatea la care a fost supus călugărul ar fi trebuit să-mi stârnească mila, ci răutatea omului agresiv.
Acum ştiu că, de fapt, cel umilit nu a fost călugărul lovit și înjurat, ci acel bărbat care s-a purtat nebunește. Nimic nu umilește și nu degradează mai tare ca purtarea neomenească.

Când văd persoane care condamnă şi atacă vehement pe cineva, recunosc de îndată tiparul de inferioritate: recunosc slăbiciunea, teama, complexele şi prejudecăţile. Acum ştiu că atacă doar cei care se simt ameninţaţi de un spirit superior.
Privind în urmă la scena pe care am văzut-o în adolescenţa mea, încerc să-mi imaginez cum ar fi fost dacă acel călugăr ar fi ripostat... Ar mai fi fost el diferit cu ceva de agresor, chiar dacă era în legitimă apărare? Ar mai fi fost el demn de categoria din care face parte dacă ar fi devenit şi el violent? Nu, el nu numai că nu a reacţionat în vreun fel – să vorbească, să riposteze – dar el nici măcar nu s-a ferit de atacator: a acceptat să fie lovit, umilit, probabil gândindu-se la Iisus Hristos.
Aceea a fost lecţia mea despre cum trebuie să răspunzi atacurilor şi răutăţilor.
Eu cred că bunătatea poate fi mereu o soluție și un răspuns...

După câţiva ani, l-am revăzut pe călugăr ajutând o familie căreia îi arsese casa. Muncea cot la cot cu toată lumea, transmiţându-le tuturor încredere, curaj şi forţă. Zâmbetul lui frumos, purtarea lui exemplară mi-au arătat că omul bun este de neînvins.


Fragment din Cartea Insomnii

Irina Binder - Insomnii




Azi m-a bucurat...



... să aflu că Fluturi  a fost cea mai citită carte și în 2015. 
Timp de 3 ani a fost pe locul 1 în topul librăriilor.
Vă mulțumesc pentru asta! 






Anul acesta, la cererea voastră, voi publica Fluturi 3.