Când am ajuns la prietena mea acasă, m-a întâmpinat
încruntată şi a început să se văicărească plină de nervi (aşa cum făcea de
obicei), de data aceasta furioasă pe sora iubitului ei. Am încercat să o
liniştesc, dar ea trântea şi bombănea într-una.
-Doamne, tu chiar te legi de orice motiv ca să-ți strici
dispoziția?, i-am spus.
Ca și cum nu m-ar fi auzit, și-a continuat pledoaria
despre cea care o supărase.
Văzând-o cât era de înverșunată și de agitată, mi-am
amintit că o visasem în noaptea aceea. Dar n-a fost un vis, ci un coşmar. Un
coşmar despre cum uitasem să merg la ea şi alergam disperată pe scările
blocului ei, iar acestea nu se mai terminau ca să pot ajunge la uşa ei. Am
realizat atunci că prietena mea chiar era un om de coşmar.
Ani de zile m-a torturat. Mi-a torturat sufletul în fel
şi chip şi mi-a testat răbdarea, toleranţa şi bunătatea. I-am îndurat toate
mofturile, toate nemulţumirile, toate toanele şi multe, multe reproşuri. Îmi
reproşa orice: ba că nu-i spuneam nu ştiu ce, ba că nu o sunam, ba că nu o
chemam când ieşeam cu alţi prieteni (care nu o voiau sub nicio formă în preajma
lor).
M-a cuprins deodată un sentiment ciudat de oboseală şi de
lehamite. Dintr-o dată n-o mai vedeam ca pe o prietenă, ci ca pe un terorist.
Nu-mi plăcea deloc ceea ce simţeam. Sufletul meu îşi dorea cu disperare să nu
piardă o prietenă, dar realizam că ea nu-mi fusese prietenă niciodată, că doar
eu i-am fost ei prietenă.
Ea s-a dus să se îmbrace ca să plecăm în oraș, iar eu
m-am aşezat pe canapeaua din sufrageria ei, sfârșită, de parcă tocmai ajunsesem
din acel coşmar în care alergam pe scări. Filmul prieteniei noastre mi se derula cu repeziciune prin minte, dar fără
prea multe secvenţe frumoase. Erau puţine momentele despre ea bucuroasă şi
mulţumită şi prea multe despre ea încruntată, furioasă, vorbindu-mi de sus şi
criticându-mă. De câteva ori mă făcuse să plâng şi-mi aminteam
indiferenţa ei la lacrimile mele. "Doamne, de ce am îndurat eu atâtea? De
ce am pierdut atâta timp cu ea?”,
mi-am spus. Timp în care am fost dispusă să-i fiu alături şi să-i ascult toate
poveştile despre persoanele pe care nu le plăcea. Fiindcă ea nu plăcea pe
nimeni. Avea ceva de criticat la oricine: la mama ei, la bunica ei, la vecini,
colegi, iubiţii pe care i-a avut, surorile şi mamele iubiţilor ei... Uneori
aveam impresia că ura pe toată lumea. Şi pe mine. Sigur şi pe mine, altfel nu
mi-ar fi reproşat fiecare pas și fiecare gest. Mi-am amintit ce scandal mi-a
făcut cândva doar pentru că nu-i spusesem că era ziua de naştere a unui prieten
comun. Mi-a făcut morală şi mi-a spus că a "durut-o enorm" că nu m-am
gândit să-i spun și ei. Pentru un asemenea fleac s-a simţit trădată şi s-a
victimizat în fel şi chip.
Toată prietenia noastră a însemnat pentru mine numai
justificări. Avea nişte crize paranoice şi suferea de mania persecuţiei pentru
că mă acuza tot timpul că nu îmi păsa de ea, că nu voiam să o chem când ieşeam
cu alţi prieteni, că nu-i povesteam totul…
Mi-am amintit și de o vacanţă la Mare, când s-a supărat
pe mine că n-am lăsat-o să stea în mașină pe scaunul din faţă, lângă iubitul
meu. Mi-a stricat vacanţa, fiindcă a fost tot timpul indispusă şi ţâfnoasă.
Când n-a mai putut ţine în ea, a izbucnit şi mi-a reproşat că nu m-a interesat
că ei îi este rău în maşină dacă stă în spate. (Nu i-a fost rău deloc.) Iubitul
meu mă avertizase de acasă că n-are de gând să-i suporte mofturile şi să-i facă
pe plac şi că n-are decât să vină cu trenul, dacă nu-i convine să călătorească
pe bancheta din spate. El ştia deja că ea îi teroriza pe toţi cu capriciile ei,
mai ales că nu numai o dată mă văzuse plângând din cauza ei. Când el pleca din
ţară, îmi aducea mereu câte un parfum. De fiecare dată când ea afla că am un
parfum nou (sau orice lucru nou), în loc să se bucure, aşa cum ar fi fost
normal, se apuca să-mi dea de înțeles că și ea și-ar dori acel parfum, dar că
nu-şi permitea (deşi şi-ar fi permis) şi mă făcea să mă simt vinovată. Într-o
zi l-am întrebat pe iubitul meu dacă se va supăra pe mine dacă-i voi da
prietenei mele ultimul parfum pe care mi-l adusese. "De când prietenele
sunt datoare să-şi dea lucrurile? I-ai dat destule, nu-i ajunge? Dacă mâine se
va plânge de alt lucru, ce faci? Dă-i toate lucrurile din casă, dacă
vrei!" Iubitul meu s-a supărat pe mine şi mi-a ţinut o predică despre cât
sunt de fraieră, argumentând cu faptul că ea câştiga aproape dublu faţă de
mine, că avea o situaţie materială bună, deci şi-ar fi putut cumpăra orice
dorea. Dar, de dragul meu şi pentru liniştea mea (ce aiurea sună, nu?), cu
prima ocazie când a plecat din ţară, i-a cumpărat şi ei acelaşi parfum pe care
mi l-a cumpărat mie, doar că o cantitate mai mică. S-a bucurat prietena mea,
dar când a văzut parfumul meu a spus: "Aaa, ţie ţi l-a luat pe cel
mare?" Din nou m-am simţit aiurea. Nici aşa nu era bine pentru ea.
În minte îmi veneau tot felul de scene pe care le făcuse.
Şi m-am văzut pe mine străduindu-mă de fiecare dată să-i ofer, să o fac să se
simtă bine, să fie fericită, să se simtă iubită. Eu chiar o iubeam şi empatizam
că toanta cu toate durerile ei închipuite. Am făcut mereu cum i-a plăcut ei şi
am uitat complet de plăcerile mele.
Ea nu se bucura de nimic. Iar dacă ea nu se bucura, le strica și altora bucuria. Era tot timpul concentrată doar asupra lucrurilor pe care nu le avea sau a lucrurilor care nu-i plăceau. La plimbare, la masă, oriunde, trebuia să i se asculte ofurile cu care-i încărca pe ceilalți negativ.
Nimeni din anturajul meu nu o plăcea. Toţi mă întrebau de
ce accept o persoană atât de negativă şi de urâcioasă în viaţa mea. Dar eu mă
încăpățânam că ea era prietena mea. O prietenă extrem de posesivă, obsedată de
control, egoistă, cu așteptări aberante, care mă persecuta și-mi tulbura pacea
sufletului dacă nu-i convenea ceva.
- Hai să
mergem, sunt gata., mi-a spus prietena mea, întrerupându-mi brusc gândurile.
- Eu nu mai
merg nicăieri., m-am trezit spunând.
Simţeam nevoia să fug de acolo, să fiu cât mai depate de
ea. Prietena mea mă privea contrariată şi aveam impresia că va sări să-mi
scoată ochii.
- Cum adică nu
mai mergi?
- Pur şi
simplu. Am realizat că nu vreau să merg în oraş cu tine. Nu-mi face nicio
plăcere să petrec câteva ore auzindu-te cum te văicăreşti pentru orice prostie,
cum îi vorbeşti pe toţi de rău, cum reproşezi. N-am chef de tine şi de
frustrările tale. N-am chef să mă mai încarc negativ doar pentru că tu eşti o
inadaptată și o urâcioasă.
- Eşti nebună la cap? Ce te-a apucat?!
- Nu m-a apucat nimic. Dar vezi tu, lumea asta nu e doar despre tine. Nu e doar despre ceea ce
vrei tu, nici despre ceea ce-ţi place ţie şi ce ţi se cuvine ţie. Nu e despre
mofturile tale. Lumea asta este şi despre mine, şi despre ceea ce vreau eu şi
mai ales despre ceea ce merit eu. Iar eu nu merit o prietenă ca tine. De fapt,
tu nu meriţi o prietenă ca mine. Aşa că, adio! Să nu mă mai cauţi
niciodată. Regret fiecare clipă pe care am petrecut-o în preajma ta. Regret
fiecare minut în care, în loc să mă bucur de soare, de ploaie, de mâncare, de
vacanţă și de oameni, eu am detestat totul doar pentru că tu vedeai ceva greşit
în tot. N-am amintiri frumoase cu tine și n-am învățat nimic bun de la tine.
Mi-am pierdut timpul degeaba. Să fii sănătoasă şi fericită!
Ultima replică i-am spus-o din hol, apoi am închis uşa în
urma mea. Am închis acolo o parte din viaţa mea, un capitol pe
care nu-mi mai doream să mi-l amintesc.
Este adevărat, pe drumul spre casă am plâns, fiindcă
nu-mi era uşor să renunţ, dar totodată îmi simțeam sufletul ușor. După câteva
zile am realizat cât de bine îmi era fără ea. Fără reproşurile ei, fără
privirile ei urâcioase şi tăceri apăsătoare care-mi transmiteau că o supăra
ceva la mine şi care mă făceau să mă simt ca un om de nimic. Eram liniştită.
Desigur, ea nu a înţeles de ce am ales să nu mai fim
prietene. S-a lamentat şi s-a plâns prietenilor comuni că am părăsit-o fără
niciun motiv, cu toate că ea m-a iubit. Dar eu nu am simţit niciodată că ea
m-ar fi iubit, din contră. Am simţit tot timpul că nu sunt destul de bună
pentru ea, că îmi va fi imposibil să o mulţumesc vreodată, că sunt o pacoste,
nu o bucurie. În preajma ei m-am simţit tot timpul sub lupă, neputincioasă,
tristă şi singură. Iar prietenia înseamnă altceva. Un prieten nu-ți inspiră
nelinişte şi teamă, ci pace și siguranță. Prietenia nu înseamnă posesivitate.
În preajma unui prieten te simţi liber. Prietenii nu te transformă în bufonul
lor şi nu au pretenţia să le fii mereu la dispoziţie şi să le faci mereu pe
plac. Prietenii nu concurează cu tine, nu te fac să te simţi vinovat dacă ai
mai mult şi nici inferior dacă ai mai puţin. Prietenii nu te fac să te simţi
inutil, nedorit, neiubit, lipsit de valoare. Prietenii nu te irosesc, nu abuzează de bunătatea ta și nu te folosesc
ca să-și aline singurătatea sau ca
să-și atingă scopurile. Prietenii te respectă, nu te umilesc și nu te expun ridicolului. Prietenii nu uită tot ce ai făcut bun, de îndată ce i-ai deranjat cu ceva. Prietenii nu te dușmănesc de îndată ce nu le faci pe plac.
